ÎCCJ, Decizia nr. 89/2020

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 1207 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT- Structura Centrală, de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și de apelanții inculpați A., B., C., D., E., F., G., H. și I. împotriva Sentinței penale nr. 809/F din 28 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, și a încheierii de ședință din data de 28 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul cu nr. x/2005

A desființat, în parte, Sentința penală nr. 809/F din 28 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005 și integral încheierea de ședință din data de 28 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul cu nr. x/2005 și rejudecând, printre altele, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), (4) din C. proc. pen., art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., coroborate cu dispozițiilor art. 32 lit. d) din Codul familiei, aplicabile conform art. 6 din Legea 71/2011 și cu dispozițiile art. 998 din vechiul C. civ., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 a menținut măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanță nr. x/D/P/2003 din 12 ianuarie 2005 a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT Structura Centrala precum și sechestrul asigurator instituit prin încheierea de ședință din data de 20 mai 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților A., C., F., B., D., E., H. și I., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de ședință din data de 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005 (inclusiv asupra conturilor și activelor societăților comerciale la care aceștia figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați sau administratori, situate în țară sau în străinătate, ale conturilor soțiilor, rudelor de gradul I ale acestora și ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecății, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asiguratorii), respectiv imobil teren plus clădire situat în București, strada x nr. 17 - 23, având nr. CF x și nr. cadastral x - x, respectiv imobilele menționate și descrise în cuprinsul contractului de dare în plată încheiat între J. și K. și societatea L. SRL, reprezentată legal de către M., autentificat sub nr. x/18 septembrie 2014 de N. și O., contract aflat la filele x din volumul 7 bis 3 al instanței de apel bunuri indisponibilizate prin procesul-verbal de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii nr. x septembrie 2014 întocmit de ANAF.

Dispunând astfel, Curtea de apel a reținut că scopul luării acestor măsuri este acela de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune

În esență, instanța de control judiciar a reținut că, aplicarea măsurii de siguranță a confiscării speciale asupra bunurilor altor persoane care nu au calitatea de parte în procesul penal derivă din specificul infracțiunii de spălare a banilor, fiind de esența acestei infracțiuni poziționarea bunurilor obținute în mod fraudulos în patrimoniile mai multor persoane, în scopul disimulării acestora. Este posibila așadar confiscarea bunurilor dobândite prin fapta penală și atunci când acestea au fost înstrăinate unui terț, distincția fiind analizata și în doctrină în funcție de buna sau reaua-credință a terțului subdobânditor și de caracterul oneros sau gratuit al înstrăinării (Daniel Nițu "Modificările aduse în materia confiscării de prevederile Legii nr. 278/2006", publ. în Caiete de Drept Penal nr. 3/2006, p.59.).

De altfel, a reținut instanța de control judiciar, și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 2330 din 09 iunie 2011) s-a statuat că pentru aplicarea măsurii de siguranță a confiscării speciale nu este necesară stabilirea calității de parte responsabilă civilmente a unui subiect de drept, în patrimoniul căruia au intrat în mod formal sume de bani fiind, cu atât mai mult fiind aplicabilă această soluție în cazul măsurii sechestrului asigurător, în acest caz nefiind vorba despre o privare a terțului de dreptul său de proprietate, ci doar de limitarea temporară a dreptului său de dispoziție.

Mai mult, instanța a reținut că nicio dispoziție de drept material sau formal nu pune vreo condiție de proprietate asupra acestui bunurilor prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., ceea ce înseamnă că aceste bunuri pot fi confiscate de la un terți nepuși sub urmărire, singura limită a acestui principiu fiind respectarea drepturilor terților de bună-credință.

A reținut instanța de control judiciar că "a nu confisca bunurile produse prin săvârșirea infracțiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranță a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal: sancțiune de drept penal, consecința civilă a săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite (Constantin Mitrache, "Drept penal român. Partea Generală", Casa de editură și presă "Șansa" SRL, București, 1997, p. 168).

