ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 657/2017

Decizia nr. 657/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele; Fondul și hotărârea instanței de fond în primul ciclu procesual. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x din 30 august 2002, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Târgoviște, F., G., H., I., J., SC K. SRL, L. și M. solicitând să se constate că sunt proprietarii imobilului situat în Târgoviște, format din 1.182 mp teren și o casă cu anexe, cu suprafața desfășurată de 346 mp, obligarea pârâților de a lăsa bunurile în proprietate și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare sau a oricărui alt act translativ de proprietate, privitor la acel imobil, către chiriași sau alte persoane.

Prin cererea de repunere pe rol, înregistrată la 3 noiembrie 2003, reclamanții au declarat că își retrag cererea de chemare în judecată față de L. și J., stăruind în continuarea judecății cu ceilalți pârâți. Prin sentința civilă nr. 619 din 10 decembrie 2003, Tribunalul Dâmbovița a respins ca prematură contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, admițând excepția de necompetență materială pentru petitele privind constatarea dreptului de proprietate, revendicare și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Apelul și hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual. Prin Decizia civilă nr. 871 din 24 martie 2004, pronunțată în Dosarul nr. x/2004, Curea de Apel Ploiești, a respins apelul declarat împotriva sentinței nr. 619/2003.

Recursul și hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual. Prin Decizia nr. 516 din 19 ianuarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. x/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, a casat soluția recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la tribunal cu motivarea că lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 atrage competența tribunalului pentru soluționarea fondului litigiului. Fondul și hotărârea instanței de fond în al doilea ciclu procesual. În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x din 11 aprilie 2006, pe rolul Tribunalului Dâmbovița. Pârâta SC K. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii pentru suprafața de 234 mp teren curți-construcții, situat[ în intravilanul municipiului Târgoviște și pentru constatarea nulității absolute a contractului prin care a cumpărat acest imobil.

Instituția prefectului și Primăria municipiului Târgoviște au înaintat, în copie, ordinele prefectului și contractele de vânzare-cumpărare sau închiriere, după caz, eliberate în beneficiul pârâților (filele 62-114).

Pârâta I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii reclamanților, arătând că a devenit proprietara terenului de 346 mp din Calea x prin contractul de vânzare-cumpărare din 6 aprilie 2001, încheiat cu L. care îl deținea în proprietate din 1972, că bunul a fost intabulat în Cartea Funciară prin încheierea din 19 aprilie 2001 și a edificat pe el o locuință conform certificatului de urbanism din 03 mai 2001 și autorizației de construire din 06 iulie 2001. Pârâta I. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii pe considerentul că a dobândit în proprietate apartamentul din Calea x în anul 2001, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului Târgoviște, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 40/2001, spațiul de locuit fiindu-i atribuit în urma evacuării sale dintr-un imobil revendicat de către fostul proprietar.

Întrucât pârâtul J. a decedat, au fost introduși în cauză succesorii N. și O. Prin sentința civilă nr. 211 din 29 ianuarie 2011, tribunalul a constatat perimată acțiunea. Apelul și hotărârea instanței de apel în al doilea ciclu procesual. Prin Decizia civilă nr. 174 din 23 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat de P. și a casat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Fondul și hotărârea instanței de fond în al treilea ciclu procesual. În rejudecare, la Dosarul nr. x/120/2006, format după casarea sentinței nr. 211 din 20 ianuarie 2011, în conformitate cu art. 164 C. proc. civ., s-a dispus conexarea Dosarului nr. x/120/2011.

În cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/120/2011, reclamanții B. (în nume propriu și ca moștenitoare a numitei A.), P., în calitate de succesoare a lui R. și D., toți în calitate de moștenitori ai lui S., au solicitat, în contradictoriu cu Primăria municipiului Târgoviște anularea dispoziției nr. 9813 din 30 decembrie 2010 de respingere a notificării din 2001, recunoașterea dreptului de proprietate și restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului teren de 1.182 mp și construcție de 546 mp situat în Târgoviște, liber la data notificării sau compensarea cu alte bunuri ori despăgubiri, precum și anularea tuturor actelor de înstrăinare ce vizează parțial sau total imobilul descris.

Precizându-și cererea dedusă judecății, la termenul din 28 iunie 2011, reclamanții au stăruit în anularea celor două dispoziții, pretinzând în principal restituirea în natură a imobilelor, constatarea unui titlu mai vechi și mai bine concretizat pe care aceștia îl dețin comparativ cu titlurile pârâților, iar în subsidiar, atribuirea în natură doar a imobilelor libere (cel deținut cu titlu de chiriaș de către pârâta G.) și obligarea pârâtei, fie la compensarea cu alte bunuri, fie la plata despăgubirilor bănești, corespunzător Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005. Raportat la precizări, au fost conceptați în calitate de pârâți și I., T. și U. (succesorii H.), F., G. și SC K. SRL.

Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 1588 din 3 octombrie 2013, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de I., a admis excepția prescripției dreptului de a cere constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâții au dobândit părți din imobil, a respins ca prescris acest capăt de cerere și a respins cererea de constatare a nulității ordinelor prefectului emise în beneficiul pârâților cumpărători ai locuințelor. Prin aceeași sentință, instanța a respins în fond cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții SC K. SRL și I., a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cu pârâții J. și L. și a respins cererea în constatarea dreptului de proprietate al reclamanților precum și solicitarea de revendicare a imobilelor.

