ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 55/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 55/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 55/2017

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

26 mai 2009, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., T.,

U., V., X., Z., obligarea pârâților să lase, în deplină

proprietate și posesie, imobilul teren în suprafață de 6.500 mp

situat în București, sector 2, să se dispună rectificarea C.F.

București, sector 3 și intabularea dreptului său de proprietate.

În drept, a

invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 20 din Legea nr. 15/1990,

H.G. nr. 834/1991, art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Pârâții H.

și I. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat

să se constate că reclamanta a devenit proprietara prin accesiune

asupra construcției ridicate pe terenul revendicat de către aceasta

și obligarea reclamantei la plata sumei de 120.000 euro cu titlu de

despăgubiri.

Pârâții R.,

O. și P. au depus cerere de chemare în garanție a pârâților B.

și Rada.

La termenul

din data de 18 mai 2010, tribunalul a anulat ca netimbrată cererea

reconvențională, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr.

146/1997.

La

același termen, tribunalul a constatat nulă cererea de chemare în

garanție formulată de pârâții R., O., P., având în vedere

că nu a fost îndeplinită obligația de a preciza obiectul cererii

și nici nu s-a timbrat în raport de acesta.

La termenul

din data de 6 octombrie 2014, s-a dispus introducerea în cauză, în

calitate de pârâți, a moștenitorilor defuncților Y. și A.A.

și anume U., T. și V.

La termenul

din data de 23 noiembrie 2015, SC B.B. SA a formulat cerere de intervenție

în interes propriu, cerere ce a fost respinsă în principiu de către

instanță.

Prin

sentința nr. 1468 din 4 decembrie 2015, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a respins excepția inadmisibilității ca

neîntemeiată, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.

SA ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenție și a

obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000

lei către pârâtul R., de 4.500 lei către O. și P., respectiv de

1.000 lei către pârâta I.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut următoarele:

Referitor la

excepția lipsei calității procesuale active și

excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a

apreciat că motivele invocate în susținerea acestor excepții

vizează însuși dreptul supus judecății, fapt pentru care au

fost calificate apărări de fond, fiind avute în vedere cu ocazia

analizării dreptului pretins.

În

același context, excepția de inadmisibilitate a acțiunii în

revendicare întemeiate pe dreptul comun presupune analiza condițiilor

acesteia, motiv pentru care a fost respinsă.

Pe fondul

cauzei, au fost reținute următoarele:

Temeiul

acțiunii în revendicare este compararea titlurilor părților,

reclamanta solicitând să se dea preferință titlului său.

În

speță s-a constatat că reclamanta invocă drept titlu de

proprietate certificatul de atestare din 17 februarie 2002 emis de Ministerul

Industriei și Resurselor.

La rândul

lor, pârâții invocă drept titluri de proprietate contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu succesorii în drepturi ai lui C.C., care,

la rândul lor, dobândiseră imobilul prin succesiune conform sentinței

civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 de pe urma tatălui acestora, C.C.

Prin

acțiunea care a constituit obiectul Dosarului nr. x/1999 al

Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanții din acel dosar,

respectiv A.A., Y. și D.D., în calitatea lor de moștenitori ai

defunctului lor părinte C.C., au obținut admiterea acțiunii lor

în constatarea dreptului de proprietate în indiviziune cu Consiliul General al

Municipiului București și ieșirea din indiviziune cu pârâta Consiliul

General al Municipiului București, fiindu-le atribuită în

coproprietate suprafața de teren de 17.781,843 mp, care reprezintă

63,75% din suprafața totală de 27.893 mp și pentru care au fost

puși în posesie, astfel cum rezultă din procesul - verbal din 16

februarie 2002.

S-a mai

reținut că în baza contractului de vânzare - cumpărare

autentificat din 09 februarie 2004, Y., A.A. și D.D., au vândut lui B.,

cota indiviză de 2.963,640 mp, respectiv cota indiviză de 1.482 mp.

La rândul

lor, A.A., Y. și B. au încheiat la data de 16 septembrie 2002, actul de

partaj voluntar autentificat, prin care s-a stabilit că B. ia în

deplină proprietate și posesie lotul în suprafață de 4.445,640

mp (din acte), 4.445,85 mp (din măsurători). Ulterior, acesta din

urmă a lotizat terenul în mai multe parcele de teren care au fost vândute

pârâților-cumpărători, astfel cum rezultă din contractele

de vânzare - cumpărare, aspect care de altfel a fost reținut și

de către expert prin identificarea acestora ca făcând parte din

parcela în suprafață totală de 9.411 mp, anexa 2 la raportul de

expertiză.

În acest

context, având în vedere că titlurile depuse de părți emană

de la autori diferiți, se impune a se compara drepturile autorilor de la

care provin titlurile.

Astfel cum

s-a menționat anterior, titlul opus de reclamantă este reprezentat de

certificatul de atestare din 17 februarie 2002 emis în baza H.G. nr. 834/1991,

certificat ce a fost emis pentru suprafața de 6.500 mp, teren pentru care

era necesar a se face dovada că acesta se afla în patrimoniul fostei E.E.

Sub acest

aspect s-a constatat din adresa din 08 octombrie 1984 emisă de Comitetul

Executiv al Consiliului Popular al sectorului 3, că terenul ce face

obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se află în

folosință și nicidecum în administrare ce putea fi

dobândită numai printr-o decizie a Sfatului Popular al Capitalei, conform

Decretului nr. 409/1955.

În ceea ce

privește titlurile opuse de pârâți, astfel cum deja s-a

menționat, acestea provin de la autorii defunctului C.C., drept dobândit

de aceștia din urmă în baza unei hotărâri

judecătorești.