Totodată, având în vedere dispozițiile legale existente, care nu permit luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din C. proc. pen. instanța de apel a atras atenția apărătorilor inculpaților cu privire la necesitatea formulării de concluzii cu bună-credință, pentru evitarea confuziei între măsura de siguranță a confiscării speciale, inclusiv măsura de siguranță a confiscării speciale care poate afecta patrimoniul unor terțe persoane și măsura confiscării extinse, care nu a putut fi luată în prezenta cauză.

Având în vedere cele expuse anterior curtea de apel a constatat că susținerile inculpaților privind existența unei confiscări extinse în cazul în care ar fi impuse măsuri și asupra bunurilor unor terțe persoane juridice nu au niciun suport. De asemenea s reținut că standardele Curții Europene a Drepturilor Omului permit instituirea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor unor terți neparticipanți în proces (a se vedea, în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Salabiaku c. Franței și Pham Hoang c. Franței, Silikiene c. Lituaniei), Curtea Europeană neconstatând nici încălcarea art. 6 din Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și statuând următoarele principii: instanțele pot acorda valoarea probatorie unei prezumții de fapt, care în cazul îmbogățirii ilicite, este faptul că diferența dintre patrimoniul real și veniturile legale provine din săvârșirea altor infracțiuni, generatoare de profit, cu toate că această prezumție nu trebuie să opereze automat; inversarea sarcinii probei nu semnifică în aceste cazuri eludarea prezumției de nevinovăție.

Din punct de vedere al caracterului personal al măsurii confiscării speciale, curtea de apel a constatat că cele două grupuri infracționale constituite în relațiile cu SC P. SA și SC Q. au acționat în mod concentrat fără a fi posibilă din punct de vedere obiectiv individualizarea sumelor de bani care au ajuns la fiecare dintre inculpați. Pe cale de consecință, instanța de apel a constatat imposibilitatea obiectivă de impunere a unor măsuri de confiscare specială față de fiecare dintre inculpați în parte, singura soluție ce a putut fi dispusă fiind aceea a confiscării de la toți inculpații a sumelor de bani reprezentând prejudiciul cauzat.

II. Împotriva acestei decizii penale a formulat contestație intitulată cerere de acordare a unui remediu efectiv, L. SRL, cauza fiind înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În susținerea contestației au fost invocate dispozițiile art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene cu raportare la dispozițiile art. 21, art. 44 și art. 129 din Constituția României, precum și jurisprudența curții supreme, respectiv Decizia nr. 640 din 4 mai 2016, Decizia nr. 850 din 07 iunie 2016, Decizia nr. 1498 din 05 decembrie 2016 și Decizia nr. 1353 din 21 octombrie 2016.

Examinând contestația formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte, secția penală, prin Sentința penală nr. 621 din 11 decembrie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2019 a constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

După pronunțarea Deciziei nr. 1207 din 14 octombrie 2014 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, L. SRL a formulat contestație la data de 10 iunie 2016.

Prin Decizia penală nr. 1182 din 21 septembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca tardivă, contestația formulată de contestatoarea L. SRL, împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005.

S-a reținut că prin Decizia nr. 24/2016 din data de 20 ianuarie 2016, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din C. proc. pen. care nu permitea și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată (ci numai contestarea modului de aducere la îndeplinire a măsurii) este neconstituțională.

De asemenea, s-a menționat că, ulterior pronunțării Deciziei 24/2016 a Curții Constituționale, prin O.U.G. nr. 18/2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 389 din data de 23 mai 2016), au fost aduse modificări atât C. proc. pen., cât și Legii nr. 304/2004 (privind organizarea judiciară), pentru punerea de acord a dispozițiilor acestora, între altele, cu decizia anterior citată a Curții Constituționale.

Totodată, s-a reținut că, prin art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen. (introdus prin O.U.G. nr. 18/2016), s-a reglementat contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății, prevăzându-se, în mod expres, competența materială de judecare a contestației împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii în cursul judecății în sarcina instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat încheierea atacată.

Potrivit dispozițiilor art. 2501 C. proc. pen., împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare.

