ÎCCJ, decizie (scj.ro #142104)

Cerere de intervenție accesorie formulată în cadrul acțiunii disciplinare. Inadmisibilitate. Caracterul personal al răspunderii disciplinare a magistratului

Constituția României, art.126

Legea nr. 317/2004, art. 49

Legea nr. 304/2004

Codul de procedură civilă, art. 61, art. 64

Aplicabilitatea dispozițiilor Codului de procedură civilă în etapa administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, este supusă limitelor decurgând din specificul reglementărilor speciale în acest domeniu, reprezentate, cu caracter de principiu, de dispozițiile cuprinse în Legea nr.317/2004.

Răspunderea disciplinară are caracter strict personal, raportul juridic de răspundere disciplinară având o pregnantă componentă de drept public, prin urmare, neputându-i fi atașat interesul specific, în sensul cererii de intervenție reglementată de Codul de procedură civilă, nici chiar în situația în care intervenientul urmărește apărarea drepturilor omului. Astfel, chiar dacă reprezintă, în sensul art.61 alin.(3) C.proc.civ., o simplă apărare pe care intervenientul accesoriu o formulează în sprijinul apărării uneia dintre părțile litigiului, intervenția accesorie nu este admisibilă în cazul cererilor cu caracter personal, categorie căreia i se circumscrie și acțiunea în răspundere disciplinară.

Î.C.C.J, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 293 din 27 noiembrie 2017

Prin Rezoluția din 17.11.2016, înregistrată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 18.11.2016, sub nr. x/2016, Inspecția Judiciară a sesizat Secția pentru judecători în materie disciplinară (

denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Secția pentru judecători”

) cu soluționarea acțiunii disciplinare împotriva pârâtului A., judecător la Curtea de Apel X., pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art.99  lit.a) și lit.c) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (

denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Legea nr.303/2004”

).

Prin Rezoluția din 02.05.2017, înregistrată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 8.05.2017,  sub nr. x/2017, Inspecția Judiciară a sesizat Secția pentru judecători cu soluționarea acțiunii disciplinare împotriva pârâtului A., judecător la Curtea de Apel X., pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art.99  lit.a) și lit.c) din Legea nr.303/2004.

Prin Rezoluția din 17.03.2017, înregistrată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 21.03.2017, sub nr. y/2017, Inspecția Judiciară a sesizat Secția pentru judecători cu soluționarea acțiunii disciplinare împotriva pârâtului A., judecător la Curtea de Apel X., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art.99  lit.a) din Legea nr.303/2004.

Prin încheierea din 10.05.2017, pronunțată în dosarul nr. y/2017, Secția pentru judecători a dispus conexarea dosarului nr. y/2017 la dosarul nr. x/2016.

Prin încheierea din 5.07.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Secția pentru judecători a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2016.

Prin încheierea din 5.07.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Secția pentru judecători a dispus, printre altele:

respinge cerere de amânare a cauzei formulată de pârâtul A., ca neîntemeiată;

respinge cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/1/2017 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca neîntemeiată;

respinge cererea de intervenție accesorie formulată de petenta B. în interesul pârâtului, ca inadmisibilă;

amână cauza și acordă termen de judecată la 27.09.2017, termen la care secția se va pronunța și asupra excepțiilor invocate de pârât.

Recursul declarat de pârâtul A.

Pârâtul A., judecător la Curtea de Apel X., a declarat recurs împotriva încheierii menționate la pct.6, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie formulată de B., invocând motivele prevăzute de art.488 alin.(1) pct.5, 6 și 8 C.proc.civ. și solicitând casarea acesteia cu consecința admiterii în principiu a cererii de intervenție, pentru argumentele arătate în continuare.

Potrivit art.61 alin.(3) C.proc.civ., cererea de intervenție accesorie are caracterul unei apărări în sprijinul părții pentru care este formulată și se circumscrie art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sub aspectul exercitării efective a dreptului la apărare

Recurentul-pârât invocă încălcarea dreptului la apărare, prin faptul că a fost respinsă nejustificat cererea sa de amânare, care împiedica luarea vreunei măsuri cu privire la cererea de intervenție accesorie.