Comparând

titlurile părților, tribunalul a apreciat că titlul

pârâților este mai caracterizat decât titlul reclamantei, întrucât provine

de la adevăratul proprietar ce a obținut la rândul său, dreptul

de proprietate încă din anul 1934, pe când titlul reclamantei provine de

la Statul Român, ce avea calitatea de non dominus. Mai mult, titlurile

pârâților au fost transcrise în cartea funciară, pe când reclamanta

nu a făcut dovada faptului că și-a înscris titlul de proprietate

invocat anterior titlului pârâților, titlu care de altfel a fost emis,

după ce printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a

recunoscut dreptul de proprietate în favoarea autorilor pârâților.

Prin urmare,

tribunalul a apreciat că în speță numai pârâții se

bucură de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceștia bucurându-se de o speranță legitimă,

în acest sens fiind cumpărători de bună-credință, în

raport de dispozițiile art. 1898 C. civ. 1865, întrucât au cumpărat

de la adevăratul proprietar. Pârâții nu pot fi puși în

situația de a suporta responsabilitatea statului pentru faptul că a

emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, întrucât în caz

contrar, s-ar înfrânge consecința insecurității raporturilor

juridice. În consecință, tribunalul a apreciat că titlul

pârâților este mai caracterizat, reclamanta neavând un bun în sensul art. 1

Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât

titlul său nu provine de la adevăratul proprietar.

Față

de considerentele menționate, tribunalul a respins cererea ca

neîntemeiată.

În ceea ce

privește cererea de intervenție în interes propriu, având în vedere

că intervenienta urmărește de fapt valorificarea unui drept de

proprietate pentru terenul ce s-ar suprapune cu terenul reclamantului,

fără a se preciza în mod concret, iar pe de altă parte, nu a

fost indicată suprafața ce s-ar regăsi în terenurile

deținute de către pârâți, tribunalul a respins-o ca

neîntemeiată, pretențiile acesteia invocate în raport de titlul pe

care îl deține, respectiv certificatul de atestare a dreptului de

proprietate din 1994, putând eventual să facă obiectul unei

acțiuni speciale.

Prin Decizia nr.

497 din 5 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca

nefondat apelul declarat de către reclamanta SC A. SA împotriva

sentinței menționate.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În cadrul

unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C.

civ., reclamantul trebuie să dovedească în prealabil, dreptul său

de proprietate, adică să exhibe un titlu care, cel puțin din

punct de vedere formal, să ilustreze calitatea sa de proprietar asupra

imobilului revendicat.

În cauză,

apelanta - reclamantă exhibă certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor din 17 decembrie 2002, emis de Ministerul

Industriei și Resurselor conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 50/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat

ca regii autonome și societăți comerciale.

Prin Legea nr.

15/1990, proprietatea de stat asupra mijloacelor fixe și a mijloacelor

circulante a fost trecută în proprietatea regiilor autonome și a

societăților comerciale, ca o primă etapă a

dezetatizării economiei naționale prin reorganizarea

entităților juridice care o exercitau prin așa-zisul drept de

administrare operativă directă. Statul român care era proprietar,

drept ce îl exercita în virtutea Constituției din anul 1965, în numele

întregului popor, renunță la această prerogativă de unic

și absolut proprietar, transferând acest drept persoanelor juridice

rezultate din organizarea fostelor întreprinderi și unități

economice socialiste de stat.

După cum

a statuat și Curtea Constituțională (prin Decizia sa obligatorie

nr. 151 din 17 martie 2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

444 din 25 mai 2005), legea analizată se integrează în realitate în

ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituțional a stabilit

bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de

piață, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esențial

sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit și care se baza pe

proprietatea de stat.

În

privința domeniului de aplicare ale acestui act normativ special,

instanța de contencios constituțional, prin Decizia sa obligatorie nr.

112 din 9 noiembrie 1995, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 9

din 17 ianuarie 1996, a arătat că: „în ceea ce privește

cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate

al societăților comerciale respective, a unor bunuri (…), chestiunea

de a ști dacă, în considerarea reglementării legale din momentul

respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societății

comerciale este de competența instanței judecătorești”.

Din

perspectiva acestor statuări (obligatorii de asemenea, întrucât acest

caracter juridic vizează nu numai dispozitivul deciziilor Curții

Constituționale, ci și considerentele pe care el se sprijină,

potrivit inter alia, Deciziei nr. 1 din 10 ianuarie 2014, parag. 77, a

aceleiași instanțe de contencios constituțional), rezultă

impunerea, ca premisă, a principiului recunoașterii

posibilității instanței de judecată de a verifica dacă

un bun concret a devenit în temeiul Legii nr. 15/1990, parte a patrimoniului

societății nou înființate, ceea ce presupune implicit

calificarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, emis în temeiul Legii nr. 15/1990, ca nefiind un act juridic cu

caracter constitutiv de drepturi, ci unul declarativ. Deși motivarea

autorului excepției de neconstituționalitate a vizat bunurile afirmat

a fi fost dobândite de stat în mod nevalabil, instanța de apel a constatat,

însă, inexistența vreunui argument logic sau juridic pentru

restrângerea interpretării considerentului analizat (care oricum, este

configurat și din punct de vedere formal, de Curtea

Constituțională, ca și principiu), doar la această

categorie de bunuri, în detrimentul altora.

Verificarea

includerii bunului în domeniul de aplicare al Legii nr. 15/1990, se va realiza

pe cale de consecință, de către instanța de judecată,

în concret, prin aplicarea de către organul judiciar, a prevederii legale

(în speță) a art. 20 alin. (2) din Lege: „Bunurile din patrimoniul

societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția

celor dobândite cu alt titlu”, la situația de fapt conturată în cauză.

Această

verificare va putea fi realizată pe cale principală (în cadrul unei

cereri care vizează ca regulă, anularea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate) sau pe cale incidentală - fără

însă, a se mai proceda la anularea actului - în cadrul unei acțiuni

de revendicare, în cursul operațiunii juridice de comparare a titlurilor

exhibate de părți, neexistând niciun considerent de ordin procesual

prohibitiv în acest sens.