Contestația a fost formulată la data de 10 iunie 2016, după modificarea C. proc. pen. și reglementarea posibilității de a exercita calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii, printre altele, de către instanța de apel.

Ca atare, Înalta Curte, secția penală s-a apreciat că, respectiva cale de atac nu a fost exercitată în termenul de 48 de ore, prevăzut de art. 2501 C. proc. pen.

Astfel, Înalta Curte a constatat că ulterior modificărilor legislative intervenite prin O.U.G. nr. 18/2016, L. SRL avea deschisă calea contestației, însă aceasta a exercitat-o după împlinirea termenului prevăzut de lege, acest aspect fiind evaluat prin decizia penală anterior evocată, sens în care s-a apreciat că o nouă contestație a fost apreciată ca fiind inadmisibilă.

III. Împotriva Sentinței penale nr. 621 din 11 decembrie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2019, în temeiul dispozițiilor art. 425 1 alin. (3) din Codul de procedură penală, L. SRL a formulat contestație, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători sub nr. x/2020, fiind stabilit termen în mod aleatoriu la data de 15 iunie 2020, când reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității contestației.

Analizând excepția inadmisibilității contestației invocată de către reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, urmează să o respingă, pentru următoarele considerente:

Prezenta cauză are ca obiect contestarea măsurii dispuse direct prin decizie penală, în ultim grad de jurisdicție, privind confiscarea de la inculpatul A. a imobilului teren plus clădire situat în București, strada x nr. 17 - 23, având nr. CF x și nr. cadastral x, respectiv imobilele menționate și descrise în cuprinsul contractului de dare în plată încheiat între J. și K. și societatea L. SRL, contract aflat la filele x din volumul 7 bis 3 al instanței de apel, bunuri indisponibilizate prin procesul-verbal de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii nr. x/24.09.2014 întocmit de ANAF, aparținând societății comerciale SC L. SRL (număr de înregistrare în registrul comerțului x, CUI: x), societatea cu privire la care s-a reținut în cuprinsul Deciziei penale nr. 1207 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a II-a penală," că este controlată în proporție de 100% de fosta soție a inculpatului B.".

Din examinarea Rechizitoriului emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, dat în Dosarul nr. x/2003 în data de 29 septembrie 2005, a Sentinței penale nr. 809 din 28 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005 și a Deciziei nr. 1207 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a constatat faptul că SC L. SRL nu a avut nicio calitate în cauză, nici în faza de urmărire penală, nici la judecata în primă instanță și nici în apel și nu au fost dispuse, pe parcursul urmăririi penale sau cercetării judecătorești, în fond, măsuri cu privire la aceasta.

Prin urmare, persoana juridică nu a fost citată în cauză pentru respectarea garanțiilor prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în latura sa civilă și art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Măsura a fost dispusă direct prin Decizia penală nr. 1207 din 14 octombrie 2014 de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, care a hotărât, odată cu pronunțarea deciziei, și menținerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanța nr. x/D/P/2003 din 12 ianuarie 2005 a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT Structura Centrala precum și sechestrul asigurator instituit prin încheierea de ședință din data de 20 mai 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților A., C., F., B., D., E., H. și I., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de ședință din data de 15.09.2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005 (inclusiv asupra conturilor și activelor societăților comerciale la care aceștia figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați sau administratori, situate în țară sau în străinătate, ale conturilor soțiilor, rudelor de gradul I ale acestora și ale altor persoane în posesia cărora se afla bunuri cu privire la care exista presupunerea rezonabila ca provin din faptele penale deduse judecații, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asiguratorii), bunurile indisponibilizate fiind destinate garantării executării măsurii confiscării speciale dispuse în cauză.

Eforturile contestatoarei de a supune fondul pretențiilor cenzurii unui judecător au eșuat, cererile anterioare fiind respinse ca inadmisibile, instanța mărginindu-se la a sublinia motivele pentru care căile procesuale alese nu erau admisibile în demersul urmărit.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține că măsurile asigurătorii sau confiscarea presupun ingerințe în exercitarea drepturilor reale asupra bunurilor, drepturi protejate de dispozițiile art. 6 și 13 din din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Dreptul la un proces echitabil prevede:

"1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției."

