ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 399/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoare: Prin cererea formulată la data de 15 septembrie 2010 și înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția comercială, reclamanta R.L.A. a chemat în judecată pe pârâta SC B.C.R.A.V.I.G.

SA solicitând: obligarea pârâtei la plata sumei de 47.025,86 lei reprezentând contravaloarea devizului de reparații efectuate la autoturismul proprietatea reclamantei; obligarea pârâtei la plata sumei de 5.172,75 lei reprezentând penalități de întârziere calculate în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere de la data la care pârâta trebuia să facă oferta de plată până la data formulării cererii de chemare și în continuare, pentru .viitor, de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă a reparațiilor; obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autovehiculului cauzată de imposibilitatea folosirii acestuia și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii, invocând și excepția de prematuritate a acțiunii pentru neîndeplirtrea procedurii prealabile de conciliere directă.

Prin încheierea din data de 03 maiJ2011, tribunalul a respins excepția de prematuritate calificată de; instanță ca excepție de inadmisibilitate a acțiunii, iar prin sentința civilă nr. 5582 din 11 octombrie 2011 a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 25 februarie 2010 autoturismul proprietatea reclamantei a fost implicat într-un accident rutier cu privire la care persoanele implicate au încheiat o constatare amiabilă de accident. Ca urmare, culpa niciuneia dintre persoanele implicate nu a fost stabilită de organele abilitate. Reclamanta s-a adresat pârâtei, care deține calitatea de asigurător în temeiul Poliției de Asigurare de Răspundere Civilă Auto RCA nr. 002287614/12.12.2009 încheiată cu SC D. SRL, proprietarul celuilalt autoturism implicat în accident, pentru obținerea de despăgubiri.

Cererea a fost respinsă cu motivarea că în producerea accidentului culpa aparține șoferului autoturismului proprietatea reclamantei. Nu a fost pus în discuție cuantumul despăgubirii solicitate reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații sau calitatea de asigurat RCA a proprietarului celuilalt autoturism, ci doar aspectul relativ la stabilirea persoanei vinovate de producerea accidentului, cu consecința îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii societății de asigurare în temeiul contractului de asigurare. Instanța a reținut că în urma producerii accidentului a fost încheiată o constatare amiabilă de accident în care s-au reținut împrejurările producerii acestuia, datele de identificare ale mașinilor implicate și ale conducătorilor auto, schița accidentului și declarațiile conducătorilor auto.

în calitate de asigurător RCA căruia i s-a adresat o cerere de despăgubiri formulată de reclamantă, pârâta a procedat la o cercetare a evenimentului sub aspectul stabilirii persoanei vinovate și a urmărilor acestuia. în urma investigațiilor, pârâta a refuzat plata despăgubirii. Prima instanță a apreciat că refuzul este întemeiat. Coroborând prevederile art. 50 și art. 55 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească persoanelor păgubite prin avariere sau distrugere de bunuri, instanța a reținut că obligația de plată a despăgubirilor de către asigurător intervine în condițiile în care răspunderea pentru plata despăgubirii revine asiguratului său.

în cauză, dinamica producerii accidentului relevă culpa conducătorului auto care a condus autoturismul proprietatea reclamantei, așa cum reiese și din referatul întocmit de asigurător ca urmare a verificărilor efectuate. Instanța a motivat că recunoașterea vinovăției de către conducătorul autoturismului proprietatea asiguratului pârâtei, invocată de reclamantă dar nesusținută probator, este lipsită de relevanță față de constatările rezultate din probele ce reconstituie producerea accidentului. Față de cele reținute, constatând că nu sunt întrunite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii delictuale a asiguratului pârâtei, instanța a respins cererea formulată de reclamantă împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta R.L.A. care a criticat soluția instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă nr. 21 din data de 29 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si fiscal, a admis apelul reclamantei și a schimbat in parte hotărârea primei instanțe in sensul admiterii in parte a acțiunii reclamantei obligând pârâta la plata sumei de 47.025, 86 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate, 5.172,75 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 15 septembrie 2010 precum și la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată până la piața efectiva a acesteia și a cheltuielilor de judecată in cuantum de 3.990 lei.

Instanța de apel a reținut că sunt întemeiate criticile reclamantei cu motivarea că astfel cum rezultă din constatarea amiabilă de accident și din probele testimoniale administrate în cauză s-a constatat că, față de dinamica producerii accidentului, in cauză culpa aparține conducătorului autoturismului al cărui proprietar este asigurat al pârâtei, situație in care hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, conform cărora la intersecțiile cu circulație dirijată, conducătorul de vehicul este obligat să respecte semnificația indicatoarelor, culoarea semaforului sau indicațiile ori semnalele polițistului rutier, coroborate cu prevederile art. 53 alin. (1) din H.G.

nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 conform cărora atunci când semnalul de culoare galbenă apare după semnalul de culoare verde, conducătorul vehiculului care se apropie de intersecție nu trebuie să treacă de locurile prevăzute, cu excepția situației în care, la apariția semnalului, se află atât de aproape încât nu ar mai putea opri vehiculul în condiții de siguranță.

