ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3732/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04.01.2013 pe rolul Judecătoriei Cornetu, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună restabilirea liniei de hotar reale dintre proprietățile părților, obligarea pârâtului la respectarea acestei linii de hotar, la restituirea suprafeței de teren ocupate fără drept, la desființarea gardului amplasat pe acest teren, iar în caz de refuz, autorizarea reclamantului să-l desființeze pe cheltuiala pârâtului, obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând daune interese pentru lipsa de folosință a părții de teren ocupate abuziv, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâtul a solicitat ca instanța să constate că suprafața de 290,6 mp, ce se regăsește în coordonatele ce delimitează proprietatea reclamantului, este în fapt proprietatea sa și să fie obligat reclamantul să i-o lase în deplină proprietate.

În temeiul art. 57 C. proc. civ. de la 1865, s-a dispus, la solicitarea reclamantului, introducerea în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu, a soției pârâtului - C.

Prin Sentința civilă nr. 5.083 din 20.12.2016, pronunțată de Judecătoria Cornetu, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și cu intervenienta în interes propriu C.

A fost obligat pârâtul B. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului A. terenul în suprafață de 139 mp, delimitat de punctele 4 - 5 - 6 - 11 - 12 pe schița anexă la raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat de expert D., precum și terenul în suprafață de 149 mp, delimitat de punctele 9 - 10 - 4 - 12 - 13 pe schița anexă la raportul de expertiză.

S-a stabilit linia de hotar dintre imobilele proprietatea reclamantului - lotul x cu nr. cadastral x și lotul x cu nr. cadastral x și cel al pârâtului, potrivit liniei determinate de punctele 6 - 5 - 4 - 10 - 9 din schița anexă la raportul de expertiză specialitatea topografie.

A fost obligat pârâtul la desființarea gardului determinat de punctele 11 - 12 - 13, edificat pe terenul reclamantului, iar în caz de refuz s-a dispus autorizarea reclamantului să-l desființeze pe cheltuiala pârâtului.

S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata de daune interese constând în lipsa de folosință a terenului ocupat.

S-a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 3.374 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 23.10.2017, pârâtul B. a declarat recurs împotriva Sentinței civile nr. 5.083 din 20.12.2016, pronunțată de Judecătoria Cornetu.

Prin încheierea de ședință din 29.11.2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2013, s-a dispus, în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecării recursului declarat de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 5.083 din 20.12.2016, pronunțată de Judecătoria Cornetu.

Împotriva încheierii de ședință din 29.11.2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, a declarat recurs pârâtul B., înregistrat la data de 28 iunie 2018 pe rolul Curții de Apel București.

Prin adresa nr. x din 03.07.2018, Curtea de Apel București a înaintat cererea de recurs către Tribunalul Ilfov.

Tribunalul Ilfov, prin adresa dosar nr. x/2013 din 13 iulie 2018, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 23 iulie 2018 și a primit termen la 24 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Trimiterea dosarului spre soluționare de către tribunal, pe cale administrativă, nu poate învesti legal instanța supremă.

Astfel, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanțelor (Judecătoria Cornetu) la data de 04 ianuarie 2013, motiv pentru care, în raport de dispozițiile tranzitorii cuprinse la art. 24 din Legea nr. 134/2010, speței îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865.

Art. 3 C. proc. civ. prevede:

"Curțile de apel judecă: 1. în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale; 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță; 3. ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege; 4. în orice alte materii date prin lege în competența lor".

Potrivit art. 4 pct. 1 C. proc. civ.:

"Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 4 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci, dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe - unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile prevăzute de lege").

Așadar, aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

O interpretare în sens contrar, care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea la lege, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").

Totodată, potrivit art. 299 alin. (2) C. proc. civ., "recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel" .

Cum în speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în calea de atac declarată împotriva hotărârii judecătoriei a realizat-o tribunalul, rezultă că instanța imediat superioară este curtea de apel.

Pentru aceste considerente, se va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat încheierea de ședință din 29.11.2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-pârât B. împotriva încheierii de ședință din 29.11.2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2013, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2018.

Procesat de ED