Totodată, potrivit art. 13 Convenția Europeana a Drepturilor Omului, -dreptul la un recurs efectiv - "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Așa cum s-a statuat cu valoare de principiu în jurisprudența Curții Europene, textul trebuie interpretat în sensul că garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale oricărei persoane care pretinde existența unei încălcări a drepturilor și libertăților sale apărate de Convenție (CEDO, 6 sept. 1978, Klass și alții c. Germaniei, pg. 64; CEDO, 25 martie 1983, Silver și alții c. Regatului Unit, pg. 113). Recursul efectiv presupune existența unui recurs intern ce permite înlăturarea eventualei încălcări a Convenției, cu reparație subsecventă (CEDO, Conka contra Belgiei, pg. 75).

Art. 1 Protocolul 1, Protecția proprietății - "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

Art. 20 din Constituție reclamă alegerea normei de favoare indiferent dacă aceasta este cea internă sau cea internațională.

În examinarea admisibilității căii de atac și a soluției din speță, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține că nu pot fi ignorate nici considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 24/2016, care fac referire la remedii efective, din perspectiva standardului de protecție a drepturilor recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici caracterul continuu al ingerinței, care o face în continuare actuală.

În acest context prezintă relevanță considerentele Curții Constituționale în decizia menționată, care a reținut că "legiuitorul, pe lângă obligația de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilități un caracter echitabil care să confere plenitudine de exercițiu prin atingerea finalității urmărite.

Aceasta se poate realiza prin crearea unei proceduri care să respecte cerințele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituție în absența cărora este golită de conținut orice cenzură a luării măsurii asigurătorii de către instanță.

Exigența este cu atât mai evidentă cu cât hotărârea instanței de fond, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuiește justiția și a căror verificare de către instanța de apel se realizează, din perspectiva asigurării unui standard cât mai apropiat de cel al unei protecții normale a dreptului la un proces echitabil, într-un timp mult prea mare. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiției în acest fel capătă caracter formal atâta vreme cât garanțiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate.

Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituție reprezintă o valorificare explicită a dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcție de ansamblul procesului și de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri."

Or, prin măsura dispusă în speță, față de o persoană care nu a participat în procesul penal și care, pretinzând drepturi proprii asupra bunurilor indisponibilizate, nu a putut formula apărările în fața instanței care a dispus măsura, este negată orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanțial referitor la accesul la justiție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității invocată de reprezentantul Ministerul Public este nefondată, pentru următoarele considerente:

Față de contestatoare nu a existat un proces penal, iar măsura dispusă nu este consecința unei proceduri de care aceasta să fi fost înștiințată, astfel încât caracterul definitiv al deciziei nu poate fi opus unei persoane care nici nu a fost parte și nici nu și-a putut formula apărări cu privire la măsurile dispuse asupra sa direct în faza executării deciziei respective ca urmare a evaluării situației sale doar de către un organ administrativ.

Contestatoarea din prezenta cauză nu se regăsește printre persoanele care au participat la judecata în primă instanță și asupra cărora instanța de fond a dispus măsuri în soluționarea acțiunii penale sau în soluționarea acțiunii civile alăturate celei penale .

Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată ca art. 13 din Convenție deschide posibilitatea titularilor drepturilor și libertăților pe care aceasta le garantează să solicite autorităților naționale înlăturarea oricăror încălcări a acestora prin intervenția lor directă înainte de a se recurge la protecția internațională. Instanța de contencios european a statuat în mod constant că textul "garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directa impunerea existenței unui "recurs intern prin care instanța națională este învestită cu examinarea conținutului plângerii" (CEDH, 21 februarie 1986, James și alții contra Regatului Unit, §84; CEDE, 8 iulie 1986, Lithgow și alții contra Regatului Unit, §205).

În ceea ce privește raportul dintre dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele ale legislației interne, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține că acesta rezultă din coroborarea prevederilor art. 11 și art. 20 cu cele ale art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră, pe de o parte, supremația legii fundamentale, și, pe de alta parte, obligația interpretării dispozițiilor constituționale referitoare la drepturile omului în lumina Convenției europene și a celorlalte tratatele internaționale la care România este parte.

