ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1584/2016

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1584/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1584/2016

Deliberând,

constată următoarele:

1.1 Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 1 iunie

2012 sub nr. 4460/2/2012 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe

pârâta Garda Financiară - Comisariatul General pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună anularea parțială a

Procesului-verbal nr. 3229 din 7 octombrie 2011 întocmit de Comisariatul

General al Gărzii Financiare, respectiv în ce privește

următoarele obligații stabilite în sarcina reclamantei:

-

obligația de a calcula, de a evidenția și de a vira la bugetul

consolidat al statului un impozit în sumă totală de 1.819.476,09 RON,

calculat de Garda Financiară - Comisariatul General în privința

veniturilor realizate pe teritoriul României de către B., în perioada decembrie

2005 - decembrie 2009, în sumă totală netă de 2.674.094,00 euro,

echivalent în RON 9.552.249,49 RON;

-

obligația de a calcula, de a evidenția și de a vira la bugetul

consolidat al statului un impozit în suma de 41.521,94 RON (din impozitul total

de 114.185,83 RON, calculat de Garda Financiară - Comisariatul General în

privința veniturilor realizate pe teritoriul României de către C.

LTD., în perioada noiembrie 2006 - martie 2008, în sumă totală

netă de 165.000,00 euro, echivalent în RON 599.473,00 RON), impozit

aferent veniturilor încasate în perioada 2006 - 2007 de acest partener extern;

-

obligația de a calcula, de a evidenția și de a vira la bugetul

consolidat al statului un impozit în sumă totală de 220.534,28 RON,

calculat de Garda Financiară - Comisariatul General în privința

veniturilor realizate pe teritoriul României de către D. LTD, în anul

2006, în sumă totală netă de 330.000,00 euro, echivalent în RON

1.157.805,00 RON;

-

obligația de a calcula, de a evidenția și de a vira la bugetul

consolidat al statului un impozit în sumă de 238.085,35 RON (din impozitul

total de 561.859,40 RON, calculat de Garda Financiară - Comisariatul

General în privința veniturilor realizate pe teritoriul României de

către E. LTD, în perioada mai 2006 - noiembrie 2009, în sumă

totală netă de 806.335,00 euro, echivalent în RON 2.949.761,87 RON),

impozit aferent veniturilor încasate în anul 2008 de acest partener extern.

1.2 Prin

Sentința civilă nr. 44 din 12 ianuarie 2015, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

respins excepția inadmisibilității și admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală (în

calitate de succesoare în drepturi și obligații a Gărzii

Financiare - Comisariatul General) și a dispus anularea, în parte, a

Procesului-verbal nr. 3229 din 7 octombrie 2011, respectiv anularea

măsurilor de stabilire a obligației de calcul, evidențiere

și virare la bugetul general consolidat a impozitului pe veniturile

impozabile obținute în România de societățile B. și D. Ltd.

În schimb, a

respins cererea având ca obiect anularea măsurilor de stabilire a

obligației de calcul, evidențiere și virare la bugetul general

consolidat a impozitului pe veniturile impozabile obținute în România de

societățile E. Limited și C. Ltd., ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Referitor la

excepția inadmisibilității, s-a reținut că actul de

constatare întocmit de către Garda Financiară a produs deja efecte

juridice în patrimoniul reclamantei, cel puțin în ceea ce privește

obligația de a face, respectiv de a calcula și înregistra în

evidențele contabile impozitul aferent veniturilor persoanelor

nerezidente, obligație care poate fi reluată prin decizia de impunere

ulterioară.

Mai mult,

prin întocmirea actului reclamanta a înțeles să și execute, în

parte, obligațiile de plată constatate în sarcina sa, efectuând plata

impozitului aferent veniturilor înregistrate de nerezidenții E. Limited

și C. Ltd., astfel că în privința acestei obligații nu îi

este deschisă o altă cale de contestare, de natură a-i permite

să solicite restituirea sumei plătite.

