ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr.
261/2018
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe
rolul Judecătoriei Iași sub nr. x/245/2014 din 19 noiembrie 2014,
reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții B. și C.,
solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 429,82 RON -
penalități de întârziere în perioada iulie 2010 - decembrie 2011, cu
cheltuieli de judecată.
Prin
Sentința civilă nr. 1.565 din 13 februarie 2017, pronunțată
de Judecătoria Iași, a fost respinsă cererea de chemare în
judecată formulată de reclamantă ca fiind rămasă
fără obiect. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea
reconvențională formulată de pârâta-reconvenientă C. A fost
respinsă ca tardivă cererea reconvențională formulată
de pârâtul-reconvenient B. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de
intervenție accesorie în interesul pârâților formulată de intervenient.
Au fost respinse ca neîntemeiate cererile privind cheltuielile de
judecată.
Împotriva
acestei din urmă decizii au declarat apel pârâții, înregistrat la
Tribunalul Iași.
Prin Decizia
nr. 2.462 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași,
secția I civilă, a fost respins apelul promovat de C. și B.
împotriva Sentinței civile nr. 1.565 din 13 februarie 2017
pronunțată de Judecătoria Iași.
Prin Cererea
înregistrată la data de 17 iulie 2017, apelanții C. și B. au
formulat cerere de reexaminare împotriva taxei judiciare de timbru ce le-a fost
pusă în vedere prin citația comunicată la data de 13 iulie 2017,
prin care s-a stabilit în sarcina acestora obligația de a achita o
taxă în cuantum de 20 RON datorată pentru apelul formulat în
cauză.
Au precizat
petenții că, raportat la dispozițiile art. 77 din Legea nr.
85/2006 și la art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, cererea este scutită de
taxa de timbru.
Se mai
reține că, la data de 2 august 2017, prin Încheierea
pronunțată în Dosarul nr. x/245/2014/a4, Tribunalul Iași,
secția I civilă, a respins cererea de reexaminare formulată de
apelanții C. și B. împotriva modului prin care a fost stabilită
taxa de timbru prin Citația din data de 13 iulie 2017, constatând că
apelanților C. și B. le revine obligația de a achita suma de 20
RON cu titlu de taxă judiciara de timbru aferentă apelului formulat
de aceștia.
Împotriva
Încheierii din 2 august 2017 au declarat recurs petenții C. și B., la
data de 3 august 2017, recurs ce a fost înregistrat pe rolul Curții de
Apel Iași, secția civilă, la data de 9 august 2017.
Prin Decizia
nr. 301 din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel Iași, secția
civilă, a declinat în favoarea Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, competența de soluționare a
recursului formulat de C. și B. împotriva încheierii pronunțate în
ședința publică din 2 august 2017 a Tribunalului Iași,
secția I civilă
Instanța
a reținut că, potrivit Noului C. proc. civ., curțile de apel
sunt competente să judece recursurile împotriva unor hotărâri
pronunțate de tribunale, în conformitate cu dispozițiile art. 96 pct.
3 C. proc. civ., numai "în cazurile anume prevăzute de lege",
respectiv cele privind: încheierea prin care s-a respins recuzarea dată
într-un litigiu soluționat printr-o hotărârea definitivă prin
care s-a soluționat cauza (art. 53); încheierea pronunțată în
apel de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție [art. 64
alin. (4)]; hotărârea prin care instanța se declară
necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este
de competența unui organ fără activitate
jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor
române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța
ierarhic superioară [art. 133 alin. (4) și art. 1.071 alin. (1)];
orice situație în care se declară recurs distinct împotriva unei
încheieri cu privire la care există o chestiune litigioasă asupra
admisibilității atacării pe cale separată a încheierii
[art. 234 alin. (4)
]
; hotărârea prin care se constată
renunțarea la judecată [art. 406 alin. (6)]; hotărârea prin care
se constată renunțarea la dreptul pretins [art. 410 alin. (6)];
încheierea prin care instanța se pronunță asupra
suspendării judecării procesului [art. 414 alin. (1)]; hotărârea
care constată perimarea [art. 421 alin. (2)]; hotărârea dată în
baza recunoașterii pretențiilor [art. 436 alin. (1)]; hotărârea
prin care se încuviințează învoiala părților [art. 440];
încheierea prin care instanța se pronunță asupra cererii de
restituire a cauțiunii [art. 1064 alin. (3)]; hotărârile
(încheierile, sentințele, deciziile) în cazurile anume prevăzute de
legea specială.