Totodată, instanța a admis contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 formulată de reclamanții P., B. și D., prin mandatar V., a anulat Dispozițiile nr. 9813 din 30 decembrie 2010 și nr. 1959 din 01 aprilie 2011 emise de Primăria municipiului Târgoviște, a dispus restituirea în natură a suprafeței de 128 mp teren și a unității locative deținute de pârâta G. în baza contractului de închiriere, a constatat îndreptățirea reclamanților la compensarea prin puncte pentru suprafața de 1.039 mp teren situat în intravilanul municipiului Târgoviște și pentru clădirea în suprafață construită de 268 mp (excluzând unitatea locativă restituită în natură) și a obligat pârâtul Municipiul Târgoviște la 1.800 lei cheltuieli de judecată către reclamantul D. Apelul și hotărârea instanței de apel în al treilea ciclu procesual.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții P., B., D. precum și pârâta G. Prin Decizia nr. 906 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de reclamanții P. (în nume propriu și în calitate de moștenitor legal a numitei A.), B. (în nume propriu și în calitate de moștenitor legal a numitei A.) și D., a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe reținând că prima instanță le-a încălcat reclamanților dreptul la apărare prin admiterea excepției privind prescripția dreptului de a cere nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1998, din 24 mai 2000, din 28 februarie 2001, din 6 aprilie 2001 și din 17 mai 2001), fără ca aceasta să fie pusă în discuția părților.

Fondul și hotărârea instanței de fond în al patrulea ciclu procesual. Tribunalul, prin sentința civilă nr. 251 din 18 februarie 2015, pronunțata în Dosarul nr. x/120/2006*, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de I., a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare din 1998, 2000 și 2001 prin care pârâții au dobândit părți din imobil și a respins ca prescris acest capăt de cerere, respingând totodată și cererea de constatare a nulității ordinelor prefectului emise în beneficiul pârâților cumpărători ai locuințelor. Totodată, a fost respinsă în fond cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții SC K. SRL și I., s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cu pârâții J. și L. și a fost respinsă cererea în constatarea dreptului de proprietate al reclamanților, precum și solicitarea de revendicare a imobilelor.

Instanța a mai admis contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și a anulat Dispozițiile nr. 9813 din 30 decembrie 2010 și nr. 1959 din 01 aprilie 2011 emise de Primăria municipiului Târgoviște și a dispus restituirea în natură a suprafeței de 128 mp teren și a unității locative deținute de pârâta G. în baza contractului de închiriere, constatându-se că reclamanții sunt îndreptățiți la compensarea prin puncte pentru suprafața de 1039 mp teren situat în intravilanul municipiului Târgoviște și pentru clădirea în suprafață construită de 268 mp(excluzând unitatea locativă restituită în natură). Totodată, a fost obligat pârâtul Municipiul Târgoviște la 2.800 lei cheltuieli de judecată către reclamantul D., reprezentând onorariu expert și onorariu avocat și la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta B., reprezentând onorariu de avocat.

Apelul și hotărârea instanței de apel în al patrulea ciclu procesual. Prin Decizia nr. 990 din 16 iunie 2015, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de reclamanții P. (în nume propriu și în calitate de moștenitor legal al numitei A.), B. (în nume propriu și în calitate de moștenitor legal al numitei A.) și D., a desființat în parte sentința în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1998, din 24 mai 2000 și din 28 februarie 2001 și a trimis cauza spre rejudecare.

Totodată, a menținut dispozițiile sentinței cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de I., respingerea cererii de constatare a nulității ordinelor prefectului, renunțarea la judecată cu pârâții J. și L., respingerea capetelor de cerere în constatarea dreptului de proprietate al reclamanților și solicitarea de revendicare a imobilelor, respectiv admiterea contestației formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 în sensul anulării Dispozițiilor nr. 9813 din 30 decembrie 2010 și nr. 1959 din 01 aprilie 2011 emise de Primăria municipiului Târgoviște și restituirea în natură a suprafeței de 128 mp și a unității locative deținute de pârâta G. În considerentele deciziei de casare, Curtea de Apel Ploiești a reținut că în mod greșit instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, cererea de chemare în judecată fiind depusă la oficiul poștal, conform ștampilei de pe plicul atașat, la data de 13 august 2002, anterior zilei de 14 august 2002 când se împlinea termenul de prescripție.

Față de soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare din 1998, 2000 și 2001 ca prescrisă, fără a intra în cercetarea fondului, Curtea de Apel, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum era în vigoare anterior Legii nr. 102/2010, a trimis spre rejudecare acest capăt de cerere precum și a capetelor de cerere ce au legătură cu acesta, respectiv: anularea Dispozițiilor nr. 9813 din 30 decembrie 2010 și nr. 1959 din 01 aprilie 2011, emise de Primăria municipiului Târgoviște și constatarea că reclamanții sunt îndreptățiți la compensarea prin puncte pentru suprafața de 1.039 mp teren situat în intravilanul municipiului Târgoviște și pentru clădirea în suprafață construită de 268 mp, excluzând unitatea locativă restituită în natură, în limitele imobilelor ce fac obiectul celor 3 contracte de vânzare-cumpărare menționate.