S-a

reținut că cererea de chemare în judecată, în condițiile în

care reclamanta a urmat inclusiv procedura prealabilă prevăzută

de art. 7 din Legea nr. 554/2004, este admisibilă, acesteia fiindu-i

recunoscut dreptul de a contesta măsurile dispuse în sarcina sa, de

înregistrare în evidențele contabile a unor impozite asupra veniturilor

încasate de nerezidenții parteneri și de plată a acestora.

Pe fondul

cauzei, referitor la legalitatea Procesului-verbal nr. 3229 din 7 octombrie

2011, sub aspectul neîndeplinirii condițiilor de formă prevăzute

de art. 43 C. proc. fisc., s-a reținut că în speță

dispozițiile art. 43 din O.G. nr. 92/2003 nu sunt aplicabile.

S-a constatat

că procesul-verbal contestat nu reprezintă act administrativ fiscal

în sensul art. 41 și art. 85 C. proc. fisc., el nefiind supus rigorilor

prevăzute de art. 43 din același act normativ.

În ceea ce

privește netemeinicia măsurilor dispuse prin procesul-verbal

contestat, respectiv a măsurilor ce fac obiectul punctului 4, s-a

constatat că reclamanta nu a contestat relațiile contractuale cu cele

4 societăți comerciale nerezidente și nici cuantumul veniturilor

înregistrate de acestea pe teritoriul României, contestând doar obligația

de a reține și vira impozitul de 16% asupra acestor venituri, motivat

de aceea că cele 4 societăți sunt rezidente în Cipru,

țară semnatară a Convenției de evitare a dublei impuneri,

ratificată prin Decretul nr. 261 din 9 iulie 1982, iar toate impozitele

datorate de acești parteneri sunt plătite statului de

reședință, neputând fi dublu impozitate în România.

S-a

reținut că pârâta nu a contestat faptul că nerezidenții

sunt persoane cu rezidența fiscală în Cipru și nici că

România a încheiat Convenție de evitare a dublei impuneri cu acest stat,

dar a înlăturat certificatele de rezidență fiscală

prezentate în original de reclamantă pentru cele 4 societăți, pe

motiv că acestea nu îndeplinesc condițiile prevăzute de H.G.R.

nr. 44/2004, mai exact dispozițiile pct. 15 alin. (4) din norme, potrivit

cărora certificatele de rezidență fiscală trebuie să

cuprindă în principal elementele de identificare ale nerezidentului precum

și a autorității emitente.

S-a constatat

că în speță, în ceea ce privește impozitul aferent

veniturilor încasate din România de partenerii B. și D., acesta nu trebuia

calculat și înregistrat în evidențele contabile ale reclamantei

și, în concluzie, nu trebuie nici virat la bugetul general consolidat, în

speță nefiind aplicabile prevederile art. 115 C. fisc.

Însă, în

ceea ce îi privește pe partenerii C. Ltd. și E. Ltd., s-a

reținut că certificatele de rezidență fiscală

atașate la dosar de reclamantă nu îndeplinesc condițiile

prevăzute de 3 din O.G. nr. 66/1999.

S-a constatat

că dispozițiile art. 118 alin. (2) C. fisc. și ale pct. 15 alin.

(4) din H.G.R. nr. 44/2004 nu înlătură de la aplicare prevederile

O.G. nr. 66/1999.

Pe cale de

consecință, constatând că în cauză nu sunt întrunite

condițiile de formă prevăzute de art. 4 din O.G. nr. - 66/1999

în ceea ce privește certificatele de rezidență fiscală

emise pentru C. Ltd. și E. Ltd., Curtea a înlăturat aceste

înscrisuri, ele neavând putere probantă pe teritoriul României în ceea ce

privește organul emitent, data ori semnătura/sigiliul aplicat pe

acestea.

2.

Recursurile exercitate în cauză

Împotriva

Sentinței nr. 44 din 12 ianuarie 2015 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

au declarat recurs reclamanta SC A. SRL și Agenția

Națională de Administrare Fiscală (în calitate de succesoare a

pârâtei Garda Financiară - Comisariatul General).

