ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 55/2017

Decizia nr. 55/2017 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 26 mai 2009, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., T., U., V., X., Z., obligarea pârâților să lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul teren în suprafață de 6.500 mp situat în București, sector 2, să se dispună rectificarea C.F. București, sector 3 și intabularea dreptului său de proprietate. În drept, a invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 20 din Legea nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Pârâții H. și I. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate că reclamanta a devenit proprietara prin accesiune asupra construcției ridicate pe terenul revendicat de către aceasta și obligarea reclamantei la plata sumei de 120.000 euro cu titlu de despăgubiri. Pârâții R., O. și P. au depus cerere de chemare în garanție a pârâților B. și Rada. La termenul din data de 18 mai 2010, tribunalul a anulat ca netimbrată cererea reconvențională, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997. La același termen, tribunalul a constatat nulă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții R., O., P., având în vedere că nu a fost îndeplinită obligația de a preciza obiectul cererii și nici nu s-a timbrat în raport de acesta.

La termenul din data de 6 octombrie 2014, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a moștenitorilor defuncților Y. și A.A. și anume U., T. și V. La termenul din data de 23 noiembrie 2015, SC B.B. SA a formulat cerere de intervenție în interes propriu, cerere ce a fost respinsă în principiu de către instanță.

Prin sentința nr. 1468 din 4 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenție și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 lei către pârâtul R., de 4.500 lei către O. și P., respectiv de 1.000 lei către pârâta I. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele: Referitor la excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a apreciat că motivele invocate în susținerea acestor excepții vizează însuși dreptul supus judecății, fapt pentru care au fost calificate apărări de fond, fiind avute în vedere cu ocazia analizării dreptului pretins.

În același context, excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun presupune analiza condițiilor acesteia, motiv pentru care a fost respinsă. Pe fondul cauzei, au fost reținute următoarele: Temeiul acțiunii în revendicare este compararea titlurilor părților, reclamanta solicitând să se dea preferință titlului său. În speță s-a constatat că reclamanta invocă drept titlu de proprietate certificatul de atestare din 17 februarie 2002 emis de Ministerul Industriei și Resurselor. La rândul lor, pârâții invocă drept titluri de proprietate contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu succesorii în drepturi ai lui C.C., care, la rândul lor, dobândiseră imobilul prin succesiune conform sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 de pe urma tatălui acestora, C.C.

Prin acțiunea care a constituit obiectul Dosarului nr. x/1999 al Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanții din acel dosar, respectiv A.A., Y. și D.D., în calitatea lor de moștenitori ai defunctului lor părinte C.C., au obținut admiterea acțiunii lor în constatarea dreptului de proprietate în indiviziune cu Consiliul General al Municipiului București și ieșirea din indiviziune cu pârâta Consiliul General al Municipiului București, fiindu-le atribuită în coproprietate suprafața de teren de 17.781,843 mp, care reprezintă 63,75% din suprafața totală de 27.893 mp și pentru care au fost puși în posesie, astfel cum rezultă din procesul - verbal din 16 februarie 2002. S-a mai reținut că în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 09 februarie 2004, Y., A.A.

și D.D., au vândut lui B., cota indiviză de 2.963,640 mp, respectiv cota indiviză de 1.482 mp. La rândul lor, A.A., Y. și B. au încheiat la data de 16 septembrie 2002, actul de partaj voluntar autentificat, prin care s-a stabilit că B. ia în deplină proprietate și posesie lotul în suprafață de 4.445,640 mp (din acte), 4.445,85 mp (din măsurători). Ulterior, acesta din urmă a lotizat terenul în mai multe parcele de teren care au fost vândute pârâților-cumpărători, astfel cum rezultă din contractele de vânzare - cumpărare, aspect care de altfel a fost reținut și de către expert prin identificarea acestora ca făcând parte din parcela în suprafață totală de 9.411 mp, anexa 2 la raportul de expertiză.

În acest context, având în vedere că titlurile depuse de părți emană de la autori diferiți, se impune a se compara drepturile autorilor de la care provin titlurile. Astfel cum s-a menționat anterior, titlul opus de reclamantă este reprezentat de certificatul de atestare din 17 februarie 2002 emis în baza H.G. nr. 834/1991, certificat ce a fost emis pentru suprafața de 6.500 mp, teren pentru care era necesar a se face dovada că acesta se afla în patrimoniul fostei E.E. Sub acest aspect s-a constatat din adresa din 08 octombrie 1984 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al sectorului 3, că terenul ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se află în folosință și nicidecum în administrare ce putea fi dobândită numai printr-o decizie a Sfatului Popular al Capitalei, conform Decretului nr. 409/1955.

