ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1716/2017

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 23.01.2013, contestatorul B. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Instituția Primarului municipiului Oradea și Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea, lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 174/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor în ceea ce privește întinderea dobânzii legale, în sensul obligării intimaților la plata sumei de 1.470.625,2 RON, reprezentând dobânda legală pentru neexecutare, începând cu data de 25 mai 2009.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că prin sentința menționată cei doi debitori au fost obligați la plata dobânzii legale de 12%/an raportat la suma de 3.342.330 RON, ce reprezintă valoarea imobilului demolat din Oradea, str. D. Cantemir. Întrucât debitorii nu au procedat la plata benevolă a vreunei sume de bani, contestatorul s-a adresat Primăriei Municipiului Oradea, dar nu a fost luat în considerare.

În drept, a invocat dispozițiile art. 400 C. proc. civ.

După soluționarea conflictului negativ de competență, dintre Judecătoria Oradea și Tribunalul Bihor, de către Curtea de Apel Oradea, raportat la calificarea cererii deduse judecății contestație la titlu formulată în temeiul art. 400 alin. (2) C. proc. civ., a fost pronunțată sentința civilă nr. 31/C din 26 februarie 2015 de către Tribunalul Bihor prin care s-a respins excepția lipsei de interes a contestatorului, invocată de către intimate și a fost admisă în parte contestația la titlu.

A fost lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 174/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în sensul că obligația intimaților privitoare la plata dobânzilor legale pentru neexecutare în favoarea contestatorului B. se va calcula raportat la dispozițiile art. 1088 C. civ. și anume la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, începând cu data de 25 mai 2009 și până la momentul plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 174/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor au fost obligați pârâții Instituția Municipiului Oradea și Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea la plata dobânzilor legale pentru neexecutare, începând cu data de 25 mai 2009, în favoarea reclamantului B. Temeiul juridic al acestor dobânzi îl reprezintă art. 1088 C. civ., iar suma la care trebuie calculate dobânzile o reprezintă cea de 3.342.330 RON despăgubiri și 2.100 RON cheltuieli de judecată, ambele sume acordate prin decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

A fost respinsă excepția lipsei de interes a contestatorului grefată pe prescripția dreptului acestuia de a cere executarea silită, prescripție solicitată a se constata într-un alt dosar, înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 20.10.2014, cu motivarea că soluționarea prezentei cauze nu depinde de soluționarea acțiunii în constatarea împlinirii terenului de prescripție pentru executarea silită a sentinței civile nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor.

Având în vedere considerentele hotărârii judecătorești ce se tinde a fi lămurită, s-a reținut că dobânda legală pentru neexecutare se va calcula raportat la dispozițiile art. 1088 C. civ., și anume dobânda de referință BNR, începând cu data de 25 mai 2009 până la momentul plății.

Concluziile expertei contabile C. în ceea ce privește calculul dobânzii legale în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 13/2011 au fost înlăturate, acest act normativ nefiind aplicabil în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel contestatorul B. și intimații Municipiul Oradea și Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 prin Primar.

Prin apelul declarat contestatorul B. a solicitat ca drepturile sale la daune moratorii să fie stabilite/calculate conform legislației Uniunii Europene și practicii CEDO, și anume o dobândă de credit plus 3% pentru neexecutare, norme comunitare cu caracter prioritar în raport cu cele naționale și să se dispună suspendarea perioadei prescripției extinctive privind dreptul la executarea silită, până la soluționarea prezentului dosar în mod definitiv și irevocabil.

Prin apelul declarat, intimații au solicitat stabilirea obligației de plată până la data de 03.06.2014, în cuantum de 998.082,92 RON.

La data de 07 mai 2015, apelantul contestator B. a depus la dosar o cerere pentru emiterea unei hotărâri parțiale pentru suma de 998.082,92 RON, datorie calculată, indicată și recunoscută, care formează obiectul apelului declarat de pârâți, invocând dispozițiile art. 270 vechiul C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 370/A din 25 mai 2015, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că, față de faptul că hotărârea ce se cere a fi lămurită, prin considerente, privește dispozițiile art. 1088 C. civ., lămurirea dispozitivului trebuie făcută în acord cu motivarea. Așadar, se impune calcularea dobânzii legale raportat la dobânda de referință a BNR, începând cu 25 mai 2009 și până la momentul plății. În cauză nu se poate aplica, prin asemănare, dobânda de referință a D. (de la Frankfurt), majorată cu trei puncte procentuale, așa cum reține jurisprudența Curții de la Strasbourg, având în vedere temeiurile juridice diferite. Soluția învederată de către apelantul B. ar avea ca efect nesocotirea legii interne privind dobânda legală, în toate cazurile. Or, jurisprudența CEDO stabilește dobânda numai în cazurile, constatate de către aceasta, de încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale, ceea ce nu este cazul în speță.

De asemenea, instituția prescripției executării nu este incidentă în cauza de față având ca obiect lămurirea titlului executoriu, ci în cadrul unei eventuale contestații la executare, aceasta din urmă având un regim juridic diferit.

În cauză, fiind vorba despre lămurirea unei hotărâri judecătorești, problema obținerii unui nou titlu executoriu, prin pronunțarea unei hotărâri parțiale, în limita unei eventuale recunoașteri de către partea adversă, excede cadrului procesual. Solicitarea privește litigiul din dosar nr. x/2009, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 174/C din 07.06.2010, o eventuală intervenție în acest sens aducând atingere puterii lucrului judecat.