Particularizând,

împrejurarea că în speță, s-a soluționat irevocabil litigiul

de contencios administrativ nr. x/2/2010, nu este de natură să

paralizeze juridic, prin invocarea autorității de lucru judecat

(exhibată de apelanta reclamantă), posibilitatea procesuală de

verificare pe calea incidentală enunțată, a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate.

Această

concluzie se impune întrucât soluția pronunțată în respectivul

litigiu de contencios administrativ a fost de respingere a acțiunii în

temeiul prescripției dreptului material la acțiune, nefiind

așadar pronunțată o hotărâre pe fond, de tranșare a

raportului juridic litigios dedus rezolvării, singura care ar fi putut

antrena incidența impedimentului legal de reanaliză judiciară

și implicit, existența unei prezumții absolute de legalitate a

certificatului.

În continuare,

instanța de apel a constatat că, din punct de vedere formal, ambele

părți exhibă un titlu de proprietate asupra imobilului.

Astfel,

intimații pârâți se întemeiază pe titlurile de proprietate

derivate din actele vechi de proprietate ale autorilor lor, din sentința

civilă irevocabilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului

3 București și din actul de partaj voluntar autentificat din 2002 de

B.N.P.A., F.F.

Pe de

altă parte, reclamanta apelantă invocă dreptul de proprietate

recunoscut asupra terenului, de certificatul de atestare a dreptului de

proprietate privată, emis în temeiul Legii nr. 15/1990 (al cărei

beneficiar a fost), de stat.

Realizând

compararea specifică acțiunii în revendicare, Curtea a dat

câștig de cauză intimaților pârâți, dreptul autorilor

acestora fiind mai caracterizat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.

20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, „bunurile din patrimoniul

societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția

celor dobândite cu alt titlu”. Conform art. 645 C. civ., legea este unul din

modurile în care se poate dobândi proprietatea.

Din adresele din

08 octombrie 1984 a Consiliului Popular al sectorului 3 al Municipiului

București, respectiv din 27 ianuarie 1992 a apelantei reclamante, instanța

de apel a reținut că apelanta reclamantă SC A. SA a dobândit

imobilul în litigiu doar cu titlu de folosință, neavând un drept de

administrare operativă directă, singurul care corespunde dreptului

formal, de proprietate, al statului, de la momentul intrării în vigoare a

Legii nr. 15/1990. Așadar, acest bun se încadra în teza de excepție

instituită de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

În

condițiile în care imobilul nu a intrat în patrimoniul

societății apelante reclamante conform dispozițiilor art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990, invocarea acestei norme juridice, prin exhibarea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis, nu reprezintă

un obstacol dirimant în analiza realizată.

Instanța

de apel a conchis că dreptul apelantei reclamante nu va fi preferabil,

atât timp cât nu se poate invoca preferabilitatea unui titlu emis în baza unei

norme juridice care nu se aplica în privința acelui bun, observația

instanței de fond, sub acest aspect, fiind justă.

S-a apreciat,

astfel, caracterul nefondat al criticii din apel relative la faptul că,

întrucât imobilul intrase deja în patrimoniul apelantei, în temeiul legii

speciale, hotărârea judecătorească nr. 601/18 ianuarie 2000 a

Judecătoriei Sectorului 3 București, ar privi un non dominus,

ținându-se cont și de prezența la dosar a actelor vechi de

proprietate ale autorilor, întocmite înainte de 1989.

Instanța

de apel a reținut, totodată, contrar aserțiunii apelantei

reclamante din cererea de chemare în judecată, că, la momentul

înființării prin H.G. nr. 1272/1990 privind înființarea de

societăți comerciale pe acțiuni în industrie - poziția nr. 120,

capitalul social inițial al societății SC A. SA - structura

conform bilanțului la data de 30 iunie 1991, era unul redus, de doar 4.897,7.

De asemenea, potrivit

mențiunilor din cuprinsul actului de partaj voluntar autentificat din 2002

de B.N.P.A., F.F., autorii intimaților și chemații în

garanție au intabulat încă din anul 2001 dreptul de proprietate

confirmat prin sentința civilă irevocabilă nr. 601 din 18

ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului 3 București, în cartea

funciară, prin Încheierea nr. 402 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei

sectorului 3 București.

Acest element

de caracterizare nu poate fi înlăturat, potrivit susținerii apelantei

reclamante, în lipsa unei prevederi legale care să restrângă aria

aspectelor juridice care pot fi avute în vedere în direcția acordării

preferabilității unuia dintre titlurile exhibate în cadrul unei

acțiuni în revendicare.

De asemenea,

intimații, pe măsura dobândirii prin acte de vânzare-cumpărare a

dreptului de proprietate asupra loturilor din imobilul inițial, și-au

înscris în perioada anilor 2004, în cartea funciară, aceste prerogative.

Instanța

de apel a avut în vedere și excepția derivată din

dispozițiile art. 38 (devenit mai apoi art. 36) din Legea nr. 7/1996

privind publicitatea imobiliară, în conformitate cu care „Acțiunea în

rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a

stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va

putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris

un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act

juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în

termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere

formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare

se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu

s-a prescris”.

Din

această perspectivă, dreptul autorilor intimaților este mai

caracterizat, ca urmare a consolidării sale prin subzistența

îndelungată a menționării în evidențele de publicitate

imobiliară funciară.

Pe de

altă parte, apelanta reclamantă nu și-a luat măsurile de

precauție necesare imediat după apariția Legii nr. 15/1990

și a H.G. nr. 834/1991 de care se prevalează, pentru a obține

rapid certificatul de atestare a dreptului său de proprietate și

a-și înscrie dreptul în cartea funciară anterior terților,

precum ar fi autorii intimaților, astfel încât impedimentul cadastral de

suprapunere să nu îi fie mai apoi, opus. Dimpotrivă, din înscrisul

existent la fila 260 fond vol. I, rezultă că încă din 1995, i

s-a pus în vedere de către Biroul de Cadastru și Fond Funciar al

Primăriei sectorului 3, procedura legală pentru obținerea sa.