În ceea ce privește titlurile opuse de pârâți, astfel cum deja s-a menționat, acestea provin de la autorii defunctului C.C., drept dobândit de aceștia din urmă în baza unei hotărâri judecătorești. Comparând titlurile părților, tribunalul a apreciat că titlul pârâților este mai caracterizat decât titlul reclamantei, întrucât provine de la adevăratul proprietar ce a obținut la rândul său, dreptul de proprietate încă din anul 1934, pe când titlul reclamantei provine de la Statul Român, ce avea calitatea de non dominus. Mai mult, titlurile pârâților au fost transcrise în cartea funciară, pe când reclamanta nu a făcut dovada faptului că și-a înscris titlul de proprietate invocat anterior titlului pârâților, titlu care de altfel a fost emis, după ce printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a recunoscut dreptul de proprietate în favoarea autorilor pârâților.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că în speță numai pârâții se bucură de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia bucurându-se de o speranță legitimă, în acest sens fiind cumpărători de bună-credință, în raport de dispozițiile art. 1898 C. civ. 1865, întrucât au cumpărat de la adevăratul proprietar. Pârâții nu pot fi puși în situația de a suporta responsabilitatea statului pentru faptul că a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, întrucât în caz contrar, s-ar înfrânge consecința insecurității raporturilor juridice. În consecință, tribunalul a apreciat că titlul pârâților este mai caracterizat, reclamanta neavând un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât titlul său nu provine de la adevăratul proprietar.

Față de considerentele menționate, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată. În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu, având în vedere că intervenienta urmărește de fapt valorificarea unui drept de proprietate pentru terenul ce s-ar suprapune cu terenul reclamantului, fără a se preciza în mod concret, iar pe de altă parte, nu a fost indicată suprafața ce s-ar regăsi în terenurile deținute de către pârâți, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, pretențiile acesteia invocate în raport de titlul pe care îl deține, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1994, putând eventual să facă obiectul unei acțiuni speciale. Prin Decizia nr. 497 din 5 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanta SC A. SA împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantul trebuie să dovedească în prealabil, dreptul său de proprietate, adică să exhibe un titlu care, cel puțin din punct de vedere formal, să ilustreze calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat. În cauză, apelanta - reclamantă exhibă certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 decembrie 2002, emis de Ministerul Industriei și Resurselor conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 50/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

Prin Legea nr. 15/1990, proprietatea de stat asupra mijloacelor fixe și a mijloacelor circulante a fost trecută în proprietatea regiilor autonome și a societăților comerciale, ca o primă etapă a dezetatizării economiei naționale prin reorganizarea entităților juridice care o exercitau prin așa-zisul drept de administrare operativă directă. Statul român care era proprietar, drept ce îl exercita în virtutea Constituției din anul 1965, în numele întregului popor, renunță la această prerogativă de unic și absolut proprietar, transferând acest drept persoanelor juridice rezultate din organizarea fostelor întreprinderi și unități economice socialiste de stat. După cum a statuat și Curtea Constituțională (prin Decizia sa obligatorie nr. 151 din 17 martie 2005, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 444 din 25 mai 2005), legea analizată se integrează în realitate în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituțional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piață, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esențial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit și care se baza pe proprietatea de stat. În privința domeniului de aplicare ale acestui act normativ special, instanța de contencios constituțional, prin Decizia sa obligatorie nr. 112 din 9 noiembrie 1995, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 9 din 17 ianuarie 1996, a arătat că: „în ceea ce privește cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăților comerciale respective, a unor bunuri (…), chestiunea de a ști dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societății comerciale este de competența instanței judecătorești”. Din perspectiva acestor statuări (obligatorii de asemenea, întrucât acest caracter juridic vizează nu numai dispozitivul deciziilor Curții Constituționale, ci și considerentele pe care el se sprijină, potrivit inter alia, Deciziei nr. 1 din 10 ianuarie 2014, parag.

