ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 549/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 549/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 549/2018

Asupra

cauzei constată următoarele:

Prin cererea de

revizuire înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj sub nr. x/117/2016,

reclamanții A., B.

și C. au solicitat anularea Deciziei civile nr. 1404/A din 24 noiembrie 2016

a Tribunalului Cluj pronunțată în Dosarul nr. x/211/2015, ca fiind

contrară Deciziilor civile nr. 165/R/2011 (pronunțată în Dosarul

nr. x/211/2009) și nr. x/R/2011 (pronunțată în Dosar nr. x/211/2010)

ale Tribunalului Cluj - prin care s-au soluționat procese purtate între

aceleași părți, având aceeași cauză juridică

și obiect asemănător, diferența privind doar perioada

pentru care s-au cerut despăgubiri), și, pe cale de

consecință, pronunțarea unei noi decizii prin care să fie

respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca.

În

drept, a fost invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct.

8 C. proc. civ.

Prin

Decizia civilă nr. 347/A din 20 martie 2017 a Tribunalului Cluj,

pronunțată în Dosarul nr. x/117/2016, s-a decimat competența de

soluționare a cererii de revizuire în favoarea Curții de Apel Cluj,

în raport de conținutul art.

510 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia competența de soluționare

a cererii de revizuire revine instanței mai mari în grad față de

instanța care a pronunțat prima hotărâre.

Prin Decizia

civilă nr. 260/A din 16 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția l

civilă, cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 1404/A din 24 noiembrie

2016 a Tribunalului Cluj a fost respinsă, reținându-se în

esență, că aceasta este

inadmisibilă.

Împotriva

acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs revizuenții B.,

C. și A.,

întemeiat

pe art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel

Cluj deoarece în mod nelegal a fost respinsă ca inadmisibilă cererea

lor de revizuire, deși în cauză erau îndeplinite condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 508 alin. (8) C. proc. civ., privind

încălcarea autorității de lucru judecat.

Recurenții

au reamintit că dețin, în coproprietate cu intimatul, un imobil

situat în centrul Municipiului Cluj-Napoca și că, începând cu anul 2009,

au inițiat mai multe litigii care au avut ca obiect obținerea de

despăgubiri ca urmare a beneficiului

nerealizat întrucât intimatul este singurul care folosește imobilul în

cauză. Sentințele definitive care au fost pronunțate între

aceleași părți, în aceeași cauză și având

același obiect, dar pentru perioade succesive de timp, au tranșat în

mod definitiv toate chestiunile litigioase și au statuat asupra dreptului

recurenților de a dispune de cota lor de coproprietate și de a fi

despăgubiți cu privire la beneficiul nerealizat.

Prin

decizia atacată, care a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire

formulată, Curtea de Apel Cluj încalcă dispoziția art. 509 alin.

(8) din N.C.P.C., considerând că efectul pozitiv al autorității

de lucru judecat nu se încadrează în motivele de revizuire privind

încălcarea autorității de lucru judecat, deoarece, în opinia

instanței, doar efectul negativ ale autorității de lucru judecat

(excepția autorității) poate determina consecința admiterii

unei cereri de revizuire.

Din

interpretarea pct. 8 al art. 509 N.C.P.C. rezultă că nu aceasta este

intenția legiuitorului întrucât norma menționează în mod clar

doar încălcarea autorității de lucru judecat fără a

preciza că ar fi vorba de excepția autorității de lucru

judecat. Se deduce cu evidență că intenția legiuitorului a

fost aceea de a fi avute în vedere Ia acest punct atât efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat, cât și efectul negativ al

acesteia.

Acest

aspect, al absenței unei distincții a legiuitorului între efectul

negativ și cel pozitiv al autorității de lucru judecat este, de

altfel, acceptat și recunoscut chiar și de Curtea de Apei Cluj, care

însă dezvoltă ulterior un raționament ilegal.

Principiile

dreptului civil sunt în sensul că acolo unde legea nu distinge, nici

instanța nu poate să distingă, or articolul care este incident

prezentului litigiu se referă doar ia „încălcarea

autorității de lucru judecat", cum aceasta instituție este

reglementată de art. 430 și 431 din N.C.P.C.

Este

adevărat că art. 513 alin. (4) al N.C.P.C. prevede, pentru

situația admiterii cererii de revizuire, că se va anula cea din

urmă hotărâre, însă acest aspect este irelevant din perspective

analizării condițiilor de admisibilitate ale cererii de revizuire.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că „unul

dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul

securității raporturilor juridice", care „impune, printre

altele, ca soluția data în mod definitiv unui litigiu să nu fie

repusă în discuție (cauza Brumărescu contra României, parag. 61)

și, de asemenea, ca instanțele „să țină cont de

constatările făcute anterior (...) fără să rejudece

constatările instanțelor precedente" (cauza Amăriuței

contra României, parag. 321), Principiul autorității de lucru judecat

este de ordine publică deoarece servește securității

raporturilor juridice, așa încât, nu poate fi redus doar la excepția

autorității de lucru judecat, acoperind deopotrivă și

efectul pozitiv al autorității lucrului judecat.