Curtea a mai dispus ca instanța de fond să analizeze și cererea reclamanților referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată. Fondul și hotărârea instanței de fond în al cincilea ciclu procesual. Prin sentința civilă nr. 67 din 22 februarie 2016, Tribunalul Argeș a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 24 mai 2000 încheiat de pârâta H., în calitate de cumpărătoare, cu Primăria municipiului Târgoviște, în calitate de vânzătoare, și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 februarie 2001 încheiat de pârâta I., în calitate de cumpărătoare cu Primăria municipiului Târgoviște, în calitate de vânzătoare. Au fost anulate Dispozițiile nr. 9813 din 30 decembrie 2010 și nr. 1959 din 01 aprilie 2011 emise de Primăria municipiului Târgoviște.

S-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 345 mp teren și a unităților locative deținute de pârâtele G. în baza contractului de închiriere, H. prin moștenitoarea U. în baza contractului de vânzare-cumpărarea din 24 mai 2000 și I. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 28 februarie 2001. A fost constatată îndreptățirea reclamanților la compensarea prin puncte pentru suprafața de 822 mp teren situat în intravilanul mun. Târgoviște și pentru clădirea în suprafață construită de 268 mp (excluzând unitățile locative restituite în natură). A fost obligat pârâtul Municipiul Târgoviște la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 lei către reclamanta B. și în sumă de 5.300 lei către reclamantul D.. De asemenea, a fost obligată pârâta U. să plătească reclamanților B. și D. câte 500 lei fiecăruia, cheltuieli de judecată, iar pârâta I. a fost obligată să plătească reclamanților B. și D. câte 500 lei fiecăruia, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în limitele deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, că prin contractul de închiriere încheiat la data de 20 ianuarie 1977, pârâtei F. i-a fost închiriată de către Primăria municipiului Târgoviște o unitate locativă din imobilul situat pe str. x, imobil care, ulterior, i-a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 15 decembrie 1998. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către pârâtă în condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.

H., la rândul său, în calitate de chiriaș, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 24 mai 2001 cu Primăria municipiului Târgoviște, în temeiul Legii nr. 112/1995, însă, la data încheierii actului, titlul de proprietate al înstrăinătoarei era contestat în instanță (Dosarul nr. x/1999) astfel că dobânditoarea nu a mai primit în patrimoniul său un drept de proprietate valabil, neputându-se prevala de buna-credință, deoarece prin minime diligențe putea să cunoască viciile titlului vânzătorului.

Promovarea unei acțiuni în revendicare a imobilului care a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare reprezenta un criteriu suficient pentru a se aprecia asupra bunei credințe a cumpărătoarei H. Din imobilul situat în str. x, Primăria municipiului Târgoviște i-a închiriat o suprafață locativă și pârâtei I., căreia, ulterior, i-a fost vândut bunul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 februarie 2001. Cumpărătoarea, la data încheierii contractului, cunoștea intenția reclamanților de a redobândi imobilul în proprietatea lor, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, împrejurare care nu confirmă buna-credință pentru păstrarea efectelor actului translativ de proprietate.

Desființarea celor două contracte de vânzare-cumpărare are ca efect considerarea imobilului liber, reclamanții, în calitate de moștenitori ai autorului S., având dreptul la restituirea suprafeței de 345 mp și a unităților locative deținute de pârâte. Pentru diferența suprafeței de 822 mp situată în intravilanul Municipiului Târgoviște, precum și pentru clădirea în suprafață construită de 28 mp, reclamanților le-a fost recunoscut dreptul la compensarea prin puncte, în lipsa demersului Primăriei municipiului Târgoviște de a le oferi în echivalent alte bunuri sau servicii. Instanța de fond a mai reținut că, în raport de toate ciclurile procesuale, cuantumul onorariului apărătorului reclamanților este de 6.300 lei, fiind plătit numai de reclamanta B., iar pentru reclamantul D., onorariul apărătorului a fost de 7.000 lei și onorariul expertului în sumă de 1.800 lei.

Apelul și hotărârea instanței de apel în al cincilea ciclu procesual. Împotriva sentinței au formulat apel reclamanții B., E., pârâții U., I. și Municipiul Târgoviște. Analizând apelurile în limitele motivelor invocate, curtea a apreciat că sunt nefondate, pentru argumentele comune ce urmează: Limita rejudecării cauzei a stabilit-o Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr. 990 din 16 iunie 2015, în sensul că instanța de fond va cerceta valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, iar în funcție de soluția pronunțată va aprecia asupra dreptului reclamanților la restituirea suprafețelor de teren care au făcut obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001.

Apelanții au criticat soluția instanței de fond pentru modul de apreciere asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1998, din 24 mai 2001, din 28 februarie 2001. Imobilul care a făcut obiectul actelor de vânzare-cumpărare contestate a aparținut autorului S., fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92 din 19 aprilie 1950, pentru naționalizarea unor imobile, trecerea în proprietatea statului fiind considerată ca una cu caracter abuziv, întrucât proprietarul era exceptat de la măsura naționalizării, potrivit art. 2 din actul normativ evocat.

