ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 399/2013

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoare:

Prin cererea formulată la data de

15 septembrie 2010 și înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția

comercială, reclamanta R.L.A. a chemat în judecată pe pârâta SC B.C.R.A.V.I.G. SA

solicitând: obligarea pârâtei la plata sumei de 47.025,86 lei reprezentând

contravaloarea devizului de reparații efectuate la autoturismul proprietatea

reclamantei; obligarea pârâtei la plata sumei de 5.172,75 lei reprezentând

penalități de întârziere calculate în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere de la

data la care pârâta trebuia să facă oferta de plată până la data formulării

cererii de chemare și în continuare, pentru .viitor, de la data pronunțării

hotărârii și până la plata efectivă a reparațiilor; obligarea pârâtei la plata

sumei de 50.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

autovehiculului cauzată de imposibilitatea folosirii acestuia și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

Pârâta, prin

întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii, invocând și excepția de

prematuritate a acțiunii pentru neîndeplirtrea procedurii prealabile de

conciliere directă.

Prin încheierea

din data de 03 maiJ2011, tribunalul a respins excepția de prematuritate

calificată de; instanță ca excepție de inadmisibilitate a acțiunii, iar prin

sentința civilă nr. 5582 din 11 octombrie 2011 a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 25 februarie

2010 autoturismul proprietatea reclamantei a fost implicat într-un accident

rutier cu privire la care persoanele implicate au încheiat o constatare

amiabilă de accident. Ca urmare, culpa niciuneia dintre persoanele implicate nu

a fost stabilită de organele abilitate.

Reclamanta s-a

adresat pârâtei, care deține calitatea de asigurător în temeiul Poliției de

Asigurare de Răspundere Civilă Auto RCA nr. 002287614/12.12.2009 încheiată cu

SC D. SRL, proprietarul celuilalt autoturism implicat în accident, pentru

obținerea de despăgubiri. Cererea a fost respinsă cu motivarea că în producerea

accidentului culpa aparține șoferului autoturismului proprietatea reclamantei.

Nu a fost pus în discuție cuantumul despăgubirii solicitate reprezentând

contravaloarea lucrărilor de reparații sau calitatea de asigurat RCA a

proprietarului celuilalt autoturism, ci doar aspectul relativ la stabilirea

persoanei vinovate de producerea accidentului, cu consecința îndeplinirii

condițiilor angajării răspunderii societății de asigurare în temeiul

contractului de asigurare.

Instanța a

reținut că în urma producerii accidentului a fost încheiată o constatare

amiabilă de accident în care s-au reținut împrejurările producerii acestuia,

datele de identificare ale mașinilor implicate și ale conducătorilor auto,

schița accidentului și declarațiile conducătorilor auto. în calitate de

asigurător RCA căruia i s-a adresat o cerere de despăgubiri formulată de

reclamantă, pârâta a procedat la o cercetare a evenimentului sub aspectul

stabilirii persoanei vinovate și a urmărilor acestuia. în urma investigațiilor,

pârâta a refuzat plata despăgubirii.

Prima instanță

a apreciat că refuzul este întemeiat. Coroborând prevederile art. 50 și art. 55

din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe

care asiguratul este obligat să le plătească persoanelor păgubite prin avariere

sau distrugere de bunuri, instanța a reținut că obligația de plată a

despăgubirilor de către asigurător intervine în condițiile în care răspunderea

pentru plata despăgubirii revine asiguratului său. în cauză, dinamica

producerii accidentului relevă culpa conducătorului auto care a condus

autoturismul proprietatea reclamantei, așa cum reiese și din referatul întocmit

de asigurător ca urmare a verificărilor efectuate.

Instanța a

motivat că recunoașterea vinovăției de către conducătorul autoturismului

proprietatea asiguratului pârâtei, invocată de reclamantă dar nesusținută

probator, este lipsită de relevanță față de constatările rezultate din probele

ce reconstituie producerea accidentului.

Față de cele

reținute, constatând că nu sunt întrunite condițiile legale pentru antrenarea

răspunderii delictuale a asiguratului pârâtei, instanța a respins cererea

formulată de reclamantă împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel reclamanta R.L.A. care a criticat soluția instanței de

fond ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin decizia

civilă nr. 21 din data de 29 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ si fiscal, a admis apelul reclamantei

și a schimbat in parte hotărârea primei instanțe in sensul admiterii in parte a

acțiunii reclamantei obligând pârâta la plata sumei de 47.025, 86 lei

reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate, 5.172,75 lei reprezentând

penalități de întârziere calculate până la data de 15 septembrie 2010 precum și

la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată până la

piața efectiva a acesteia și a cheltuielilor de judecată in cuantum de 3.990

lei.

Instanța de

apel a reținut că sunt întemeiate criticile reclamantei cu motivarea că astfel

cum rezultă din constatarea amiabilă de accident și din probele testimoniale

administrate în cauză s-a constatat că, față de dinamica producerii

accidentului, in cauză culpa aparține conducătorului autoturismului al cărui

proprietar este asigurat al pârâtei, situație in care hotărârea primei instanțe

este netemeinică și nelegală.

Pentru a hotărî

astfel instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 57 alin. (2) din O.U.G.

nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, conform cărora la

intersecțiile cu circulație dirijată, conducătorul de vehicul este obligat să

respecte semnificația indicatoarelor, culoarea semaforului sau indicațiile ori

semnalele polițistului rutier, coroborate cu prevederile art. 53 alin. (1) din

H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002

conform cărora atunci când semnalul de culoare galbenă apare după semnalul de

culoare verde, conducătorul vehiculului care se apropie de intersecție nu

trebuie să treacă de locurile prevăzute, cu excepția situației în care, la

apariția semnalului, se află atât de aproape încât nu ar mai putea opri

vehiculul în condiții de siguranță.