Curtea

de Apel Cluj face o confuzie atunci când utilizează comparația dintre

reglementarea C. proc. civ. din anul 1865 și cea a N.C.P.C. În reglementarea

N.C.P.C. legiuitorul a extins aplicabilitatea autorității de lucru

judecat, cu scopul evident de a evita contrazicerile dintre hotărârile

judecătorești, în concordanță și cu Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cu deciziile

Curții Constituționale.

Intenția

legiuitorului a fost aceea de a da eficiență autorității de

lucru judecat, spre deosebire de V.C.P.C. care, în acest domeniu, era lacunar.

Potrivit

art. 430 N.C.P.C. „Hotărârea judecătorească ce

soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau

statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui

alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire

la chestiunea tranșată", astfel că este fără

dubiu că autoritatea de lucru judecat vizează și chestiunea

juridică tranșată.

În

cazul de față, prin sentințele pronunțate anterior între

părți, au fost tranșate în mod definitiv toate chestiunile

litigioase privind raporturile lor juridice, din perspectiva exercitării

drepturilor de coproprietate asupra imobilului în cauză, dar cu toate

acestea, Tribunalul Cluj, prin decizia atacată a respins acțiunea

formulată, contrar celor statuate anterior.

Pe

cale de consecință, se încalcă autoritatea de lucru judecat

întrucât se statuează în sens contrar asupra unor aspecte juridice

dezlegate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Dacă

s-ar considera că doar încălcarea efectului negativ al

autorității de lucru judecat ar putea atrage revizuirea unei

hotărâri judecătorești, s-ar goli de conținut atât

instituția autorității de lucra judecat, cât și

instituția

revizuirii.

În

drept, au fost invocate și prevederile art. 513 pct. 6, ale art. 509 pct. 8,

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21

din

Constituție.

La

data de 17 octombrie 2017, intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că în speța

dedusă judecății nu există hotărâri definitive potrivnice

pronunțate de instanțe de același grad sau de grade diferite

care să încalce autoritatea de lucru judecat a primei instanțe,

pentru a fi aplicabile dispozițiile legale invocate m formularea cererii

de revizuire.

În

recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursul formulat,

Înalta Curte apreciază, m majoritate, ca acesta este nefondat, în

considerarea următoarelor aspecte.

Prin

cererea de revizuire cu care s-au adresat Tribunalului Cluj, întemeiată pe

dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., revizuentul au pretins ca

întemeiată sentința Tribunalului Cluj, ar fi contrară

cu sentința pronunțate de

aceeași instanță - cum ar fi cel care a beneficiat singur de

posesia și folosința imobilului deținut coproprietate cu

revizuenții, obligarea acestuia la despăgubirea lor pentru fructele

percepute și cele nepercepute, din momentul când a devenit de

rea-credință - care au condus, în aceste din urmă două

cazuri, la admiterea acțiunilor lor în pretenții îndreptate împotriva

Municipiului Cluj.

Prima

instanță, ce a pronunțat hotărârea atacată cu

prezentul recurs, a sesizat corect că, în realitate, ceea ce se

invocă drept motiv de revizuire este o contrarietate a hotărârilor

indicate, sub aspectul considerentelor, respectiv al acelor elemente litigioase

dezlegate care au condus la adoptarea soluțiilor în cauzele respective.

Examinând

în mod corelat dispozițiile art. 430 și art. 431 - care

reglementează în noul cod de procedură civilă instituția

autorității de lucru judecat și efectele lucrului judecat - cu

cele ale art. 509 pct. 8 și art. 513 alin. (4) destinate cazului de

revizuire pentru contrarietate de hotărâri și judecății

acestuia - prima instanță a concluzionat corect ca, deși a

extins efectele autorității lucrului judecat, prin consacrarea la

nivel legislativ a manifestării sale negative (art. 431 alin. (1) C. proc.

civ.), dar și pozitive (art. 431 alin. (2) din Cod), legiuitorul din 2010

nu a deschis și calea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri în

ambele ipoteze ale manifestării efectelor lucrului judecat

Dimpotrivă, pornind de ia soluția permisă cazului de revizuire

pentru contrarietate de hotărâri - a anulat cea din urmă

hotărâre ", potrivit art. 513 alin. (4) - a reținut că

identitatea formulei legislative actuale cu cea a vechiului cod de

procedură civilă (art. 327 alin. (1)), ce corespunde valorizării

efectului negativ al lucrului judecat, îndreptățește concluzia

că prin motivul de revizuire de la punctul 9 al art. 508 și actualul

legiuitor a avut în vedere, întocmai ca și în vechea reglementare,

exclusiv efectul negativ al lucrului judecat, iar nu și pe cel pozitiv.

Prin

criticile aduse acestei soluții, recurenții-revizuenți au

invocat încălcarea de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 509 pct. 8 C.proc.civ., pretinzând că în

interpretarea sa instanța ar fi introdus distincții neprevăzute

de lege, că a invocat argumente irelevante sub aspectul condițiilor

de admisibilitate ale cererii de revizuire (date de textul art. 513 alin. (4) C.

proc. civ.), că a realizat confuzii cu vechea reglementare și a

nesocotit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aspecte

care, în opinia acestora, ar fi condus la golirea de conținut a

instituției autorității de lucru judecat.