Valabilitatea actului de trecere a dreptului de proprietate de la proprietarul inițial la stat a fost considerată de către reclamanți ca una suficientă pentru recunoașterea lipsei efectelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către Primăria municipiului Târgoviște cu pârâta F., decedată pe parcursul procesului, calitatea sa procesuală fiind transmisă moștenitorului X. Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor, au dreptul, după expirarea termenului de locațiune, să cumpere imobilul cu plata integrală sau în rate a prețului. Actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către autoarea F., în considerarea calități sale de chiriaș a apartamentului, la data de 15 decembrie 1998, dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

La data încheierii contractului, cumpărătoarea avea convingerea că dobândește imobilul de la o persoană având calitatea de proprietar, buna sa credință reprezentând una dintre condițiile pentru care se păstrează valabilitatea titlului, chiar dacă ulterior a fost contestat titlul vânzătorului, aparența juridică pe care a creat-o operația de trecere a imobilului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind suficientă pentru crearea unei asemenea convingeri.

Un alt element de natură să conducă la concluzia potrivit cu care autoarea a fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este și acela că la acel moment niciunul dintre moștenitori nu a revendicat dreptul de proprietate asupra imobilului, acțiunea în revendicare și notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fiind ulterioare datei de 15 decembrie 1998. Potrivit art. 14 C. civ., orice persoană trebuie să-și exercite drepturile și să-și execute obligațiile civile cu bună-credință în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Principiul bunei-credințe consacrat cu valoare constituțională este unul creator de drepturi, atunci când persoana a avut convingerea că își exercită prerogativele legale în limita textului de lege evocat.

Această convingere a avut-o și autoarea F., când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, prezumția care funcționa în favoarea sa nefiind răsturnată de către reclamanți printr-o probă contrară, apărarea în sensul că înstrăinătorul imobilului nu avea calitate de proprietar, neputând să producă consecințe juridice cu privire la valabilitatea actului, deoarece condiția bunei-credințe este pusă în discuție tocmai pentru că dobânditorul nu cunoaște viciile titlului vânzătorului.

Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de H. și I., buna-credință nu a mai existat la data transmiterii dreptului de proprietate pentru a se reține ca valabile aceste acte, pentru că dobânditoarele aveau cunoștință despre demersurile moștenitorilor autorului de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, buna-credință reprezentând elementul psihologic, constând în necunoașterea viciilor titlului de proprietate, urmare a unor împrejurări care au împiedicat persoana să afle condițiile în care se face transferul dreptului în ceea ce privește persoana înstrăinătorului. Potrivit art. 938 C. civ., aplicabil și în cazul înstrăinării imobilelor, este de bună-credință persoana care nu cunoaște și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului.

Cele două cumpărătoare, potrivit împrejurărilor cauzei, nu erau dispensate de obligația de a se informa în legătură cu calitatea de proprietari a Municipiului Târgoviște, acțiunea în revendicare promovată de către moștenitorii autorului S. era suficientă pentru a da naștere unor dubii în legătură cu condițiile în care se face transferul, de natură să oblige dobânditoarele să depună diligențe pentru a se informa în legătură cu regimul juridic al imobilului. Cumpărarea imobilului în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată a dobândit un caracter litigios, a fost făcută în condițiile lipsei bunei-credințe, ca element esențial pentru păstrarea actelor de înstrăinare, așa după cum în mod corect, a apreciat și instanța de fond.

Municipiul Târgoviște, în motivele de apel, a criticat soluția primei instanțe pentru încălcarea principiului disponibilității, potrivit căruia instanța trebuia să se pronunțe numai în limita cadrului procesual, soluția de restituire a suprafeței de teren care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare desființate având un caracter excesiv față de limita în care a fost învestită instanța. Tribunalul, la pronunțarea acestei soluții, a avut în vedere cererea de chemare în judecată a reclamanților, respectiv obiectul acesteia, precum și dezlegarea în drept pe care a dat-o instanța de apel, aceea că de soluția desființării contractelor de vânzare-cumpărare depinde soluția ce se va pronunța în legătură cu cererea de restituire a imobilelor, astfel că, și instanța de trimitere a apreciat asupra limitei cadrului procesual, iar instanța de fond a judecat cauza, respectând acest cadru și implicit principiul disponibilității.

Un alt motiv de apel formulat de către Municipiul Târgoviște a fost acela al aprecierii greșite a regimului juridic al imobilului, sub aspectul că instanța a apreciat trecerea sa în proprietatea statului fără titlu, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare trebuia să se facă potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Trecerea imobilului din proprietatea autorului S. în proprietatea statului s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950, regimul juridic fiind unul necontestat sub acest aspect, la data trecerii autorul având statutul de intelectual, era exceptat de la măsura naționalizării potrivit art. 2 din decret, astfel că statul a preluat imobilul în raport de această interdicție, în mod abuziv, regimul său juridic fiind supus reglementării Legii nr. 10/2001, în baza căreia moștenitorii autorului au solicitat restituirea, fiindcă potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, se consideră preluarea abuzivă a imobilului și măsura de trecere a acestuia în proprietatea statului prin naționalizare.

