ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 3/2018

Tribunalul Gorj - Secția I civilă, prin Încheierea din 5 iulie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 15.721/318/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, la data de 28 septembrie 2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 2.205 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (constând în taxă de timbru și onorariu de avocat) efectuate într-un alt dosar, al aceleiași instanțe, în care a fost pronunțată Sentința nr. 5.388 din 27.06.2016, rămasă definitivă prin neapelare, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 453 și art. 454 din Codul de procedură civilă.

Prin Sentința nr. 9.839 din 19.12.2016, Judecătoria Târgu Jiu a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța de fond a constatat că, deși, într-adevăr, în Dosarul civil nr. 5.222/318/2016 al Judecătoriei Târgu Jiu, pârâta B. a pierdut procesul, aflându-se în culpă procesuală, aceasta, în raport cu dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă, nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în respectivul dosar.

Astfel, a reținut prima instanță, în Dosarul nr. 5.222/318/2016, pârâta B. a recunoscut la primul termen de judecată pretențiile reclamantei, atât prin răspunsul la interogatoriu, cât și prin cuvântul în dezbateri, când a solicitat admiterea acțiunii.

Pe de altă parte, prealabil procesului înregistrat sub nr. 5.222/318/2016, pârâta B. nu a fost pusă în întârziere de către reclamantă și nici nu se afla de drept în întârziere.

De asemenea, invocând dispozițiile art. 1576 din Codul civil din 1864, față de încheierea contractului de împrumut sub imperiul vechiului Cod civil, și având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din noul Cod civil și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), prima instanță a reținut că obligația de restituire a împrumutului este o obligație de a da, astfel încât punerea în întârziere a debitorului nu se poate realiza decât printr-o notificare adresată prin intermediul executorului judecătoresc, față de dispozițiile art. 1079 alin. 1 din Codul civil din 1864.

De asemenea, prima instanță a constatat că pârâta B. nu se afla de drept în întârziere la momentul promovării procesului înregistrat pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu sub nr. 5.222/318/2016, așa cum a susținut reclamanta, nefiind incidentă niciuna din ipotezele prevăzute de art. 1079 alin. 2 din Codul civil din 1864.

Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță a formulat apel reclamanta A., arătând că, deși pârâta B. a recunoscut pretențiile la primul termen de judecată, nu pot fi incidente dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă, întrucât, la data formulării acțiunii, pârâta era de drept în întârziere cu privire la sumele solicitate.

Codul de procedură civilă:

Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997:

Reclamanta a apreciat că dovada cheltuielilor de judecată poate fi făcută și în dosarul nou-format, care are ca obiect tocmai plata acestor cheltuieli, și nu doar până la închiderea dezbaterilor în dosarul care a ocazionat aceste cheltuieli, cu condiția ca data achitării cheltuielilor să fie anterioară pronunțării soluției în dosarul inițial.

Intimata nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele: este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; soluționarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă și asupra ei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici a unei alte sesizări, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Din succesiunea prevederilor legale din Codul de procedură civilă, respectiv art. 451 - care stabilește cheltuielile de judecată, tipul acestora, modalitatea în care pot fi diminuate și proveniența lor, art. 452 - care stabilește modalitatea în care se administrează probe cu privire la existența și întinderea cheltuielilor de judecată și art. 453 - care stabilește condițiile în care se pot acorda cheltuielile de judecată, ar rezulta că fiecare dintre aceste dispoziții legale reglementează aspecte distincte în ceea ce privește solicitarea cheltuielilor de judecată, și anume obiectul și proba acestora, precum și partea căreia i se cuvin aceste cheltuieli de judecată.

În interpretarea instanței de apel, dovada cheltuielilor de judecată trebuie făcută în dosarul în care au fost ocazionate, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, indiferent dacă aceste cheltuieli au fost solicitate în acel dosar ori sunt solicitate pe cale separată, într-o nouă cauză având ca obiect pretenții, norma prevăzută la art. 452 din Codul de procedură civilă, care este de strictă interpretare și aplicare, nefăcând nicio distincție după cum cheltuielile sunt solicitate în cauza ce le-a ocazionat sau pe cale separată.