Analiza

pe care prima instanță o realizează în legătură cu

problema de drept ce se ridică în cauză, nu îndreptățește

însă criticile recurenților, constatându-se ca tocmai curtea de apel

a pornit de la observația că noua reglementare a extins efectele

lucrului judecat prin consacrarea legislativă atât a manifestării

sale negative, dar și a celei pozitive (ceea ce, sub regimul vechii

reglementări era recunoscut doar la nivel doctrinar) și că

motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

sancționează cazul de încălcare a autorității de lucru

judecat rară nicio distincție, ceea ce ar justifica - la o primă

vedere - concluzia că ar fi vizate ambele efecte ale lucrului judecat.

Nu

poate fi criticată instanța ce a pronunțat hotărârea sub

pretextul ignorării unui anume conținut normativ, pe care ea

însăși îl recunoaște ca fiind prezent la nivelul

legislației analizate, ori pentru realizarea unor distincții în

interpretare despre care instanța admite, într-o prima fază a

raționamentului, că nu se justifică.

Ceea

ce a condus prima instanță la concluzia că, din punct de vedere

a! cazului de revizuire întemeiat pe încălcarea autorității de

lucru judecat, legiuitorul a avut în vedere doar efectul negativ al lucrului

judecat, iar nu și pe cel pozitiv, a fost determinat de observarea

absenței oricărui cadru legal în care ar putea avea loc judecarea

cererii de revizuire și în continuare, a cauzei a cărei dezlegare

inițială ar fi viciată prin nesocotirea, sub aspect pozitiv, a

autorității de lucru judecat a unei alte hotărâri

judecătorești.

Contrar

susținerii recurenților, în opinia majoritară a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, conținutul art. 513 alin.

(4) al C. proc. civ. nu constituie nicidecum un factor irelevant sub aspectul

admisibilității prezentei cereri de revizuire, dovedindu-se, așa

după cum corect a sesizat șt prima instanță, că acesta

oferă cadrul legal de sancționare a viciului de nelegalitate constând

în nesocotirea autorității de lucru judecat doar în manifestarea sa

negativă, când unui și același litigiu, identic sub aspectul

părților, obiectului și cauzei, a fost soluționat prin

hotărâri care sunt contrare, caz ce nu corespunde motivului de revizuire

invocat prin cererea recurenților, după cum s-a arătat anterior.

Inexistența

cadrului legal de sancționare a viciului de legalitate de care virtual ar

putea ti afectată o hotărâre, prin nesocotirea autorității

de lucru judecat ce îmbracă forma reglementată prin art. 430 (2) C.

proc. civ. (efectul pozitiv) generează un indiciu puternic asupra

inexistenței voinței legiuitorului de a permite revizuirea

hotărârii sub motivul reglementat de art. 509 pct. 8, într-o astfel de

ipoteză.

Este

în afara oricărei discuții faptul că norma art. 513 alin. (4) C.

proc. civ. -„Daca instanța încuviințează cererea de revizuire .

ea va anula cea din urmă hotărâre" - nu poate să constituie

un cadra adecvat soluționării unei cereri de revizuire ce pretinde

nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al unei

hotărâri, prin hotărârea atacată.

O

atare soluție, ce exclude posibilitatea oricărei evaluări din

partea instanței de revizuire asupra temeiniciei sau legalității

hotărârilor în discuție, are rolul de a desființa cea de-a doua

judecată înfăptuită în privința aceluiași raport

juridic litigios ce mai fusese anterior dezlegat, dar în sens contrar,

restabilind ordinea de drept prin impunerea a unei unice autorități,

care este cea a hotărârii celei dintâi pronunțate.

Așadar,

raportul litigios rămâne soluționat în mod definitiv în puterea

primei hotărâri judecătorești pronunțate, situație

care nu se verifică și în cazul încălcării

autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv când, prin

ipoteză, raportul juridic dedus judecății, deși are

legătură cu cel dezlegat prin hotărârea a cărei autoritate

se invocă, este diferit de acesta. în acest caz, judecarea cererii de

revizuire - care ar presupune de această dată o amplă sau,

după caz, amănunțită reexaminare a cauzei spre a identifica

aspecte ori elemente de contraziceri cu hotărârea a cărei autoritate

se invocă și măsura în care se reflectă ele în soluția

pronunțată - nu ar fi suficientă prin anularea hotărârii

atacate întrucât ar lăsa nerezolvat raportul juridic litigios doar aflat

în legătură, dar nu identic, cu cel soluționat prin

hotărârea a cărei autoritate se încearcă a fi apărată,

Recurgerea

la dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. pentru „construirea"

unui cadru legal în care o astfel de cerere de revizuire să poată fi

soluționata pe baza dispozițiilor legale ce reglementează

situații asemănătoare, cu referire la regimul juridic al altor

căi extraordinare de atac, nu este de acceptat în primul rând întrucât,

așa cum s~a arătat, escaladează voința legiuitorului care,

prin noua reglementare, deși a extins efectele lucrului judecat, a

păstrat neschimbat cadrul de soluționare al cererii de revizuire

întemeiate pe motivul încălcării autorității de lucru

judecat, ce corespunde exclusiv formei de manifestare negative a acesteia (exact

ca în vechea reglementare).