77, a aceleiași instanțe de contencios constituțional), rezultă impunerea, ca premisă, a principiului recunoașterii posibilității instanței de judecată de a verifica dacă un bun concret a devenit în temeiul Legii nr. 15/1990, parte a patrimoniului societății nou înființate, ceea ce presupune implicit calificarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis în temeiul Legii nr. 15/1990, ca nefiind un act juridic cu caracter constitutiv de drepturi, ci unul declarativ. Deși motivarea autorului excepției de neconstituționalitate a vizat bunurile afirmat a fi fost dobândite de stat în mod nevalabil, instanța de apel a constatat, însă, inexistența vreunui argument logic sau juridic pentru restrângerea interpretării considerentului analizat (care oricum, este configurat și din punct de vedere formal, de Curtea Constituțională, ca și principiu), doar la această categorie de bunuri, în detrimentul altora.

Verificarea includerii bunului în domeniul de aplicare al Legii nr. 15/1990, se va realiza pe cale de consecință, de către instanța de judecată, în concret, prin aplicarea de către organul judiciar, a prevederii legale (în speță) a art. 20 alin. (2) din Lege: „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”, la situația de fapt conturată în cauză. Această verificare va putea fi realizată pe cale principală (în cadrul unei cereri care vizează ca regulă, anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate) sau pe cale incidentală - fără însă, a se mai proceda la anularea actului - în cadrul unei acțiuni de revendicare, în cursul operațiunii juridice de comparare a titlurilor exhibate de părți, neexistând niciun considerent de ordin procesual prohibitiv în acest sens.

Particularizând, împrejurarea că în speță, s-a soluționat irevocabil litigiul de contencios administrativ nr. x/2/2010, nu este de natură să paralizeze juridic, prin invocarea autorității de lucru judecat (exhibată de apelanta reclamantă), posibilitatea procesuală de verificare pe calea incidentală enunțată, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Această concluzie se impune întrucât soluția pronunțată în respectivul litigiu de contencios administrativ a fost de respingere a acțiunii în temeiul prescripției dreptului material la acțiune, nefiind așadar pronunțată o hotărâre pe fond, de tranșare a raportului juridic litigios dedus rezolvării, singura care ar fi putut antrena incidența impedimentului legal de reanaliză judiciară și implicit, existența unei prezumții absolute de legalitate a certificatului.

În continuare, instanța de apel a constatat că, din punct de vedere formal, ambele părți exhibă un titlu de proprietate asupra imobilului. Astfel, intimații pârâți se întemeiază pe titlurile de proprietate derivate din actele vechi de proprietate ale autorilor lor, din sentința civilă irevocabilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului 3 București și din actul de partaj voluntar autentificat din 2002 de B.N.P.A., F.F. Pe de altă parte, reclamanta apelantă invocă dreptul de proprietate recunoscut asupra terenului, de certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată, emis în temeiul Legii nr. 15/1990 (al cărei beneficiar a fost), de stat.

Realizând compararea specifică acțiunii în revendicare, Curtea a dat câștig de cauză intimaților pârâți, dreptul autorilor acestora fiind mai caracterizat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, „bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”. Conform art. 645 C. civ., legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea. Din adresele din 08 octombrie 1984 a Consiliului Popular al sectorului 3 al Municipiului București, respectiv din 27 ianuarie 1992 a apelantei reclamante, instanța de apel a reținut că apelanta reclamantă SC A. SA a dobândit imobilul în litigiu doar cu titlu de folosință, neavând un drept de administrare operativă directă, singurul care corespunde dreptului formal, de proprietate, al statului, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990.

Așadar, acest bun se încadra în teza de excepție instituită de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. În condițiile în care imobilul nu a intrat în patrimoniul societății apelante reclamante conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, invocarea acestei norme juridice, prin exhibarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis, nu reprezintă un obstacol dirimant în analiza realizată. Instanța de apel a conchis că dreptul apelantei reclamante nu va fi preferabil, atât timp cât nu se poate invoca preferabilitatea unui titlu emis în baza unei norme juridice care nu se aplica în privința acelui bun, observația instanței de fond, sub acest aspect, fiind justă.

S-a apreciat, astfel, caracterul nefondat al criticii din apel relative la faptul că, întrucât imobilul intrase deja în patrimoniul apelantei, în temeiul legii speciale, hotărârea judecătorească nr. 601/18 ianuarie 2000 a Judecătoriei Sectorului 3 București, ar privi un non dominus, ținându-se cont și de prezența la dosar a actelor vechi de proprietate ale autorilor, întocmite înainte de 1989. Instanța de apel a reținut, totodată, contrar aserțiunii apelantei reclamante din cererea de chemare în judecată, că, la momentul înființării prin H.G. nr. 1272/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industrie - poziția nr. 120, capitalul social inițial al societății SC A. SA - structura conform bilanțului la data de 30 iunie 1991, era unul redus, de doar 4.897,7.

