ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 657/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 657/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 657/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele;

Fondul

și hotărârea instanței de fond în primul ciclu procesual.

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x din 30 august 2002,

reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe

pârâții Primăria Municipiului Târgoviște, F., G., H., I., J., SC

K. SRL, L. și M. solicitând să se constate că sunt proprietarii

imobilului situat în Târgoviște, format din 1.182 mp teren și o

casă cu anexe, cu suprafața desfășurată de 346 mp,

obligarea pârâților de a lăsa bunurile în proprietate și

constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare sau a oricărui alt act translativ de proprietate,

privitor la acel imobil, către chiriași sau alte persoane.

Prin cererea

de repunere pe rol, înregistrată la 3 noiembrie 2003, reclamanții au

declarat că își retrag cererea de chemare în judecată

față de L. și J., stăruind în continuarea

judecății cu ceilalți pârâți.

Prin

sentința civilă nr. 619 din 10 decembrie 2003, Tribunalul

Dâmbovița a respins ca prematură contestația întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, admițând excepția de

necompetență materială pentru petitele privind constatarea

dreptului de proprietate, revendicare și constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Apelul

și hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual.

Prin Decizia civilă

nr. 871 din 24 martie 2004, pronunțată în Dosarul nr. x/2004, Curea

de Apel Ploiești, a respins apelul declarat împotriva sentinței nr. 619/2003.

Recursul și

hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual.

Prin Decizia nr.

516 din 19 ianuarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. x/2004, Înalta

Curte de Casație și Justiție, a casat soluția recurată

și a trimis cauza pentru rejudecare la tribunal cu motivarea că lipsa

răspunsului la notificare în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr.

10/2001 atrage competența tribunalului pentru soluționarea fondului

litigiului.

Fondul

și hotărârea instanței de fond în al doilea ciclu procesual.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x din 11 aprilie 2006, pe

rolul Tribunalului Dâmbovița.

Pârâta SC K.

SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii pentru

suprafața de 234 mp teren curți-construcții, situat[ în intravilanul

municipiului Târgoviște și pentru constatarea nulității

absolute a contractului prin care a cumpărat acest imobil.

Instituția

prefectului și Primăria municipiului Târgoviște au înaintat, în

copie, ordinele prefectului și contractele de vânzare-cumpărare sau

închiriere, după caz, eliberate în beneficiul pârâților (filele

62-114).

Pârâta I. a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii reclamanților,

arătând că a devenit proprietara terenului de 346 mp din Calea x prin

contractul de vânzare-cumpărare din 6 aprilie 2001, încheiat cu L. care îl

deținea în proprietate din 1972, că bunul a fost intabulat în Cartea

Funciară prin încheierea din 19 aprilie 2001 și a edificat pe el o

locuință conform certificatului de urbanism din 03 mai 2001 și

autorizației de construire din 06 iulie 2001.

Pârâta I. a

solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii pe considerentul că

a dobândit în proprietate apartamentul din Calea x în anul 2001, prin

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului

Târgoviște, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 40/2001,

spațiul de locuit fiindu-i atribuit în urma evacuării sale dintr-un

imobil revendicat de către fostul proprietar.

Întrucât

pârâtul J. a decedat, au fost introduși în cauză succesorii N.

și O.

Prin

sentința civilă nr. 211 din 29 ianuarie 2011, tribunalul a constatat

perimată acțiunea.

Apelul

și hotărârea instanței de apel în al doilea ciclu procesual.

Prin Decizia civilă

nr. 174 din 23 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul

declarat de P. și a casat sentința cu trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Fondul

și hotărârea instanței de fond în al treilea ciclu procesual.

În

rejudecare, la Dosarul nr. x/120/2006, format după casarea sentinței nr.

211 din 20 ianuarie 2011, în conformitate cu art. 164 C. proc. civ., s-a dispus

conexarea Dosarului nr. x/120/2011.

În cauza ce

face obiectul Dosarului nr. x/120/2011, reclamanții B. (în nume propriu

și ca moștenitoare a numitei A.), P., în calitate de succesoare a lui

R. și D., toți în calitate de moștenitori ai lui S., au

solicitat, în contradictoriu cu Primăria municipiului Târgoviște

anularea dispoziției nr. 9813 din 30 decembrie 2010 de respingere a

notificării din 2001, recunoașterea dreptului de proprietate și

restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului teren de 1.182

mp și construcție de 546 mp situat în Târgoviște, liber la data

notificării sau compensarea cu alte bunuri ori despăgubiri, precum

și anularea tuturor actelor de înstrăinare ce vizează

parțial sau total imobilul descris.

Precizându-și

cererea dedusă judecății, la termenul din 28 iunie 2011,

reclamanții au stăruit în anularea celor două dispoziții,

pretinzând în principal restituirea în natură a imobilelor, constatarea unui

titlu mai vechi și mai bine concretizat pe care aceștia îl dețin

comparativ cu titlurile pârâților, iar în subsidiar, atribuirea în

natură doar a imobilelor libere (cel deținut cu titlu de chiriaș

de către pârâta G.) și obligarea pârâtei, fie la compensarea cu alte

bunuri, fie la plata despăgubirilor bănești, corespunzător

Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Raportat la

precizări, au fost conceptați în calitate de pârâți și I., T.

și U. (succesorii H.), F., G. și SC K. SRL.