În al

doilea rând, regimul de reglementare al fiecărei căi extraordinare de

atac, indiferent că este vorba despre instituția recursului,

revizuirii sau contestației în anulare, este unul particular, guvernat de

norme speciale, care nu ar putea fi aplicat prin analogie, ca „dispoziții

legale ce reglementează situații asemănătoare".

Prin

urmare, nu s-ar putea aplica, spre exemplu, pentru soluționarea cererii de

revizuire a recurenților, sub rezerva demonstrării temeiniciei sale,

regulile de la judecata recursului chiar și numai în privința

soluțiilor de pronunțat.

Înalta

Curte, în opinie majoritară, mai are în vedere că, prin domeniul lor

special de reglementare, normele care guvernează regimul căilor

extraordinare de atac sunt supuse unei interpretări restrictive,

incompatibile unei aplicări prin analogie, iar nicidecum uneia extensive

și că, de asemenea, în sensul unei interpretări și

aplicări restrictive a regimului lor de reglementare, specifică

naturii acestora de căi extraordinare de atac, este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ale cărei

dezlegări cu valoare de principiu au fost invocate și prin motivele

de recurs.

Sub acest aspect

se reține că, tocmai întrucât consideră că unul din

elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul

securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca

hotărârile judecătorești definitive sa nu fie repuse în

discuție (cauza Brumărescu împotriva României), Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că securitatea

juridică presupune că nicio parte în proces nu este

îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri

judecătorești definitive doar în scopul de a obține o

reexaminare a cauzei. Competența instanțelor sesizate cu o cerere de

revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare

și omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a

cauzei revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat și simpla

posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice

ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare. Cu

toate acestea, exigențele respectării principiului

securității nu sunt absolute, instanța europeana admițând

că, în anumite circumstanțe, cu caracter excepțional,

redeschiderea unei proceduri poate fi măsura reparatorie cea mai

adecvată în cazul în care art. 6 din Convenție a fost încălcat.

în orice caz, revizuirea ar trebui să fie exercitată de

autorități pentru a realiza, în cel mai mare grad posibil, un

echilibru just între interesele aflate în joc.

În

lumina acestor dezlegări de principiu, Curtea a statuat, spre exemplu,

că au semnificația încălcării art. 6 alin. (1) din

Convenție revizuirea bazată pe noi dovezi în cazul în care, prin

decizia de casare, nu se indică motivul pentru care dovezile nu au putut

fi obținute în timpul procedurii inițiale (Popov v. Moldova, decembrie

2005), desființarea unei hotărâri definitive și obligatorii

pentru simplul motiv că existau diferite opinii referitoare la

interpretarea probelor prezentate (Mitrea împotriva României), că nu s-a

demonstrat că s-ar fi comis, în procedura inițială, greșelile

procedurale sau erorile judiciare de natură să justifice anularea

hotărârilor definitive și obligatorii pronunțate în cauză (Gridan

și alții împotriva României) ori redeschiderea unei proceduri

finalizate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire

formulată tardiv (Androne împotriva României),

Toată

această jurisprudența a Curții Europene reiterează

necesitatea ca procedura de revizuire a hotărârilor

judecătorești definitive să își păstreze caracterul

excepțional, iar instanțele interne să asigure un just echilibru

între interesele în joc în acest tip de procedură, care nu trebuie să

devină un mijloc de reexaminare a cauzei. Recursul, revizuirea ori

contestația în anulare constituie căi extraordinare de atac ce permit

remedierea nu a oricăror greșeli procedurale ori erori comise în

activitatea de judecată, ci doar a acelora ce se înscriu în cazurile

punctuale și pentru motivele specifice admise de legiuitor. Extinderea

acestor cazuri și motive prin interpretarea extensivă a celor existente

deja, prin adăugarea unora noi sau prin „construirea" cadrului legal

care să facă posibila includerea și a altora ce nu se înscriu în

voința expresă și neîndoielnică a legiuitorului, după

cum pledează recurenții în cazul lor, îndepărtează de Sa

principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

întrucât deschide căi de desființare a hotărârilor

judecătorești acolo unde legiuitorul nu a făcut-o.

În

lumina acestor dezlegări ale jurisdicției europene, absența unui

cadru lega! de soluționare a unei cereri de revizuire care să

sancționeze eventuala nesocotire a efectului pozitiv al unei hotărâri

judecătorești, prin hotărârea ce dezleagă un raport juridic

doar aflat în legătură cu cei dintâi, nu poate fi văzut ca un

„aspect irelevant din perspectiva condițiilor de admisibilitate ale

cererii de revizuire", după cum au pretins recurenții, ci ca un

indiciu major al necuprinderii acestei ipoteze de revizuire care să se

circumscrie dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Conținutul

art. 430 C. proc. civ., care a reglementat la nivel legislativ ambele forme de

manifestare a autorității de lucru judecat, sub aspect negativ

și pozitiv, nu a produs și consecința îmbogății în

conținut a dispozițiilor ce reglementează cazul de revizuire

pentru contrarietate de hotărâri și modului în care acesta

acționează asupra unor hotărâri definitive. Se deduce astfel,

din interpretarea corelată a dispozițiilor art. 431 alin. (2) și

a celor ale art. 509 pct. 8 și art. 513 alin. (4) C. proc. civ., că

rațiunea legiuitorului, în privința elementului de noutate adus

regimului legal ai autorității de lucru judecat, a fost aceea de a

consacra valorificarea sa activă, prin opunerea lucrului anterior judecat

într-un alt litigiu, în litigiul aflat în curs și care are

legătură cu acesta (ceea ce sub reglementarea vechiului cod de

procedură exista doar la nivel doctrinar și jurisprudențial).