În toate
celelalte cazuri, când obiectul hotărârii este o hotărâre
pronunțată de tribunal, competența de soluționare a acestei
căi extraordinare de atac aparține Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 20 decembrie 2017.
Prin
Rezoluția din 21 decembrie 2017, s-a fixat termen la 30 ianuarie 2018, în
vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de
Casație și Justiție în soluționarea recursului.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de
necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor
argumente.
Încheierea
supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în
apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică
de 200.000 RON.
Potrivit
primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele
măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum
și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în
vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016
inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile
(...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 1.000.000 RON inclusiv".
Prin Decizia
nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,
Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum
și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000
RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013
privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor
judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.
În ceea ce
privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,
distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit
dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte
de Casație și Justiție soluționează recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în
litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000
RON inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de
către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.
civ.].
Obiectul controlului
de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția
legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv
pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în
contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele
decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea
nr. 2/2013.
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu
asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la
această cale extraordinară de atac, parte componenta a dreptului la
un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din
considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul
nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului
la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de
către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în
măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate
litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea
Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este
asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste
litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o
anumită instanță.
În
absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia
Curții Constituționale o statuare asupra încălcării
dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la
instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa,
Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul
liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile
judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior
Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată
în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).
Chiar atunci
când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din
Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea
jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională
a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la
calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca
instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează
exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de
soluționare a Înaltei Curți de Casație și
Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că
nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare
a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Așadar,
în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această
competență revine Înaltei Curți de Casație și
Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369
din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.
Competența
de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de
către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest
context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor C. proc. civ., Curtea de Apel este instanța
competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv
(litigii soluționate în primă instanță de către
judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp
ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a
recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel, în
cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de
200.000 RON.
Astfel, în
ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a
dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta
Curte de Casație și Justiție judecă: "I. Recursurile
declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a
altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2, recursurile în
interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice
alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că
Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează
recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile
curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în
mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.
Prin urmare,
art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație
și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și
numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor
împotriva altor hotărâri.
Astfel
formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de
competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,
indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă
recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu
statuează în sensul ca Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor
instanțe.
Reformularea
art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță
de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu
este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea
nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se ta crearea unei
reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit
ari 122 C. proc. civ.: "Reguli noi de competență pot fi
stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici
dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o
altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia
recursului, care ar aparține instanței supreme.
Astfel,
potrivit textului menționat, "recursul urmărește să
supună Înaltei Curți de Casație și justiție
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile".
Rezultă
că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare
natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul
căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce
privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța
supremă, el se determină și se circumscrie conform normei de
competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare,
potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă
instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar
să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere
expresă a legii în privința altor hotărâri.
Se mai
reține și faptul că, în speță, este atacată cu
recurs o încheiere interlocutorie în sensul dispozițiilor art. 235 teza 1
C. proc. civ., pronunțată de instanța de apel, în
soluționarea unei cereri de reexaminare, într-un litigiu ce are un obiect
inferior valorii de 200.000 RON.
Indiferent de
caracterul admisibil sau nu al căii de atac promovate împotriva unei
astfel de încheieri, ce urmează a fi analizat de instanța
competentă să soluționeze cauza, se reține că în
cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 234 alin. (2) C. proc. civ.,
în temeiul cărora: "În cazul în care încheierile pronunțate de
instanță pe parcursul judecății sunt supuse apelului sau,
după caz, recursului separate de hotărârea de fond, dosarul se
înaintează instanței superioare m copie certificată de grefa
instanței a cărei încheiere care se atacă".
Astfel,
într-o atare situație, coroborând dispozițiile art. 234 alin. (2) C.
proc. civ., cu interpretarea sus-menționată a prevederilor art. art.
XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, competența de soluționare a
recursului promovat împotriva încheierii interlocutorii pronunțate de
tribunal, într-un litigiu cu obiect inferior valorii de 200.000 RON, revine
curții de apel, competentă să soluționeze și recursul
promovat împotriva deciziei instanței de apel.
În acest
context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinata către
Curtea de Apel Iași, căreia îi aparține competența, ca
instanță ierarhic superioară instanței de apel ce a
pronunțat încheierea prin care a fost respinsă cererea de reexaminare
a modului în care a fost stabilită taxa de timbru.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Declină
competența de soluționare a recursului formulat de către
petenții C. și B. împotriva Încheierii de ședință din
2 august 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I
civilă, în Dosarul nr. x/245/2014/a4, în favoarea Curții de Apel
Iași.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2018.
Procesat de