Tribunalul

Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 1588 din 3 octombrie 2013, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive,

invocată de I., a admis excepția prescripției dreptului de a

cere constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

prin care pârâții au dobândit părți din imobil, a respins ca

prescris acest capăt de cerere și a respins cererea de constatare a

nulității ordinelor prefectului emise în beneficiul pârâților

cumpărători ai locuințelor. Prin aceeași

sentință, instanța a respins în fond cererea de constatare a

nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de

pârâții SC K. SRL și I., a luat act de renunțarea

reclamanților la judecata cu pârâții J. și L. și a respins

cererea în constatarea dreptului de proprietate al reclamanților precum

și solicitarea de revendicare a imobilelor. Totodată, instanța a

admis contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

formulată de reclamanții P., B. și D., prin mandatar V., a

anulat Dispozițiile nr. 9813 din 30 decembrie 2010 și nr. 1959 din 01

aprilie 2011 emise de Primăria municipiului Târgoviște, a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 128 mp teren și a

unității locative deținute de pârâta G. în baza contractului de

închiriere, a constatat îndreptățirea reclamanților la

compensarea prin puncte pentru suprafața de 1.039 mp teren situat în

intravilanul municipiului Târgoviște și pentru clădirea în

suprafață construită de 268 mp (excluzând unitatea locativă

restituită în natură) și a obligat pârâtul Municipiul Târgoviște

la 1.800 lei cheltuieli de judecată către reclamantul D.

Apelul

și hotărârea instanței de apel în al treilea ciclu procesual.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții P., B., D. precum

și pârâta G.

Prin Decizia nr.

906 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul

declarat de reclamanții P. (în nume propriu și în calitate de

moștenitor legal a numitei A.), B. (în nume propriu și în calitate de

moștenitor legal a numitei A.) și D., a anulat sentința și

a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe reținând că prima

instanță le-a încălcat reclamanților dreptul la

apărare prin admiterea excepției privind prescripția dreptului

de a cere nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1998,

din 24 mai 2000, din 28 februarie 2001, din 6 aprilie 2001 și din 17 mai 2001),

fără ca aceasta să fie pusă în discuția

părților.

Fondul

și hotărârea instanței de fond în al patrulea ciclu procesual.

Tribunalul,

prin sentința civilă nr. 251 din 18 februarie 2015, pronunțata

în Dosarul nr. x/120/2006*, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de I., a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune privind constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare din 1998, 2000 și 2001 prin care pârâții au

dobândit părți din imobil și a respins ca prescris acest

capăt de cerere, respingând totodată și cererea de constatare a

nulității ordinelor prefectului emise în beneficiul pârâților

cumpărători ai locuințelor. Totodată, a fost respinsă

în fond cererea de constatare a nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâții SC K. SRL și I., s-a luat

act de renunțarea reclamanților la judecata cu pârâții J.

și L. și a fost respinsă cererea în constatarea dreptului de

proprietate al reclamanților, precum și solicitarea de revendicare a

imobilelor. Instanța a mai admis contestația formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001 și a anulat Dispozițiile nr. 9813 din 30

decembrie 2010 și nr. 1959 din 01 aprilie 2011 emise de Primăria

municipiului Târgoviște și a dispus restituirea în natură a

suprafeței de 128 mp teren și a unității locative

deținute de pârâta G. în baza contractului de închiriere, constatându-se

că reclamanții sunt îndreptățiți la compensarea prin

puncte pentru suprafața de 1039 mp teren situat în intravilanul

municipiului Târgoviște și pentru clădirea în

suprafață construită de 268 mp(excluzând unitatea locativă

restituită în natură). Totodată, a fost obligat pârâtul

Municipiul Târgoviște la 2.800 lei cheltuieli de judecată către

reclamantul D., reprezentând onorariu expert și onorariu avocat și la

1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta B., reprezentând

onorariu de avocat.

Apelul

și hotărârea instanței de apel în al patrulea ciclu procesual.

Prin Decizia nr.

990 din 16 iunie 2015, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de

reclamanții P. (în nume propriu și în calitate de moștenitor

legal al numitei A.), B. (în nume propriu și în calitate de

moștenitor legal al numitei A.) și D., a desființat în parte

sentința în sensul că a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune privind nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1998, din 24 mai 2000 și din 28

februarie 2001 și a trimis cauza spre rejudecare. Totodată, a

menținut dispozițiile sentinței cu privire la respingerea

excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de I.,

respingerea cererii de constatare a nulității ordinelor prefectului,

renunțarea la judecată cu pârâții J. și L., respingerea

capetelor de cerere în constatarea dreptului de proprietate al

reclamanților și solicitarea de revendicare a imobilelor, respectiv

admiterea contestației formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 în

sensul anulării Dispozițiilor nr. 9813 din 30 decembrie 2010 și nr.

1959 din 01 aprilie 2011 emise de Primăria municipiului Târgoviște

și restituirea în natură a suprafeței de 128 mp și a

unității locative deținute de pârâta G.

În

considerentele deciziei de casare, Curtea de Apel Ploiești a reținut

că în mod greșit instanța de fond a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune, cererea de chemare în

judecată fiind depusă la oficiul poștal, conform ștampilei

de pe plicul atașat, la data de 13 august 2002, anterior zilei de 14

august 2002 când se împlinea termenul de prescripție.

Față

de soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare din 1998, 2000

și 2001 ca prescrisă, fără a intra în cercetarea fondului,

Curtea de Apel, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum era în

vigoare anterior Legii nr. 102/2010, a trimis spre rejudecare acest capăt

de cerere precum și a capetelor de cerere ce au legătură cu

acesta, respectiv: anularea Dispozițiilor nr. 9813 din 30 decembrie 2010

și nr. 1959 din 01 aprilie 2011, emise de Primăria municipiului

Târgoviște și constatarea că reclamanții sunt

îndreptățiți la compensarea prin puncte pentru suprafața de

1.039 mp teren situat în intravilanul municipiului Târgoviște și

pentru clădirea în suprafață construită de 268 mp,

excluzând unitatea locativă restituită în natură, în limitele

imobilelor ce fac obiectul celor 3 contracte de vânzare-cumpărare

menționate.

Curtea a mai

dispus ca instanța de fond să analizeze și cererea

reclamanților referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată.

Fondul

și hotărârea instanței de fond în al cincilea ciclu procesual.