Instanța de apel a apreciat că este nefondat și apelul intimaților. Prescripția dreptului de a cere executarea silită se invocă pe calea unei contestații la executare, nu în cadrul unei lămuriri a titlului. Ca atare, este firească acordarea dobânzii legale până în momentul îndeplinirii obligației. "Plata efectivă" semnifică tocmai momentul executării obligației, alegat de către apelanții intimați. Constatarea acestui moment, dacă executarea s-a petrecut la 03.06.2014 ori nu, precum și calcularea cuantumului dobânzii în funcție de acest moment, se determină în cadrul executării titlului, de bunăvoie ori silit. În caz de neînțelegeri, se poate promova o contestație la executare având acest obiect.

Împotriva acestei decizii, părțile au declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 855 din 8 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2013**, s-au admis recursurile împotriva deciziei nr. 370/A din 25 mai 2015, ce a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel.

A reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește cererea de suspendare a cursului prescripției extinctive privind dreptul de a cere executarea silită, că în mod corect instanța de apel a considerat că o astfel de solicitare nu poate fi antamată în cadrul prezentului litigiu, ce are ca obiect o contestație la titlu, iar nu o contestație la executare.

De altfel, această cerere a fost analizată de instanța de executare, potrivit sentinței civile nr. 77 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 756 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, așa încât recurentul-contestator nu mai justifică niciun interes actual în legătură cu verificarea acestui motiv. Prin cele două hotărâri menționate anterior a fost analizată cererea intimaților prin care aceștia au solicitat să se constate că s-a împlinit termenul de prescripție pentru a se putea cere executarea silită.

Înalta Curte a apreciat, de asemenea, că nu pot fi primite argumentele invocate de contestator privind incidența în cauză a legislației Uniunii Europene ori a jurisprudenței C.E.D.O. în legătură cu valoarea dobânzii care poate fi aplicată la suma constatată drept creanță în favoarea acestei părți, date fiind, pe de o parte, considerentele hotărârii al cărei dispozitiv se cere a fi lămurit, iar, pe de altă parte, împrejurarea că în situația de față nu se constată o neconcordanță între legislația internă și cea internațională de natură a face aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României.

S-a reținut că, în situația de față, obligația stabilită în sarcina Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea, prin decizia civilă nr. 96/2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, nu este de plată a unei sume de bani, ci de conformare la executarea dispozitivului acestei hotărâri, prin care s-a constatat dreptul reclamantului B. la despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Oradea, str. D. Cantemir, în valoare de 3.342.330 RON, sumă ce urmează a fi actualizată la data plății, respectiv de a se face demersurile necesare în vederea achitării acestor despăgubiri, conform Titlului VII Cap. V al Legii nr. 247/2005.

Înalta Curte a constatat că, la momentul pronunțării titlului executoriu, anume decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Oradea, dobânda legală era reglementată de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești. Ulterior, O.G. nr. 9/2000 a fost abrogată prin art. 11 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar, începând cu data de 1.09.2011.

Ca atare, pentru a evalua daunele interese în cauză, instanța de judecată trebuia să se raporteze la dispozițiile art. 1088 C. civ. cu referire la O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011 și, față de obiectul cererii de chemare în judecată și de împrejurarea că, în speță, contestatorul s-a plâns că nu s-a efectuat un calcul matematic asupra prejudiciului care i-a fost cauzat, aceasta avea obligația ca, în temeiul art. 129 C. proc. civ., să pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize pentru determinarea cuantumului daunelor moratorii datorate.

Neprocedând în acest sens, instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate și nu a lămurit pe deplin situația de fapt dedusă judecății, cu atât mai mult cu cât s-a susținut, de către intimați, că obligația instituită prin titlul executoriu, de continuare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin înaintarea dosarului notificatorului B. la Instituția Prefectului Județului Bihor, a fost îndeplinită la data de 3.06.2014, astfel cum rezultă din adresa din 30 mai 2014 emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea.

Or, în aceste condiții, instanța de apel trebuia să verifice dacă obligația instituită prin decizia civilă nr. 96/2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea a fost îndeplinită în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 în vigoare la data pronunțării titlului executoriu, precum și momentul până la care sunt datorate daunele interese moratorii.

În rejudecare, apelanții-pârâți au depus, la data de 24.11.2016, note de ședință prin care au învederat că, în urma contestației la executare formulată împotriva titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor prin care s-a stabilit obligația de plată a dobânzilor legale pentru neexecutare, cauză ce a format obiectul dosar nr. x/2015, Tribunalul Bihor, prin decizia civilă nr. 727/A/2016 definitivă, a stabilit atât perioada pentru care se vor acorda dobânzile legale pentru neexecutare, respectiv 25.05.2009-03.06.2014, cât și cuantumul acestor dobânzi, respectiv suma 998.082,92 RON.

Prin notele de ședință depuse la data de 10.01.2017, apelantul contestator a arătat că daunele moratorii curg până la momentul la care documentația înaintată Prefectului a primit avizul de legalitate. Sub acest aspect, data de 3 iunie 2014 avansată de către intimate nu corespunde realității, deoarece această documentație a fost restituită de către Instituția Prefectului și redepusă de Comisia Locală la data de 15 ianuarie 2015, doar pentru a fi din nou restituită de către Prefect la data de 2 iunie 2015.