2.1 Recursul

exercitat de Agenția Națională de Administrare Fiscală (în

calitate de succesoare a pârâtei Garda Financiară - Comisariatul General)

Recurenta

susține că în mod greșit prima instanță a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în condițiile în

care procesul-verbal contestat nu reprezintă act administrativ deoarece nu

stabilește în sarcina reclamantei obligații fiscale ci doar

constată o stare de fapt. Potrivit art. 85 C. proc. fisc., doar

declarația fiscală și decizia de impunere constituie titluri de

creanță.

În

consecință, procesul-verbal este doar un act preparator.

Pe fond,

arată că starea de fapt constată prin procesul-verbal este

reală și că certificatele de rezidență fiscală

prezentate de reclamantă nu îndeplinesc condițiile prevăzute de

pct. 15 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004.

În drept au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ. (1865).

Pentru aceste

considerente solicită modificarea sentinței și, în principal,

respingerea acțiunii ca inadmisibilă iar în subsidiar ca

nefondată.

2.2 Recursul

exercitat de reclamanta SC A. SRL.

Recurenta

consideră nelegală respingerea cererii de anulare a măsurilor de

stabilire a obligației de calcul, evidențiere și virare la

bugetul general consolidat a impozitului pe veniturile impozabile obținute

în România de societățile E. Limited și C. Ltd., arătând

că a depus la dosarul cauzei certificate de rezidență

fiscală eliberate de autoritatea statală competentă și care

atestă că aceste societăți sunt rezidente în Cipru.

Sentința

este nelegală deoarece legea română nu impune o anume condiție

de formă acestor certificate, așa cum greșit apreciază

instanța de fond.

Pentru aceste

considerente solicită modificarea sentinței în sensul admitere în

întregime a acțiunii.

3.

Întâmpinarea formulată în cauză de recurenta intimată SC A. SRL.

Referitor la

excepția inadmisibilității acțiunii, susține că

în mod corect instanța de fond a reținut că procesul-verbal

îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi considerat act administrativ deoarece a

dat naștere obligației de calculare și înregistrare în

evidențele contabile a impozitului aferent persoanelor nerezidente.

Referitor la

valabilitatea certificatelor de rezidență fiscală,

reiterează motivele arătate în cuprinsul propriului recurs.

4.

Soluția Înaltei Curți

Analizând

actele și lucrările dosarului precum și susținerile și

apărările părților raportat la prevederile art. 304 alin.

(1) pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. (1865), Înalta Curte

constată următoarele:

4.1 Cu

privire la recursul exercitat de Agenția Națională de

Administrare Fiscală (în calitate de succesoare a pârâtei Garda

Financiară - Comisariatul General)

Înalta Curte

constată ca fiind întemeiate criticele referitoare la greșita

respingere de către prima instanță a excepției

inadmisibilității acțiunii.

Astfel,

Procesul-verbal nr. 3229 din 7 octombrie 2011 a fost întocmit de Comisariatul

General al Gărzii Financiare în temeiul O.U.G. nr. 91/2003 privind

organizarea Gărzii Financiare și reprezintă continuarea

verificărilor efectuate în cursul anului 2010 la solicitarea Ministerului

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție; obiectul

controlului a constat în clarificarea unor aspecte legate de unele relații

comerciale ale reclamantei, de natura acestor relații și de identificarea

documentelor justificative aferente.

Potrivit art.

5 alin. (1) din O.U.G. nr. 91/2003, în vigoare la data controlului, „Garda

Financiară, în exercitarea atribuțiilor proprii, încheie, ca urmare a

controalelor executate, acte de control pentru stabilirea stării de fapt

fiscale, pentru constatarea și sancționarea contravențiilor,

precum și pentru constatarea împrejurărilor privind

săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, sesizând,

după caz, organele de urmărire penală competente.”

Rezultă

că actele de control întocmite de Garda Financiară vizează trei

situații distincte:

- stabilirea

stării de fapt fiscale;

- constatarea

și sancționarea contravențiilor;

- constatarea

împrejurărilor privind săvârșirea unor fapte prevăzute de

legea penală.

Dintre acestea,

doar actele privind constatarea și sancționarea contravențiilor

dau naștere unor raporturi juridice și, deci, sunt acte

administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu un

regim special reglementat de O.G. nr. 2/2001, la care O.U.G. nr. 91/2003 face

special trimitere.