Ca atare, sub aspectul forței juridice, prevederile Convenției, ale protocoalelor adiționale precum și întreaga jurisprudență a Curții de la Strasbourg fac parte dintr-un bloc de convenționalitate ce are aplicabilitate directă, forță constituțională și supralegislativă.

Concluzionând în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care deschid calea examinării fondului contestației, au aplicabilitate directă în ordinea juridică internă.

Totodată, pe fondul contestației, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată criticile fondate, întrucât persoana juridică nu a beneficiat de accesul la o instanță, măsura fiind dispusă direct în calea de atac a apelului, astfel cum s-a argumentat în cele ce preced.

Înalta Curte reține că, deși măsura contestată este consecința unei hotărâri definitive, soluția de admitere a contestației și de trimitere a cauzei spre rejudecare este determinată de faptul că față de contestatoare nu a existat un proces, aceasta nu a fost citată în vreo calitate în procesul în care s-au dispus măsurile asigurătorii și s-a luat măsura confiscării asupra bunurilor sale, astfel încât nu a avut posibilitatea să prezinte instanței apărări de fond sau procedurale referitor la măsurile dispuse cu privire la bunurile sale.

C. proc. pen. prevede că în cazul judecării cauzei în lipsa îndeplinirii procedurii de citare, soluția legislativă este cea din art. 425 1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. și anume admiterea contestației și (...) b) desființarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunțat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea.

Dublul grad de jurisdicție în materia drepturilor protejate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1 și caracterul contradictoriu al procedurii presupun în primul rând o judecată a măsurii înainte ca aceasta să fie dispusă ceea ce în cauza de față lipsește. Într-o decizie anterioară (Decizia nr. 1261 din 23 septembrie 2015, pronunțată în Dosar nr. x/2015), Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat față de luarea unei măsuri care afectează drepturile patrimoniale că: "orice procedură în care se discută asupra intereselor și drepturilor unor persoane cu posibilitatea îngrădirii acestora însă cu excluderea posibilității intervenției celui interesat, naște un viciu în considerarea garanțiilor recunoscute în contextul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, procedura devenind eminamente inechitabilă." Procedura este inechitabilă și atunci când permite numai participarea procurorului, cu excluderea persoanei interesate și asupra căreia se produc efectele hotărârii (Decizia Curții Constituționale a României nr. 542 din 14 iulie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 707/21.09.2015; Decizia Curții Constituționale a României nr. 506 din 30 iunie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 539/20.07.2015, Decizia Curții Constituționale a României nr. 599 din 21 octombrie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 886/5.12.2014, Decizia Curții Constituționale a României nr. 641 din 11 noiembrie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 887/5.12.2014).

Așadar, efectivitatea "remediului" oferit contestatoarei care se pretinde victimă a încălcării unei dispoziții a Convenției Europene, de garantare a posibilității de a sesiza "autoritățile", se va realiza prin instituirea cadrului jurisdicțional, de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța care a dispus măsura, respectiv Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, judecătorul național având obligația de a analiza, potrivit legislației naționale și respectând această legislație, situația invocată de către persoana interesată.

În esență, nefăcând abstracție de caracterul definitiv al hotărârii - Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pe fondul său -, în rejudecare se vor acoperi toate lipsurile juridice mai sus evidențiate - respectarea caracterului contradictoriu al procedurii-, urmând a se face cuvenitele aprecieri raportat la cele invocate de contestatoare, atât în drept cât și în fapt, în funcție de situația concretă dedusă judecății.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite contestația formulată de contestatoarea L. SRL împotriva Deciziei penale nr. 621 din 11 decembrie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, va desființa decizia penală atacată și și va trimite cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de soluționarea prezentei contestații vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de contestatoarea L. SRL împotriva Deciziei penale nr. 621 din 11 decembrie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Desființează decizia penală atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de soluționarea prezentei contestații rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2020.

GGC - GV