Decizia civilă nr. 727/A/2016 a Tribunalului Bihor, ce a soluționat contestația la executare, nu are autoritate de lucru judecat sau putere de lucru judecat în cauză, având în vedere că prezentul dosar are ca obiect lămurirea titlului pus în executare silită în cadrul căreia a fost formulată contestația la executare propriu zisă. Din considerentele deciziei rezultă că, pentru a pronunța hotărârea, instanța de executare a avut în vedere poziția comună a părților cu privire la calculul dobânzii legale în perioada 25.05.2009-03.06.2014, poziție exprimată prin notele de ședință depuse la dosar de către creditor în data de 26.05.2016. Prin aceste note de ședință s-a arătat că acel calcul matematic este corect în raport de perioada indicată chiar de contestatoarea-debitoare și de faptul că, la acea dată, lămurirea titlului executoriu s-a făcut, în mod nedefinitiv, prin sentința civilă nr. 33/C din 26 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2013*, sentință a cărei legalitate și temeinicie face obiectul prezentului apel.

Prin decizia nr. 355/A din 15 mai 2017 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, rejudecând după casare, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestator împotriva sentinței pronunțate de tribunal. A admis apelul intimaților Municipiul Oradea prin Primar și Comisia locală Oradea de aplicare a Legii nr. 10/2001 împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, stabilind că obligația intimaților privitoare la plata dobânzilor legale pentru neexecutare se va calcula pe perioada 25 mai 2009 și până la 3 iunie 2014 și este în sumă de 998.082,92 RON. A menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, în rejudecare, potrivit îndrumărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia de casare, trebuie lămurite următoarele aspecte: momentul până la care se datorează dobânzile legale stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor (ce reprezintă data la care obligația instituită prin decizia civilă nr. 96/2009 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea a fost îndeplinită în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005) și care este cuantumul daunelor interese datorate conform art. 1088 C. civ., prin raportare la actele normative care au reglementat dobânda legală, iar în acest sens instanța de casare a considerat că trebuie să se pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize pentru determinarea cuantumului daunelor moratorii.

În privința momentului până la care curg daunele moratorii, stabilite prin sentința civilă nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor, din probațiunea cu înscrisuri administrată în cauză, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 534/C din 18 iunie 2007 dată în dosar nr. x/2004, Tribunalul Bihor a admis contestația formulată de B. împotriva procesului-verbal nr. x de stabilire a ofertei de despăgubiri, respectiv a dispoziției nr. 4142/2004, emise de Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea, pe care le-a anulat și a dispus continuarea procedurii privind acordarea de despăgubiri, având în vedere sumele stabilite în expertiza efectuată în cauză, de 555.071,7 RON.

Prin decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de B. împotriva sentinței civile de mai sus, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Oradea, str. D. Cantemir, în valoare de 3.342.330 RON, ce se va actualiza la data plății începând cu 23 aprilie 2009. A obligat pe Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei municipiului Oradea prin Primar să facă demersurile necesare în vederea achitării acestor despăgubiri, conform Titlului VII Cap. V al Legii nr. 247/2005. Totodată intimații au fost obligați să achite apelantului suma de 2.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 14 octombrie 2009, sub dosar nr. x/2009, reclamantul B. a solicitat să fie obligați pârâții la plata: sumei de 3.342.330 RON despăgubiri, cu penalități de întârziere de 1%/zi; a sumei de 2.100 RON, cheltuieli de judecată din dosar nr. x/2004 al Curții de Apel Oradea; a unei dobânzi legale de 12% pe an pentru folosul nerealizat datorită pasivității legate de plată, conform sentinței civile nr. 534/C/2007 a Tribunalului Bihor, precum și alte daune ce sunt consecință directă a amânărilor nejustificare și a refuzului privind soluționarea cauzei de revendicare a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 174/C din 7 iunie 2010, pronunțată în dosar nr. x/2009, Tribunalul Bihor a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește obligarea pârâților la plata sumei de 3.342.330 RON despăgubiri și a cheltuielilor de judecată, a admis, în parte, acțiunea reclamantului B., a obligat pe pârâții Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea și Instituția Municipiului Oradea la plata dobânzilor legale pentru neexecutare, începând cu data de 25 mai 2009, în favoarea reclamantului. S-au respins celelalte cereri privind acordarea penalităților de întârziere de 1% pe zi și alte daune solicitate, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit la dobânda legală ca daune moratorii, în baza art. 1088 C. civ., deoarece nu a primit executarea creanței sale, așa cum s-a stipulat prin decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, iar dobânda este prețul lipsei de folosință.

Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 5727 din 4 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispozitivul sentinței civile nr. 174/C din 7 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2009 se solicită a fi lămurit pe calea contestației la titlu formulată de contestator în prezentul dosar.

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei de casare nr. 855 din 8 aprilie 2016, obligația stabilită în sarcina Comisiei Locale Oradea de aplicare a Legii nr. 10/2001 prin decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Oradea nu este de plată a unei sume de bani, ci de conformare la executarea dispozitivului acestei hotărâri, respectiv de a face demersurile necesare în vederea achitării despăgubirilor, conform Titlului VII, cap. V al Legii nr. 247/2005.

Cu toate acestea, prin sentința civilă nr. 174/C din 7 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor s-au stabilit daune interese moratorii în baza art. 1088 C. civ., constând în dobânda legală, ce se acordă pentru neexecutarea unei obligații de a da o sumă de bani, aspect care nu a mai putut fi însă analizat în cadrul prezentei contestații la titlu.

Curtea a reținut că, în baza deciziei nr. 96 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Oradea, Primarul municipiului Oradea a emis dispoziția nr. x din 5 noiembrie 2009 prin care s-a propus acordarea despăgubirilor, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, notificatorului B., decizie ce a fost comunicată contestatorului.