Celelalte

acte se rezumă la constatarea unor stări de fapt relevante din punct

de vedere fiscal sau la constatarea unor împrejurări relevante din punct

de vedere al legii penale (de aceea, în acest din urmă caz sunt sesizate

organele de urmărire penală competente). Pentru a justifica

relevanța fiscală sau, după caz, penală a faptelor

constatate este inevitabilă discutarea normelor de drept aplicabile

acestora precum și opinia Gărzii Financiare privind îndeplinirea

obligațiilor legale de către persoana controlată.

În

speță, procesul-verbal în discuție se înscrie în categoria

actelor de constatare a unor fapte fiscale care pot avea relevanță

penală, fiind întocmit la cererea expresă a unui organ de

urmărire penală anterior sesizat. De aceea, în cuprinsul actului se

discută îndeplinirea/neîndeplinirea unor obligații fiscale.

Aprecierile

Gărzii Financiare referitoare la obligațiile fiscale ale reclamantei

nu dau naștere unui raport juridic de drept fiscal sau penal ci doar sunt

destinate să lămurească organul de urmărire penală cu

privire la unele chestiuni de specialitate fiscală.

Procesul-verbal

va putea reprezenta un act preparator al actului de inculpare sau, dacă nu

e caz de aplicare a legii penale, va putea să nu aibă niciun efect

juridic sau, în sfârșit, în condițiile legii, va putea fi valorificat

ca operațiune administrativă de autoritățile fiscale

competente să emită acte administrative de impunere.

Împrejurarea

că reclamanta a executat benevol, integral sau parțial,

obligațiile fiscale apreciate ca atare de emitentul procesului-verbal, nu

are nicio relevanță din punct de vedere al distincției dintre

actele preparatorii și actele administrative definitive.

Liberul acces

la justiție al reclamantei este întru-totul respectat în condițiile

în care procesul-verbal, în măsura în care va fi folosit de organele de

cercetare penală sau de autoritățile fiscale, poate fi contestat

în condițiile legii penale sau ale art. 18 alin. (2) din Legea nr.

554/2004.

În

consecință, Înalta Curte va reține incidența în cauză

a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(1865), excepția inadmisibilității acțiunii fiind

întemeiată.

4.2 Cu

privire la recursul exercitat de reclamanta SC A. SRL.

Având în

vedere considerațiile de mai sus (pct. 4.1) și constatând că

acțiunea îndreptată împotriva unui act preparator este

inadmisibilă, Înalta Curte constată că este de prisos analiza

recursului declarat de reclamantă deoarece prin acest recurs se

urmărește admiterea în întregime a unei acțiuni inadmisibile.

În

consecință, dincolo de orice alte considerente, recursul reclamantei

este neîntemeiat.

4.3 Așa

fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., cu majoritate, va respinge recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL, va admite recursul declarat de pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală, va modifica

sentința recurată în sensul că va admite excepția

inadmisibilității și va respinge acțiunea formulată de

reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală (în calitate de succesoare a

Gărzii Financiare - Comisariatul General), ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Cu

majoritate,

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr.

44 din 12 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite

recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare

Fiscală împotriva Sentinței civile nr. 44 din 12 ianuarie 2015 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică

sentința recurată în sensul că admite excepția

inadmisibilității și în consecință:

Respinge

acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală (în calitate de

succesoare a Gărzii Financiare - Comisariatul General), ca

inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 mai 2016.

OPINIA

SEPARATĂ

În dezacord

cu concluzia majorității, consider că soluția care se

impunea a fi dispusă în cauză era aceea de admitere a recursului

declarat de reclamanta SC A. SRL și de respingere a recursului declarat de

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru

argumentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare.

recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare

Fiscală

1.1.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii

Problema

esențială care se impune a fi dezlegată în cauză

vizează natura juridică a actului a cărui anulare

parțială s-a solicitat, respectiv a Procesului-verbal nr. 3229 din 7

octombrie 2011 întocmit de Garda Financiară, cu referire la măsurile

dispuse la pct. 4 din acesta.