În opinia instanței de trimitere, relevant este momentul până la care se poate face dovada acestor cheltuieli de judecată, și anume închiderea dezbaterilor în litigiul în care au fost ocazionate cheltuielile de judecată solicitate. Practic, indiferent dacă au fost sau nu solicitate cheltuielile de judecată în dosarul care le-a ocazionat, art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, astfel cum a fost interpretat prinDecizia nr. 19 din 18 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordă părții posibilitatea de a solicita aceste cheltuieli pe cale separată. În această situație, în care se solicită pe cale separată, proba cheltuielilor de judecată (în ceea ce privește existența și întinderea lor) nu poate fi făcută în dosarul având ca obiect aceste cheltuieli de judecată.

Din interpretarea cumulată a dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, după închiderea dezbaterilor (ca etapă procesuală distinctă în cadrul derulării procesului civil), părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, precum și a dispozițiilor art. 452 din același cod, potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și a întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, rezultă că, în situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe calea unei cereri accesorii, partea trebuie să facă dovada existenței și a întinderii lor până la închiderea dezbaterilor asupra fondului acestei cauze.

Dacă această dovadă a cheltuielilor de judecată s-ar face prin depunerea unor documente după momentul la care instanța declară închise dezbaterile, în aplicarea art. 394 din Codul de procedură civilă, instanța învestită cu capătul accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecată nu va avea în vedere aceste documente pentru a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată.

În situația în care dispozițiile art. 452 din Codul de procedură civilă s-ar interpreta în sensul că sintagma "închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei" face referire la momentul procesual prevăzut de art. 394 din același cod, în dosarul în care cheltuielile de judecată se solicită pe cale principală, s-ar ajunge la situația în care partea care solicită aceste cheltuieli de judecată pe cale principală ar avea o situație mai bună, privilegiată, față de partea care, diligentă fiind, formulează această cerere ca un capăt accesoriu în litigiul de fond. Astfel, această parte ar trebui să facă dovada cheltuielilor de judecată în dosarul de fond până la închiderea dezbaterilor în acel dosar, iar partea care le pretinde pe cale separată, chiar dacă nu le-a solicitat în dosarul de fond, poate să procure și să administreze aceste probe după închiderea dezbaterilor asupra fondului litigiului care a ocazionat aceste cheltuieli.

S-ar ajunge, astfel, ca, în raport de calea procesuală aleasă de parte (capăt accesoriu în dosarul de fond care ocazionează cheltuielile de judecată sau capăt principal de cerere într-un dosar distinct de cel care a ocazionat cheltuielile), să existe un regim probatoriu diferențiat în ceea ce privește momentul până la care se poate administra proba acestor cheltuieli de judecată, ceea ce ar conduce la o discriminare a părților, dublată de o situație mai puțin favorabilă a părții diligente, față de situația mai favorabilă a părții care nu s-a preocupat să solicite sau să probeze existența și cuantumul cheltuielilor de judecată în dosarul care le-a ocazionat.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunțat deciziile:

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015

În fine, în Dosarul nr. 767/1/2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanței supreme a pronunțat Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, unele instanțe au transmis hotărâri și/sau puncte de vedere, din analiza cărora rezultă că există două orientări cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării:

S-au pronunțat, respectiv au opinat în acest sens, următoarele instanțe:

S-a arătat, în sprijinul acestei orientări, că litigiul în care se solicită acordarea cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în cadrul unui proces anterior, finalizat, are caracter autonom față de litigiul primar, care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, caracter care rezultă din:

Pe cale de consecință, dovada efectuării cheltuielilor de judecată poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în dosarul ce are ca obiect solicitarea respectivelor cheltuieli, pe cale principală, chiar dacă această dovadă nu a fost depusă în dosarul inițial în care au fost ocazionate cheltuielile de judecată, considerându-se că în soluționarea dosarului nou-format sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 194 lit. e), art. 254 și următoarele din Codul de procedură civilă.

S-au pronunțat, respectiv au opinat în acest sens, următoarele instanțe:

În cadrul și sprijinul acestei orientări au fost identificate două puncte de vedere:

Prin Decizia nr. 575 din 29 septembrie 2015

De asemenea, prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016

Prin Adresa nr. 2.228/C/3757/III-5/2017 din 7 noiembrie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată că sesizarea este inadmisibilă, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să aprecieze dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, ce constituie temeiul sesizării.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Reglementând, în cuprinsul textului anterior citat, procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept, ca mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Din examinarea circumstanțelor cauzei deduse judecății pe rolul Tribunalului Gorj - Secția I civilă se constată că nu se poate reține îndeplinirea tuturor condițiilor de admisibilitate.