Prin

sentința civilă nr. 67 din 22 februarie 2016, Tribunalul Argeș a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 24

mai 2000 încheiat de pârâta H., în calitate de cumpărătoare, cu

Primăria municipiului Târgoviște, în calitate de vânzătoare,

și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28

februarie 2001 încheiat de pârâta I., în calitate de cumpărătoare cu

Primăria municipiului Târgoviște, în calitate de vânzătoare. Au

fost anulate Dispozițiile nr. 9813 din 30 decembrie 2010 și nr. 1959

din 01 aprilie 2011 emise de Primăria municipiului Târgoviște. S-a

dispus restituirea în natură a suprafeței de 345 mp teren și a

unităților locative deținute de pârâtele G. în baza contractului

de închiriere, H. prin moștenitoarea U. în baza contractului de

vânzare-cumpărarea din 24 mai 2000 și I. în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 28 februarie 2001. A fost constatată

îndreptățirea reclamanților la compensarea prin puncte pentru

suprafața de 822 mp teren situat în intravilanul mun. Târgoviște

și pentru clădirea în suprafață construită de 268 mp

(excluzând unitățile locative restituite în natură). A fost

obligat pârâtul Municipiul Târgoviște la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 3.500 lei către reclamanta B. și în

sumă de 5.300 lei către reclamantul D.. De asemenea, a fost

obligată pârâta U. să plătească reclamanților B.

și D. câte 500 lei fiecăruia, cheltuieli de judecată, iar pârâta

I. a fost obligată să plătească reclamanților B.

și D. câte 500 lei fiecăruia, cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în limitele

deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, că prin contractul de

închiriere încheiat la data de 20 ianuarie 1977, pârâtei F. i-a fost

închiriată de către Primăria municipiului Târgoviște o

unitate locativă din imobilul situat pe str. x, imobil care, ulterior, i-a

fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 15

decembrie 1998. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de

către pârâtă în condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1)

din Legea nr. 112/1995.

H., la rândul

său, în calitate de chiriaș, a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 24 mai 2001 cu Primăria municipiului

Târgoviște, în temeiul Legii nr. 112/1995, însă, la data încheierii

actului, titlul de proprietate al înstrăinătoarei era contestat în

instanță (Dosarul nr. x/1999) astfel că dobânditoarea nu a mai

primit în patrimoniul său un drept de proprietate valabil, neputându-se

prevala de buna-credință, deoarece prin minime diligențe putea

să cunoască viciile titlului vânzătorului.

Promovarea

unei acțiuni în revendicare a imobilului care a făcut obiectul

actului de vânzare-cumpărare reprezenta un criteriu suficient pentru a se

aprecia asupra bunei credințe a cumpărătoarei H.

Din imobilul

situat în str. x, Primăria municipiului Târgoviște i-a închiriat o

suprafață locativă și pârâtei I., căreia, ulterior,

i-a fost vândut bunul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din

28 februarie 2001. Cumpărătoarea, la data încheierii contractului,

cunoștea intenția reclamanților de a redobândi imobilul în

proprietatea lor, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar,

împrejurare care nu confirmă buna-credință pentru păstrarea

efectelor actului translativ de proprietate.

Desființarea

celor două contracte de vânzare-cumpărare are ca efect considerarea

imobilului liber, reclamanții, în calitate de moștenitori ai autorului

S., având dreptul la restituirea suprafeței de 345 mp și a

unităților locative deținute de pârâte.

Pentru

diferența suprafeței de 822 mp situată în intravilanul

Municipiului Târgoviște, precum și pentru clădirea în

suprafață construită de 28 mp, reclamanților le-a fost

recunoscut dreptul la compensarea prin puncte, în lipsa demersului

Primăriei municipiului Târgoviște de a le oferi în echivalent alte

bunuri sau servicii.

Instanța

de fond a mai reținut că, în raport de toate ciclurile procesuale,

cuantumul onorariului apărătorului reclamanților este de 6.300

lei, fiind plătit numai de reclamanta B., iar pentru reclamantul D.,

onorariul apărătorului a fost de 7.000 lei și onorariul

expertului în sumă de 1.800 lei.

Apelul

și hotărârea instanței de apel în al cincilea ciclu procesual.

Împotriva

sentinței au formulat apel reclamanții B., E., pârâții U., I.

și Municipiul Târgoviște.

Analizând

apelurile în limitele motivelor invocate, curtea a apreciat că sunt nefondate,

pentru argumentele comune ce urmează:

Limita

rejudecării cauzei a stabilit-o Curtea de Apel Ploiești prin decizia

civilă nr. 990 din 16 iunie 2015, în sensul că instanța de fond

va cerceta valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, iar în

funcție de soluția pronunțată va aprecia asupra dreptului

reclamanților la restituirea suprafețelor de teren care au făcut

obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001.

Apelanții

au criticat soluția instanței de fond pentru modul de apreciere

asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare din 15

decembrie 1998, din 24 mai 2001, din 28 februarie 2001.

Imobilul care

a făcut obiectul actelor de vânzare-cumpărare contestate a

aparținut autorului S., fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92

din 19 aprilie 1950, pentru naționalizarea unor imobile, trecerea în

proprietatea statului fiind considerată ca una cu caracter abuziv,

întrucât proprietarul era exceptat de la măsura naționalizării,

potrivit art. 2 din actul normativ evocat.

Valabilitatea

actului de trecere a dreptului de proprietate de la proprietarul inițial

la stat a fost considerată de către reclamanți ca una suficientă

pentru recunoașterea lipsei efectelor contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de către Primăria municipiului

Târgoviște cu pârâta F., decedată pe parcursul procesului, calitatea

sa procesuală fiind transmisă moștenitorului X.

Potrivit art.

9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor

ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor, au dreptul, după expirarea termenului de

locațiune, să cumpere imobilul cu plata integrală sau în rate a

prețului.

