ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1802/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/1748/2013, pe rolul Judecătoriei Cornetu, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare-curnpărare având ca obiect un teren intravilan, în suprafața de 5000 mp, identificat în parcela 319, tarla 99, situat în comuna Jilava, județul Ilfov.

Prin sentința civila nr. 6344 din 11.11.2014, pronunțată de Judecătoria Cornetu, a fost admisă excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune privind cererea principală și cererea reconvenționalâ, și prin urmare, au fost respinse și cererile principală și reconvențîonalâ, stahilindu-se că, în temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 cheltuielile judiciare în sumă de 6.03 7 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar rămân în sarcina statului.

Tribunalul Ilfov, secția civilă, prin decizia civilă nr. 2506 din 10.11.2015, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Cornetu.

Împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 16.01.2017.

Prin decizia nr. 433 din 19.09.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declinat competența de soluționare a recursului formulat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2506/A din 10.11.2015, pronunțata de Tribunalul Ilfov, secția cvilă, în dosar nr. x/2013, în contradictoriu cu intimații-părâți C., în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apei București a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., hotărârile pronunțate în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, iar deciziile pronunțate de curtea de apel în apei sunt supuse recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 97 pct. I și art. 483 din același act normativ.

În ceea ce privește cauzele judecate în primă instanță de judecătorie, în conformitate normele speciale de competență reglementate de art. 94 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și de aite dispoziții din legi speciale, de regulă, hotărârile pronunțate de judecătorii sunt supuse apelului la tribunal, potrivit art. 95 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fără ca ulterior să mai fie supuse recursului.

Conform dispozițiilor art. 96 pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curtea de apel soluționează recursuri doar în cazurile anume prevăzute de lege, atunci când, potrivit unei dispoziții exprese a legii, recursul este soluționat de instanța ierarhic superioară.

Dosarul a fost înregistrat pe roiul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 23 octombrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția completului din data de 24 octombrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 15 noiembrie 2017 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 aiin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reține că soluția de declinare de competență pronunțată de curtea de apei a avut în vedere considerentul că, în raport de noiie dispoziții procedurale cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., plenitudinea de competență privind soluționarea recursurilor aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Urmează a se stabili, așadar, instanța competentă a soluționa calea de atac intitulată recurs declarată împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de către tribunal.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva ailor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți. Prin urmare, art. 97 pct. I C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. I - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermtsă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența înaltei Curți ia cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfei, același scop îi urmărește și recursul soluționai de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul Cod de procedură civilă păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile iegii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, acțiunea a învestițîn primă înstanțăjudecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apei și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod")

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Ilfov revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2506 din 10 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.