Pe de altă parte, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia evocată, a dezlegat în drept cu valoare obligatorie pentru instanța de trimitere, că valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare nu trebuie să fie apreciată în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, critica apelantului fiind una contrară soluției instanței de apel, intrată în puterea lucrului judecat. Ultimul motiv de apel al Municipiului Târgoviște privește existența bunei-credințe a cumpărătoarelor la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor, astfel că, pentru toate argumentele prezentate sub acest aspect, critica este nefondată, urmând să fie păstrată soluția instanței de fond și să fie respinse apelurile în baza art. 296 C. proc.

civ. Recursul și considerentele instanței de recurs în al cincilea ciclu procesual. Împotriva Deciziei civile nr. 2074 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții E., B. și D. și de pârâții I., U. și Municipiul Târgoviște prin primar. Recurenții reclamanți E., B. și D., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) au criticat doar soluția de respingere a cererii de constatare a nulității contractului de înstrăinare din 1998 pentru terenul în suprafață de 139 mp și clădirea în suprafață de 73 mp în raport cu F., decedată pe parcursul procesului, calitatea sa procesuală fiind transmisă moștenitorului X. Recurenții arată că instanțele de fond și apel au apreciat că încheierea acestui contract s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cumpărătoarea fiind de bună credință dar nu au ținut seama că este necontestat faptul că trecerea în proprietatea statului a imobilelor s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, ilegal, deoarece proprietarul a deținut funcția de procuror general, iar în momentul preluării imobilelor era pensionar și că de această situație au avut cunoștință atât vânzătoarea, cât și cumpărătoarea, câtă vreme chiar în cuprinsul actului de înstrăinare se face precizarea că „imobilul a intrat în posesia statului cu Decretul nr. 92/1950". Recurenții reclamanți susțin că valabilitatea titlului statului trebuie analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr. 231/1998 care califica titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Or, Constituția din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, prevedea în art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naționalizării și care nu concordă cu cele cărora li s-a aplicat decretul de naționalizare autorului lor. De asemenea, Decretul nr. 92/1950 încalcă dispozițiile art. 480 C. civ. astfel încât, prin raportare la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilele în litigiu. Pe de altă parte, instanța de apel constată că au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu ocazia încheierii actului în discuție, fără a ține seama de faptul că, la data încheierii contractului, fusese emisă H.G.

nr. 11 din 29 ianuarie 1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, care, în art. 1 alin. (2), a statuat că: "imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului,cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă cum sunt: Decretul nr. 92/1950." În art. 2 alin. (3) din același act normativ se precizează că: "prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. 1 pct. 1-5 și ale art. 2 din decret". Recurenții reclamanți susțin că din această perspectivă, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 14 C. civ.

în ce privește buna-credință a cumpărătoarei întrucât cumpărătoarea a avut cunoștință de modalitatea de trecere la stat a imobilelor în discuție, deoarece chiar în cuprinsul actului s-a făcut mențiunea expresă că acest lucru s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950. Pe de altă parte, anterior încheierii acestui contract, prin H.G. nr. 11/1997 s-a statuat că locuințele trecute în proprietatea statului, cu titlu, sunt acelea ce au fost preluate cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la acea dată. Mai mult, cumpărătoarea a cunoscut pe autorul reclamanților, a știut că acesta nu se putea încadra în categoria persoanelor ce nu erau exceptate de acest decret și cu toate acestea a acceptat să încheie contractul asumându-și acest risc.

Adăugă și faptul că aceeași cumpărătoare a fost citată la interogatoriu și nu s-a prezentat fără a motiva acest refuz, cu consecințele prevederilor art. 225 C. proc. civ. Toate aceste aspecte duc la concluzia că părțile contractante au cunoscut modalitatea de preluare a imobilului în litigiu, faptul că această trecere s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale din acel moment și cu toate acestea, cu rea-credință, au încheiat respectivul contract a cărei nulitate absolută trebuie constatată. Recurentul pârât Municipiul Târgoviște, prin primar, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (de la1864), arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că rejudecarea cauzei în fond, după casarea cu trimitere, s-a realizat în limitele casării, astfel cum acestea au fost stabilite prin Decizia de casare nr. 990 din 16 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

În acest sens, instanța de apel a reținut că "limita rejudecării cauzei a stabilit-o Curtea de Apel Ploiești prin Decizia civilă nr. 990 din 16 iunie 2015, în sensul că instanța de fond va cerceta valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, iar în funcție de soluția pronunțată va aprecia asupra dreptului reclamanților la restituirea suprafețelor de teren care au făcut obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001", context în care urmează a se observa că soluția privind restituirea în natură a suprafeței de 345 mp teren aferent unităților locative restituite în natură a fost pronunțată în condițiile unei greșite interpretări a Deciziei civile nr. 990 din 16 iunie 2015. Astfel, pornind de la observația că terenul aferent unităților locative înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 24 mai 2000 și din 28 februarie 2001 încheiate cu H., respectiv I., a fost atribuit acestora prin Ordinul prefectului nr. 236 din 30 mai 2002 (106 mp), respectiv Ordinul prefectului nr. 349 din 21 august 2002), instanța de casare a stabilit, cu putere de lucru judecat, că "neîntemeiat este și motivul de apel referitor la nulitatea Ordinelor prefectului Dâmbovița nr. 237 din 30 mai 2002, nr. 236 din 30 mai 2002 și nr. 349 din 21 august 2002,

prin care s-au atribuit în coproprietate diverse suprafețe de teren aferente pârtilor de construcție cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare din 1998, 2000 și 2001, întrucât aceste ordine au fost emise în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, neputând fi anulate în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001". Ca urmare, apreciază că restituirea în natură a terenului aferent acestor unități locative, fără ca actele prin care terenul respectiv a fost atribuit în proprietate dobânditorilor unităților locative - ordinele emise de Prefectul județului Dâmbovița, este nelegala, măsura astfel dispusa fiind dată cu încălcarea limitelor în care urma a fi făcuta rejudecarea cauzei, precum și cu încălcarea problemelor de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 990 din 16 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