Actul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat de către autoarea F., în

considerarea calități sale de chiriaș a apartamentului, la data

de 15 decembrie 1998, dată anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001. La data încheierii contractului, cumpărătoarea avea

convingerea că dobândește imobilul de la o persoană având

calitatea de proprietar, buna sa credință reprezentând una dintre

condițiile pentru care se păstrează valabilitatea titlului,

chiar dacă ulterior a fost contestat titlul vânzătorului,

aparența juridică pe care a creat-o operația de trecere a

imobilului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind

suficientă pentru crearea unei asemenea convingeri.

Un alt

element de natură să conducă la concluzia potrivit cu care

autoarea a fost de bună-credință la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare este și acela că la acel moment niciunul

dintre moștenitori nu a revendicat dreptul de proprietate asupra

imobilului, acțiunea în revendicare și notificarea întemeiată pe

Legea nr. 10/2001, fiind ulterioare datei de 15 decembrie 1998.

Potrivit art.

14 C. civ., orice persoană trebuie să-și exercite drepturile

și să-și execute obligațiile civile cu

bună-credință în acord cu ordinea publică și bunele

moravuri.

Principiul

bunei-credințe consacrat cu valoare constituțională este unul

creator de drepturi, atunci când persoana a avut convingerea că își

exercită prerogativele legale în limita textului de lege evocat.

Această

convingere a avut-o și autoarea F., când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare,

prezumția care funcționa în favoarea sa nefiind răsturnată

de către reclamanți printr-o probă contrară, apărarea

în sensul că înstrăinătorul imobilului nu avea calitate de proprietar,

neputând să producă consecințe juridice cu privire la valabilitatea

actului, deoarece condiția bunei-credințe este pusă în

discuție tocmai pentru că dobânditorul nu cunoaște viciile

titlului vânzătorului.

Cu privire la

contractele de vânzare-cumpărare încheiate de H. și I.,

buna-credință nu a mai existat la data transmiterii dreptului de

proprietate pentru a se reține ca valabile aceste acte, pentru că

dobânditoarele aveau cunoștință despre demersurile

moștenitorilor autorului de a redobândi dreptul de proprietate asupra

imobilului, buna-credință reprezentând elementul psihologic, constând

în necunoașterea viciilor titlului de proprietate, urmare a unor

împrejurări care au împiedicat persoana să afle condițiile în

care se face transferul dreptului în ceea ce privește persoana

înstrăinătorului.

Potrivit art.

938 C. civ., aplicabil și în cazul înstrăinării imobilelor, este

de bună-credință persoana care nu cunoaște și nici nu

trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa

calității de proprietar a înstrăinătorului.

Cele

două cumpărătoare, potrivit împrejurărilor cauzei, nu erau

dispensate de obligația de a se informa în legătură cu calitatea

de proprietari a Municipiului Târgoviște, acțiunea în revendicare

promovată de către moștenitorii autorului S. era suficientă

pentru a da naștere unor dubii în legătură cu condițiile în

care se face transferul, de natură să oblige dobânditoarele să

depună diligențe pentru a se informa în legătură cu regimul

juridic al imobilului.

Cumpărarea

imobilului în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată

a dobândit un caracter litigios, a fost făcută în condițiile

lipsei bunei-credințe, ca element esențial pentru păstrarea

actelor de înstrăinare, așa după cum în mod corect, a apreciat

și instanța de fond.

Municipiul

Târgoviște, în motivele de apel, a criticat soluția primei

instanțe pentru încălcarea principiului disponibilității,

potrivit căruia instanța trebuia să se pronunțe numai în

limita cadrului procesual, soluția de restituire a suprafeței de

teren care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare

desființate având un caracter excesiv față de limita în care a

fost învestită instanța.

Tribunalul,

la pronunțarea acestei soluții, a avut în vedere cererea de chemare

în judecată a reclamanților, respectiv obiectul acesteia, precum

și dezlegarea în drept pe care a dat-o instanța de apel, aceea

că de soluția desființării contractelor de

vânzare-cumpărare depinde soluția ce se va pronunța în

legătură cu cererea de restituire a imobilelor, astfel că,

și instanța de trimitere a apreciat asupra limitei cadrului

procesual, iar instanța de fond a judecat cauza, respectând acest cadru

și implicit principiul disponibilității.

Un alt motiv

de apel formulat de către Municipiul Târgoviște a fost acela al

aprecierii greșite a regimului juridic al imobilului, sub aspectul că

instanța a apreciat trecerea sa în proprietatea statului fără

titlu, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare trebuia să

se facă potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Trecerea

imobilului din proprietatea autorului S. în proprietatea statului s-a făcut

în baza Decretului nr. 92/1950, regimul juridic fiind unul necontestat sub

acest aspect, la data trecerii autorul având statutul de intelectual, era

exceptat de la măsura naționalizării potrivit art. 2 din decret,

astfel că statul a preluat imobilul în raport de această

interdicție, în mod abuziv, regimul său juridic fiind supus

reglementării Legii nr. 10/2001, în baza căreia moștenitorii

autorului au solicitat restituirea, fiindcă potrivit art. 2 alin. (1) lit.

a) din acest act normativ, se consideră preluarea abuzivă a

imobilului și măsura de trecere a acestuia în proprietatea statului

prin naționalizare.

Pe de

altă parte, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia evocată, a

dezlegat în drept cu valoare obligatorie pentru instanța de trimitere,

că valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare nu trebuie să

fie apreciată în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001,

critica apelantului fiind una contrară soluției instanței de

apel, intrată în puterea lucrului judecat.

Ultimul motiv

de apel al Municipiului Târgoviște privește existența

bunei-credințe a cumpărătoarelor la dobândirea dreptului de

proprietate asupra imobilelor, astfel că, pentru toate argumentele

prezentate sub acest aspect, critica este nefondată, urmând să fie

păstrată soluția instanței de fond și să fie

respinse apelurile în baza art. 296 C. proc. civ.