Separat

de problema teoretică a speței, Înalta Curte reține că

soluția de inadmisibilitate se justifica și întrucât recurenții

au dedus judecății o cerere de revizuire care nici măcar aparent

nu susține o contrarietate între hotărârile indicate. Astfel,

rezultă din cuprinsul acestora că recurenții au obținut obligarea

intimatului la plata de despăgubiri cu titlu de fructe civile cuvenite lor

sau autorului lor, corespunzător cotei-părți deținute din

imobilul situat în Cluj-Napoca, pe diferite perioade de timp, respectiv

octombrie 2006-12 octombrie 2009 (Decizia civilă nr. 165/2011 a

Tribunalului Cluj) și 12 octombrie 2009 - 1 iulie 2010 (Decizia nr. 752/2011

a Tribunalului Cluj), în timp ce prin Decizia nr. 1404/2016 a aceleiași

instanțe a fost respinsă cererea recurenților privitoare la

obligarea intimatului la plata contravalorii lipsei de folosință

pentru perioada 20 martie 2012-20 martie 2015 pentru argumente particulare

reținute ca fiind incidente cauzei respective cum ar fi : valorificarea

sub aspect pozitiv a autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr.

502/2014 a Curții de Apel Albe-Iulia, care a stabilit că

noțiunile de chirie și lipsă de folosință au

aceeași semnificație, existența altor hotărâri

judecătorești prin care intimatul a fost obligat deja să

plătească reclamanților cota-parte din chiriile încasate

după luna mai 2011, reclamanții obținând, deci, anterior sume de

bani reprezentând contravaloarea chiriei încasate de pârâți pentru

apartamentele din imobil, astfel că nu mai pot solicita, pentru

aceeași perioadă, alte sume cu titlu de contravaloare lipsă de

folosință, incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999 în

ceea ce privește folosința exercitată de pârât asupra

imobilului,

Așadar,

niciun considerent care să nege de plano dreptul recurenților de

a-și exercita dreptul de coproprietari ai imobilului nu a fost emis în

fundamentarea soluției regăsită în decizia atacată,

recurenții atribuind ei înșiși o atare semnificație

hotărârii pronunțate doar pornind de ia soluția de respingere a

cererii lor în pretenții.

În

considerarea tuturor acestor argumente, apreciind că cererea de revizuire

dedusă judecății este inadmisibilă, astfel cum a fost ea

justificată și motivată de recurenți, în majoritate, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În

opinie majoritară, respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții

B., C. și A. împotriva Deciziei nr. 260/A din 6 mai 2017 a Curții de

Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 21 februarie 2018.

Opinie

separată

Contrar

opiniei majoritare, consider că soluția dată de prima

instanță are caracter nelegal, se bazează pe considerente

contradictorii și concluzionează în sensul unei

inadmisibilități a revizuirii întemeiate pe art. 509 pct. 8 C. proc.

civ. în opoziție cu premisele analizei și conținutul expres al

textului.

Astfel,

observând că fundamentul juridic al revizuirii este dat de prevederile art.

509 pct. 8 C. proc. civ. și că acestea presupun sancționarea

încălcării autorității de lucru judecat, prima

instanță constată cu referire la dispozițiile art. 430 -

431 C. proc. civ., ca noua reglementare procedurală consacră

deopotrivă, efectul pozitiv și cel negativ al autorității

lucrului judecat.

Se

constată, ia fel ca în opinia majoritară, că, spre deosebire de

reglementarea anterioara, a avut loc o extindere a efectelor

autorității de lucru judecat, prin recunoașterea., pe plan

normativ, și a efectului pozitiv al lucrului judecat, dar că aceasta

nu îndreptățește admisibilitatea revizuirii întrucât ar lipsi

cadrul normativ în care să se facă o astfel de judecată.

Aceasta,

întrucât prevederile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. dispun numai în sensul

anulării celei de-a doua hotărâri care ar nesocoti autoritatea de

lucru judecat, soluție incompatibilă sau insuficientă cu

hotărârea pe care ar trebui să o pronunțe instanța atunci

când ceea ce urmează a fi sancționat este încălcarea efectului

pozitiv al lucrului judecat.

Concluzia

este una eronată, bazată pe de o parte, pe analiza necoroborată

a textelor de lege, și pe de altă parte, pe negarea premiselor

înseși ale raționamentului referitor la noua dimensiune a

autorității de lucru judecat în prezenta reglementare.

Astfel,

determinarea sferei de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509

pct. 8 C. proc. civ., presupune analiza acestuia corelat cu dispozițiile art.

430 - 431 C. proc. civ., cele care dau expresie autorității de lucru

judecat, ca efect al hotărârii judecătorești.