De asemenea, invocă faptul că în suprafața de 345 mp teren, pentru care s-a dispus restituirea în natura, este inclusa și suprafața de 128 mp teren aferent unității locative deținute de pârâta G. (chiriaș), în condițiile în care rejudecarea cauzei nu putea viza și acest aspect, prin Decizia nr. 990/2015 reținându-se că soluția privind restituirea în natura a suprafeței de 128 mp și a unității locative deținute de parata G. a intrat în puterea lucrului judecat. În concluzie, recurentul pârât arată că măsura restituirii în natură a terenului aferent celor doua unități locative înstrăinate către H. (succesor U.) și I. conform contractelor de vânzare-cumpărare din 24 mai 2000 și din 28 februarie 2001 a fost pronunțată cu încălcarea limitelor în care urma a se face rejudecarea cauzei în fond.

Recurentul pârât Municipiul Târgoviște invocă nelegalitatea soluției recurate, tot prin prisma îndrumărilor Deciziei de casare nr. 990/2015, și sub aspectul analizării validității contractelor de vânzare-cumpărare din 24 mai 2000 și din 28 februarie 2001,, reținând în mod eronat ca instanța de casare "prin decizia evocată, a dezlegat în drept cu valoare obligatorie pentru instanța de trimitere, că valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare nu trebuie să fie apreciată în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001,” și că legalitatea acestora s-a apreciat în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În acest context, urmează a se observa greșita interpretare pe care instanța de apel a dat-o deciziei de casare, problema de drept dezlegată de instanța de casare, respectiv cea privind faptul că atâta timp cât contractele de vânzare-cumpărare nu au fost încheiate de unitatea deținătoare, analiza valabilității acestora nu se poate face prin raportare la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, viza exclusiv contractele de vânzare-cumpărare din 6 aprilie 2001 și din 17 mai 2001 încheiate de Z. și SC K. SRL.

Ca urmare, problema de drept dezlegată de instanța de casare nu viza contractele de vânzare-cumpărare cu privire la care urma a se rejudeca cauza, respectiv contractele încheiate de foștii chiriași H. și I. cu Municipiul Târgoviște care avea, în mod evident, calitatea de unitate deținătoare, motiv pentru care, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nulitatea acestor contracte nu trebuia analizată prin raportare la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Fiind vorba despre contracte de vânzare-cumpărare privind imobile preluate în mod abuziv de fostul stat comunist, ce intra astfel în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, este evident că verificarea existentei vreunei cauze de nulitate a acestora nu se poate realiza decât în condițiile art. 45 din legea specială.

În speță, prima instanță a analizat cererea privind constatarea nulității acelor contracte de vânzare-cumpărare fără a analiza modul de preluare de către stat a imobilului înstrăinat, neglijând faptul că dispozițiile art. 45 disting între cauzele de nulitate ale actelor de înstrăinare după cum acestea au ca obiect imobile preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil. Astfel, valabilitatea actelor de înstrăinare ar fi trebuit analizată prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "Actele juridice de înstrăinare . având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării", în speță, a Legii nr. 112/1995, în baza căreia au fost încheiate cele doua contracte de vânzare-cumpărare.

În acest sens, se observă că, deși instanța de apel a reținut că legalitatea acestor contracte a fost apreciată în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 (al cărui text îi reproduce însă greșit), în fapt, analiza s-a realizat prin prisma condițiilor de nulitate enunțate de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conform cărora "actele juridice de înstrăinare . având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință". În considerarea acestor dispoziții legale, valabilitatea celor două contracte nu trebuie analizată sub aspectul bunei credințe la încheierea contractului, ci sub aspectul încheierii acestora cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii în vigoare la data încheierii, prin prisma dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu cele ale art. 9 din Legea nr. 112/1995 potrivit cărora "Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului". Astfel, în opinia noastră,

contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea legii în vigoare la data încheierii, respectiv a Legii nr. 112/1995, act normativ care cuprinde dispoziții proprii cu privire la nulitatea contractelor încheiate cu încălcarea acestei legi. În acest sens, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 112/1995 prevăd că "actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) și ale art. 10 sunt lovite de nulitate absolută", context în care urmează a se reține că în cazul celor două contracte a căror nulitate este pusă în discuție excepțiile de la regula vânzării instituite de art. 9 alin. (6) și art. 10 din Legea nr. 112/1995 nu operează, încât, având în vedere ca foștii proprietari sau moștenitorii bunului nu au formulat cereri în termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege, vânzarea imobilului către chiriași s-a realizat cu respectarea legii.