Recursul

și considerentele instanței de recurs în al cincilea ciclu procesual.

Împotriva Deciziei

civile nr. 2074 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel

Pitești, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții E.,

B. și D. și de pârâții I., U. și Municipiul Târgoviște

prin primar.

Recurenții

reclamanți E., B. și D., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii) au criticat doar soluția de respingere a

cererii de constatare a nulității contractului de înstrăinare din

1998 pentru terenul în suprafață de 139 mp și clădirea în

suprafață de 73 mp în raport cu F., decedată pe parcursul

procesului, calitatea sa procesuală fiind transmisă

moștenitorului X.

Recurenții

arată că instanțele de fond și apel au apreciat că

încheierea acestui contract s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art.

9 din Legea nr. 112/1995, cumpărătoarea fiind de bună

credință dar nu au ținut seama că este necontestat faptul

că trecerea în proprietatea statului a imobilelor s-a realizat în baza

Decretului nr. 92/1950, ilegal, deoarece proprietarul a deținut

funcția de procuror general, iar în momentul preluării imobilelor era

pensionar și că de această situație au avut

cunoștință atât vânzătoarea, cât și

cumpărătoarea, câtă vreme chiar în cuprinsul actului de

înstrăinare se face precizarea că „imobilul a intrat în posesia

statului cu Decretul nr. 92/1950".

Recurenții

reclamanți susțin că valabilitatea titlului statului trebuie

analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr. 231/1998 care califica

titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în

vigoare la data preluării bunurilor de către stat. Or,

Constituția din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat

Decretul nr. 92/1950, prevedea în art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi

supuse naționalizării și care nu concordă cu cele

cărora li s-a aplicat decretul de naționalizare autorului lor. De

asemenea, Decretul nr. 92/1950 încalcă dispozițiile art. 480 C. civ.

astfel încât, prin raportare la legile interne în vigoare la data

aplicării lui, acest act normativ nu putea naște în favoarea statului

un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilele în litigiu.

Pe de

altă parte, instanța de apel constată că au fost respectate

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu ocazia încheierii actului

în discuție, fără a ține seama de faptul că, la data

încheierii contractului, fusese emisă H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997

pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea

Legii nr. 112/1995, care, în art. 1 alin. (2), a statuat că:

"imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în

proprietatea statului,cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca

locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu

respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă cum

sunt: Decretul nr. 92/1950." În art. 2 alin. (3) din același act

normativ se precizează că: "prin imobil trecut în proprietatea

statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele

naționalizate cu respectarea prevederilor art. 1 pct. 1-5 și ale art.

2 din decret".

Recurenții

reclamanți susțin că din această perspectivă,

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 14 C. civ. în ce

privește buna-credință a cumpărătoarei întrucât

cumpărătoarea a avut cunoștință de modalitatea de

trecere la stat a imobilelor în discuție, deoarece chiar în cuprinsul

actului s-a făcut mențiunea expresă că acest lucru s-a

realizat în baza Decretului nr. 92/1950. Pe de altă parte, anterior

încheierii acestui contract, prin H.G. nr. 11/1997 s-a statuat că

locuințele trecute în proprietatea statului, cu titlu, sunt acelea ce au

fost preluate cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la acea

dată.

Mai mult,

cumpărătoarea a cunoscut pe autorul reclamanților, a știut

că acesta nu se putea încadra în categoria persoanelor ce nu erau

exceptate de acest decret și cu toate acestea a acceptat să încheie

contractul asumându-și acest risc.

Adăugă

și faptul că aceeași cumpărătoare a fost citată

la interogatoriu și nu s-a prezentat fără a motiva acest refuz,

cu consecințele prevederilor art. 225 C. proc. civ.

Toate aceste

aspecte duc la concluzia că părțile contractante au cunoscut

modalitatea de preluare a imobilului în litigiu, faptul că această

trecere s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale din acel

moment și cu toate acestea, cu rea-credință, au încheiat

respectivul contract a cărei nulitate absolută trebuie

constatată.

Recurentul

pârât Municipiul Târgoviște, prin primar, invocând motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (de la1864), arată că

în mod greșit instanța de apel a reținut că rejudecarea

cauzei în fond, după casarea cu trimitere, s-a realizat în limitele

casării, astfel cum acestea au fost stabilite prin Decizia de casare nr. 990

din 16 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

În acest sens,

instanța de apel a reținut că "limita rejudecării

cauzei a stabilit-o Curtea de Apel Ploiești prin Decizia civilă nr. 990

din 16 iunie 2015, în sensul că instanța de fond va cerceta

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, iar în funcție de

soluția pronunțată va aprecia asupra dreptului

reclamanților la restituirea suprafețelor de teren care au făcut

obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001", context în care

urmează a se observa că soluția privind restituirea în

natură a suprafeței de 345 mp teren aferent unităților

locative restituite în natură a fost pronunțată în

condițiile unei greșite interpretări a Deciziei civile nr. 990

din 16 iunie 2015.

Astfel,

pornind de la observația că terenul aferent unităților

locative înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 24 mai

2000 și din 28 februarie 2001 încheiate cu H., respectiv I., a fost

atribuit acestora prin Ordinul prefectului nr. 236 din 30 mai 2002 (106 mp),

respectiv Ordinul prefectului nr. 349 din 21 august 2002), instanța de

casare a stabilit, cu putere de lucru judecat, că "neîntemeiat este

și motivul de apel referitor la nulitatea Ordinelor prefectului Dâmbovița

nr. 237 din 30 mai 2002, nr. 236 din 30 mai 2002 și nr. 349 din 21 august 2002,

prin care s-au atribuit în coproprietate diverse suprafețe de teren

aferente pârtilor de construcție cumpărate prin contractele de

vânzare-cumpărare din 1998, 2000 și 2001, întrucât aceste ordine au

fost emise în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, neputând fi anulate

în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001".