Astfel, Tribunalul Gorj - Secția I civilă este învestit cu soluționarea unei cereri de apel, în cadrul unui litigiu având ca obiect cererea reclamantei A. de a se dispune obligarea pârâtei B. la plata sumei de 2.205 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate într-un alt dosar al aceleiași instanțe (constând în taxă de timbru și onorariu de avocat), în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 5.388 din 27.06.2016, rămasă definitivă prin neapelare; cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept de către reclamantă pe dispozițiile art. 453 și art. 454 din Codul de procedură civilă.

În raport cu obiectul pretenției deduse judecății - o cerere evaluabilă în bani cu valoare de până la 200.000 lei - competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță revine judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă (în speță, Judecătoria Târgu Jiu), iar hotărârea pronunțată în primă instanță la data de 19 decembrie 2016 este supusă numai apelului, astfel cum reiese din dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), în forma anterioară publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.

În plus, litigiul ce face obiectul dosarului în care a fost formulată sesizarea a fost inițiat pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la data de 28 septembrie 2016, astfel încât decizia ce urmează a fi pronunțată de Tribunalul Gorj în soluționarea apelului nu va putea fi supusă recursului, nefiind incidente efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, efecte ce privesc hotărârile pronunțate în apel după publicarea în Monitorul Oficial a acestei decizii, însă în litigiile pornite după data de 20 iulie 2017, având în vedere cele statuate de Curtea Constituțională, coroborate în mod necesar cu prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă (cu denumirea marginală "Legea aplicabilă hotărârilor"), potrivit cărora: "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Concluzia anterioară se impune, întrucât art. 27 din Codul de procedură civilă nu a făcut obiectul controlului de constituționalitate prin menționata decizie, nici direct și nici prin extinderea controlului de constituționalitate aflat la îndemâna instanței de contencios constituțional, în aplicarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: " (1) Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, cu participarea judecătorilor Curții, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate."

Ca atare, apelul declarat în cauză de către reclamanta A., în conformitate cu art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, cade în competența de soluționare a Tribunalului Gorj, instanță de trimitere care judecă în ultimă instanță și, în consecință, va pronunța o hotărâre definitivă (așadar, nesusceptibilă de recurs), astfel cum rezultă din art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I, coroborat cu art. 634 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Față de aceste constatări rezultă că primele două condiții de admisibilitate a sesizării sunt întrunite, întrucât cauza în care s-a inițiat mecanismul hotărârii prealabile se află în competența legală de soluționare a unui tribunal învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță.

În ceea ce privește celelalte condiții de admisibilitate este de menționat că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcându-se referire și la doctrină, s-a arătat constant că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile, cu scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.

În acest sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept determinată, pentru ca soluția dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a textului de lege indicat în sesizare. Instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, chiar cu interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 16 din 23 mai 2016

Din această perspectivă, instanței de trimitere îi revine obligația de a demonstra, prin încheierea de sesizare, existența unei chestiuni de drept veritabile, și nu ipotetice, inclusiv prin indicarea tuturor elementelor relevante în procesul de interpretare a normei, pentru a nu se ajunge la depășirea limitelor învestirii în soluționarea sesizării, chestiune de drept care trebuie să aibă incidență directă în cauza cu care instanța de trimitere este învestită (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2016

Înalta Curte de Casație și Justiție constată, însă, că în cauză nu este îndeplinită cerința legăturii cu cauza a dispozițiilor legale a căror interpretare se solicită în cadrul chestiunii de drept enunțate de instanța de trimitere astfel: "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 452 din Codul de procedură civilă, raportat la dispozițiile art. 453 și art. 394 alin. (3) din același cod și art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiției, nr. 760/C din 22 aprilie 1999, precum și la Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în sensul de a se stabili dacă sintagma «închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei» din cuprinsul art. 452 din Codul de procedură civilă face referire la dosarul în care s-au ocazionat cheltuielile de judecată sau la dosarul în care se solicită, pe cale principală, cheltuielile de judecată, în condițiile în care art. 394 alin. (3) din același cod prevede că după închiderea dezbaterilor părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă."

Astfel cum reiese din expozeul litigiului, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. are ca obiect solicitarea de obligare a pârâtei B. la plata sumei de 2.205 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluționat definitiv, cheltuieli constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Reclamanta însăși și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 452 și art. 453 din Codul de procedură civilă.