În fine,

titlurile de proprietate ale intimaților sunt intrate în circuitul civil,

fără ca până în prezent să fi fost anulate. Totodată,

ele se grefează pe actele vechi de proprietate, necontestate până în

prezent, ale autorilor recurenților, astfel cum au fost evidențiate

anterior.

Pentru

ansamblul considerentelor expuse, instanța de apel a apreciat că

dreptul autorilor intimaților este preferabil în bilanțul presupus de

acțiunea în revendicare.

În privința

motivului de apel referitor la contestarea expertizei topografice efectuate în

prima fază a judecății, instanța de apel a apreciat că

este nefondat, întrucât, contrar aserțiunii apelantei reclamante, expertul

a avut în vedere documentația depusă ulterior de către

apelantă, dovadă în acest sens fiind mențiunile din completarea

la raportul de expertiză cu anexele sale.

Expertul

judiciar a arătat însă, atât în cadrul raportului de expertiză,

cât și în completarea la acesta, că, pentru a putea determina

suprapunerile, este necesară delimitarea imobilului apelantei reclamante,

potrivit documentației topografice anexă la certificatul de atestare

a dreptului de proprietate emis (documentație prevăzută și

în conținutul certificatului, prin trimiterea la anexele nr. 2, 4 și

5). Această documentație este în privința acestei

părți, cea originară și relevantă în algoritmul

juridic al unei acțiuni în revendicare și nu planuri realizate

ulterior, viciate inclusiv prin aspectul nerecepționării lor de

autoritățile publice abilitate în domeniu. Mai mult, aceste din

urmă planuri depuse de apelanta reclamantă au fost totuși

evaluate de către expert, care le-a considerat în mod corect - atât

datorită carențelor evocate anterior, cât și faptului că

oricum, ele nu vizau întreaga suprafață revendicată, ci doar o

porțiune din aceasta - insuficiente pentru a putea delimita imobilul

apelantei pentru care în temeiul Legii nr. 15/1990, i s-a emis certificatul de

atestare a dreptului de proprietate.

De altfel,

potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., revenea

apelantei reclamante obligația de a furniza documentația anexă a

certificatului, în vederea completării expertizei, întrucât

documentația a fost realizată în cadrul procedurii specifice Legii nr.

15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 pe care apelanta a urmat-o.

Or, apelanta

a precizat expertului că nu mai are respectiva documentație și

nici nu a depus-o la dosar în urma demersurilor, societatea limitându-se doar

la a indica oficiului de cadastru, anumite coordonate pe care nu le

justifică scriptic și care oricum, nu vizează întreaga

suprafață revendicată (fiind indicată o suprafață

de 2.096 mp).

Determinarea

coordonatelor topografice cadastrale în baza cărora s-a eliberat

certificatul de atestare și în care se încadrează în prezent imobilul

al cărui drept de proprietate îl revendică apelanta nu poate fi

decelată de expert în lipsa documentației menționate, astfel cum

greșit invocă apelanta reclamantă, cu atât mai mult cu cât

suprapuneri au fost constatate de către oficiul de cadastru și

publicitate imobiliară, în lipsa unei documentații topografice

înscrise cadastral a apelantei reclamante, nu numai în referire la

intimații pârâți - al căror drept este intabulat cadastral, dar

și în referire la SC B.B. SA, societate aflată în proximitate ce a

dorit să intervină în proces, arătând că o parte din imobilul

revendicat i-ar aparține.

Nici în apel

reclamanta apelantă nu a depus documentația necesară, subzistând,

așadar, impedimentul procesual.

Din

această perspectivă, instanța de apel a apreciat că

motivului de apel îi va fi aplicabil principiul juridic nemo auditur propriam

turpitudinem allegans - nimeni nu poate invoca în apărare propria sa

culpă, cu efectul respingerii lui.

Pentru

ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a

fost respins ca nefondat.

În temeiul art.

274 C. proc. civ., apelanta - reclamantă a fost obligată să

plătească cheltuieli de judecată în sumă de:

- 1.400 lei,

către intimatul L., onorariu avocat ales aferent fazei procesuale a

apelului, potrivit celor două chitanțe de plată a onorariului cu

date ulterioare pronunțării sentinței apelate; a fost respinsă

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale

a fondului, pe temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât acest intimat

pârât a formulat cererea cu acest obiect abia în apel;

- câte 2.000

lei, către intimații O. și P., respectiv către intimatul R.,

cu aplicarea art. 274 pct. 3 C. proc. civ., reprezentând onorariu avocat ales

redus ca urmare a complexității reduse a cauzei și muncii

concrete a avocatului ales, deoarece cauza a fost soluționată în

cadrul a doar două termene de judecată, fără administrarea

de probe noi, la primul termen de judecată din apel cauza amânându-se

pentru studiul motivelor de apel și pentru formularea întâmpinărilor,

aceste părți neformulând întâmpinare.

S-a luat act

că intimații F. și G. nu au solicitat cheltuieli de

judecată și că intimații U., V., T., H. și I., J.

și K., D. și E., M., N. și B. și C. și-au rezervat

dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Împotriva

deciziei menționate, a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC

A. SA, criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 304 pct. 5, 6 și 9 C.

proc. civ., susținându-se, în esență, următoarele:

a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a

unei alte instanțe, precum și a principiilor

disponibilității și al autorității de lucru judecat.

În mod

greșit, instanța a apreciat că poate verifica pe cale

incidentală, în cadrul acțiunii în revendicare, valabilitatea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 februarie 2002, ce

reprezintă titlul recurentei - reclamante.

Instanța

nu a fost învestită cu o astfel de cerere în cauză, astfel încât,

prin verificarea legalității titlului, chiar și pe cale

incidentală, cum s-a pretins, instanța nu a respectat limitele

învestirii sale, stabilite prin pretenția concretă formulată de

către reclamant. Pronunțarea ultra petita, asupra a ceea ce nu s-a

cerut, atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

6 C. proc. civ.

Pe de

altă parte, verificarea actului administrativ în discuție s-a

realizat pe cale principală de către instanța de judecată

competentă în cadrul Dosarului nr. x/2/2010, care a avut ca obiect tocmai anularea

acestui act. Faptul că acțiunea a fost respinsă este de

natură a determina nașterea autorității de lucru judecat în

privind valabilității titlului de proprietate, prezumția de

legalitate a acestuia nemaiputând fi combătută.