În acest sens, recurentul-pârât arată că a formulat o cerere de amânare pentru motive medicale, dovedite cu acte, care a fost respinsă în mod nejustificat, contrar prevederilor art.222 C.proc.civ., care permit mai multe amânări pentru lipsă de apărare. Sub acest aspect, recurentul-pârât susține că a fost pus în imposibilitate de a se prezenta și de a-și remedia problemele de sănătate, prin faptul că Secția pentru judecători a fixat în mod abuziv termene de o săptămână, iar pe parcursul procesului i-a fost creată o situație dezavantajoasă față de oricare alți pârâți, iar faptul că este suspendat din funcție nu poate atrage în privința sa un tratament diferențiat care să îl împiedice să beneficieze de facilitățile unor termene obișnuite care permit o apărare mai bună. Totodată, recurentul susține că nu i-a fost prezentat corespunzător dosarul cauzei și precizează că se opune categoric oricărei încercări de grăbire a unui proces în care înțelege să se apere în amănunt și comprehensiv, în condițiile în care își formulează singur apărările și nu își angajează avocat, neavând nicio  obligație în acest sens, situație în care absența sa semnifică lipsă de apărare și nerespectarea principiului contradictorialității.

Totodată, recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art.64 alin.(1) și (2) C.proc.civ., susținând că instanța nu i-a comunicat cererea de intervenție, nu l-a ascultat sub acest aspect și nu a pus în discuție eventuala inadmisibilitate, fiind încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare.

Cererea de intervenție a fost formulată cu respectarea prevederilor art.61 și următoarele C.proc.civ. și este permisă de lege în toate materiile guvernate de Codul de procedură civilă, fără să existe vreo excepție instituită în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, care ar trebui să fie prevăzută doar în mod expres, iar jurisprudența anterioară constantă a Secției pentru judecători este în sensul admisibilității unor asemenea cereri.

Recursul declarat de B.

Petenta B. a declarat recurs împotriva încheierii menționate la pct.6, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie în favoarea pârâtului A., invocând motivele prevăzute de art.488 alin.(1) pct.5, 6 și 8 C.proc.civ. și solicitând casarea încheierii și admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie, pentru argumentele arătate în continuare.

Recurenta susține că a formulat cererea de intervenție pentru a sprijini apărarea pârâtului A., în calitatea sa de structură specializată în drepturile omului, având ca scop reprimarea prin mijloace specifice a tuturor abuzurilor administrative sau judiciare, îndeosebi a celor săvârșite în privința judecătorilor, cum este cazul pârâtului.

Încheierea recurată contravine dispozițiilor art.64 alin.(1) și (2) C.proc.civ., întrucât Secția pentru judecători nu a comunicat cererea de intervenție părților din proces și nu a respectat dreptul la apărare, în condițiile în care nu a procedat la ascultarea asociației cu privire la admisibilitatea cererii de intervenție,

fiind astfel încălcat și principiul contradictorialității.

Totodată, recurenta învederează faptul că nu i-a fost comunicată încheierea atacată, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la imparțialitatea instanței.

Încheierea atacată fie este nemotivată, fie cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În susținere, recurenta arată că cererea de intervenție a fost formulată cu respectarea art.61 alin.(3) C.proc.civ., fiind permisă în toate materiile guvernate de Codul de procedură civilă, fără să fie prevăzută vreo excepție în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, iar jurisprudența anterioară constantă a Secției pentru judecători este în sensul admisibilității unor asemenea cereri.

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele arătate în continuare.

Criticile formulate cu privire la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie formulată de B. în favoarea pârâtului A. nu pot fi primite pentru argumentele expuse în continuare.

Este necontestat faptul că art.49 alin.(7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare („

Legea nr.,317/2004

”) dispune expres în sensul că „

Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă

”.

În jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție (spre exemplu, Decizia nr.266 din 9 octombrie 2017, pct.66; Decizia nr.271 din 23 octombrie 2017, pct.45) s-a reținut că, și în prezența acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat toate prevederile din Codul de procedură civilă. Un argument esențial în acest sens este dat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanță extrajudiciară (Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia Curții Constituționale nr.  391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicțional.

Sub acest aspect, în acord cu Secția pentru judecători, Înalta Curte reține că aplicabilitatea dispozițiilor Codului de procedură civilă în etapa administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, este supusă limitelor decurgând din specificul reglementărilor speciale în acest domeniu, reprezentate, cu caracter de principiu, de dispozițiile cuprinse în Legea nr.317/2004.

În aceste condiții, se reține că răspunderea disciplinară are caracter strict personal, raportul juridic de răspundere disciplinară având o pregnantă componentă de drept public.

Or, în considerarea caracterului strict personal al răspunderii disciplinare, raportului juridic de răspundere disciplinară nu îi poate fi atașat, în sensul cererii de intervenție reglementată de Codul de procedură civilă, interesul specific urmărit de o asociație, nici chiar în situația în care intervenientul urmărește apărarea drepturilor omului. Astfel fiind, chiar dacă reprezintă, în sensul art.61 alin.(3) C.proc.civ., o simplă apărare pe care intervenientul accesoriu o formulează în sprijinul apărării uneia dintre părțile litigiului, cererea de intervenție accesorie nu este admisibilă în cazul cererilor cu caracter personal, categorie căreia i se circumscrie și acțiunea în răspundere disciplinară.

Având în vedere similaritatea existentă, sub aspectul caracterului strict personal, între răspunderea disciplinară și răspunderea penală, un argument suplimentar în sensul inadmisibilității cererii de intervenție accesorie în cadrul procedurii disciplinare a magistraților este reprezentat, prin analogie, de faptul că nici Codul de procedură penală nu reglementează instituția juridică a intervenției principale sau accesorii.

În concluzie, Înalta Curte reține că Secția pentru judecători a reținut cu just temei faptul că este inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de B. în interesul magistratului vizat de acțiunea disciplinară.

Reținând, pentru considerentele expuse anterior, incompatibilitatea dintre dispozițiile

Codului de procedură civilă referitoare la cererea de intervenție accesorie și etapa administrativ-jurisdicțională a procedurii disciplinare a magistraților desfășurată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii Susținerile, nu pot fi primite criticile formulate de recurenți, circumscrise motivului prevăzut de art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., în ceea ce privește nerespectarea normelor de procedură subsecvente referitoare la soluționarea cererii de intervenție accesorie formulată de B.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentul-pârât A. sub aspectul respectării dreptului la apărare prin prisma soluției de respingere a cererii de amânare pentru lipsă de apărare, se reține că acestea pot forma obiectul controlului exercitat de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție numai în cadrul recursului exercitat împotriva hotărârii pronunțate de Secția pentru judecători cu privire la acțiunea disciplinară, întrucât nu este reglementată calea de atac separată a recursului împotriva încheierilor premergătoare.

Înalta Curte mai reține faptul că, deși recurenții invocă motivul prevăzut de art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ., în cuprinsul cererilor de recurs nu sunt identificate critici care să poată fi circumscrise acestui motiv, iar simpla afirmație a recurentei B. că încheierea atacată este nemotivată sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, nu este susținută de argumente care să poate forma obiectul analizei instanței de recurs. Cu toate acestea, se constată că încheierea atacată răspunde cerinței prevăzute de art.425 alin.(1) lit.b) C.proc.civ., cuprinzând motivele pe care se întemeiază soluția de inadmisibilitate a cererii de intervenție accesorie.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate în sensul motivelor prevăzute de art.488 alin.(1) pct.5, 6 și 8 C.proc.civ., invocate în cererile de recurs, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art.496 alin.(1) C.proc.civ., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de A. și B.