Față de prevederile legale mai sus evocate, luând in considerare și dispozițiile art. 49-51 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România conform cărora asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, instanța de apel a admis apelul reclamantei și a obligat pârâta la plata daunelor provocate prin accident și a penalităților de întârziere aferente. În ceea ce privește pretențiile reclamantei referitoare la contravaloarea lipsei de folosință a autovehiculului, instanța de apel a constatat că nu au fost individualizate și dovedite, și prin urmare Ie-a respins ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA București (fostă SC B.C.R.A.V.I.G. SA) criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Astfel recurenta critică hotărârea instanței de apel susținând ca prin aceasta instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Recurenta susține că actul îndeplinit cu neobservarea formelor legale este audierea martorului, conducătorul autoturismului asigurat, întemeindu-și afirmația pe prevederile art. 191 și art. 192 C. proc. civ. considerând că in calitate de persoană implicată in accident se poate considera că este interesat in cauză.

Mai susține recurenta că instanța de apel și-a încălcat obligația legala de a lămuri fără echivoc situația de fapt, obligație ce derivă din rolul său activ, considerând că in cauză este necesară o expertiză tehnică. Al doilea motiv de recurs invocat de recurentă se referă la prevederile art.304 pct.9 C. proc. civ. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În argumentarea acestui motiv de recurs recurenta arată că in baza dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 136/1995 Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis Ordinul nr. 21/2008 privind punerea în aplicare a Normelor privind utilizarea formularului Constatare amiabilă de accident.

Conform prevederilor art. 5 din aceste Norme „Completarea și semnarea formularului Constatare amiabilă de accident nu reprezintă o recunoaștere a răspunderii conducătorilor auto, ci un cumul de elemente și fapte care vor contribui la soluționarea dosarelor de daună. ” Totodată in conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (2) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului ori in cauză, in urma investigațiilor efectuate de recurentă s-a constatat că accidentul nu s-a produs din vina asiguratului său ci a conducătorului autovehiculului aparținând reclamantei care nu și-a respectat obligația de a acorda prioritate de trecere tuturor participanților la trafic.

Mai susține recurenta că instanța a stabilit culpa conducătorului autovehiculului asigurat dând o interpretare eronată dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și ale H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare a acestuia, invocând prevederile art. 53 din regulament fără a lua în considerare și prevederile art. 6, art. 48, art. 56 și art. 57 din O.U.G. nr. 195/2002. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente in cauză se constată ca acesta este nefondat. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează nelegalitatea unei hotărâri atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Pentru examinarea acestui motiv trebuie reținut că trimiterea la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. are in vedere reglementarea de drept comun a nulităților procedurale în cele două ipoteze: îndeplinirea actului de procedură cu neobservarea formelor legale și îndeplinirea actului de către un funcționar necompetent. Din perspectiva cerințelor textului legal invocat se constată că susținerile recurentei nu se încadrează în niciuna din cele două ipoteze. în concret, recurenta critică încuviințarea de către instanța de apel a audierii unui martor și soluția de respingere a probei cu expertiza tehnică. în realitate prin această critică sunt vizate aspecte referitoare la temeinicia deciziei recurate ceea ce excede analizei instanței de recurs, nefiind posibilă încadrarea acesteia în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Cu privire la critica referitoare la neîndeplinirea rolului activ al instanței, deși reclamanta a solicitat instanței de apel încuviințarea probei cu expertiza tehnică, pârâta s-a opus administrării acestei probe, conform mențiunii din încheierea de ședință din 22 februarie 2012, situație în care motivul de recurs privind lipsa rolului activ al instanței este nefondat. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, se constată că instanța de apel a examinat corect cauza raportat la situația de fapt și prevederile legale incidente in cauză.

Pentru a stabili dinamica producerii accidentului, instanța de apel pe baza probelor administrate de tribunal și a celor suplimentate în apel - a căror cenzură, este exclusă din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. - a aplicat corect prevederile art. 56 și art. 57 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice coroborate cu prevederile art.53 alin. (1) din H.G. nr.1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, cu referire la stabilirea culpei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului. Față de textele legale mai sus evocate, instanța de apel a reținut în mod justificat faptul că în speță culpa aparține conducătorului autoturismului proprietatea asiguratului.

Făcând aplicarea prevederilor art. 49 coroborate cu prevederile art. 51, art. 55 și art. 59 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România conform cărora asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, persoanelor fizice și juridice păgubite, pentru prejudiciile de care asigurații răspund, indiferent dacă conducătorul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul, prin decizia recurată instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a daunelor și a penalităților aferente. În consecință recursul este nefondat și va fi respins ca atare conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B.C.R.A.V.I.G. SA București împotriva deciziei civile nr. 21 din 29 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2013.