Conform

acestor prevederi, este recunoscut efectul autorității de lucru

judecat nu doar dispozitivului unei hotărâri și considerentelor

decisive care îl justifică, ci și considerentelor prin care au fost

dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre

părți (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).

În

felul acesta, intenția legiuitorului a fost nu doar de a interzice

reluarea acelorași judecăți în condițiile

identității de părți, obiect, cauză, dar și de a

interzice reluarea în dezbatere sau statuarea în sens contrar asupra unei

chestiuni litigioase deja tranșate jurisdicțional care are

legătură cu un proces ulterior al acelorași părți.

Ca

este așa, o demonstrează și dispozițiile art. 431 C. proc.

civ., care, dând expresie modalității în care se produc efectele

lucrului judecat, consacră cele două forme de manifestare a acestuia

respectiv, efectul negativ sau extinctiv, ce presupune că o acțiune

nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis

de eademre ne silactio) și cel pozitiv, conform căruia o soluție

dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă

printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar

regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională,

întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor

juridice dintre părți (fes indicata pro veritate habetur).

Or,

deși pornește în analiză de la aceasta nouă reglementare,

care ar fi trebuit să dea conținutul motivului de revizuire și

să stabilească reperele analizei în speța dedusă

judecății, prima instanță concluzionează, în mod

contradictoriu, în sensul că noua reglementare preia de fapt, pe cea

anterioară (art. 322 pct. 7 C. proc. civ.) care sancționa doar

efectul negativ al autorității de lucru judecat.

Această

concluzie, împărtășită și de opinia majoritară,

este justificată prin aceea că nu ar exista un cadru legal de

sancționare a unui astfel de viciu de legalitate, având în vedere

dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora singura

soluție pe care ar putea-o adopta instanța de revizuire, dacă

încuviințează cererea, este de anulare a ultimei hotărâri, ceea

ce nu este acoperitor pentru ipoteza în care s-ar pretinde nesocotirea

efectului pozitiv al lucrului judecat.

Or, un

asemenea raționament care neagă posibilitatea revizuirii deși,

coroborând dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. cu cele ale art. 430

- 431 C. proc. civ., ar rezulta că sunt îndeplinite cerințele de

admisibilitate, doar pentru că textul nu prevede care ar trebui să

fie soluția de adoptat după anularea hotărârii care

nesocotește autoritatea de lucru judecat, înseamnă pe de o parte, încălcarea

principiului conform căruia judecătorului nu-i este permis sa refuze

să judece pe motiv că legea nu prevede sau este insuficient de

clară și pe de altă parte, înseamnă încălcarea

dreptului la un. proces echitabil (cu componenta acestuia vizând stabilitatea

raporturilor juridice) respectiv, a dreptului de acces efectiv la

instanță, din perspectiva art. 6 și 13 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Astfel,

a refuza analiza admisibilității unei cereri de revizuire în cadrul

căreia se invocă încălcarea efectului pozitiv al lucrului

judecat doar pe motiv că soluția din art. 513 alin. (4) C. proc. civ.,

de anulare a ultimei hotărâri, nu este suficientă, înseamnă o

încălcare flagrantă a dispozițiilor art. 5 alin. (2) C. proc.

civ.

Potrivit

textului menționat „niciun judecător nu poate refuza să judece

pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompleta".

Or,

în această situație se poziționează soluția primei

instanțe, validată prin decizia din recurs, care deși

recunoaște că noua reglementare a extins efectele lucrului judecat,

reconfigurând această instituție, consideră în același

timp, că soluția asupra revizuirii în care se reclamă

încălcarea lucrului judecat trebuie să rămână ca în vechea

reglementare, pentru că norma art. 513 alin. (4) C. proc. civ. nu ar

reprezenta un cadru adecvat și suficient pentru soluționarea unei

astfel de revizuiri, care ar presupune „o amplă sau, după caz,

amănunțită reexaminare a cauzei spre a identifica aspecte ori

elementele de contraziceri cu hotărârea a cărei autoritate se

invocă și măsura în care se reflectă ele în soluția

pronunțată".

A

subordona recunoașterea efectului autorității de lucru judecat

analizei mai puțin extinse sau mai ample pe care ar trebui să o

realizeze instanța (limitată doar la verificarea triplei

identități de elemente, nu și ia identificarea chestiunii

litigioase dezlegate eu putere de lucru judecat) înseamnă a nega de fapt,

noua reglementarea dată de legiuitor și a considera că numai un

aspect al acestui efect al hotărârii judecătorești este

important și trebuie respectat. O astfel de interpretare, făcută

în afara oricărei distincții în acest sens pe care să o

prevadă art. 509 pct. 8 C proc. civ., încalcă o regulă

fundamentală în înțelegerea conținutului și sensului unei

norme, regulă conform căreia acolo unde textul nu distinge, nici

interpretul nu poate să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus).

De

aceea, autoritatea de lucru judecat la care face referire textul și a

cărei nerespectare este sancționată pe calea revizuirii pentru

contrarietate de hotărâri, trebuie văzută în întreaga

reglementare dată acesteia prin dispozițiile art. 430-431 C. proc.

civ., referitoare deopotrivă la efectul negativ și la cel pozitiv al

lucrului judecat.