Ca urmare,

apreciază că restituirea în natură a terenului aferent acestor

unități locative, fără ca actele prin care terenul

respectiv a fost atribuit în proprietate dobânditorilor unităților

locative - ordinele emise de Prefectul județului Dâmbovița, este

nelegala, măsura astfel dispusa fiind dată cu încălcarea

limitelor în care urma a fi făcuta rejudecarea cauzei, precum și cu

încălcarea problemelor de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 990

din 16 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

De asemenea,

invocă faptul că în suprafața de 345 mp teren, pentru care s-a

dispus restituirea în natura, este inclusa și suprafața de 128 mp

teren aferent unității locative deținute de pârâta G.

(chiriaș), în condițiile în care rejudecarea cauzei nu putea viza

și acest aspect, prin Decizia nr. 990/2015 reținându-se că

soluția privind restituirea în natura a suprafeței de 128 mp și

a unității locative deținute de parata G. a intrat în puterea

lucrului judecat.

În concluzie,

recurentul pârât arată că măsura restituirii în natură a

terenului aferent celor doua unități locative înstrăinate

către H. (succesor U.) și I. conform contractelor de

vânzare-cumpărare din 24 mai 2000 și din 28 februarie 2001 a fost

pronunțată cu încălcarea limitelor în care urma a se face

rejudecarea cauzei în fond.

Recurentul pârât

Municipiul Târgoviște invocă nelegalitatea soluției recurate,

tot prin prisma îndrumărilor Deciziei de casare nr. 990/2015, și sub aspectul

analizării validității contractelor de vânzare-cumpărare din

24 mai 2000 și din 28 februarie 2001,, reținând în mod eronat ca

instanța de casare "prin decizia evocată, a dezlegat în drept cu

valoare obligatorie pentru instanța de trimitere, că valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare nu trebuie să fie apreciată în

raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001,” și că

legalitatea acestora s-a apreciat în raport de dispozițiile art. 9 din

Legea nr. 112/1995.

În acest

context, urmează a se observa greșita interpretare pe care

instanța de apel a dat-o deciziei de casare, problema de drept

dezlegată de instanța de casare, respectiv cea privind faptul că

atâta timp cât contractele de vânzare-cumpărare nu au fost încheiate de

unitatea deținătoare, analiza valabilității acestora nu se

poate face prin raportare la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001,

viza exclusiv contractele de vânzare-cumpărare din 6 aprilie 2001 și

din 17 mai 2001 încheiate de Z. și SC K. SRL.

Ca urmare,

problema de drept dezlegată de instanța de casare nu viza contractele

de vânzare-cumpărare cu privire la care urma a se rejudeca cauza,

respectiv contractele încheiate de foștii chiriași H. și I. cu

Municipiul Târgoviște care avea, în mod evident, calitatea de unitate

deținătoare, motiv pentru care, în mod greșit, instanța de

apel a apreciat că nulitatea acestor contracte nu trebuia analizată

prin raportare la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Fiind vorba

despre contracte de vânzare-cumpărare privind imobile preluate în mod

abuziv de fostul stat comunist, ce intra astfel în domeniul de reglementare al

Legii nr. 10/2001, este evident că verificarea existentei vreunei cauze de

nulitate a acestora nu se poate realiza decât în condițiile art. 45 din

legea specială.

În

speță, prima instanță a analizat cererea privind constatarea

nulității acelor contracte de vânzare-cumpărare fără a

analiza modul de preluare de către stat a imobilului înstrăinat,

neglijând faptul că dispozițiile art. 45 disting între cauzele de

nulitate ale actelor de înstrăinare după cum acestea au ca obiect

imobile preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil.

Astfel,

valabilitatea actelor de înstrăinare ar fi trebuit analizată prin

raportare la dispozițiile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora "Actele juridice de înstrăinare . având ca obiect imobile

preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au

fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în

vigoare la data înstrăinării", în speță, a Legii nr. 112/1995,

în baza căreia au fost încheiate cele doua contracte de

vânzare-cumpărare.

În acest

sens, se observă că, deși instanța de apel a reținut

că legalitatea acestor contracte a fost apreciată în raport de

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 (al cărui text îi

reproduce însă greșit), în fapt, analiza s-a realizat prin prisma

condițiilor de nulitate enunțate de dispozițiile art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 conform cărora "actele juridice de

înstrăinare . având ca obiect imobile preluate fără titlu

valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998,

sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună credință".

În

considerarea acestor dispoziții legale, valabilitatea celor două

contracte nu trebuie analizată sub aspectul bunei credințe la

încheierea contractului, ci sub aspectul încheierii acestora cu respectarea

dispozițiilor imperative ale legii în vigoare la data încheierii, prin

prisma dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu

cele ale art. 9 din Legea nr. 112/1995 potrivit cărora

"Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie

în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot

opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 pentru

cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a

prețului".

Astfel, în

opinia noastră, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu

respectarea legii în vigoare la data încheierii, respectiv a Legii nr. 112/1995,

act normativ care cuprinde dispoziții proprii cu privire la nulitatea

contractelor încheiate cu încălcarea acestei legi.

În acest

sens, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 112/1995 prevăd că

"actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea

prevederilor art. 9 alin. (6) și ale art. 10 sunt lovite de nulitate

absolută", context în care urmează a se reține că în

cazul celor două contracte a căror nulitate este pusă în

discuție excepțiile de la regula vânzării instituite de art. 9 alin.

(6) și art. 10 din Legea nr. 112/1995 nu operează, încât, având în

vedere ca foștii proprietari sau moștenitorii bunului nu au formulat

cereri în termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege, vânzarea

imobilului către chiriași s-a realizat cu respectarea legii.