Instanța

civilă ar putea analiza pe cale incidentală valabilitatea unui

certificat de atestare a dreptului de proprietate doar dacă nu a existat o

acțiune principală având ca obiect anularea acestui act

soluționată în mod irevocabil.

Ipoteza

contrară, reținută de instanța de apel, încalcă

puterea de lucru judecat a primei hotărâri.

Încălcarea

autorității de lucru judecat născute în urma

soluționării definitive și irevocabile a cauzei ce a format

obiectul Dosarului nr. x/2/2010 reprezintă o încălcare a normelor

imperative prevăzute de art. 164 C. proc. civ., sancționată cu

nulitatea absolută în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

context în care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ.

de apel a aplicat și interpretat în mod greșit dispozițiile

Legii nr. 15/1990, prin aprecierea că titlul intimaților este

preferabil titlului reclamantei, ca urmare a faptului că imobilul nu ar fi

intrat în patrimoniul acesteia, conform dispozițiilor art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 15/1990.

În primul

rând, instanța a reținut în mod greșit că titlul de proprietate

al reclamantei este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de

proprietate, atât timp cât dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu

a fost dobândit direct în temeiul legii, odată cu adoptarea Legii nr. 15/1990.

Dreptul reclamantei

a fost recunoscut ulterior cu efect retroactiv prin eliberarea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate din 17 decembrie 2002, acest act

reprezentând titlu de proprietate doar în sens de instrumentum, cu efect

declarativ de drepturi.

Astfel, prin

acest act s-a constatat faptul că erau îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra

terenului în litigiu în condițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, având în

vedere că identificarea terenului revendicat în prezenta cauză s-a

realizat prin documentația care stă la baza emiterii certificatului

de atestare.

Certificatul

de atestare a dreptului de proprietate s-a eliberat după verificarea

îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și a

următoarelor documente depuse: memoriul tehnic privind modul de utilizare

al terenurilor aflate în administrația societății; documente

privind dovada dreptului de administrare asupra terenurilor deținute de

către autoarea reclamantei.

Efectul

eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate

constă în recunoașterea de către autoritățile statului

a existenței dreptului de proprietate. Mai mult, din anul 1993, reclamanta

a deschis propriul rol fiscal și a achitat impozitul aferent

suprafeței de 6.500 mp.

În al doilea

rând, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art.

20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, care exceptează dobândirea în

proprietate de către societățile comerciale a bunurilor care au

intrat în patrimoniul lor la momentul înființării cu un alt titlu

decât cel de proprietate.

Astfel,

instanța a considerat că nu ar fi aplicabil, deoarece bunul a fost

transmis reclamantei în anul 1984 cu titlul de folosință, ceea ce

înseamnă că a intrat în patrimoniul reclamantei cu un alt titlu decât

cel de proprietate.

În realitate,

niciuna dintre întreprinderile socialiste nu deținea bunuri cu titlu de

proprietate. Preluând interpretarea instanței de apel, ar însemna că

această dispoziție nu ar fi niciodată aplicabilă.

Pe de

altă parte, bunurile proprietate a statului erau date în administrare

întreprinderilor socialiste, acestea fiind organizații economice care le

exploatau în scop economic (art. 2 din Legea nr. 5/1978 cu privire la

organizarea și conducerea unităților socialiste de stat, precum

și la funcționarea acestora pe baza autoconducerii muncitorești

și autogestiunii economico-financiare).

Faptul

că, în adresele indicate de instanță s-ar menționa că

terenul cu privire la care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de

proprietate ar fi fost atribuite reclamantei „în folosință”, iar nu

în administrare, nu este de natură a conduce la concluzia că bunul nu

făcea parte din patrimoniul reclamantei, atât timp cât înainte de anul

1990 nu exista o distincție între dreptul de administrare și dreptul

de folosință, aceste două drepturi având același

conținut.

Astfel,

înainte de anul 1990, dreptul de administrare nu conferea mai multe drepturi

decât folosința, ambii termeni având în realitate același

înțeles, respectiv că bunurile fuseseră atribuite

societății în vederea exploatării acestora.

Prin urmare,

contrar celor reținute de instanța de apel, terenul revendicat s-a

aflat în patrimoniul reclamantei, iar ca urmare a adoptării Legii nr. 15/1990,

reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia.

de apel a interpretat și aplicat greșit principiile în raport de care

se soluționează acțiunea în revendicare.

Recurenta - reclamantă

a susținut că titlul său de proprietate este preferabil titlului

de proprietate invocat de pârâți, dreptul fiind dobândit cu

bună-credință în temeiul Legii nr. 15/1990, înainte de

formularea vreunei notificări sau acțiuni de către pârâți

și chiar anterior sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000

invocate de pârâți, titlul acestora provenind de la un non dominus.

În acest

context, toate actele subsecvente pronunțării hotărârii

judecătorești invocate, prin care s-a partajat, s-a dezmembrat

și s-a înstrăinat pe subloturi suprafața în care se include

terenul de 6.500 mp proprietatea reclamantei, sunt irelevante în compararea de

titluri, întrucât cei care au vândut nu aveau calitatea de proprietari ai

terenului.

Astfel, în ceea

ce privește titlurile invocate de pârâți, instanța de apel a

reținut că acestea provin de la autorii defunctului C.C., drept dobândit

de aceștia din urmă în baza unei hotărâri

judecătorești.

În realitate,

titlurile pârâților provin de la un non dominus, având în vedere că

la data pronunțării sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000,

imobilul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul Statului român.

