ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2018

Decizia nr. 788/2018

Asupra recursului civil de

fața, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Pogoanele la data de 07 decembrie 2016 sub nr, x/282/2016,

reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții B. și C.

solicitând să se perfecteze vânzarea - cumpărarea suprafeței măsurate

de 447 mp teren (din acte 375 m), categoria de folosință curți -

construcții, situat în intravilanul satului

Căldărăști, oraș Pogoanele, jud. Buzău.

Prin sentința civilă

nr. 206 din 04 mai 2017 Judecătoria Pogoanele a admis acțiunea

civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B.

și C. domiciliați în orașul Pogoanele, satul Căldărăști,

județul Buzău și în consecință a perfectat vânzarea -

cumpărarea suprafeței măsurate de 447 mp teren (din acte 375 m),

categoria de folosință curți - construcții, situat în

intravilanul satului Căldărăști, oraș Pogoanele, jud.

Buzău, ev. 15, parcelele 1069-1070, cu vecinii: la nord - D. pe 24,75 ml,

la est - E. pe 17,55 ml, la sud - DN 2C pe 25,82 ml, la vest - str. x pe 17,84

ml, înscris în titlul de proprietate din 12 octombrie 1993, tranzacție

încheiată la data de 01 septembrie 2016, între reclamant, în calitate de

promitem - cumpărător, și pârâți, în calitate de promitemi -

vânzători, la prețul 15.000 lei, câte 7.500 lei pentru fiecare

promitent-vânzător, achitat integral.

Prin Decizia nr. 1068 din 22

noiembrie 20.17, Tribunalul Buzău, secția I civilă, a admis

apelul declarat de pârât C. împotriva sentinței civile nr. 206 din 4 mai 2017

pronunțate de Judecătoria Pogoanele în Dosarul nr. x/282/2016 - având

ca obiect „pronunțarea unei hotărâri care să țină loc

de act autentic de vânzare-cumpărare", în contradictoriu cu

reclamantul A. și pârâta B.

A schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca

neîntemeiată.

L-a obligat pe reclamantul A.

la plata către stat a sumei de 1.147 lei, reprezentând ajutor public

judiciar acordat pârâtului-apelant, în fond și în apel.

Decizia a fost dată cu

drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamantul;

Cererea de recurs a fost

înaintată, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

S-a fixat termen de

judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație si Justiție în judecarea

cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sate materiale

în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483

alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților

de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin.

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței

în favoarea Înaltei Curți de Casație și justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin,(3) C. proc. civ., care prevede

că „Recursul urmărește sa supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile'".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin.

(4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că

acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate, împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competenta de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează principiul

ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu

dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt

competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform arc 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Buzău revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de

Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte

urmează a declina competența de soluționare a recursului,

văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină în favoarea

Curții de Apel Ploiești competența de soluționare a

recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1068 din 22

noiembrie 2017 a Tribunalului Buzău, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în.

ședință publică, astăzi 14 martie 2018.