ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 261/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub nr. x/245/2014 din 19 noiembrie 2014, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 429,82 RON - penalități de întârziere în perioada iulie 2010 - decembrie 2011, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 1.565 din 13 februarie 2017, pronunțată de Judecătoria Iași, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind rămasă fără obiect. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reconvenientă C. A fost respinsă ca tardivă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reconvenient B. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie în interesul pârâților formulată de intervenient.
Au fost respinse ca neîntemeiate cererile privind cheltuielile de judecată. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat apel pârâții, înregistrat la Tribunalul Iași. Prin Decizia nr. 2.462 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, a fost respins apelul promovat de C. și B. împotriva Sentinței civile nr. 1.565 din 13 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Iași. Prin Cererea înregistrată la data de 17 iulie 2017, apelanții C. și B. au formulat cerere de reexaminare împotriva taxei judiciare de timbru ce le-a fost pusă în vedere prin citația comunicată la data de 13 iulie 2017, prin care s-a stabilit în sarcina acestora obligația de a achita o taxă în cuantum de 20 RON datorată pentru apelul formulat în cauză.
Au precizat petenții că, raportat la dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006 și la art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, cererea este scutită de taxa de timbru. Se mai reține că, la data de 2 august 2017, prin Încheierea pronunțată în Dosarul nr. x/245/2014/a4, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins cererea de reexaminare formulată de apelanții C. și B. împotriva modului prin care a fost stabilită taxa de timbru prin Citația din data de 13 iulie 2017, constatând că apelanților C. și B. le revine obligația de a achita suma de 20 RON cu titlu de taxă judiciara de timbru aferentă apelului formulat de aceștia.
Împotriva Încheierii din 2 august 2017 au declarat recurs petenții C. și B., la data de 3 august 2017, recurs ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, secția civilă, la data de 9 august 2017. Prin Decizia nr. 301 din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a declinat în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, competența de soluționare a recursului formulat de C. și B. împotriva încheierii pronunțate în ședința publică din 2 august 2017 a Tribunalului Iași, secția I civilă Instanța a reținut că, potrivit Noului C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să judece recursurile împotriva unor hotărâri pronunțate de tribunale, în conformitate cu dispozițiile art. 96 pct. 3 C. proc.
civ., numai "în cazurile anume prevăzute de lege", respectiv cele privind: încheierea prin care s-a respins recuzarea dată într-un litigiu soluționat printr-o hotărârea definitivă prin care s-a soluționat cauza (art. 53); încheierea pronunțată în apel de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție [art. 64 alin. (4)]; hotărârea prin care instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară [art. 133 alin. (4) și art. 1.071 alin. (1)]; orice situație în care se declară recurs distinct împotriva unei încheieri cu privire la care există o chestiune litigioasă asupra admisibilității atacării pe cale separată a încheierii [art. 234 alin. (4) ] ; hotărârea prin care se constată renunțarea la judecată [art. 406 alin. (6)]; hotărârea prin care se constată renunțarea la dreptul pretins [art. 410 alin. (6)]; încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecării procesului [art. 414 alin. (1)]; hotărârea care constată perimarea [art. 421 alin. (2)]; hotărârea dată în baza recunoașterii pretențiilor [art. 436 alin. (1)]; hotărârea prin care se încuviințează învoiala părților [art. 440];
încheierea prin care instanța se pronunță asupra cererii de restituire a cauțiunii [art. 1064 alin. (3)]; hotărârile (încheierile, sentințele, deciziile) în cazurile anume prevăzute de legea specială. În toate celelalte cazuri, când obiectul hotărârii este o hotărâre pronunțată de tribunal, competența de soluționare a acestei căi extraordinare de atac aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 20 decembrie 2017. Prin Rezoluția din 21 decembrie 2017, s-a fixat termen la 30 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente. Încheierea supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON. Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv". Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of.
la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională. În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.
civ.]. Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componenta a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag.
29 din decizie). Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani. În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o anumită instanță.
În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017). Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag.
30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of.
la data de 20 iulie 2017. Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente. În acest context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., Curtea de Apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON.
Astfel, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "I. Recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2, recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul ca Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se ta crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit ari 122 C. proc. civ.: "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține instanței supreme. Astfel, potrivit textului menționat, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc.
civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate. În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină și se circumscrie conform normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Ca atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri. Se mai reține și faptul că, în speță, este atacată cu recurs o încheiere interlocutorie în sensul dispozițiilor art. 235 teza 1 C. proc.
civ., pronunțată de instanța de apel, în soluționarea unei cereri de reexaminare, într-un litigiu ce are un obiect inferior valorii de 200.000 RON. Indiferent de caracterul admisibil sau nu al căii de atac promovate împotriva unei astfel de încheieri, ce urmează a fi analizat de instanța competentă să soluționeze cauza, se reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 234 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul cărora: "În cazul în care încheierile pronunțate de instanță pe parcursul judecății sunt supuse apelului sau, după caz, recursului separate de hotărârea de fond, dosarul se înaintează instanței superioare m copie certificată de grefa instanței a cărei încheiere care se atacă". Astfel, într-o atare situație, coroborând dispozițiile art. 234 alin. (2) C. proc.
civ., cu interpretarea sus-menționată a prevederilor art. art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, competența de soluționare a recursului promovat împotriva încheierii interlocutorii pronunțate de tribunal, într-un litigiu cu obiect inferior valorii de 200.000 RON, revine curții de apel, competentă să soluționeze și recursul promovat împotriva deciziei instanței de apel. În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinata către Curtea de Apel Iași, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară instanței de apel ce a pronunțat încheierea prin care a fost respinsă cererea de reexaminare a modului în care a fost stabilită taxa de timbru.
PENTRU ACESTE
MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului formulat de către petenții C. și B. împotriva Încheierii de ședință din 2 august 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în Dosarul nr. x/245/2014/a4, în favoarea Curții de Apel Iași. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2018. Procesat de GGC - N
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.