Prin aceste

măsuri s-a instituit în sarcina reclamantei obligația de a calcula

și înregistra în evidențele contabile, precum și de a vira la

bugetul consolidat al statului suma de 2.040.010,37 RON, reprezentând impozit

aferent veniturilor obținute pe teritoriul României de către B.

și D. Ltd, E. Limited și C. Ltd, persoane juridice nerezidente.

Cu titlu

preliminar, se impune observația că prima instanță nu a

reținut că actul contestat ar fi un act administrativ fiscal, în

sensul art. 41 și art. 85 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală, și că din această perspectivă,

atât contestația administrativă, cât și acțiunea în

contencios administrativ ar fi admisibile.

Constatările

primei instanțe au fost în sensul că „deși nu îndeplinește

condițiile unui act administrativ fiscal în sensul art. 41 și art. 85

din O.G. nr. 92/2003, procesul-verbal contestat în prezentul litigiu

reprezintă un act administrativ unilateral individual, emis în regim de

putere publică, în vederea executării în concret a legii, care a

produs și produce efecte juridice în patrimoniul reclamantei, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004”.

Prin urmare,

nu prezintă relevanță asupra legalității

hotărârii atacate susținerile recurentei-pârâtei, în sensul că

actul contestat nu este un act administrativ fiscal, prin raportare la prevederile

art. 21, art. 85 și art. 205 din O.U.G. nr. 92/2003.

Ținând

seama că actul administrativ fiscal nu reprezintă altceva decât o

specie de act administrativ, caracterizată prin aceea că efectele

juridice pe care le produce sunt de natură fiscală, în mod legal

prima instanță a verificat nu numai dacă actul dedus

judecății este un act administrativ fiscal, ci și dacă, în

lipsa unei asemenea calificări speciale, acesta întrunește

caracterele unui act administrativ.

Din

conținutul noțiunii de act administrativ [art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004] rezultă că, pentru a avea această

calitate, actele emise de autoritățile publice trebuie să fie

susceptibile de a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice,

deci să fie prin ele însele capabile să producă efecte juridice.

În schimb,

operațiunile administrative reprezintă acele forme de activitate ale

administrației publice care nu produc, în sine, niciun efect juridic. Ele

sunt supuse controlului de legalitate al instanței doar odată cu

actul administrativ, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Așadar,

în stabilirea naturii juridice a procesului-verbal contestat esențiale

sunt efectele juridice pe care acesta le produce, evidențiate de natura

măsurilor dispuse în conținutul său, iar nu de forma, denumirea

ori terminologia utilizate de autoritatea emitentă.

Contrar

punctului de vedere exprimat de recurenta-pârâtă și validat prin

opinia majoritară, apreciez că procesul-verbal contestat este un act

administrativ unilateral cu caracter individual, în accepțiunea art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, și

că analiza pe care prima instanță a făcut-o în această

privință este una corectă.

Astfel, din

examinarea elementelor de conținut ale acestui proces-verbal se

constată că emitentul nu s-a limitat la prezentarea situației de

fapt fiscale rezultate în urma controlului și la încunoștințarea

reclamantei cu privire la existența unei obligații care îi revine în

temeiul legii, ci a procedat la instituirea obligației de a calcula,

înregistra și vira la bugetul statului impozitul aferent veniturilor

obținute de persoanele juridice nerezidente, fiind determinat în concret

cuantumul impozitului datorat, cu indicarea persoanelor juridice nerezidente în

sarcina cărora s-a instituit această obligație.

Or, într-o

asemenea situație, în care obligațiile reclamantei își au sursa

în însuși procesul -verbal contestat, nu se poate susține că

acesta nu a produs niciun efect juridic, nicio schimbare în situația

juridică a reclamantei și că aceasta nu se poate considera

lezată în drepturile ori interesele legitime de care a beneficiat

până la acel moment.

Prin urmare,

actul contestat este un act administrativ de autoritate, cenzurabil pe calea

contenciosului administrativ, chiar dacă poartă o denumire

specifică operațiunilor administrative (proces-verbal), astfel

că acțiunea în contencios administrativ promovată de

reclamantă este admisibilă.

1.2.