Prin acțiunea înregistrată sub dosar nr. x/2010 al Tribunalului Bihor, B. a solicitat anularea dispoziției Primarului municipiului Oradea nr. x/2009. Prin sentința civilă nr. 143/C/din 20.05.2010, Tribunalul Bihor a respins cererea reclamantului B., constatând că dispoziția primarului nr. x/2009 a fost emisă în considerarea și executarea unei hotărâri judecătorești definitive și cu respectarea acesteia, neexistând vreun motiv de nelegalitate.

Împotriva acestei sentințe, contestatorul a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 280/A din 28 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2010, a fost constatat perimat.

După soluționarea definitivă a dosarului în care contestatorul B. a solicitat anularea dispoziției primarului nr. x din 5 noiembrie 2009, Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Oradea a înaintat Prefecturii județului Bihor dosar nr. x/2001, nr. 11/2001 și nr. 12/2001-conexate, aferente notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de B., în vederea definitivării procedurilor administrative de acordare a despăgubirilor, în conformitate cu dispoziția Primarului mun. Oradea nr. x/2009 și a deciziei civile nr. 96/2009 a Curții de Apel Oradea, adresa de înaintare din 30 mai 2014 fiind înregistrată la Prefectura Bihor din 3 iunie 2014.

Apelanții-pârâți au arătat că nu au trimis până la această dată dosarul administrativ cuprinzând dispoziția primarului din 5 noiembrie 2009 către Prefectura Bihor pentru motivul că au așteptat finalizarea definitivă a dosar nr. x/2010, iar dacă ar fi înaintat dosarul administrativ anterior, oricum ar fi fost returnat de către prefectură.

Curtea a reținut însă că în sarcina acestora exista, stabilită prin hotărâre judecătorească, obligația de a face demersurile necesare în vederea achitării despăgubirilor, către notificator, conform Titlului VII Cap. V al Legii nr. 247/2005. Totodată contestația împotriva dispoziției primarului din 5 noiembrie 2009 s-a soluționat în primă instanță la data de 20 mai 2010, iar pârâtele au așteptat să se perime apelul împotriva hotărârii primei instanțe, perimare care s-a constatat patru ani mai târziu, pentru a înainta dosarul, deși erau obligate la daune moratorii pentru întârziere printr-o hotărâre irevocabilă.

A rezultat așadar că dosarul administrativ a fost înregistrat la Prefectura județului Bihor, în vederea transmiterii către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 3 iunie 2014. Dosarul cuprindea dispoziția Primarului municipiului Oradea nr. x/2009 prin care s-a propus acordarea despăgubirilor, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

La data de 9 octombrie 2014, așadar după 4 luni de la înregistrarea dosarului administrativ la Prefectura Bihor, contestatorul B. a depus la această instituție o cerere și un set de înscrisuri cu care a dorit să dovedească faptul că valoarea imobilului fostă proprietate a antecesoarei sale este alta, înscrisuri ce a solicitat a fi atașate la dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001, aspect ce a determinat retransmiterea dosarului administrativ de Legea nr. 10/2001, deși dispoziția nr. x/2009 de acordare a unei despăgubiri în suma de 3.342.330 RON a fost emisă în executarea și cu respectarea unei hotărâri judecătorești irevocabile decizia civilă nr. 96/2009 a Curții de Apel Oradea, iar legalitatea sa a fost constatată, de asemenea, prin hotărâre irevocabilă sentința civilă nr. 143/C/2010 Tribunalul Bihor, așadar cuantumul despăgubirilor acordate nu mai putea fi modificat pe baza înscrisurilor depuse de contestator.

După completarea dosarului de Legea nr. 10/2001, prin anexarea actelor depuse de contestatorul B., dosarul administrativ a fost înaintat din nou prin adresa din 14 ianuarie 2015 către Prefectura Jud. Bihor (având nr. de înregistrare 435 din 15 ianuarie 2015 la Prefectura Bihor).

Afirmațiile contestatorului apelant în sensul că dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 a fost retrimis Comisiei Locale Oradea datorită modului defectuos de lucru și pentru că ar fi fost incomplet, au fost constatate nereale, legalitatea dispoziției Primarului municipiului Oradea nr. x/2009 fiind constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Totodată s-a reținut că, la patru luni după ce dosarul a fost înregistrat pentru a doua oară la Prefectura județului Bihor, contestatorul a depus la această instituție o cerere, înregistrată sub nr. 220/P/15.05.2015, prin care a solicitat din nou restituirea dosarului de Legea nr. 10/2001 către Primăria Oradea pentru motivul că în dispoziția primarului nr. x/2009 nu este trecută adresa sa exactă la care își are domiciliul solicitare formulată de petent la 6 ani după emiterea dispoziției și după ce legalitatea acesteia a fost constatată în mod irevocabil de către instanțele de judecată, solicitând modificarea dispoziției cu adresa exactă și acordarea, în compensare, a unui alt imobil.

Cu toate că acesta nu reprezintă un motiv de nulitate și nelegalitate a dispoziției primarului (având în vedere că domiciliul unui notificator se poate modifica de mai multe ori până la finalizarea procedurii administrative), la data de 2.06.2015, Prefectura județului Bihor a restituit dosarul administrativ către Comisia Locală Oradea, cu solicitarea corectării adresei de domiciliu a petentului și analizării cerințelor acestuia. Dosarul nu a fost returnat însoțit de vreun referat de nelegalitate, Prefectura Bihor dând curs solicitării exprese a notificatorului.