Ca urmare, cele doua contracte de vânzare-cumpărare nu sunt afectate de vreo cauza de nulitate absolută, acestea fiind încheiate cu respectarea legii în vigoare la data încheierii acestora. Recurenta pârâtă I. susține că instanța de apel a reținut că la data transmiterii proprietății trebuia să aibă cunoștință de faptul că acest imobil este revendicat de pretinșii moștenitori ai defunctului S. deoarece fiica sa lucrează în cadrul Primăriei mun. Târgoviște și că nu a depus toate diligențele pentru a se informa în legătură cu regimul juridic al imobilului. Arată că fiica sa lucra la un compartiment care nu avea legătură cu Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 și că în notificarea depusă de reclamanți adresa imobilului revendicat este Calea x și deci imobilul revendicat nu era bine caracterizat, numerele poștale succesive creând ambiguități.

Recurenta pârâtă critică și faptul că instanța de apel nu a adus în discuție faptul că defunctul S. a avut familie (moștenitori de clasa superior reclamanților) de pe urma cărora nu s-a depus la dosar pe perioada ciclului procesual de 15 ani nici un act de succesiune. În lipsa unui act prin care defunctul S. a dobândit proprietatea, se poate prezuma că aceasta a fost dobândită împreuna cu soția sa Y. și fiul acestora. Reclamanții contestă măsura naționalizării imobilului autorului S., pretinzând că el era exceptat de la această măsura, fiind funcționar. În același timp ei se prevalează de acest act, întrucât nu dețin niciun alt act de dobândire a proprietății. Susține că a dobândit proprietatea în baza Legii nr. 112/1995, reținându-se în anularea contractului de vânzare - cumpărare prevederile Legii nr. 10/2001, situație ce îi favorizează pe reclamanți.

Recurenta U. susține că la data încheierii testamentului de către H. nu a avut cunoștința de faptul că bunul este revendicat. De asemenea, nici H. nu avea cunoștință de acest lucru și că instanța de apel nu a reținut faptul că aceasta avea peste 80 ani, locuia de foarte mult timp în imobil, nu fusese chemată în instanță de reclamanți și nu i-a fost adusă la cunoștință această situație nici cu ocazia încheierii contractului de vânzare de către Primărie.

Susține că după încheierea testamentului, până în momentul decesului cumpărătoarei H., a locuit împreună cu aceasta netulburate de nimeni, i-a acordat îngrijirea necesara vârstei și în această perioadă nu a fost notificată de reclamanți pentru a ști ce intenții au aceștia iar după ce a început procesul s-a interesat de notificarea depusa de către reclamant iar Primăria nu i-a spus că notificarea pentru imobilul din Calea Câmpulung nr. 32 se referă la imobilul testat de H. Recursul declarat de recurenții reclamanți E., B. și D., este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Analizând legalitatea soluției recurate în limitele criticilor părților, potrivit art. 316 rap. la art. 295 C. proc.

civ. de la 1865, cu referire doar la soluția de respingere a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare din 1998 încheiat de Primărie cu F., decedată pe parcursul procesului, calitatea sa procesuală fiind transmisă moștenitorului X., Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală. Soluția este întemeiată pe o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente, reținându-se că acest contract s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cumpărătorul fiind de bună credință la încheierea actului, atâta timp cât la momentul respectiv nu exista judecată asupra bunului ocupat de chiriaș, adică moștenitorii nu solicitaseră restituirea.

Simplul fapt că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 și că părțile cunoșteau acest lucru, așa cum a fost menționat chiar în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare, nu constituia la momentul respectiv - 1998 - un impediment pentru înstrăinarea de către Primărie câtă vreme exista cadrul normativ pentru înstrăinare iar buna credință, fiind prezumată, nu a fost răsturnată. Acțiunea de revendicare a fost formulată de reclamanți mult mai târziu, în 1999, în Dosarul nr. x/1999 al judecătoriei Târgoviște, iar aceștia nu formulaseră vreo cerere de restituire în condițiile Legii nr. 112/1995 și nicio o acțiune în revendicare. Caracterul abuziv al preluării prin Decretul nr. 92/1950 a fost declarat de lege abia în 2001, prin intrarea în vigoarea Legii nr. 10/2001 însă, acest act normativ este ulterior momentului încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărei nulitate se solicită a se constata.

Pe de altă parte, corect s-a apreciat că nulitatea contractului trebuie apreciată în raport de legea în temeiul căreia s-a încheiat și care a permis vânzarea către chiriași întrucât motivele de nulitate trebuie să fie concomitente încheierii contractului iar contractul trebuie să respecte dispozițiile legii care permiteau încheierea lui. Raportarea la art. 45 din Legea nr. 10/2001 se face sub un alt aspect iar nu al existenței motivelor de nulitate. Recurenții reclamanți susțin că valabilitatea titlului statului trebuie analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998 (se indică greșit Legea nr. 231/1998) care califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998. - „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care Romania era parte si a legilor în vigoare la data preluării lor de către; (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.” Acest act normativ, în vigoare la data încheierii contractului, permitea reclamanților să promoveze o acțiune în revendicare în cadrul căreia instanța putea constata caracterul nevalabil al preluării.

