ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 621/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 621/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 621/2018

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești

la data de 09 octombrie 2014, reclamanții A. și B. au chemat în

judecată pe pârâta C., Gura - Văii, județul Bacău,

solicitând a fi obligată pârâta la plata sumei de 40.000 lei, reprezentând

sporul de valoare/îmbunătățirile efectuate ta imobilul

proprietatea pârâtei și Ia plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1461,

pronunțată la data de 23 mai 2016 de către Judecătoria

Onești a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții

A. și B. împotriva pârâtei C. Gura Văii, județul Bacău, în

sensul că : a fost obligată pârâta să achite reclamanților

suma de 44.607 lei, reprezentând contravaloare lucrări efectuate; a fost

obligată pârâta să achite reclamanților cheltuieli de

judecată în cuantum de 2.940 lei, reprezentând contravaloare taxă

judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat; a fost

obligată ca, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,

pârâta să plătească către stat suma de 902,50 lei cu titlu

de ajutor public judiciar acordat reclamanților, reprezentând

contravaloare taxă judiciară de timbru; s-a dispus ca Biroul Local

pentru Expertize Tehnice Judiciare din cadrul Tribunalului Bacău să

efectueze plata către expertul tehnic judiciar în construcții ing. D.

a sumei de 900 lei, reprezentând onorariu pentru expertiza efectuată în

cauză, depus de reclamanți conform chitanței din 16 septembrie 2015,

eliberată de SC E. SA Onești.

Tribunalul Bacău, secția I

civilă, prin Decizia nr. 669/A din 11 octombrie 20} 7,

a admis excepția netimbrării cererii de apel și a

anulat, ca netimbrat, apelul civil declarat de către apelanta-pârâtă C.

com. Gura Văii împotriva sentinței civile nr. 1461/23 mai 2016 a

Judecătoriei Onești, în contradictoriu cu

intimații-reclamanți Covaci și A. A obligat apelanta-pârâtă

să plătească intimatului-reclamant B. suma de 600 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. com. Gura

Văii a declarat recurs.

Prin adresa din 23 ianuarie 2018,

Tribunalul Bacău a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la

data de 25 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin

repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din

data de 29 ianuarie 2018 s-a fixat termen de judecată la 22 februarie

2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și* Justiție în judecarea cererii de

recurs.

La acest termen, Înalta Curte a

rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru

următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost

pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca

obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele pornite

începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la

data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile (...),

precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv,"

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017,

publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum. și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1,000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr, 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei

decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea

aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. care

ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione

materiae de soluționare a recursului, anume cel al

admisibilității căii extraordinare de atac, trebuie stabilit

dacă din considerente ie deciziei se desprinde concluzia că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de

constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală

constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care

conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul

absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani

în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile

după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea. Constituțională a constatat

că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de

atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a

cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de

atac, parte componentă a dreptului Ia un proces echitabil, norma

contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din

Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție

nu rezultă că accesul nediseminatoriu la calea de atac, ce intră

în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ

accesul Ia un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul

că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din

Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu

soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile

în bani.

În viziunea Curții

Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența unor considerente în

acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o

statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin

absența accesului la recurs ia instanța supremă, cu atât mai mult

cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a

reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are

semnificația accesului ia toate structurile judecătorești

și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de

exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017,

respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din

3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat

încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție

referitoare ia rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței

(parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în

vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac

a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de

recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile întră de plano în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Față de obiectul controlului de

constituționalitate, se constată că această premisă a

fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare

de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează

concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea

Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs,

indiferent de instanța competentă, iară a se reține o

statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a

unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru

determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile

vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie,

indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione

materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri

evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se

impune instanței de judecată concluzia că această

competența revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte constată că, în

interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de

apel este instanța competentă să soluționeze recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.),

în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a

recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de

curtea de apei, în cazurile în care valoarea obiectului

cererii depășește pragul de 200.000 lei.

Pe acest aspect, pe lângă cele

expuse în legătură cu decizia Curții Constituționale, este

de precizat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat

pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop

legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a

instanței supreme cu cauze de mai mică importanță, astfel

încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanța

sa, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a

fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi;

dat fiind rolul specific pe care îl îndeplinește instanța

supremă ca jurisdicție de casație, un formalism sporit este

compatibil cu procedura de soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea,

în acest sens, hotărârea din 19 decembrie 1997 pronunțată în

cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, parag. 36-39 și

jurisprudența acolo citată).

Așadar, potrivit Curții Europene a

Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea dreptului de acces

la instanță nici măcar în situația în care accesul la

recurs este condiționat de o anumită valoare a obiectului cererii, cu

atât mai puțin în ipoteza în care accesul la recurs este deschis,

indiferent de valoarea obiectului cererii, doar Ia instanța supremă,

ca jurisdicție de casație, depinzând de întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce privește interpretarea și

aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art.

97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4,

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată

rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație

și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva

altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în

cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione

materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 3 C. proc. civ. a

atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în

discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se

regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s~a procedat, de

exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de

atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă

instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o

soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă

și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea

Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în

sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru

soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută

competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției

legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei

de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența

Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.

civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite

numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun

și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul

urmărește să supună Înaltei Curți de Casație

și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu

conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în

explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii

legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența

de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl

urmărește și recursul soluționat de alte instanțe,

astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit

căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are

rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol

consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu

conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în

acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol

se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior,

rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie

diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume

că. Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare

a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel

și

numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de ia această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea

competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea

curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art.

96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar „în

cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi

identificată o instanță competentă pentru soluționarea

recursului de față, dat fiind că „Niciun judecător nu poate

refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau

incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art.

5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în care o pricină

nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor,

iar în lipsa acestora din arma, nici în baza dispozițiilor legale

privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată

în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate

circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în

doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil

și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

în absența unei norme privind

competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor

declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către

tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest

sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței

competente în cauză „în baza dispozițiilor legale privitoare la

situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele

din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod

expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a

individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta

Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste

instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente,

după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante

prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform

cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de

legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva

hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea,

în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu

regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art.

483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă,

consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte

situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare

extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba

despre „situații asemănătoare".

în aplicarea acestei norme,

față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența

de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva

hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bacău

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Bacău, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina

competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de

soluționare a recursului formulat de pârâta C. com. Gura Văii

împotriva Deciziei nr. 669/A din 11 octombrie 2017 a Tribunalului Bacău, secția

l civilă, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 febriiarie2018.