Ca urmare,

cele doua contracte de vânzare-cumpărare nu sunt afectate de vreo cauza de

nulitate absolută, acestea fiind încheiate cu respectarea legii în vigoare

la data încheierii acestora.

Recurenta

pârâtă I. susține că instanța de apel a reținut

că la data transmiterii proprietății trebuia să aibă

cunoștință de faptul că acest imobil este revendicat de

pretinșii moștenitori ai defunctului S. deoarece fiica sa

lucrează în cadrul Primăriei mun. Târgoviște și că nu

a depus toate diligențele pentru a se informa în legătură cu

regimul juridic al imobilului. Arată că fiica sa lucra la un compartiment

care nu avea legătură cu Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001

și că în notificarea depusă de reclamanți adresa imobilului

revendicat este Calea x și deci imobilul revendicat nu era bine

caracterizat, numerele poștale succesive creând ambiguități.

Recurenta

pârâtă critică și faptul că instanța de apel nu a adus

în discuție faptul că defunctul S. a avut familie (moștenitori

de clasa superior reclamanților) de pe urma cărora nu s-a depus la

dosar pe perioada ciclului procesual de 15 ani nici un act de succesiune. În

lipsa unui act prin care defunctul S. a dobândit proprietatea, se poate prezuma

că aceasta a fost dobândită împreuna cu soția sa Y. și fiul

acestora. Reclamanții contestă măsura naționalizării

imobilului autorului S., pretinzând că el era exceptat de la această

măsura, fiind funcționar. În același timp ei se prevalează

de acest act, întrucât nu dețin niciun alt act de dobândire a

proprietății.

Susține

că a dobândit proprietatea în baza Legii nr. 112/1995, reținându-se

în anularea contractului de vânzare - cumpărare prevederile Legii nr. 10/2001,

situație ce îi favorizează pe reclamanți.

Recurenta U.

susține că la data încheierii testamentului de către H. nu a

avut cunoștința de faptul că bunul este revendicat. De asemenea,

nici H. nu avea cunoștință de acest lucru și că

instanța de apel nu a reținut faptul că aceasta avea peste 80

ani, locuia de foarte mult timp în imobil, nu fusese chemată în

instanță de reclamanți și nu i-a fost adusă la

cunoștință această situație nici cu ocazia încheierii

contractului de vânzare de către Primărie. Susține că

după încheierea testamentului, până în momentul decesului

cumpărătoarei H., a locuit împreună cu aceasta netulburate de

nimeni, i-a acordat îngrijirea necesara vârstei și în această

perioadă nu a fost notificată de reclamanți pentru a ști ce

intenții au aceștia iar după ce a început procesul s-a interesat

de notificarea depusa de către reclamant iar Primăria nu i-a spus

că notificarea pentru imobilul din Calea Câmpulung nr. 32 se referă

la imobilul testat de H.

Recursul

declarat de recurenții reclamanți E., B. și D., este nefondat

pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Analizând

legalitatea soluției recurate în limitele criticilor părților,

potrivit art. 316 rap. la art. 295 C. proc. civ. de la 1865, cu referire doar

la soluția de respingere a cererii de constatare a nulității

contractului de vânzare cumpărare din 1998 încheiat de Primărie cu F.,

decedată pe parcursul procesului, calitatea sa procesuală fiind

transmisă moștenitorului X., Înalta Curte apreciază că

soluția instanței de apel este legală. Soluția este

întemeiată pe o aplicare corectă a dispozițiilor legale

incidente, reținându-se că acest contract s-a încheiat cu respectarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cumpărătorul fiind

de bună credință la încheierea actului, atâta timp cât la

momentul respectiv nu exista judecată asupra bunului ocupat de

chiriaș, adică moștenitorii nu solicitaseră restituirea.

Simplul fapt

că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950

și că părțile cunoșteau acest lucru, așa cum a

fost menționat chiar în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare, nu

constituia la momentul respectiv - 1998 - un impediment pentru

înstrăinarea de către Primărie câtă vreme exista cadrul

normativ pentru înstrăinare iar buna credință, fiind

prezumată, nu a fost răsturnată. Acțiunea de revendicare a

fost formulată de reclamanți mult mai târziu, în 1999, în Dosarul nr.

x/1999 al judecătoriei Târgoviște, iar aceștia nu formulaseră

vreo cerere de restituire în condițiile Legii nr. 112/1995 și nicio o

acțiune în revendicare. Caracterul abuziv al preluării prin Decretul nr.

92/1950 a fost declarat de lege abia în 2001, prin intrarea în vigoarea Legii nr.

10/2001 însă, acest act normativ este ulterior momentului încheierii

contractului de vânzare cumpărare a cărei nulitate se solicită a

se constata. Pe de altă parte, corect s-a apreciat că nulitatea

contractului trebuie apreciată în raport de legea în temeiul căreia

s-a încheiat și care a permis vânzarea către chiriași întrucât

motivele de nulitate trebuie să fie concomitente încheierii contractului

iar contractul trebuie să respecte dispozițiile legii care permiteau

încheierea lui. Raportarea la art. 45 din Legea nr. 10/2001 se face sub un alt

aspect iar nu al existenței motivelor de nulitate.

Recurenții

reclamanți susțin că valabilitatea titlului statului trebuie

analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998 (se indică greșit

Legea nr. 231/1998) care califică titlul valabil ca fiind acela emis cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România

era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de

către stat.

Potrivit art.

6 din Legea nr. 213/1998. - „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile

dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au

intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care Romania era parte

si a legilor în vigoare la data preluării lor de către; (2) Bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute

prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt

competente să stabilească valabilitatea titlului.” Acest act

normativ, în vigoare la data încheierii contractului, permitea

reclamanților să promoveze o acțiune în revendicare în cadrul

căreia instanța putea constata caracterul nevalabil al

preluării. Cum însă reclamanții nu promovaseră o asemenea

acțiune până la data de 15 decembrie 1998, data încheierii

contractului de vânzare cumpărare în litigiu, nu se putea aprecia asupra

nevalabilității titlului statului de către părțile

contractante, prezumția bunei lor credințe operând în puterea legii.