De asemenea, potrivit mențiunilor din cuprinsul actului de partaj voluntar autentificat din 2002 de B.N.P.A., F.F., autorii intimaților și chemații în garanție au intabulat încă din anul 2001 dreptul de proprietate confirmat prin sentința civilă irevocabilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului 3 București, în cartea funciară, prin Încheierea nr. 402 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei sectorului 3 București. Acest element de caracterizare nu poate fi înlăturat, potrivit susținerii apelantei reclamante, în lipsa unei prevederi legale care să restrângă aria aspectelor juridice care pot fi avute în vedere în direcția acordării preferabilității unuia dintre titlurile exhibate în cadrul unei acțiuni în revendicare.

De asemenea, intimații, pe măsura dobândirii prin acte de vânzare-cumpărare a dreptului de proprietate asupra loturilor din imobilul inițial, și-au înscris în perioada anilor 2004, în cartea funciară, aceste prerogative. Instanța de apel a avut în vedere și excepția derivată din dispozițiile art. 38 (devenit mai apoi art. 36) din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, în conformitate cu care „Acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris”.

Din această perspectivă, dreptul autorilor intimaților este mai caracterizat, ca urmare a consolidării sale prin subzistența îndelungată a menționării în evidențele de publicitate imobiliară funciară. Pe de altă parte, apelanta reclamantă nu și-a luat măsurile de precauție necesare imediat după apariția Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 de care se prevalează, pentru a obține rapid certificatul de atestare a dreptului său de proprietate și a-și înscrie dreptul în cartea funciară anterior terților, precum ar fi autorii intimaților, astfel încât impedimentul cadastral de suprapunere să nu îi fie mai apoi, opus. Dimpotrivă, din înscrisul existent la fila 260 fond vol. I, rezultă că încă din 1995, i s-a pus în vedere de către Biroul de Cadastru și Fond Funciar al Primăriei sectorului 3, procedura legală pentru obținerea sa.

În fine, titlurile de proprietate ale intimaților sunt intrate în circuitul civil, fără ca până în prezent să fi fost anulate. Totodată, ele se grefează pe actele vechi de proprietate, necontestate până în prezent, ale autorilor recurenților, astfel cum au fost evidențiate anterior. Pentru ansamblul considerentelor expuse, instanța de apel a apreciat că dreptul autorilor intimaților este preferabil în bilanțul presupus de acțiunea în revendicare. În privința motivului de apel referitor la contestarea expertizei topografice efectuate în prima fază a judecății, instanța de apel a apreciat că este nefondat, întrucât, contrar aserțiunii apelantei reclamante, expertul a avut în vedere documentația depusă ulterior de către apelantă, dovadă în acest sens fiind mențiunile din completarea la raportul de expertiză cu anexele sale.

Expertul judiciar a arătat însă, atât în cadrul raportului de expertiză, cât și în completarea la acesta, că, pentru a putea determina suprapunerile, este necesară delimitarea imobilului apelantei reclamante, potrivit documentației topografice anexă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis (documentație prevăzută și în conținutul certificatului, prin trimiterea la anexele nr. 2, 4 și 5). Această documentație este în privința acestei părți, cea originară și relevantă în algoritmul juridic al unei acțiuni în revendicare și nu planuri realizate ulterior, viciate inclusiv prin aspectul nerecepționării lor de autoritățile publice abilitate în domeniu.

Mai mult, aceste din urmă planuri depuse de apelanta reclamantă au fost totuși evaluate de către expert, care le-a considerat în mod corect - atât datorită carențelor evocate anterior, cât și faptului că oricum, ele nu vizau întreaga suprafață revendicată, ci doar o porțiune din aceasta - insuficiente pentru a putea delimita imobilul apelantei pentru care în temeiul Legii nr. 15/1990, i s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate. De altfel, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., revenea apelantei reclamante obligația de a furniza documentația anexă a certificatului, în vederea completării expertizei, întrucât documentația a fost realizată în cadrul procedurii specifice Legii nr. 15/1990 și a H.G.

nr. 834/1991 pe care apelanta a urmat-o. Or, apelanta a precizat expertului că nu mai are respectiva documentație și nici nu a depus-o la dosar în urma demersurilor, societatea limitându-se doar la a indica oficiului de cadastru, anumite coordonate pe care nu le justifică scriptic și care oricum, nu vizează întreaga suprafață revendicată (fiind indicată o suprafață de 2.096 mp).