Având în vedere acest aspect, la data de 30 iunie 2015, a fost emisă dispoziția Primarului municipiului Oradea nr. 1705 de modificare a dispoziției nr. x/2009, în ce privește adresa de domiciliu a petentului, iar prin adresa din 30 iunie 2015 (înregistrată la Prefectura Bihor din 07 iulie 2015) Comisia Locală a înaintat Prefecturii jud. Bihor dosarul de Legea nr. 10/2001 conținând dispoziția primarului modificată, în vederea transmiterii acestuia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

La data de 21 iulie 2015, Instituția Prefectului Bihor a emis avizul de legalitate a dispoziției primarului nr. x/2009, modificată prin dispoziția primarului din 30 iunie 2015.

După ce dosarul administrativ a fost trimis la ANRP, contestatorul B. a atacat în instanță și dispoziția primarului nr. x/2015 (prin care s-a modificat domiciliul din dispoziția anterioară, la solicitarea acestuia) și a înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 3 august 2015, o nouă acțiune, solicitând anularea parțială a dispoziției. Această acțiune a format obiectul dosar nr. x/2015.

Totodată, în data de 1 februarie 2016, contestatorul B. a depus la Prefectura jud. Bihor o cerere prin care a solicitat să fie oprită trimiterea dosarelor administrative de revendicare către ANRP până la soluționarea dosar nr. x/2015.

Urmare a cererii acestuia, Prefectura jud. Bihor a solicitat ANRP să restituie dosarele administrative privind pe notificatorul B. (adresa din 8.02.2016).

În data de 23 martie 2016, ANRP a restituit către Prefectura jud. Bihor, în original, dosarul de Legea nr. 10/2001 al contestatorului, iar în data de 4 aprilie 2016 această instituție a returnat din nou dosarul administrativ către Comisia Locală Oradea (adresa înregistrată la Primăria Oradea din 6 aprilie 2016), având în vedere că titularul a contestat dispoziția nr. x/2015.

Prin sentința civila nr. 4/C din 18.01.2016 dată în dosar nr. x/2015, Tribunalul Bihor a respins contestația formulată de reclamantul B. având ca obiect anularea dispoziției primarului din 30 iunie 2015. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 563/AP din 21.06.2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

Prin adresa din 7 iulie 2016 (înregistrată la Prefectura Bihor din 25 iulie 2016), Comisia Locală a transmis din nou dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 către Prefectura jud. Bihor în vederea înaintării către ANRP.

În raport de cele reținute, instanța de apel a constatat că apelanții pârâți și-au îndeplinit, la data de 3 iunie 2014, obligația stabilită în sarcina lor prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 96/2009 a Curții de Apel Oradea, înaintând către Prefectura jud. Bihor dosar nr. x/2001, nr. 11/2001 și nr. 12/2001-conexate, aferente notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către contestator, în vederea definitivării procedurilor administrative de acordare a despăgubirilor.

Restituirile ulterioare ale dosarului administrativ nu pot fi imputate apelantelor-pârâte, ci contestatorului B., care a uzat de toate mijloacele posibile pentru ca dosarul de Legea nr. 10/2001 să nu ajungă la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, deși, dispoziția Primarului mun. Oradea nr. x/2009 de acordare a unei despăgubiri în suma de 3.342.330 RON a fost emisă în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, contestatorul, după înaintarea dosarului către Prefectura jud. Bihor, a depus înscrisuri prin care a contestat cuantumul despăgubirilor, determinând restituirea dosarului. Apoi, după a doua retransmitere a dosarului către Prefectura Bihor și după 6 ani de la emiterea dispoziției, contestatorul a solicitat modificarea acesteia în ceea ce privește adresa sa de domiciliu, determinând din nou restituirea dosarului administrativ. Iar după ce adresa sa de domiciliu a fost modificată, contestatorul a atacat și dispoziția prin care s-a dispus această modificare, determinând din nou restituirea dosarului administrativ.

În consecință, sub aspectul momentului până la care curg daunele moratorii, curtea a reținut ca fiind întemeiate criticile formulate de apelanții-pârâți, în sensul că acestea sunt datorate până la data de 3 iunie 2014, dată la care creditorul și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu și nu până la data plății, cum în mod eronat a dispus instanța de fond prin sentința apelată, în condițiile în care obligația stabilită în sarcina pârâților nu este o obligație de plată a unei sume de bani, ci una de a face intuitu personae.

Cu privire la determinarea cuantumului daunelor interese moratorii stabilite prin sentința civilă nr. 174/C/2010, curtea de apel a reținut, în raport de art. 399 alin. (1) și art. 404 alin. (1) C. proc. civ., următoarele aspecte:

Pe calea contestației la executare se pot urmări doar clarificări asupra înțelesului, întinderii sau a modului de aplicare a titlului executoriu, legiuitorul creând în acest fel posibilitatea, pentru instanța emitentă a titlului, să facă lămuriri de natură a permite executarea fără dificultăți a hotărârii.

După pronunțarea de către Înalta Curte a deciziei de casare nr. 855 din 8 aprilie 2016, prin care s-a considerat că se impune ca instanța de apel să determine cuantumul daunelor interese moratorii datorate și în acest scop să pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize (expertiză care, de altfel, a fost efectuată de către tribunal, dar concluziile acesteia nu au fost reținute de instanța de fond), în urma soluționării contestației la executare propriu-zisă ce a format obiectul dosar nr. x/2015 al Tribunalului Bihor, prin decizia civilă nr. 727/A/2016 din 30 iunie 2016-definitivă s-a stabilit că suma datorată cu titlu de dobânzi pentru neexecutare în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 174/C/2010 este, pentru perioada 25.05.2009-3.06.2014, de 998.082,92 RON și s-au anulat formele de executare silită pornite în dosar execuțional nr. x/2015 al SEJ E. până la concurența acestei sume.