Numai o instanță putea constata nevalabilitatea preluării, cu

încălcarea dispozițiilor decretului de naționalizare.

Recurenții

invocă și faptul că instanța nu a luat în considerare

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea

Legii nr. 112/1995 astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 11 din 29

ianuarie 1997, care dispun următoarele: (2) Imobilele cu destinația

de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt

acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate

în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare

la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950,

Decretul nr. 111/1951,

Decretul nr. 142/1952,

Legea nr. 4/1973

și Decretul nr. 223/1974".

Or, din chiar acest text de lege se deduce că imobilele cu destinația

de locuințe preluate prin Decretul nr. 92/1950 erau prezumate la acel

moment ca fiind valabil trecute în proprietatea satului, până la proba

contrară, când o instanță judecătorească constată

irevocabil că preluarea s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor decretului. Abia prin Legea nr. 10/2001 s-a declarat la

nivel normativ caracterul abuziv al preluării prin acest act normativ.

Câtă vreme la momentul 15 decembrie 2008 nu era promovată nici o

acțiune pentru constatarea nevalabilității preluării, prin

aplicarea greșită a dispozițiilor decretului de

naționalizare, prezumția de bună credință a

părților operează.

Faptul

că partea (cumpărătorul) ar fi cunoscut pe autorul

reclamanților și faptul că acesta nu se putea încadra în

categoria persoanelor exceptate de la decretul de naționalizare, nu înlătură

prezumția de bună credință deoarece o persoană

particulară, străină de operațiunea respectivă, nu ar

fi putut evalua o asemenea situație. Cumpărătorul, invocând

dispozițiile Legii nr. 112/1995, nu și-a asumat nici un risc la

încheierea contractului.

Faptul

că aceeași cumpărătoare a fost chemată la

interogatoriu și nu s-a prezentat fără a motiva acest refuz, nu

răstoarnă prezumția de bună credință la momentul

încheierii contractului, prin aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ.

Față

de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanța de

apel a apreciat corect valabilitatea contractului din 15 decembrie 1998 prin

raportare la Dispozițiile Legii nr. 112/1995 și prin aprecierea bunei

credințe a părților la data încheierii contractului.

Recursul

declarat de recurentul pârât Municipiul Târgoviște, prin primar, este de

asemenea, nefondat.

Invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (de la

1865), recurentul susține că instanța de apel nu a rejudecat în

limitele casării, sau mai exact a soluționat cauza cu interpretarea

greșită a celor statuate prin Decizia de casare nr. 990 DIN 16 iunie 2015

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

De relevat

că recursul pârâtului Municipiul Târgoviște este limitat la imobilele

înstrăinate prin contractele de vânzare cumpărare din 24 mai 2000

și din 28 februarie 2001 încheiate cu H., respectiv I. Susține

că problema nulității Ordinelor prefectului nr. 236 din 30 mai 2002

și nr. 349 din 21 august 2002, prin care au fost atribuite terenurile

aferente apartamentelor înstrăinate cu contractele de vânzare

cumpărare din 24 mai 2000 încheiat cu H. și din 28 februarie 2001,

încheiat cu I. a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat prin Decizia

de casare nr. 990 din 16 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești încât instanța nu se mai putea pronunța cu privire la

aceste terenuri. Înalta Curte apreciază că instanța de apel, în

rejudecare, s-a pronunțat în limitele investirii și în limitele

deciziei de casare, îndrumările instanței de casare fiind obligatorii

în rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865.

Prin Decizia nr. 990 din 16 iunie 2015 Curtea de Apel Ploiești a

menținut soluția de respingere a cererii privind nulitatea ordinelor

prefectului dar, a trimis spre rejudecare capetele de cerere privind nulitatea

contractelor de vânzare cumpărare din 1998, din 2000 și din 2001

și a capetelor de cerere care au legătură cu acestea, respectiv anularea

Dispozițiilor nr. 9813/2010 și nr. 1959/2011 emise de Primăria

Municipiului Târgoviște, în limitele imobilelor ce fac obiectul acestor

contracte de vânzare cumpărare. Deci instanța era obligată

să soluționeze cererea de retrocedare pe Legea 10/2001 cu referire la

imobilele - apartament și teren aferent - ce au făcut obiectul celor

trei contracte de vânzare cumpărare. Instanța de apel, în rejudecare

nu a luat în discuție nulitatea ordinelor prefectului așa cum

susține recurentul pârât dar, ca urmare a constatării

nulității celor două contracte de vânzare cumpărare din 2000

și din 2001, cele două ordine privind atribuirea terenului aferent

devin caduce, terenul revenind proprietarului apartamentului. În

condițiile în care contractul de vânzare cumpărare, având ca obiect

apartamentul și terenul aferent (conform cap. „II.1 alin. (4)), s-a

constatat a fi nul, atribuirea terenului către cumpărător prin

ordin al prefectului devine lipsită de eficacitate, chiar dacă

ordinul de atribuire a terenului nu a fost anulat. Ordinul s-a emis în baza

contractului de vânzare cumpărare care a avut ca obiect apartamentul

și terenul în coproprietate indiviză, contract care acum a fost

constat nul. De vreme ce titlul cumpărătorului nu mai există,

imobilul în integralitatea sa revine autorității administrative iar

vechiul proprietar devine îndreptățit la restituirea în natură

atât a apartamentului cât și a terenului aferent, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Interpretând per a contrario dispozițiile art. 18 lit. c) precum și dispozițiile

art. 7 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 rezultă că