Determinarea coordonatelor topografice cadastrale în baza cărora s-a eliberat certificatul de atestare și în care se încadrează în prezent imobilul al cărui drept de proprietate îl revendică apelanta nu poate fi decelată de expert în lipsa documentației menționate, astfel cum greșit invocă apelanta reclamantă, cu atât mai mult cu cât suprapuneri au fost constatate de către oficiul de cadastru și publicitate imobiliară, în lipsa unei documentații topografice înscrise cadastral a apelantei reclamante, nu numai în referire la intimații pârâți - al căror drept este intabulat cadastral, dar și în referire la SC B.B. SA, societate aflată în proximitate ce a dorit să intervină în proces, arătând că o parte din imobilul revendicat i-ar aparține.

Nici în apel reclamanta apelantă nu a depus documentația necesară, subzistând, așadar, impedimentul procesual. Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat că motivului de apel îi va fi aplicabil principiul juridic nemo auditur propriam turpitudinem allegans - nimeni nu poate invoca în apărare propria sa culpă, cu efectul respingerii lui. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., apelanta - reclamantă a fost obligată să plătească cheltuieli de judecată în sumă de: - 1.400 lei, către intimatul L., onorariu avocat ales aferent fazei procesuale a apelului, potrivit celor două chitanțe de plată a onorariului cu date ulterioare pronunțării sentinței apelate; a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a fondului, pe temeiul art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât acest intimat pârât a formulat cererea cu acest obiect abia în apel; - câte 2.000 lei, către intimații O. și P., respectiv către intimatul R., cu aplicarea art. 274 pct. 3 C. proc. civ., reprezentând onorariu avocat ales redus ca urmare a complexității reduse a cauzei și muncii concrete a avocatului ales, deoarece cauza a fost soluționată în cadrul a doar două termene de judecată, fără administrarea de probe noi, la primul termen de judecată din apel cauza amânându-se pentru studiul motivelor de apel și pentru formularea întâmpinărilor, aceste părți neformulând întâmpinare. S-a luat act că intimații F. și G. nu au solicitat cheltuieli de judecată și că intimații U., V., T., H. și I., J. și K., D. și E., M., N. și B. și C. și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ., susținându-se, în esență, următoarele: 1. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a unei alte instanțe, precum și a principiilor disponibilității și al autorității de lucru judecat. În mod greșit, instanța a apreciat că poate verifica pe cale incidentală, în cadrul acțiunii în revendicare, valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 februarie 2002, ce reprezintă titlul recurentei - reclamante. Instanța nu a fost învestită cu o astfel de cerere în cauză, astfel încât, prin verificarea legalității titlului, chiar și pe cale incidentală, cum s-a pretins, instanța nu a respectat limitele învestirii sale, stabilite prin pretenția concretă formulată de către reclamant.

Pronunțarea ultra petita, asupra a ceea ce nu s-a cerut, atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Pe de altă parte, verificarea actului administrativ în discuție s-a realizat pe cale principală de către instanța de judecată competentă în cadrul Dosarului nr. x/2/2010, care a avut ca obiect tocmai anularea acestui act. Faptul că acțiunea a fost respinsă este de natură a determina nașterea autorității de lucru judecat în privind valabilității titlului de proprietate, prezumția de legalitate a acestuia nemaiputând fi combătută. Instanța civilă ar putea analiza pe cale incidentală valabilitatea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate doar dacă nu a existat o acțiune principală având ca obiect anularea acestui act soluționată în mod irevocabil.