Față de

prevederile legale mai sus evocate, luând in considerare și dispozițiile art. 49-51

din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România conform

cărora asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare,

pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite

prin accidente de vehicule precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în

procesul civil, instanța de apel a admis apelul reclamantei și a obligat pârâta

la plata daunelor provocate prin accident și a penalităților de întârziere

aferente.

În ceea ce

privește pretențiile reclamantei referitoare la contravaloarea lipsei de

folosință a autovehiculului, instanța de apel a constatat că nu au fost

individualizate și dovedite, și prin urmare Ie-a respins ca nefondate.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA București (fostă SC B.C.R.A.V.I.G.

SA) criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și

9 C. proc. civ.

Astfel

recurenta critică hotărârea instanței de apel susținând ca prin aceasta

instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta

susține că actul îndeplinit cu neobservarea formelor legale este audierea

martorului, conducătorul autoturismului asigurat, întemeindu-și afirmația pe

prevederile art. 191 și art. 192 C. proc. civ. considerând că in calitate de

persoană implicată in accident se poate considera că este interesat in cauză.

Mai susține recurenta că instanța de apel și-a încălcat obligația legala de a

lămuri fără echivoc situația de fapt, obligație ce derivă din rolul său activ,

considerând că in cauză este necesară o expertiză tehnică.

Al doilea motiv

de recurs invocat de recurentă se referă la prevederile art.304 pct.9 C. proc.

civ. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În argumentarea

acestui motiv de recurs recurenta arată că in baza dispozițiilor art. 8 din

Legea nr. 136/1995 Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis Ordinul nr.

21/2008 privind punerea în aplicare a Normelor privind utilizarea formularului

Constatare amiabilă de accident. Conform prevederilor art. 5 din aceste Norme

„Completarea și semnarea formularului Constatare amiabilă de accident nu

reprezintă o recunoaștere a răspunderii conducătorilor auto, ci un cumul de

elemente și fapte care vor contribui la soluționarea dosarelor de daună.

”

Totodată in conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (2)

din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 asigurătorul

RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului ori in cauză,

in urma investigațiilor efectuate de recurentă s-a constatat că accidentul nu

s-a produs din vina asiguratului său ci a conducătorului autovehiculului

aparținând reclamantei care nu și-a respectat obligația de a acorda prioritate

de trecere tuturor participanților la trafic.

Mai susține

recurenta că instanța a stabilit culpa conducătorului autovehiculului asigurat

dând o interpretare eronată dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2002 privind

circulația pe drumurile publice și ale H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul

de aplicare a acestuia, invocând prevederile art. 53 din regulament fără a lua

în considerare și prevederile art. 6, art. 48, art. 56 și art. 57 din O.U.G.

nr. 195/2002.

Analizând

recursul formulat prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale

incidente in cauză se constată ca acesta este nefondat.

Motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează nelegalitatea unei hotărâri

atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Pentru examinarea acestui motiv

trebuie reținut că trimiterea la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. are in vedere

reglementarea de drept comun a nulităților procedurale în cele două ipoteze:

îndeplinirea actului de procedură cu neobservarea formelor legale și

îndeplinirea actului de către un funcționar necompetent.

Din perspectiva

cerințelor textului legal invocat se constată că susținerile recurentei nu se

încadrează în niciuna din cele două ipoteze.

în concret,

recurenta critică încuviințarea de către instanța de apel a audierii unui

martor și soluția de respingere a probei cu expertiza tehnică. în realitate

prin această critică sunt vizate aspecte referitoare la temeinicia deciziei

recurate ceea ce excede analizei instanței de recurs, nefiind posibilă

încadrarea acesteia în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Cu privire la

critica referitoare la neîndeplinirea rolului activ al instanței, deși

reclamanta a solicitat instanței de apel încuviințarea probei cu expertiza

tehnică, pârâta s-a opus administrării acestei probe, conform mențiunii din

încheierea de ședință din 22 februarie 2012, situație în care motivul de recurs

privind lipsa rolului activ al instanței este nefondat.

În ceea ce

privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu

referire la aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 195/2002 privind

circulația pe drumurile publice și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările

și reasigurările în România, se constată că instanța de apel a examinat corect

cauza raportat la situația de fapt și prevederile legale incidente in cauză.

Pentru a

stabili dinamica producerii accidentului, instanța de apel pe baza probelor

administrate de tribunal și a celor suplimentate în apel - a căror cenzură,

este exclusă din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. - a

aplicat corect prevederile art. 56 și art. 57 din O.U.G. nr. 195/2002 privind

circulația pe drumurile publice coroborate cu prevederile art.53 alin. (1) din

H.G. nr.1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002,

cu referire la stabilirea culpei conducătorului auto vinovat de producerea

accidentului.

Față de textele

legale mai sus evocate, instanța de apel a reținut în mod justificat faptul că

în speță culpa aparține conducătorului autoturismului proprietatea

asiguratului. Făcând aplicarea prevederilor art. 49 coroborate cu prevederile

art. 51, art. 55 și art. 59 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și

reasigurările în România conform cărora asigurătorul acordă despăgubiri, în

baza contractului de asigurare, persoanelor fizice și juridice păgubite, pentru

prejudiciile de care asigurații răspund, indiferent dacă conducătorul

răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul,

prin decizia recurată instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a

daunelor și a penalităților aferente.

În consecință

recursul este nefondat și va fi respins ca atare conform dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta SC B.C.R.A.V.I.G. SA București împotriva

deciziei civile nr. 21 din 29 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 februarie 2013.