De

asemenea, atunci când legea este incompletă, judecătorul nu poate

refuza să judece, ci trebuie să apeleze, conform art. 5 alin. (3) C.

proc. civ., la principii de drept, ia reglementări existente pentru

situații similare.

Nu

este vorba, în asemenea situații, despre „construirea"

artificială a unui cadru legal, ci de recurgerea la principii ale

dreptului, pentru a realiza judecata, deoarece altminteri, s-ar ajunge la

considerarea ca inadmisibilă a unei cereri, tară a se analiza, în

realitate, condițiile de admisibilitate a acesteia (legate de

încălcarea sau nu, a autorității de lucru judecat).

Or,

soluția nu poate fi decât de anulare a ultimei hotărâri în ambele

ipoteze, indiferent că a fost nesocotit efectul negativ (art. 431 alin.

(1)) sau efectul pozitiv (art. 431 alin. (2)) ai primei hotărâri.

Ceea

ce diferă este doar faptul că în situația încălcării

efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, după anularea

ultimei hotărâri, este necesar să se procedeze la rejudecarea celei

de-a doua cauze cu respectarea, de data aceasta, a ceea ce se tranșase

deja și intrase în autoritate de lucru judecat printr-o statuare

jurisdicțională anterioară.

A

susține că nu trebuie verificată modalitatea în care o

hotărâre respectă autoritatea de lucru judecat în noua

configurație dată acesteia de legiuitor doar pentru că textul art.

513 alin. (4) C. proc. civ. nu prevede cum trebuie să procedeze

instanța subsecvent anulării hotărârii care a încălcat

autoritatea pozitivă a lucrului judecat ar însemna lipsirea, în bună

parte, de conținut a acestui efect important al hotărârii

judecătorești.

Ar

însemna, totodată, ca judecătorul să refuze sancționarea

acestei neregularități (care nu este doar una în legătură

cu desfășurarea procesului, ci vizează un efect esențial al

hotărârii) și să valideze astfel o soluție dată cu încălcarea

principiului autorității de lucru judecat, care este unul de ordine

publică, așa încât nici instanța și nici părțile

nu-l pot nesocoti sau ignora.

Astfel

fiind, judecătorului nefiindu-i permis să refuze judecata, îi revine acestuia,

în acord cu prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., obligația să

identifice și să aplice dispoziții legale referitoare la

situații asemănătoare, cum este, de exemplu, ipoteza în care

instanța de recurs, casând hotărârea atacată, trimite cauza spre

rejudecare instanței de apel sau primei instanțe a fondului cu

îndrumarea să țină seama de anumite dezlegări (art. 497,

498, 501 C. proc. civ.).

Tot

astfel, în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri date de

nesocotirea efectului pozitiv al lucrului judecat, urmare a anulării

ultimei hotărâri, cauza trebuie retrimisă instanței care va

proceda la efectuarea judecații cu respectarea a ceea ce se tranșase

anterior în legătură cu un anumit aspect al litigiului (nesocotit cu

ocazia primei judecăți).

O

altfel de abordare, cum este cea care refuză analiza

admisibilității revizuirii pentru contrarietate de hotărâri

determinată de nesocotirea efectului pozitiv al autorității de

lucru judecat, ar avea deopotrivă consecințe sub aspectul dreptului

la un proces echitabil, în componenta acestuia referitoare la stabilitatea,

securitatea raporturilor juridice (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului), precum și din punct de vedere al dreptului de acces la

instanță (art. 13) întrucât partea ar fi lipsită de orice

remediu procedural pe pian intern pentru înlăturarea acestei

neregularități, care afectează în mod esențial efectele

hotărârii judecătorești.

Sub

aspectul respectării celor statuate deja de o instanță, Curtea

europeană a stabilit in mod constant că „dreptul la un proces

echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, trebuie interpretat

în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația

dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante"

și că „unul dintre elementele fundamentale ale supremației

dreptului este principiul securității raporturilor juridice care

urmărește, între altele, ca o soluție definitivă

pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă

în discuție (de ex., Hotărârea în cauza Rozalia Avram împotriva

României, publicată în M. Of. nr. 252 din 15 aprilie 2015, par. 31;

Hotărârea în cauza Mitrea împotriva României, public. în M. Of. nr. 855

din 21 decembrie 2010, parag. 23).

De

asemenea, Curtea a considerat că, fie și în absența

anulării unei hotărâri, repunerea în discuție a unei

soluții adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, în cadrul altei proceduri judiciare,

poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă

iluzoriu dreptul (cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei, parag.

67-70).

S-a

considerat că „repunerea în discuție a unor soluții definitive

din litigii pronunțate de instanțe este de natură a determina o

incertitudine permanentă și a diminua încrederea publicului în

sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale

ale statului de drept (parag. 41, cauza R. Avram) și că

„pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi

considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului

securității juridice, în special datorită faptului că

reclamanta aștepta în mod legitim ca instanța să tranșeze

urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității

de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea și cauza

Amurăriței împotriva României. parag. 37; cauza R. Avram împotriva

României, parag. 42).