Ipoteza contrară, reținută de instanța de apel, încalcă puterea de lucru judecat a primei hotărâri. Încălcarea autorității de lucru judecat născute în urma soluționării definitive și irevocabile a cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. x/2/2010 reprezintă o încălcare a normelor imperative prevăzute de art. 164 C. proc. civ., sancționată cu nulitatea absolută în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., context în care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Instanța de apel a aplicat și interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 15/1990, prin aprecierea că titlul intimaților este preferabil titlului reclamantei, ca urmare a faptului că imobilul nu ar fi intrat în patrimoniul acesteia, conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

În primul rând, instanța a reținut în mod greșit că titlul de proprietate al reclamantei este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, atât timp cât dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost dobândit direct în temeiul legii, odată cu adoptarea Legii nr. 15/1990. Dreptul reclamantei a fost recunoscut ulterior cu efect retroactiv prin eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 decembrie 2002, acest act reprezentând titlu de proprietate doar în sens de instrumentum, cu efect declarativ de drepturi. Astfel, prin acest act s-a constatat faptul că erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în condițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, având în vedere că identificarea terenului revendicat în prezenta cauză s-a realizat prin documentația care stă la baza emiterii certificatului de atestare.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate s-a eliberat după verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și a următoarelor documente depuse: memoriul tehnic privind modul de utilizare al terenurilor aflate în administrația societății; documente privind dovada dreptului de administrare asupra terenurilor deținute de către autoarea reclamantei. Efectul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate constă în recunoașterea de către autoritățile statului a existenței dreptului de proprietate. Mai mult, din anul 1993, reclamanta a deschis propriul rol fiscal și a achitat impozitul aferent suprafeței de 6.500 mp. În al doilea rând, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, care exceptează dobândirea în proprietate de către societățile comerciale a bunurilor care au intrat în patrimoniul lor la momentul înființării cu un alt titlu decât cel de proprietate.

Astfel, instanța a considerat că nu ar fi aplicabil, deoarece bunul a fost transmis reclamantei în anul 1984 cu titlul de folosință, ceea ce înseamnă că a intrat în patrimoniul reclamantei cu un alt titlu decât cel de proprietate. În realitate, niciuna dintre întreprinderile socialiste nu deținea bunuri cu titlu de proprietate. Preluând interpretarea instanței de apel, ar însemna că această dispoziție nu ar fi niciodată aplicabilă. Pe de altă parte, bunurile proprietate a statului erau date în administrare întreprinderilor socialiste, acestea fiind organizații economice care le exploatau în scop economic (art. 2 din Legea nr. 5/1978 cu privire la organizarea și conducerea unităților socialiste de stat, precum și la funcționarea acestora pe baza autoconducerii muncitorești și autogestiunii economico-financiare).

Faptul că, în adresele indicate de instanță s-ar menționa că terenul cu privire la care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate ar fi fost atribuite reclamantei „în folosință”, iar nu în administrare, nu este de natură a conduce la concluzia că bunul nu făcea parte din patrimoniul reclamantei, atât timp cât înainte de anul 1990 nu exista o distincție între dreptul de administrare și dreptul de folosință, aceste două drepturi având același conținut. Astfel, înainte de anul 1990, dreptul de administrare nu conferea mai multe drepturi decât folosința, ambii termeni având în realitate același înțeles, respectiv că bunurile fuseseră atribuite societății în vederea exploatării acestora.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, terenul revendicat s-a aflat în patrimoniul reclamantei, iar ca urmare a adoptării Legii nr. 15/1990, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia. 3. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit principiile în raport de care se soluționează acțiunea în revendicare. Recurenta - reclamantă a susținut că titlul său de proprietate este preferabil titlului de proprietate invocat de pârâți, dreptul fiind dobândit cu bună-credință în temeiul Legii nr. 15/1990, înainte de formularea vreunei notificări sau acțiuni de către pârâți și chiar anterior sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 invocate de pârâți, titlul acestora provenind de la un non dominus.

În acest context, toate actele subsecvente pronunțării hotărârii judecătorești invocate, prin care s-a partajat, s-a dezmembrat și s-a înstrăinat pe subloturi suprafața în care se include terenul de 6.500 mp proprietatea reclamantei, sunt irelevante în compararea de titluri, întrucât cei care au vândut nu aveau calitatea de proprietari ai terenului. Astfel, în ceea ce privește titlurile invocate de pârâți, instanța de apel a reținut că acestea provin de la autorii defunctului C.C., drept dobândit de aceștia din urmă în baza unei hotărâri judecătorești. În realitate, titlurile pârâților provin de la un non dominus, având în vedere că la data pronunțării sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000, imobilul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul Statului român.