Astfel, ca

urmare a adoptării Legii nr. 15/1990, reclamanta a dobândit dreptul de

proprietate asupra suprafeței de 6.500 mp, drept care prin urmare a

ieșit la acel moment din patrimoniul Statului Român.

Or, litigiul

care a format obiectul Dosarului nr. x/1999 și care s-a finalizat cu

pronunțarea sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 s-a

desfășurat ulterior eliberării Certificatului de atestare a

dreptului de proprietate.

Mai mult,

litigiul s-a desfășurat doar în contradictoriu cu pârâta Consiliul

General al Municipiului București, iar nu și în contradictoriu cu reclamanta,

deși aceasta era titularul dreptului de proprietate asupra suprafeței

de 6.500 mp, asupra căreia s-a solicitat constatarea dreptului de

proprietate.

Mai mult, acest

aspect era cunoscut părților, întrucât prin adresa din 07 februarie 2000

comunicată în Dosarul nr. x/1999, Departamentul Patrimoniu Imobiliar din

cadrul Primăriei Municipiului București a arătat că „terenul

identificat în baza raportului de expertiză tehnică dispusă în Dosarul

nr. x/1999, este inclus în suprafața de teren ce a fost atribuită în

baza H.G.R. nr. 834/1991 SC B.B. SA (parțial) și SC A. SA” Prin

urmare, chiar anterior pronunțării hotărârii

judecătorești invocate de pârâți, se cunoștea faptul

că parte din terenul a cărei restituire fusese solicitată fusese

atribuit în proprietate reclamantei și nu mai făcea parte din

patrimoniul Statului Român, ceea ce dovedește reaua-credință a

autorului pârâților.

Statul român

nu mai putea dispune restituirea suprafeței de teren de 6.500 mp, deoarece

prin efectul Legii nr. 15/1990 a renunțat la prerogativa de unic și

absolut proprietar asupra acestor bunuri și a prevăzut trecerea lor

în proprietatea privată a reclamantei.

Intimații

s-ar fi putut prevala de hotărârea judecătorească și ar fi

avut un bun preferabil doar dacă acea sentință ar fi avut o

dată anterioară dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei,

realizat prin efectul Legii nr. 15/1990.

Totodată,

argumentul reținut de instanța de apel privind caracterul preferabil

al titlului de proprietate al pârâților, raportat la faptul că

aceștia și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară

nu poate fi reținut, deoarece această regulă se aplică în

situația în care ambele titluri comparate provin de la același autor,

ceea ce nu era cazul.

Pe de

altă parte, reclamanta a efectuat demersuri la Oficiul de Cadastru și

Publicitate Imobiliară în vederea înscrierii dreptului său de

proprietate în cartea Funciară, cererea fiind respinsă tocmai ca

urmare a constatării suprapunerii, astfel că lipsa înscrierii

dreptului de proprietate nu poate fi imputată reclamantei.

a mai susținut că instanța de apel, în mod nelegal a respins

cererea sa de refacere și completare a expertizei administrate de prima

instanță.

În acest fel,

au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. privind

rolul activ al judecătorului, dar și cele ale art. 167 alin. (1) C.

proc. civ., dat fiind că motivele de apel priveau aspectul în

legătură cu care proba a fost solicitată, fiind, astfel, limitată

posibilitatea reclamantei de a-și dovedi pretențiile.

În acest

sens, recurenta a arătată că instanța de apel a

reținut în mod greșit că planurile depuse de către

reclamantă au fost avute în vedere de expert, în condițiile în care

ultimele planuri cadastrale au fost depuse chiar la ultimul termen de

judecată în fața primei instanțe.

Mai mult

existența suprapunerii fiind neîndoielnică, instanța avea

obligația de a lămuri situația de fapt prin administrarea de

probe înainte de a pronunța o hotărâre.

Astfel, în

anul 2008, Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară a confirmat

existența suprapunerii între terenul ce face obiectul certificatului de

atestare a dreptului de proprietate și suprafețele aflate în posesia

pârâților.

Având în

vedere, însă, că actele juridice succesive prin care s-au înstrăinat/partajat

părți din suprafața de teren revendicată, reclamanta a

solicitat efectuarea unei expertize pentru identificarea topografică

concretă a fiecărei suprafețe de teren din posesia

pârâților cu suprafața de teren revendicată.

Expertul

desemnat în cauză a refuzat să analizeze planurile depuse de reclamantă,

planuri care au stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de

proprietate și a concluzionat în mod eronat și abuziv că nu

poate stabili suprapunerea terenului SC A. SA (6.500 mp) cu loturile

pârâților.

Or, în

condițiile în care existența unei suprapuneri este certă,

rezultând fără tăgadă din răspunsul Oficiului de Cadastru

și Publicitate Imobiliară, care a confirmat existența

suprapunerii, arătându-se, totodată, suita de terenuri și

proprietari implicați, este evident că se putea determina din punct

de vedere cadastral și topografic conturul și coordonatele

topografice ale terenului subscrisei și ale loturilor pârâților.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor

dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de

recurs urmează a fi examinate exclusiv din perspectiva cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu și a

celorlalte două cazuri de recurs invocate, respectiv cele descrise de art.

304 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Constatarea

expusă se întemeiază pe faptul că instanța de apel a

confirmat nu numai soluția adoptată de către prima

instanță, de respingere a cererii în revendicare imobiliară, ci

și considerentele esențiale regăsite în sentință, răspunzând

unor motive de apel similare în conținut cu motivele de recurs supuse

analizei Înaltei Curți.

Această

modalitate de evocare a fondului impune verificarea de către instanța

de recurs a modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor

legale invocate prin motivele de apel, nefiind incidente cazurile de recurs

aplicabile într-o situație în care instanța de apel ar fi

pronunțat o soluție diferită de cea a primei instanțe sau,

deși ar fi menținut sentința, ar fi substituit sau completat

motivarea cu argumente noi.

