ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2018

Decizia nr.

437/2018

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Cornetu sub nr. x/1748/2014, reclamantul A. a solicitat

instanței ca, în contradictoriu cu pârâții B. și C. să

pronunțe o hotărâre prin care aceștia să fie obligați

la plata sumei de 51.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

a terenului în suprafață de 1.700 mp, situat în comuna D.,

județul Ilfov, aferentă perioadei 25 mai 2011 - 25 mai 2014 și

cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 422 din 02

februarie 2016, Judecătoria Cornetu a admis în parte acțiunea

reclamantului și i-a obligat pe pârâți să plătească

reclamantului suma de 44.460 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință a terenului în suprafață de 1.700 mp situat în

comuna (...), sat E., județul Ilfov, aferentă perioadei 25 mai 2012 -

25 aprilie 2014 precum și suma de 4.625 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantul A. și pârâții B. și C.

Apelul a fost înregistrat pe rolul

Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/1748/2014,

Prin încheierea din 11 decembrie 2017,

Tribunalul Ilfov, secția civilă, în temeiul prevederilor art. 413

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății

până la soluționarea definitivă a cauzei care face obiectul

dosarului nr. x/1748/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs reclamantul A.,

Tribunalul Ilfov a înaintat recursul,

spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție

la data de 15 ianuarie 2018.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 15 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din 17 ianuarie

2018, s-a fixat termen de judecată la 14 februarie 2018, în vederea

discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a

rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art.

483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de

apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență

citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursuri declarate

împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în

cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența

ratione materiae a Înaltei Curți,

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri.

Astfel formulată, norma în

discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu

se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat,

de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenței de

atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă

instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o

soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă

și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. l din cod,

în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea

oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența

altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la

edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei,

în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei

Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,

s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ.,

potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite

numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun

și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă nu

conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în

explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale,

în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de

soluționare a recursului. De altfel, același scop îl

urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de

recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în

soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de

competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit

competenței sale",

Din considerentele expuse anterior,

rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie

diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume

că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută

în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel

sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, recursul a fost

exercitat împotriva unei încheieri prin care s-a dispus suspendarea

judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și

Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii

a statuat, prin Decizia nr. 8/2015, că, din interpretarea literală a

art. 414 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că încheierea prin care

instanța se pronunță asupra cererii de suspendare nu este

supusă apelului, ci numai recursului și că recursul se

exercită separat la instanța ierarhic superioară.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar tribunalul este instanța competentă să

soluționeze apelul, rezultă că, în soluționarea recursului

declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecării

cauzei în apel, nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

care reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

O altfel de interpretare care să

atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia

recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna,

în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de

competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

"competența instanțelor judecătorești și

procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu

cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot

fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare a recursului declarat împotriva încheierii

de ședință din data de 18 decembrie 2017 pronunțată de

Tribunalul Ilfov, secția civilă, în Dosarul nr. x/1748/2014/al, prin

care s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

suspendarea judecării apelurilor, revine Curții de Apel

București.

Înalta Curte, având în vedere

considerentele expuse și văzând și dispozițiile art. 132

alin. (3) C. proc. civ., urmează să decline competența de

soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva încheierii

de ședință din data de 18 decembrie 2017 pronunțată de

Tribunalul Ilfov, secția civilă, în favoarea Curții de Apel

București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018.

Procesat de GGC - ED