Astfel, ca urmare a adoptării Legii nr. 15/1990, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 6.500 mp, drept care prin urmare a ieșit la acel moment din patrimoniul Statului Român. Or, litigiul care a format obiectul Dosarului nr. x/1999 și care s-a finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 s-a desfășurat ulterior eliberării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Mai mult, litigiul s-a desfășurat doar în contradictoriu cu pârâta Consiliul General al Municipiului București, iar nu și în contradictoriu cu reclamanta, deși aceasta era titularul dreptului de proprietate asupra suprafeței de 6.500 mp, asupra căreia s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate.

Mai mult, acest aspect era cunoscut părților, întrucât prin adresa din 07 februarie 2000 comunicată în Dosarul nr. x/1999, Departamentul Patrimoniu Imobiliar din cadrul Primăriei Municipiului București a arătat că „terenul identificat în baza raportului de expertiză tehnică dispusă în Dosarul nr. x/1999, este inclus în suprafața de teren ce a fost atribuită în baza H.G.R. nr. 834/1991 SC B.B. SA (parțial) și SC A. SA” Prin urmare, chiar anterior pronunțării hotărârii judecătorești invocate de pârâți, se cunoștea faptul că parte din terenul a cărei restituire fusese solicitată fusese atribuit în proprietate reclamantei și nu mai făcea parte din patrimoniul Statului Român, ceea ce dovedește reaua-credință a autorului pârâților.

Statul român nu mai putea dispune restituirea suprafeței de teren de 6.500 mp, deoarece prin efectul Legii nr. 15/1990 a renunțat la prerogativa de unic și absolut proprietar asupra acestor bunuri și a prevăzut trecerea lor în proprietatea privată a reclamantei. Intimații s-ar fi putut prevala de hotărârea judecătorească și ar fi avut un bun preferabil doar dacă acea sentință ar fi avut o dată anterioară dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei, realizat prin efectul Legii nr. 15/1990. Totodată, argumentul reținut de instanța de apel privind caracterul preferabil al titlului de proprietate al pârâților, raportat la faptul că aceștia și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară nu poate fi reținut, deoarece această regulă se aplică în situația în care ambele titluri comparate provin de la același autor, ceea ce nu era cazul.

Pe de altă parte, reclamanta a efectuat demersuri la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară în vederea înscrierii dreptului său de proprietate în cartea Funciară, cererea fiind respinsă tocmai ca urmare a constatării suprapunerii, astfel că lipsa înscrierii dreptului de proprietate nu poate fi imputată reclamantei. 4. Recurenta a mai susținut că instanța de apel, în mod nelegal a respins cererea sa de refacere și completare a expertizei administrate de prima instanță. În acest fel, au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, dar și cele ale art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că motivele de apel priveau aspectul în legătură cu care proba a fost solicitată, fiind, astfel, limitată posibilitatea reclamantei de a-și dovedi pretențiile.

În acest sens, recurenta a arătată că instanța de apel a reținut în mod greșit că planurile depuse de către reclamantă au fost avute în vedere de expert, în condițiile în care ultimele planuri cadastrale au fost depuse chiar la ultimul termen de judecată în fața primei instanțe. Mai mult existența suprapunerii fiind neîndoielnică, instanța avea obligația de a lămuri situația de fapt prin administrarea de probe înainte de a pronunța o hotărâre. Astfel, în anul 2008, Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară a confirmat existența suprapunerii între terenul ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate și suprafețele aflate în posesia pârâților.

Având în vedere, însă, că actele juridice succesive prin care s-au înstrăinat/partajat părți din suprafața de teren revendicată, reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize pentru identificarea topografică concretă a fiecărei suprafețe de teren din posesia pârâților cu suprafața de teren revendicată. Expertul desemnat în cauză a refuzat să analizeze planurile depuse de reclamantă, planuri care au stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a concluzionat în mod eronat și abuziv că nu poate stabili suprapunerea terenului SC A. SA (6.500 mp) cu loturile pârâților.

Or, în condițiile în care existența unei suprapuneri este certă, rezultând fără tăgadă din răspunsul Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară, care a confirmat existența suprapunerii, arătându-se, totodată, suita de terenuri și proprietari implicați, este evident că se putea determina din punct de vedere cadastral și topografic conturul și coordonatele topografice ale terenului subscrisei și ale loturilor pârâților. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Motivele de recurs urmează a fi examinate exclusiv din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu și a celorlalte două cazuri de recurs invocate, respectiv cele descrise de art. 304 pct. 5 și 6 C. proc.

civ. Constatarea expusă se întemeiază pe faptul că instanța de apel a confirmat nu numai soluția adoptată de către prima instanță, de respingere a cererii în revendicare imobiliară, ci și considerentele esențiale regăsite în sentință, răspunzând unor motive de apel similare în conținut cu motivele de recurs supuse analizei Înaltei Curți. Această modalitate de evocare a fondului impune verificarea de către instanța de recurs a modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale invocate prin motivele de apel, nefiind incidente cazurile de recurs aplicabile într-o situație în care instanța de apel ar fi pronunțat o soluție diferită de cea a primei instanțe sau, deși ar fi menținut sentința, ar fi substituit sau completat motivarea cu argumente noi.

