ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2018

Decizia nr. 437/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu sub nr. x/1748/2014, reclamantul A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții B. și C. să pronunțe o hotărâre prin care aceștia să fie obligați la plata sumei de 51.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 1.700 mp, situat în comuna D., județul Ilfov, aferentă perioadei 25 mai 2011 - 25 mai 2014 și cheltuieli de judecată. Prin Sentința nr. 422 din 02 februarie 2016, Judecătoria Cornetu a admis în parte acțiunea reclamantului și i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantului suma de 44.460 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 1.700 mp situat în comuna (...), sat E., județul Ilfov, aferentă perioadei 25 mai 2012 - 25 aprilie 2014 precum și suma de 4.625 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâții B. și C. Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/1748/2014, Prin încheierea din 11 decembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția civilă, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății până la soluționarea definitivă a cauzei care face obiectul dosarului nr. x/1748/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., Tribunalul Ilfov a înaintat recursul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 ianuarie 2018. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 15 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10. Prin rezoluția din 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 14 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc.

civ. Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți, Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reformularea art. 97 pct. l din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens.

Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale", Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În speță, recursul a fost exercitat împotriva unei încheieri prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat, prin Decizia nr. 8/2015, că, din interpretarea literală a art. 414 alin. (1) C. proc.

civ. rezultă că încheierea prin care instanța se pronunță asupra cererii de suspendare nu este supusă apelului, ci numai recursului și că recursul se exercită separat la instanța ierarhic superioară. Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar tribunalul este instanța competentă să soluționeze apelul, rezultă că, în soluționarea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei în apel, nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod"). În aplicarea acestor norme, competența de soluționare a recursului declarat împotriva încheierii de ședință din data de 18 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în Dosarul nr. x/1748/2014/al, prin care s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., suspendarea judecării apelurilor, revine Curții de Apel București. Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse și văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează să decline competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 18 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018. Procesat de GGC - ED