În acest ultim dosar, tribunalul a reținut că, la data de 26 mai 2016, creditorul a achiesat la susținerile debitoarei în sensul că suma pe care aceasta i-o datorează pentru neexecutare pentru perioada 25.05.2009-3.06.2014 este de 998.082,92 RON și, având în vedere poziția comună exprimată de părți cu privire la suma datorată, s-a impus anularea în parte a formelor de executare silită.

Totodată, prin sentința civilă nr. 152/C din 19.09.2016, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea formulată de petentul Municipiul Oradea prin Primar în contradictoriu cu intimații B. și SEJ E. și a fost eșalonat, pe o perioadă de 3 ani, debitul în valoare de 998.082,92 RON reprezentând dobânzi pentru neexecutare calculate pentru perioada 25.05.2009-3.06.2014, după cum urmează: prima tranșă în valoare de 500.000 RON se va achita până la finele anului 2016, iar diferența se va achita în cursul anilor 2017 și 2018, în 8 rate trimestriale egale. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 6/A/2017 dată de Curtea de Apel Oradea și a fost executată parțial de Municipiul Oradea care a achitat prima tranșă și cea mai mare din debit, aferentă anului 2016.

În raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs este obligatorie sub două aspecte: asupra modului în care instanța de recurs a rezolvat problema de drept din speță și asupra necesității de a se administra anumite probe. Prevederile textului menționat conduc și la concluzia potrivit căreia, în privința problemelor de fapt, instanța de rejudecare are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanței de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluție decât aceea pronunțată anterior, sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare.

Excepție de la obligația de respectare a opiniei juridice a instanței de control face numai situația în care, după casare și în timpul rejudecării fondului, intervin elemente noi, care nu au putut fi avute în vedere de instanța de recurs.

Or, în speță, după data pronunțării deciziei de casare, părțile de comun acord au determinat cuantumul daunelor interese moratorii datorate conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor, iar de acordul lor s-a luat act printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ulterior acest debit s-a eșalonat în mai multe rate, printr-o altă hotărâre definitivă, iar debitorul a achitat parțial această sumă, astfel că, raportat la aceste aspecte nou intervenite în rejudecare, după casarea cu trimitere, s-a constatat că efectuarea unei expertize contabile, sub aspectul determinării cuantumului daunelor moratorii, a devenit inutilă.

Contestația la titlu este destinată să expliciteze dispozitivul hotărârii care urmează a fi valorificat pentru a se putea proceda la executarea silită.

Așa cum a rezultat din hotărârile judecătorești anterior menționate, pronunțate după trimiterea cauzei spre rejudecare, atât debitorul cât și creditorul au fost de acord cu modul în care urmează a se face executarea în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 174/C/2010 dată de Tribunalul Bihor, sens în care prin decizia civilă nr. 727/A/2016 din 30.06.2016 au fost anulate în parte a formele de executare și s-a dispus continuarea executării pentru suma acceptată de ambele părți ca fiind datorată, iar debitorul a plătit debitul, astfel cum a fost eșalonat.

În consecință, instanța de apel a apreciat că nu se mai pune problema existentei unor neclarități cu privire la înțelesul, întindererea sau a modului de aplicare a titlului executoriu, acesta fiind executat de debitor în forma acceptată de creditor.

Împotriva deciziei nr. 355/A din 15 mai 2017 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs contestatorul B., nemotivat, cu precizarea că va depune motivele după comunicarea hotărârii. Din verificarea actelor dosarului, s-a observat că, deși contestatorul a solicitat comunicarea tuturor actelor la domiciliul ales, respectiv la sediul SCA F. și Asociații, în București, decizia atacată a fost comunicată de Curtea de apel numai la domiciliul contestatorului în Oradea.

În ședința publică din 4 octombrie 2017, a fost înmânat apărătorului recurentului un exemplar al deciziei curții de apel, în cauză acordându-se un nou termen de judecată pentru depunerea motivelor de recurs și comunicarea acestora către intimați.

La 11 octombrie 2017, s-au depus motivele de recurs, comunicate intimaților la 12 octombrie 2017.

Prin motivele de recurs, circumscrise art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând, admiterea apelului contestatorului și lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor, în sensul că obligația intimaților Municipiul Oradea și Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea privitoare la plata dobânzilor legale pentru neexecutare, calculată pe perioada 25 septembrie 2009 7 iulie 2015, este în sumă de 1.270.865,28 RON.

În subsidiar, dacă se va considera că stabilirea datei de 3 iunie 2014 a fost făcută cu respectarea legii, având în vedere dispozițiile deciziei de casare cu privire la dobânda aplicabilă, recurentul a solicitat lămurirea dispozitivului sentinței tribunalului, în sensul că obligația intimaților calculată pe perioada 25 septembrie 2009 3 iunie 2014, este în sumă de 1.144.803,73 RON.

A considerat recurentul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea obligațiilor impuse prin decizia de casare a Înaltei Curți, prin care s-a stabilit că instanța de apel va trebui să se raporteze la art. 1088 C. civ. cu referire la O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, să pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize și să verifice dacă obligația instituită prin decizia civilă nr. 96/2009 a Curții de Apel Oradea a fost îndeplinită în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, precum și momentul până la care sunt datorate daunele interese moratorii.

Recurentul a arătat că instanța de trimitere a respectat doar în parte decizia de casare, în sensul că a efectuat demersuri pentru a verifica dacă obligația instituită prin decizia civilă nr. 96/2009 a Curții de Apel Oradea a fost îndeplinită în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, însă a făcut o greșită aplicare a legii la situația de fapt și nu a avut în vedere dispozițiile art. 1088 C. civ. cu referire la O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011 atunci când a stabilit cuantumul daunelor moratorii.