Cum însă reclamanții nu promovaseră o asemenea acțiune până la data de 15 decembrie 1998, data încheierii contractului de vânzare cumpărare în litigiu, nu se putea aprecia asupra nevalabilității titlului statului de către părțile contractante, prezumția bunei lor credințe operând în puterea legii. Numai o instanță putea constata nevalabilitatea preluării, cu încălcarea dispozițiilor decretului de naționalizare. Recurenții invocă și faptul că instanța nu a luat în considerare dispozițiile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 astfel cum au fost modificate prin H.G.

nr. 11 din 29 ianuarie 1997, care dispun următoarele: (2) Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974". Or, din chiar acest text de lege se deduce că imobilele cu destinația de locuințe preluate prin Decretul nr. 92/1950 erau prezumate la acel moment ca fiind valabil trecute în proprietatea satului, până la proba contrară, când o instanță judecătorească constată irevocabil că preluarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor decretului.

Abia prin Legea nr. 10/2001 s-a declarat la nivel normativ caracterul abuziv al preluării prin acest act normativ. Câtă vreme la momentul 15 decembrie 2008 nu era promovată nici o acțiune pentru constatarea nevalabilității preluării, prin aplicarea greșită a dispozițiilor decretului de naționalizare, prezumția de bună credință a părților operează. Faptul că partea (cumpărătorul) ar fi cunoscut pe autorul reclamanților și faptul că acesta nu se putea încadra în categoria persoanelor exceptate de la decretul de naționalizare, nu înlătură prezumția de bună credință deoarece o persoană particulară, străină de operațiunea respectivă, nu ar fi putut evalua o asemenea situație. Cumpărătorul, invocând dispozițiile Legii nr. 112/1995, nu și-a asumat nici un risc la încheierea contractului.

Faptul că aceeași cumpărătoare a fost chemată la interogatoriu și nu s-a prezentat fără a motiva acest refuz, nu răstoarnă prezumția de bună credință la momentul încheierii contractului, prin aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ. Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a apreciat corect valabilitatea contractului din 15 decembrie 1998 prin raportare la Dispozițiile Legii nr. 112/1995 și prin aprecierea bunei credințe a părților la data încheierii contractului. Recursul declarat de recurentul pârât Municipiul Târgoviște, prin primar, este de asemenea, nefondat. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (de la 1865), recurentul susține că instanța de apel nu a rejudecat în limitele casării, sau mai exact a soluționat cauza cu interpretarea greșită a celor statuate prin Decizia de casare nr. 990 DIN 16 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

De relevat că recursul pârâtului Municipiul Târgoviște este limitat la imobilele înstrăinate prin contractele de vânzare cumpărare din 24 mai 2000 și din 28 februarie 2001 încheiate cu H., respectiv I. Susține că problema nulității Ordinelor prefectului nr. 236 din 30 mai 2002 și nr. 349 din 21 august 2002, prin care au fost atribuite terenurile aferente apartamentelor înstrăinate cu contractele de vânzare cumpărare din 24 mai 2000 încheiat cu H. și din 28 februarie 2001, încheiat cu I. a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat prin Decizia de casare nr. 990 din 16 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești încât instanța nu se mai putea pronunța cu privire la aceste terenuri. Înalta Curte apreciază că instanța de apel, în rejudecare, s-a pronunțat în limitele investirii și în limitele deciziei de casare, îndrumările instanței de casare fiind obligatorii în rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. 1865. Prin Decizia nr. 990 din 16 iunie 2015 Curtea de Apel Ploiești a menținut soluția de respingere a cererii privind nulitatea ordinelor prefectului dar, a trimis spre rejudecare capetele de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare cumpărare din 1998, din 2000 și din 2001 și a capetelor de cerere care au legătură cu acestea, respectiv anularea Dispozițiilor nr. 9813/2010 și nr. 1959/2011 emise de Primăria Municipiului Târgoviște, în limitele imobilelor ce fac obiectul acestor contracte de vânzare cumpărare. Deci instanța era obligată să soluționeze cererea de retrocedare pe Legea 10/2001 cu referire la imobilele - apartament și teren aferent - ce au făcut obiectul celor trei contracte de vânzare cumpărare.

Instanța de apel, în rejudecare nu a luat în discuție nulitatea ordinelor prefectului așa cum susține recurentul pârât dar, ca urmare a constatării nulității celor două contracte de vânzare cumpărare din 2000 și din 2001, cele două ordine privind atribuirea terenului aferent devin caduce, terenul revenind proprietarului apartamentului. În condițiile în care contractul de vânzare cumpărare, având ca obiect apartamentul și terenul aferent (conform cap. „II.1 alin. (4)), s-a constatat a fi nul, atribuirea terenului către cumpărător prin ordin al prefectului devine lipsită de eficacitate, chiar dacă ordinul de atribuire a terenului nu a fost anulat. Ordinul s-a emis în baza contractului de vânzare cumpărare care a avut ca obiect apartamentul și terenul în coproprietate indiviză, contract care acum a fost constat nul.

De vreme ce titlul cumpărătorului nu mai există, imobilul în integralitatea sa revine autorității administrative iar vechiul proprietar devine îndreptățit la restituirea în natură atât a apartamentului cât și a terenului aferent, în temeiul Legii nr. 10/2001. Interpretând per a contrario dispozițiile art. 18 lit. c) precum și dispozițiile art. 7 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 rezultă că