ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 786/2018

Decizia nr. 786/2018

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

civilă înregistrată la Judecătoria Chișinău Criș

la data de 5 mai 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B.

și C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să

se dispună sistarea în natură a stării de coproprietate

existentă între părți asupra imobilul constând în teren

intravilan în suprafață de 3.102 mp înscris în C.F. Sântana, prin

partajarea și dezmembrarea terenului în două imobile distincte,

după cum urmează: primul imobil compus din teren intravilan în

suprafață de 2.746 mp să fie atribuit în proprietatea

exclusivă a reclamantei, fără obligația acesteia la plata

vreunei sulte; al doilea imobil compus din teren intravilan în

suprafață de 356 mp să fie atribuit în proprietatea

exclusivă a pârâților B. și C.; Predarea către

reclamantă a bunului (suprafeței de 2.746 mp teren ce i-a fost atribuit

în proprietate exclusivă); cu obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 167 din 28 martie 2017

pronunțată de Judecătoria Chișinău Criș în Dosar nr.

x/210/2015*, s-au respins excepțiile invocate de către pârâta reconvențională;

s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamanta-pârâtă reconvențională A., în contradictoriu cu

pârâții-reclamanți reconvenționali B. și C.; s-a respins

cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți

reconvenționali B. și C. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă

reconvențională A. și pârâții primarul Orașului

Sântana, Orașul Sântana, reprezentat prin primar și Consiliul local

al Orașului Sântana și, în consecință, s-a dispus sistarea

stării de indiviziune privind imobilul situat în orașul Sântana, județul

Arad, înscris în C.F. Sântana, constând în teren intravilan în

suprafață de 3102 mp, prin formarea a două ioturi astfel cum

sunt identificate în anexa nr. 2 la raportul de expertiză tehnică

judiciară în specialitatea topografie de către expert tehnic judiciar

ing. D., care face parte integrantă din prezenta hotărâre, după

cum urmează:

Lotul cu nr. 1 compus terenul în suprafață de 407 mp, astfel

cum este identificat în anexa nr. 2 ia raportul de expertiză tehnică

judiciară, s-a atribuit pârâților reclamanți reconvențional

B. și C.

Lotul cu nr. 2 compus terenul în suprafață de 2695 mp, astfel

cum este identificat în anexat nr. 2 la raportul de expertiză tehnică

judiciară, s-a atribuit reclamantei pârâtă reconvențional A..

Totodată au fost obligați pârâții reclamanți

reconvenționali B. și C. să plătească reclamantei

pârâtă reconvențională A., 153 euro, plătibili în lei la

cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu

titlu de sultă; s-a îndrumat Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară

Arad - Biroul de Carte Funciară Chișinău Criș, să efectueze

cuvenitele mențiuni în C.F. Sântana, conform hotărâri; au fost

obligați reclamanții reconvenționali B. și C. la plata

către reclamantă a sumei de 9.400 lei cheltuieli de judecată

și la plata sumei de 2.000 lei onorar avocat către pârâta Orașul

Sântana.

Prin Decizia nr. 947 din îl octombrie 2017, Tribunalul Arad, secția

I civilă, a respins apelul declarat de pârâții B. și C. Doina

împotriva sentinței civile nr. 167 din 28 martie 2017 pronunțată

de Judecătoria Chișinău Criș în Dosar nr. x/210/2015*,

având ca obiect partaj judiciar.

Decizia a fost dată cu drept de recurs în termen de 30 zile de la

comunicare.

Împotriva acestei decizii an declarat recurs pârâții B. și C.

Cererea de recurs a fost înaintată, spre soluționare, Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

S-a fixat termen de judecată la 14 martie 2018 în vederea

discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție în judecarea cererii de recurs,

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1)

coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și

Justiție constata că este întemeiată pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate

împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor

hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul

legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date

prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc

faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră

plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea

recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea

supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în

conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct.

1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru

judecata în primă instanță, ceea ce relevă că

legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin

indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte

este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui

recurs pentru care nu este prevăzută competența altei

instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului ia

edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a

normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei

Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,

s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultai ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.

civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite

numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483

alin. (3) C. proc. civ., care prevede că „Recursul urmărește

să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu

în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului,

după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei

Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului

de altfel, același scop îl urmărește și recursul

soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum

se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia

„Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza

interpretarea și aplicarea unitară a,legii, rol consacrat de art. 126

alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin.

(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă

din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce

preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres

competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor,

astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin.

(4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să

soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de

tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța

învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a

cauzei a realizat-o tribunalul, rezulta că nu este incidență

norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept

comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de

hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe

cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126

alin. (2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în

cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în

apel de către Tribunalul Arad revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte urmează a declina competența de

soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132

alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apei Timișoara

competența de soluționare a recursului declarat de pârâții B.

și C. împotriva Deciziei nr. 947 din 11 octombrie 2017 a Tribunalului

Arad, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 martie 2018.*