Cu privire la situația de fapt, a precizat că documentațiile depuse de către intimata Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 la datele de 03.06.2014 și 15.01.2015 au fost returnate de către Prefect. Indiferent de motivul returnării, intimata nu a obiectat sau contestat în vreun fel actul administrativ emis de prefect, acesta bucurându-se, în consecință, în opinia recurentului, de prezumția de legalitate. Mai mult decât atât, culpa intimatei în ceea ce privește a doua restituire este dovedită din perspectiva faptului că aceasta a propus și primarul a emis o decizie de modificare a celei inițiale.

În cazul în care intimatele ar fi depus documentații apte să conducă la emiterea avizului de legalitate acesta ar fi fost emis, indiferent și independent de solicitările/opiniile reclamantului; dacă Prefectul ar fi restituit în mod nejustificat documentația Primăriei Municipiului Oradea, respectiv Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, acestea aveau posibilitatea și chiar obligația de a contesta, în contencios administrativ, acest act sau de a formula anumite obiecțiuni, eventual sub forma plângerii administrative prealabile.

Cu privire la calculul dobânzii legale, a arătat că hotărârea pronunțată nesocotește decizia de casare care a rezolvat deja problema de drept aflată în dezbatere: cuantumul dobânzii legale se stabilește prin raportare la actele normative intrate succesiv în vigoare, respectiv O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011. Se are în vedere problema de drept și nu problematica administrării probei cu expertiză, asupra căreia instanța de casare a stabilit necesitatea punerii acesteia în discuția părților; proba a fost pusă (formal, este adevărat) în discuția părților iar neadministrarea sa este suplinită de calculul prezentat de reclamant sub forma unui raport de expertiză extrajudiciar.

Articolul 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. nu prevede nicio situație de excepție în ceea ce privește posibilitatea instanței de fond de a nu aplica dispozițiile de casare. Norma este una imperativă, de strictă interpretare iar orice încălcare a acesteia determină nulitatea hotărârii pronunțate cu încălcarea acesteia. Nulitatea este una absolută și necondiționată de existența unei vătămări, vătămarea fiind prezumată de legiuitor.

Mai mult decât atât, instanța de apel, în scopul de a eluda decizia de casare, a reținut în mod eronat faptul că recurentul a achiesat în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor la suma de 998.082,92 RON și că decizia pronunțată în aceea cauză se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Decizia civilă nr. 727/A/2016 a Tribunalului Bihor nu poate avea autoritate sau putere de lucru judecat în prezenta cauză având în vedere că aceasta are ca obiect tocmai lămurirea titlului executoriu în baza căruia a fost începută executarea silită; contestația la executare are un caracter subsidiar față de prezenta cauză. În cazul în care, după rămânerea definitivă a contestației la titlu, se vor ivi contradicții între titlu și hotărârea din contestația la executare atunci acestea se vor regla prin continuarea/încetarea/limitarea sau chiar restituirea unor prestații. Decizia nu cuprinde nicio dispoziție în considerente sau în dispozitiv de natură să conducă la concluzia că instanța învestită cu contestația la titlu trebuie să pronunțe o hotărâre într-un anume sens sau să admită vreo excepție (neinvocată, de altfel).

Susține că nu a exprimat tacit sau expres vreun acord sau punct de vedere în sensul în care dobânda legală este doar dobânda de referință a G.. sau că daunele moratorii se vor calcula doar până la data de 03.06.2014, ci doar că acel calcul este corect în raport de două elemente cuantumul dobânzii și data până la care se calculează, ambele elemente trebuind a fi determinate, astfel cum a dispus instanța de control prin hotărârea de casare, prin raportare la actele normative care au stabilit cuantumul acesteia (O.G. nr. 9/2000, O.U.G. nr. 13/2011) și statuând dacă obligația instituita prin decizia civilă nr. 96/2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea a fost îndeplinită și data la care aceasta a fost îndeplinită.

A mai arătat că nu a achiesat la pretențiile debitoarei, ci a depus o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri parțiale pentru respectiva sumă, dat fiind că, cel puțin în limita sa, debitoarea a recunoscut existența și întinderea creanței. Plecând de la prevederile art. 270 C. proc. civ., a opinat că, în faza de executare, calitatea de pârât o are debitorul și nu creditorul, astfel încât intimații sunt cei care au recunoscut o parte din debitul datorat către reclamant.

Apreciază că, deși și celalalt aspect era menționat în aceeași hotărâre data până la care se calculează daunele interese instanța de apel nu s-a A."ascuns" în spatele puterii de lucru judecat a hotărârii din contestația la executare propriu-zisă, ci a administrat probe și a analizat acest aspect în mod nemijlocit. Paradoxal, nu a procedat în aceeași manieră și în ceea ce privește procentul dobânzii legale, între cele două hotărâri pronunțate decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia Tribunalului Bihor preferând-o pe cea din urmă.

Intimatele au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică formulată este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și se referă la nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor obligatorii conținute în decizia de casare în ceea ce privește calculul dobânzii legale prin raportare la O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, împrejurare ce ar atrage, în opinia recurentului, nulitatea deciziei atacate.

Înalta Curte reține că, prin decizia de casare, astfel cum, de altfel, susține și recurentul, instanța de control judiciar a dispus cu privire la două aspecte ce se impuneau a fi lămurite la rejudecarea cauzei: perioada pentru care se datorează dobânda și cuantumul acesteia, prin raportare la legislația specială care îl reglementează.