Referitor la fondul cauzei

Un prim

element care se impune a fi precizat este acela că, prin sentința

recurată au fost menținute măsurile de stabilire a

obligației de calcul, de evidențiere și virare la bugetul

consolidat al statului a impozitului pe veniturile obținute în România de

societățile E. Limited și C. Ltd, acțiunea promovată de

reclamantă fiind respinsă în această privință.

Așadar,

sub acest aspect, criticile recurentei-pârâte sunt lipsite de interes, analiza

instanței de control judiciar urmând să vireze obligațiile

stabilite cu privire la persoanele juridice nerezidente în raport de care

procesul-verbal contestat a fost anulat.

Este vorba de

societățile B. și D. Ltd.

Contrar

susținerilor recurentei-pârâte, din examinarea certificatelor de

rezidență fiscală depuse la dosarul cauzei în primă

instanță rezultă că s-a făcut dovada în interiorul

termenului de prescripție a rezidenței fiscale în Cipru în perioada

încasării veniturilor în România pentru societățile B. și

D. Ltd.

În mod legal

prima instanță a reținut că aceste certificate de

rezidență fiscală respectă cerințele prevăzute la

pct. 15 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare

a Codului fiscal, cu referire la art. 115 din C. fisc., în sensul că ele

cuprind mențiuni cu privire la elementele de identificare ale

beneficiarului de venit, organul emitent al certificatului, au fost depuse în

termenul de prescripție și prezintă Apostila Convenției de

la Haga, al cărei stat semnatar este și Cipru.

Absența

celorlalte elemente enumerate cu titlu exemplificativ în cuprinsul pct. 15

alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, respectiv numele, denumirea, adresa

rezidentului, nu sunt de natură să conducă la

nerecunoașterea actului pe teritoriul României, împrejurare

constatată în mod corect de prima instanță.

Pe cale de

consecință, în ceea ce privește impozitul aferent veniturilor

încasate din România de persoanele juridice nerezidente B. și D. Ltd nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 115 din C. fisc., astfel că sunt

neîntemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă.

recursului formulat de reclamanta A. SRL.

În

această privință, analiza instanței de control judiciar

vizează soluția dată de prima instanță cererii de

anulare a Procesului-verbal nr. 3229 din 7 octombrie 2011, în ceea ce

privește veniturile realizate în România de persoanele juridice

nerezidente C. Ltd și E. Limited Ltd.

Pentru a

dispune respingerea cererii reclamantei, prima instanță a

reținut, pe de o parte, că dispozițiile art. 118 alin. (2) din

C. fisc. și ale pct. 15 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004 nu

înlătură de la aplicare prevederile O.G. nr. 66/1999, iar, pe de

altă parte, că potrivit art. 3 - 5 din O.G. nr. 66/1999,

certificatele de rezidență fiscală eliberate pentru

societățile C. Ltd și E. Limited Ltd trebuiau să poarte

Apostila Convenției de la Haga.

Cu

înscrisurile noi depuse în recurs, reclamanta a făcut dovada

rezidenței fiscale în Cipru a societăților C. Ltd și E.

Limited Ltd. Au fost depuse în acest sens, Certificatul de rezidență

fiscală pentru E. Limited Ltd emis în cadrul Dosarului nr. x, purtând

Apostila Convenției de la Haga aplicată la 04 februarie 2016 sub nr.

25055/16, certificatul de rezidență fiscală pentru C. Ltd, emis

în Dosarul nr. y, având Apostila Convenției de la Haga aplicată la 4

februarie 2016 sub nr. 25056/16 și certificatul de rezidență

fiscală pentru C. Ltd, emis în Dosarul nr. z, purtând apostila

Convenției de la Haga aplicată la 4 februarie 2016, sub nr. 25054/16.

În

aceste circumstanțe, se impunea admiterea recursului declarat de

reclamanta A. SRL, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul

admiterii acțiunii, anulării în parte a Procesului-verbal nr. 3229

din 7 octombrie 2011 și în ceea ce privește măsurile stabilite

pentru persoanele juridice nerezidente C. Ltd și E. Limited Ltd.

Procesat

de GGC - LM