ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 786/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 786/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 786/2018
Asupra recursului civil de față, constată
următoarele:
Prin acțiunea
civilă înregistrată la Judecătoria Chișinău Criș
la data de 5 mai 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B.
și C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să
se dispună sistarea în natură a stării de coproprietate
existentă între părți asupra imobilul constând în teren
intravilan în suprafață de 3.102 mp înscris în C.F. Sântana, prin
partajarea și dezmembrarea terenului în două imobile distincte,
după cum urmează: primul imobil compus din teren intravilan în
suprafață de 2.746 mp să fie atribuit în proprietatea
exclusivă a reclamantei, fără obligația acesteia la plata
vreunei sulte; al doilea imobil compus din teren intravilan în
suprafață de 356 mp să fie atribuit în proprietatea
exclusivă a pârâților B. și C.; Predarea către
reclamantă a bunului (suprafeței de 2.746 mp teren ce i-a fost atribuit
în proprietate exclusivă); cu obligarea pârâților la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 167 din 28 martie 2017
pronunțată de Judecătoria Chișinău Criș în Dosar nr.
x/210/2015*, s-au respins excepțiile invocate de către pârâta reconvențională;
s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de
reclamanta-pârâtă reconvențională A., în contradictoriu cu
pârâții-reclamanți reconvenționali B. și C.; s-a respins
cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți
reconvenționali B. și C. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă
reconvențională A. și pârâții primarul Orașului
Sântana, Orașul Sântana, reprezentat prin primar și Consiliul local
al Orașului Sântana și, în consecință, s-a dispus sistarea
stării de indiviziune privind imobilul situat în orașul Sântana, județul
Arad, înscris în C.F. Sântana, constând în teren intravilan în
suprafață de 3102 mp, prin formarea a două ioturi astfel cum
sunt identificate în anexa nr. 2 la raportul de expertiză tehnică
judiciară în specialitatea topografie de către expert tehnic judiciar
ing. D., care face parte integrantă din prezenta hotărâre, după
cum urmează:
Lotul cu nr. 1 compus terenul în suprafață de 407 mp, astfel
cum este identificat în anexa nr. 2 ia raportul de expertiză tehnică
judiciară, s-a atribuit pârâților reclamanți reconvențional
B. și C.
Lotul cu nr. 2 compus terenul în suprafață de 2695 mp, astfel
cum este identificat în anexat nr. 2 la raportul de expertiză tehnică
judiciară, s-a atribuit reclamantei pârâtă reconvențional A..
Totodată au fost obligați pârâții reclamanți
reconvenționali B. și C. să plătească reclamantei
pârâtă reconvențională A., 153 euro, plătibili în lei la
cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu
titlu de sultă; s-a îndrumat Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară
Arad - Biroul de Carte Funciară Chișinău Criș, să efectueze
cuvenitele mențiuni în C.F. Sântana, conform hotărâri; au fost
obligați reclamanții reconvenționali B. și C. la plata
către reclamantă a sumei de 9.400 lei cheltuieli de judecată
și la plata sumei de 2.000 lei onorar avocat către pârâta Orașul
Sântana.
Prin Decizia nr. 947 din îl octombrie 2017, Tribunalul Arad, secția
I civilă, a respins apelul declarat de pârâții B. și C. Doina
împotriva sentinței civile nr. 167 din 28 martie 2017 pronunțată
de Judecătoria Chișinău Criș în Dosar nr. x/210/2015*,
având ca obiect partaj judiciar.
Decizia a fost dată cu drept de recurs în termen de 30 zile de la
comunicare.
Împotriva acestei decizii an declarat recurs pârâții B. și C.
Cererea de recurs a fost înaintată, spre soluționare, Înaltei
Curți de Casație și Justiție.
S-a fixat termen de judecată la 14 martie 2018 în vederea
discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație
și Justiție în judecarea cererii de recurs,
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra
excepției necompetenței sale materiale în soluționarea
recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1)
coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și
Justiție constata că este întemeiată pentru următoarele
considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de
Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate
împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul
legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date
prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc
faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție
soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât
hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a
prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei
Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți
de Casație și Justiție, ca regulă, competența de
soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
curților de apel și numai prin excepție competența de
soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră
plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea
recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea
supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu
statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor
instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în
conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct.
1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru
judecata în primă instanță, ceea ce relevă că
legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin
indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a
competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte
este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui
recurs pentru care nu este prevăzută competența altei
instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului ia
edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a
normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei
Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,
s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin
adăugare la lege, rezultai ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.
civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite
numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se impun și în privința art. 483
alin. (3) C. proc. civ., care prevede că „Recursul urmărește
să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conține o formulare de principiu
în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție
soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în
competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă
legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca
instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului,
după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei
Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului
de altfel, același scop îl urmărește și recursul
soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum
se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia
„Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza
interpretarea și aplicarea unitară a,legii, rol consacrat de art. 126
alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de
competență în soluționarea recursurilor, în absența unei
norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)
din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta
Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței
sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin.
(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă
din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca
regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate
împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție
competența de soluționare a recursurilor împotriva altor
hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce
preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres
competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de
soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
pronunțate de tribunale în apel.
N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor,
astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin.
(4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să
soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de
tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept
aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Cum în speță, judecătoria a fost instanța
învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a
cauzei a realizat-o tribunalul, rezulta că nu este incidență
norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în
materia recursului a instanței supreme.
O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept
comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de
hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe
cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în
contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126
alin. (2) din Constituție „competența instanțelor
judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute
numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de
competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor
prezentului cod").
În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în
cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în
apel de către Tribunalul Arad revine instanței ierarhic superioare,
respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea
căreia Înalta Curte urmează a declina competența de
soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132
alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C I
D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
Declină în favoarea Curții de Apei Timișoara
competența de soluționare a recursului declarat de pârâții B.
și C. împotriva Deciziei nr. 947 din 11 octombrie 2017 a Tribunalului
Arad, secția I civilă.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 14 martie 2018.*