Procedând la verificarea raționamentului judiciar al instanței de apel, se constată că, în mod corect, aceasta a valorizat situația de fapt de la momentul rejudecării cauzei, caracterizată prin apariția, ulterior dezlegării date de instanța de recurs, a unei împrejurări apreciate ca fiind relevantă pentru situația juridică din prezenta cauză, și anume, pronunțarea, în mod definitiv și irevocabil, a unei hotărâri judecătorești în contestația la executare propriu-zisă, prin care instanța de executare a statuat cu privire la cuantumul datorat și întinderea obligației.

Recurentul a susținut că, odată ce problema de drept referitoare la temeiul juridic în baza căruia se calculează dobânzile, a fost dezlegată în recurs, nu există situații de excepție care să exonereze instanța de rejudecare de obligația, statuată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., de a aplica prevederile dispoziției de casare, însă o astfel de afirmație este corectă numai în situația în care nu au intervenit elemente de fapt, cu semnificație juridică nouă, ce nu au putut fi avute în vedere de instanța superioară de control judiciar la momentul casării.

Cum faza procesuală a apelului are un caracter devolutiv iar situația juridică nouă poate fi analizată în limitele învestirii instanței, în măsura în care există o legătură cu obiectul dedus judecății, în mod corect și fără a se putea considera că a încălcat dispozițiile deciziei de casare, instanța de apel a ținut cont, parțial, și de cele statuate în contestația la executare, neputând ignora efectele unei hotărâri judecătorești cu incidență în soluționarea cauzei.

Astfel, respectând îndrumările deciziei de casare, instanța de apel a reținut, pe baza unui raționament propriu, că perioada pentru care sunt datorate despăgubirile este 25.05.2009-03.06.2014, și că, relativ la această perioadă, s-a statuat într-un alt litigiu, finalizat după ce prezenta cauză a fost trimisă spre rejudecare, asupra unei anume modalități de determinare a cuantumului acestora, convenit chiar de părți și, ca urmare, a apreciat că nu se mai impune recalcularea acestora în prezenta cauză, printr-un algoritm distinct, respectiv cu luarea în considerare a dispozițiilor legale în materie, în succesiunea lor temporală, sub acest aspect fiind preluată dezlegarea anterioară a instanței de recurs, cu privire la care, potrivit aprecierilor instanței, însuși reclamantul a achiesat.

Această împrejurare nu echivalează, cum susține recurentul, cu ignorarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare cu privire la modul de calcul al despăgubirilor, câtă vreme, pentru perioada în care s-a constatat că sunt datorate, s-a apreciat că un nou calcul a devenit inutil în condițiile în care cuantumul lor a fost stabilit într-un litigiu soluționat, în mod definitiv, anterior pronunțării hotărârii atacate, în care s-a ținut cont de acordul părților asupra acestuia.

Aprecierea recurentului potrivit căreia, în acel litigiu, a fost dedusă judecății o contestație la executare propriu-zisă, a cărei soluție trebuie să aibă un caracter subsidiar dezlegărilor din prezentul litigiu, ce poartă asupra unei contestații la titlu, sunt nerelevante în economia raționamentului judiciar din speță, câtă vreme, în prezenta cauză, au fost analizate, în primul ciclu procesual, în mod irevocabil, elemente ce țin de comportamentul debitorului obligației de a face, ulterior instituirii acesteia prin titlul a cărui întindere se solicită a fi lămurită, motiv pentru care o astfel de analiză s-a suprapus cu cea dedusă judecății în contestația la executare propriu-zisă. Ca atare, modalitatea improprie în care recurentul a ales două căi procedurale distincte (contestație la titlu și contestație la executare propriu-zisă) pentru valorificarea acelorași aspecte a condus la o astfel de situație procesuală de suprapunere a unor dezlegări jurisdicționale.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare pentru a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizează, pe de o parte, modalitatea în care instanța de apel a stabilit întinderea daunelor moratorii datorate reclamantului în perioada în care intimatele s-au aflat în culpă pentru neefectuarea demersurilor în vederea achitării despăgubirilor în cuantum de 3.342.330 RON, astfel cum a dispus decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Oradea iar, pe de altă parte, soluția instanței în ceea ce privește calculul acestor despăgubiri, susținându-se că, în mod greșit, aceasta nu a aplicat normele legale indicate prin decizia de casare, respectiv O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, a considerat că reclamantul ar fi achiesat la cuantumul stabilit în contestația la executare propriu-zisă și astfel a preluat, fără o altă analiză, această sumă, considerând-o a fi suma datorată.

În legătură cu primul aspect, recurentul susține că atitudinea culpabilă a intimatelor s-a prelungit și după data reținută de instanța de apel, 3.06.2014, întrucât dosarul administrativ a mai fost returnat de două ori de către Prefectură, Comisiei Locale, respectiv până la 7 iulie 2015, iar intimata nu a obiectat și nici nu a contestat, în vreun fel, actul administrativ de restituire emis de prefect, acesta bucurându-se, în consecință, în opinia recurentului, de prezumția de legalitate. Mai mult, culpa intimatei în ceea ce privește a doua restituire este dovedită și din perspectiva faptului că primarul a emis o decizie de modificare a celei inițiale.

Aprecierile cu privire la legalitatea prezumată a măsurii de restituire nu prezintă relevanță, întrucât restituirile au avut loc exclusiv la solicitarea reclamantului și au vizat, astfel cum corect a apreciat instanța de apel, aspecte nerelevante pentru legalitatea deciziei respective, cum ar fi rectificarea adresei reclamantului sau completarea dosarului cu acte privind valoarea imobilului,