Nu

este vorba, în ipoteza în care se cere revizuirea pentru încălcarea

autorității de lucru judecat despre o redeschidere a

judecății pentru o noua examinare a cauzei sau sub forma unui „recurs

deghizat", sancționate ca atare în jurisprudența instanței

europene, la care se face referire în opinia majoritară.

Dimpotrivă,

în asemenea situații, se discută despre existența unor

statuări definitive ale instanței, intrate în autoritate de lucru

judecat, indiferent că ele se regăsesc în dispozitivul sau în

considerentele decizorii ale hotărârii și care, ca atare, nu mai

puteau fi ignorate, nesocotite decât încălcându-se stabilitatea,

securitatea raporturilor juridice, parte importantă a preeminenței

dreptului la care se face trimitere în mod constant în jurisprudența

instanței europene,

Nu

este vorba despre remedierea unor greșeli procedurale indiferente, ci

despre nesocotirea unui efect important al judecăților, care

asigură stabilitate acestora, și nici despre extinderea motivelor

revizuirii prin interpretarea „extensivă" a textului legal, ci despre

interpretarea lui adecvată, corectă, fără a se adăuga

și fără a se înlătura ipoteze din conținutul normei art.

509 pct. 8 C. proc. civ., care face referire la autoritatea de lucru judecat (deci

nu doar la efectul negativ al acesteia).

Instanța

europeană sancționează redeschiderea judecăților

atunci când ele ascund „recursuri deghizate", care tind la reexaminarea

sau readucerea în discuție a unor aspecte judecate definitiv, înfrângând

astfel autoritatea de lucru judecat și securitatea juridică (cauza

Mitrea c. României; cauza Bartoș c. României) iar nu existența unor

remedii procedurale instituite tocmai pentru sancționarea

încălcării autorității de lucru judecat, având în vedere

accentul pe care îl pune pe necesitatea stabilității juridice,

considerată parte a preeminenței dreptului.

Or,

este ceea ce asigură revizuirea pentru contrarietate de hotărâri,

care vine să sancționeze tocmai încălcarea unor statuări

definitive ale instanțelor, iar nu să genereze cadrul redeschiderii

unor judecăți pentru a avea loc o altă reexaminare a cauzei.

În

acest sens a fost preocuparea legiuitorului român care, prin noua reglementare

dată efectului autorității de lucru judecat ai hotărârilor

judecătorești, a urmărit să nu lase în afara cadrului legai

aspecte importante care definesc acest principiu de ordine publică.

Totodată,

a nega (printr-o interpretare denaturată necoroborată și

incompletă a textului legal), deschisă calea revizuirii pentru sancționarea

încălcării efectului pozitiv al lucrului judecat, înseamnă

lipsirea părții de orice remediu procedural și astfel,

încălcarea art. 13 din Convenție, care garantează dreptul de acces

în fața judecătorului intern pentru înlăturarea

încălcării drepturilor protejate de Convenție (în cauză,

fiind încălcat dreptul de acces la instanța internă pentru

înlăturarea încălcării dreptului protejat de Convenție

referitor la un proces echitabil, nesocotit prin repunerea în discuție a

unor statuări jurisdicționale irevocabile).

În

acest context, soluția primei instanțe, care opune inadmisibilitatea

unei cereri de revizuire în cadrul căreia se invocă încălcarea

efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, are caracter

nelegal întrucât nesocotește flagrant noua reglementare dată

autorității de lucru judecat prin dispozițiile art. 430 - 431 C.

proc. civ. și introduce o distincție pe care art. 509 pct. 8 C. proc.

civ. nu o face, în sensul sancționării, pe calea revizuirii, doar a

încălcării efectului negativ al lucrului judecat, nu și a celui

pozitiv.

Împrejurarea

că art. 513 alin. (4) C. proc. civ. prevede doar anularea ultimei

hotărâri (care, în cazul nesocotirii efectului pozitiv al lucrului

judecat, trebuie urmată și de reluarea judecății cu

respectarea celor tranșate anterior, de către instanța care a

nesocotit existența unor astfel de statuări definitive) nu

reprezintă un aspect sau o condiție de admisibilitate a revizuirii,

ci doar de recurgere, în conformitate cu art. 5 alin. (2) și (3) C. proc.

civ., la dispozițiile procedurale adecvate pentru întregirea normei cu

reglementări existente pentru situații similare.

Totodată,

cum s-a menționat deja, soluția instanței de revizuire se

bazează pe considerente contradictorii, care pe de o parte, afirmă o

extindere a domeniului efectelor autorității de lucru judecat în noua

reglementare, ca să concluzioneze ca soluția în materia revizuirii

pentru nesocotirea autorității de lucru judecat este ca în vechea

reglementare întrucât „noul Cod de procedură civilă este într-o vădită

continuitate cu cel anterior", chiar dacă „redactarea motivului de

revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este

parțial modificată în raport cu fosta reglementare".

În

consecință, contrar opiniei majoritate, soluția trebuia să

fie de admitere a recursului, de casare a deciziei atacate și de trimitere

a cauzei spre rejudecare pentru analiza criticilor pe fondul revizuirii,

admisibilitatea acesteia pentru nesocotirea efectului pozitiv al lucrului

judecat rezultând din analiza dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ.,

coroborate cu art. 430 - 435 C. proc. civ.