Cu toate acestea, instanțele de fond nu și-au exercitat rolul activ în condițiile legii și nu au dat faptelor o corectă calificare din punct de vedere juridic.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă:

În ceea ce privește instanța de apel este de menționat că art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilește că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu."

Pretenția dedusă judecății de către reclamantă, deși decurge din cheltuielile de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluționat definitiv și în care a avut calitatea de parte care a câștigat procesul, nu poate fi calificată ca având obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le-a efectuat în procesul anterior, ci o cerere de despăgubire a sa cu contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul în care a avut calitatea de parte câștigătoare a procesului, cerere având ca fundament juridic răspunderea civilă delictuală a pârâtei și ideea de culpă procesuală a acesteia, ca parte care a pierdut procesul.

Or, în condițiile în care reclamanta nu a solicitat cheltuielile de judecată în litigiul originar, neformulând o astfel de cerere accesorie, ci a optat pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior și distinct, formulând o atare pretenție pe calea unei cereri principale, rezultă că litigiul ulterior este unul autonom în raport cu cel inițial, supus, din punct de vedere procesual, unor reguli proprii de judecată și probațiune.

În consecință, temeiul juridic al cererii nu îl constituie în mod direct dispozițiile art. 452 și următoarele din Codul de procedură civilă, indicate ca atare de către reclamantă (norme aplicabile în cazul în care solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ar fi fost formulată pe calea unei cereri accesorii în litigiul originar), ci dispozițiile din Codul civil, care reglementează instituția răspunderii civile delictuale, anumeart. 1.357 și următoarele din acest cod.

Mai mult decât atât, se observă că această calificare a unei situații de fapt, similare celei deduse judecății instanței de trimitere, rezultă cu evidență și din considerentele Deciziei nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Relevante, din acest punct de vedere, sunt următoarele considerente din cuprinsul menționatei decizii, obligatorii pentru instanțe:

Față de cele anterior redate din cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, rezultă că, în cauză, nu este îndeplinită nici cerința noutății chestiunii de drept, întrucât pe calea unor dezlegări incidentale în cuprinsul unor considerente decizorii, instanța supremă, pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare, a dezlegat chestiunea calificării juridice ca cerere principală și a caracterului autonom al litigiului prin care partea care a câștigat procesul tinde la recuperarea cheltuielilor de judecată, pe cale separată, după soluționarea definitivă a cauzei în care acestea au fost efectuate.

Or, acest indiciu esențial de soluționare a apelului cu care instanța de trimitere este învestită se afla la îndemâna sa, întrucât decurge din statuări anterioare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare și, totodată, constituie premisa necesară a aplicării legii în cauza dedusă judecății.

În consecință, dispozițiile legale a căror interpretare coroborată a solicitat-o instanța de trimitere nu sunt incidente în cauza cu care a fost învestită - art. 452, art. 453 și art. 394 alin. (3) din Codul de procedură civilă - decât, eventual, în legătură cu cheltuielile de judecată solicitate în acest nou litigiu, situație nerelevată în cauză și, prin urmare, străină de obiectul prezentei sesizări (chestiune dezlegată, de altfel, prin Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, prin care s-a stabilit că "În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile").

Mai mult decât atât, în cauza cu care Tribunalul Gorj a fost învestit nu s-ar putea face aplicarea unor dispoziții legale din acte normative abrogate - art. 13 și 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, abrogare ce a operat implicit ca efect al abrogării exprese a Legii nr. 146/1997, prin art. 58 lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare.

Chiar dacă Ordinul ministrului de stat, ministrul justiției, nr. 760/C/1999, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, nu a fost abrogat în mod expres, având în vedere abrogarea actului normativ a cărui aplicare a organizat-o (Legea nr. 146/1997), în privința ordinului menționat a operat abrogarea implicită, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) și (4), precum și de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000).

Potrivit art. 64 din acest din urmă act normativ, "Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate" [alin. (1) teza I] și "Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul" [alin. (4)].

De asemenea, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000: "În cazuri deosebite, în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite."

Având în vedere că neîntrunirea uneia dintre cerințele de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, ce decurg din dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, conduce la respingerea acesteia, ca inadmisibilă, nu mai este necesară verificarea îndeplinirii celorlalte condiții și, cu atât mai puțin, analizarea fondului chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,