În contextul

cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

observă că toate considerentele din decizia recurată - ca, de altfel,

și din hotărârea primei instanțe - au fost expuse în cadrul

comparării titlurilor de proprietate înfățișate de

către părți, specifică acțiunii în revendicare

formulate în cauză. Din acest motiv, criticile recurentei vor fi cercetate

prin prisma raționamentului juridic presupus de compararea titlurilor, și

nu în mod necesar în ordinea stabilită de către recurentă

și redată în memoriul de recurs.

Înalta Curte

reține că, în analiza comparativă, ambele instanțe de fond au

pornit de la premisa că, din punct de vedere formal, ambele

părți exhibă un titlu de proprietate asupra suprafețelor de

teren în litigiu, totalizând 6.500 mp, situate în București, sector 2.

Astfel, pârâții

persoane fizice se întemeiază pe contracte de vânzare - cumpărare încheiate

cu numitul B., care, la rândul său, dobândise suprafețele de teren

respective prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 9

februarie 2001 și prin actul de partaj voluntar autentificat din 2002,

ambele încheiate cu moștenitorii numitului C.C. (A.A., Y. și D.D.),

al căror drept de proprietate al acestora a fost recunoscut prin sentința

civilă irevocabilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului

3 București.

Ambele

instanțe de fond au mai reținut că C.C. a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului în litigiu încă din anul 1934, instanța

de apel făcând în mod expres referire la „actele vechi de proprietate”

aflate la filele 30 și următoarele din dosarul de fond, vol. II. Din

conținutul acestora, rezultă că autorul a dobândit suprafețe

de teren totalizând 10,5 ha prin contracte de vânzare - cumpărare

încheiate în formă autentică în perioada 1934 - 1935.

În ceea ce o

privește pe reclamanta SC A. SA, s-a reținut că aceasta

invocă dreptul de proprietate recunoscut asupra terenului prin certificatul

de atestare a dreptului de proprietate privată emis în temeiul Legii nr. 15/1990

și al H.G. nr. 834/1991 de către stat.

În acest

context, instanța de apel a constatat că dreptul invocat de

către reclamantă nu este preferabil titlului pârâților, în

condițiile în care terenul în litigiu nu a intrat în patrimoniul

societății reclamante conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

astfel încât invocarea acestei norme juridice, prin exhibarea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate emis, nu reprezintă un obstacol

dirimant în analiza realizată.

Prin motivele

de recurs (în cadrul celei de-a doua critici, în ordinea stabilită de

către recurentă, astfel cum a fost redată prin prezenta decizie),

s-a susținut că instanța de apel ar fi ignorat faptul că

recurenta - reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

direct în temeiul Legii nr. 15/1990, de la data adoptării legii, certificatul

de atestare a dreptului de proprietate reprezentând titlu de proprietate doar

în sens de instrumentum, cu efect declarativ al dreptului de proprietate.

Contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel nu a apreciat că

certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991

ar avea efect constitutiv.

Pe lângă

faptul că o asemenea apreciere nu se regăsește ca atare în

cuprinsul deciziei recurate, se observă că instanța de apel a reținut

că reclamanta invocă un drept de proprietate ce a fost recunoscut

prin actul administrativ în discuție, ceea ce înseamnă tocmai acceptarea

unui efect declarativ produs de acel act și a semnificației sale juridice

exclusiv de instrument probator al preexistenței dreptului de proprietate

în patrimoniul societății din momentul intrării în vigoare a

Legii nr. 15/1990, drept născut în temeiul legii.

În

măsura în care pârâții nu ar fi înfățișat, la rândul

lor, un titlu, înscrisul invocat de către reclamantă era suficient în

cadrul acțiunii în revendicare pentru a i se da acesteia câștig de

cauză părții.

Or,

instanțele de fond au reținut că și pârâții s-au

prevalat de un titlu de proprietate, situație în care au procedat la

compararea titlurilor părților.

Prin cererea

de recurs (cel de-al treilea motiv, în ordinea stabilită de către

recurentă), s-a susținut că, în mod greșit, instanța

de apel a considerat că titlul pârâților este preferabil titlului

reclamantei.

Recurenta - reclamantă

nu a contestat însăși operațiunea de comparare a titlurilor, ci,

susținând că instanța de apel ar fi aplicat greșit

principiile în raport de care se soluționează acțiunea în

revendicare, a infirmat de fapt aprecierile referitoare la proba titlului

pârâților, în raport de care instanța a aplicat o anumită regulă

de comparare a titlurilor.

Astfel, s-a

susținut că titlul de proprietate al pârâților provine de la o

persoană ce nu a avut calitatea de proprietar, în condițiile în care la

momentul pronunțării sentinței civile nr. 601/2000, terenul de 6.500

mp nu se mai afla în patrimoniul Statului Român, ci în patrimoniul reclamantei,

ca urmare a efectelor adoptării Legii nr. 15/1990.

Prin aceste

susțineri, recurenta a acceptat că este necesară, în analiza

comparativă, verificarea titlului autorilor părților, necontestând

că este incidentă situația în care titlurile

înfățișate provin de la autori diferiți, reținută

de către instanțele de fond.

În acest

context, recurenta a pretins nu numai că titlurile pârâților provin

de la un non dominus, deoarece Statul Român nu mai era, la acel moment,

proprietar al terenului, dar și faptul că autorii acestora - reclamanți

în dosarul finalizat prin sentința civilă nr. 601/2000 - ar fi fost

de rea - credință, deoarece cunoșteau calitatea lui SC A. SA de

proprietar al terenului și, cu toate acestea, litigiul s-a

desfășurat ulterior eliberării certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, doar în contradictoriu cu SC A. SA.

Aceste

susțineri ale recurentei - reclamante pornesc de la premisa

greșită că autorii pârâților ar fi dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului în litigiu prin sentința civilă nr. 601/2000

pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București (în

legătură cu care instanța de apel a reținut în cauză

că este irevocabilă) și, mai mult, dreptul ar fi fost dobândit

de la Statul Român (care ar fi dispus „restituirea” suprafeței de 6.500

mp).

Prin acea

hotărâre judecătorească (fila 96 vol. I dosar tribunal), a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanții A.A., Y. și D.D.

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București,

s-a constatat că reclamanții dețin cota de 63,75% din dreptul de

proprietate asupra terenului de 27.893,087 mp, în indiviziune cu pârâtul, care

deține o cotă de 36,25%, s-a procedat la sistarea stării de

indiviziune și s-a atribuit reclamanților teren în

suprafață de 17.781,843 mp, iar pârâtului, o suprafață de

10.111,244 mp.

Hotărârea

judecătorească în discuție nu are caracter constitutiv de

drepturi, în condițiile în care doar constată preexistența

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, chiar dacă în

indiviziune cu pârâtul. Efectul declarativ al dreptului de proprietate este

asigurat și din perspectiva dispoziției de sistare a indiviziunii,

care a consolidat dreptul de proprietate în patrimoniul reclamanților, de

această dată în mod exclusiv și asupra unei suprafețe de

teren delimitate fizic.

Doar

dacă s-ar fi atribuit către fiecare parte în proces, prin partajul

judiciar, o suprafață de teren mai mare decât cea deținută

în coproprietate, s-ar fi putut vorbi despre un efect constitutiv al dreptului.

Or, atribuirea către reclamanți a vizat o suprafață

egală cu cea reprezentată de cota de 63,75% din terenul de 27.893,087

mp.

Statul Român

nu a figurat în procesul respectiv, persoana chemată în judecată

fiind autoritatea administrativă locală.

Efectul

declarativ produs de sentința civilă nr. 601/2000 înseamnă, pe

de o parte, că, din punct de vedere probator, titlul de proprietate al

autorilor pârâților este reprezentat chiar de înscrisurile care

atestă actul juridic prin care a fost dobândit dreptul de proprietate,

respectiv contractele de vânzare - cumpărare din anii 1935 - 1935,

menționate anterior, întregite cu sentința civilă nr. 601/2000,

prin care se confirmă și se consolidează dreptul în patrimoniul

moștenitorilor proprietarului, întocmai cum a reținut instanța

de apel în cauză.

Pe de

altă parte, acest efect înseamnă că dreptul de proprietate nu a

ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului inițial și

s-a transmis pe cale succesorală în patrimoniul moștenitorilor

săi, astfel încât statul nu avea în patrimoniu însuși dreptul de

proprietate asupra terenului în litigiu înainte de adoptarea Legii nr. 15/1990.

Pentru acest motiv, societatea reclamantă nu putea dobândi, la rândul

său, dreptul de proprietate în temeiul acestei legi, care se presupunea a

se constitui din patrimoniul statului (fără a avea

relevanță distincția între domeniul privat și cel public,

introdusă abia ulterior prin Legea nr. 18/1991 și prin

Constituția adoptată în anul 1991).

După cum

s-a arătat anterior, recurenta - reclamantă a formulat în cauză și

susțineri referitoare la reaua - credință a reclamanților

din procesul finalizat prin sentința civilă nr. 601/2000.

Pe lângă

faptul că recurenta afirmă în mod greșit că litigiul s-ar

fi desfășurat ulterior eliberării certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, în condițiile în care certificatul a fost emis

abia la data de 17 februarie 2002, după pronunțarea sentinței în

discuție, se reține că susținerile din recurs sunt lipsite

de relevanță în cadrul acțiunii în revendicare, în care

interesează probarea modului de dobândire a dreptului de proprietate de

către partea sau părțile care pretind deținerea acestui

drept.

Din acest

punct de vedere, sentința civilă nr. 601/2000 reprezintă un

mijloc de probă, în sensul confirmării, cu efect retroactiv, a existenței

dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor pârâților din prezenta

cauză, revenindu-i reclamantei din acțiunea în revendicare sarcina

probării propriului mod de dobândire a dreptului pretins a exista în

patrimoniul său.

Împrejurarea

că sentința nu a fost pronunțată în contradictoriu cu SC A.

SA nu împiedică analiza comparativă a titlurilor, care, prin

ipoteză, are în vedere tocmai titluri care nu au mai fost opuse reciproc.

Dacă a avut deja loc o verificare comparativă a titlurilor reciproc

opuse, eventuala hotărâre judecătorească ar produce nu numai efecte

obligatorii față de ambele părți, dar chiar efectul negativ

al autorității de lucru judecat, în sensul că ar împiedica o

nouă comparare a titlurilor într-un litigiu ulterior.

Față

de cele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile

recurentei din cel de-al treilea motiv de recurs referitoare la modul de

apreciere de către instanța de apel a titlurilor pârâților, în

raport de titlul autorilor lor.

Din

această perspectivă, este corectă concluzia

preferabilității titlului pârâților față de titlul

reclamantei, atât timp cât statul nu avea în patrimoniu dreptul de proprietate

asupra terenului în litigiu înainte de adoptarea Legii nr. 15/1990, astfel

încât societatea reclamantă nu a dobândit dreptul de proprietate în

temeiul acestei legi.

Cu toate

că aprecierile anterioare sunt suficiente pentru conturarea soluției

ce trebuie adoptată în cauză, urmează a se răspunde și

celorlalte motive de recurs, context în care se constată că și

acestea sunt nefondate.

Prin primul

motiv (în ordinea stabilită prin memoriul de recurs), recurenta a

susținut, în esență, că instanța de apel nu era

îndreptățită să verifice valabilitatea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 17 februarie 2002, în sensul de a

constata neîndeplinirea condițiilor din Legea nr. 15/1990 pentru

constituirea dreptului de proprietate în patrimoniul societății

reclamante.

S-a

arătat deja că susțineri similare au format obiectul motivelor

de apel, astfel încât cercetarea motivelor de recurs implică verificarea

legalității menținerii soluției primei instanțe, din

perspectiva modului de interpretare și de aplicare a dispozițiilor

legale incidente.

Noțiunea

de „titlu” în contextul acțiunii în revendicare imobilia