În contextul cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se observă că toate considerentele din decizia recurată - ca, de altfel, și din hotărârea primei instanțe - au fost expuse în cadrul comparării titlurilor de proprietate înfățișate de către părți, specifică acțiunii în revendicare formulate în cauză. Din acest motiv, criticile recurentei vor fi cercetate prin prisma raționamentului juridic presupus de compararea titlurilor, și nu în mod necesar în ordinea stabilită de către recurentă și redată în memoriul de recurs.

Înalta Curte reține că, în analiza comparativă, ambele instanțe de fond au pornit de la premisa că, din punct de vedere formal, ambele părți exhibă un titlu de proprietate asupra suprafețelor de teren în litigiu, totalizând 6.500 mp, situate în București, sector 2. Astfel, pârâții persoane fizice se întemeiază pe contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu numitul B., care, la rândul său, dobândise suprafețele de teren respective prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 9 februarie 2001 și prin actul de partaj voluntar autentificat din 2002, ambele încheiate cu moștenitorii numitului C.C. (A.A., Y. și D.D.), al căror drept de proprietate al acestora a fost recunoscut prin sentința civilă irevocabilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului 3 București.

Ambele instanțe de fond au mai reținut că C.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu încă din anul 1934, instanța de apel făcând în mod expres referire la „actele vechi de proprietate” aflate la filele 30 și următoarele din dosarul de fond, vol. II. Din conținutul acestora, rezultă că autorul a dobândit suprafețe de teren totalizând 10,5 ha prin contracte de vânzare - cumpărare încheiate în formă autentică în perioada 1934 - 1935. În ceea ce o privește pe reclamanta SC A. SA, s-a reținut că aceasta invocă dreptul de proprietate recunoscut asupra terenului prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată emis în temeiul Legii nr. 15/1990 și al H.G. nr. 834/1991 de către stat.

În acest context, instanța de apel a constatat că dreptul invocat de către reclamantă nu este preferabil titlului pârâților, în condițiile în care terenul în litigiu nu a intrat în patrimoniul societății reclamante conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, astfel încât invocarea acestei norme juridice, prin exhibarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis, nu reprezintă un obstacol dirimant în analiza realizată. Prin motivele de recurs (în cadrul celei de-a doua critici, în ordinea stabilită de către recurentă, astfel cum a fost redată prin prezenta decizie), s-a susținut că instanța de apel ar fi ignorat faptul că recurenta - reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului direct în temeiul Legii nr. 15/1990, de la data adoptării legii, certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezentând titlu de proprietate doar în sens de instrumentum, cu efect declarativ al dreptului de proprietate.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a apreciat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991 ar avea efect constitutiv. Pe lângă faptul că o asemenea apreciere nu se regăsește ca atare în cuprinsul deciziei recurate, se observă că instanța de apel a reținut că reclamanta invocă un drept de proprietate ce a fost recunoscut prin actul administrativ în discuție, ceea ce înseamnă tocmai acceptarea unui efect declarativ produs de acel act și a semnificației sale juridice exclusiv de instrument probator al preexistenței dreptului de proprietate în patrimoniul societății din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, drept născut în temeiul legii.

În măsura în care pârâții nu ar fi înfățișat, la rândul lor, un titlu, înscrisul invocat de către reclamantă era suficient în cadrul acțiunii în revendicare pentru a i se da acesteia câștig de cauză părții. Or, instanțele de fond au reținut că și pârâții s-au prevalat de un titlu de proprietate, situație în care au procedat la compararea titlurilor părților. Prin cererea de recurs (cel de-al treilea motiv, în ordinea stabilită de către recurentă), s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că titlul pârâților este preferabil titlului reclamantei. Recurenta - reclamantă nu a contestat însăși operațiunea de comparare a titlurilor, ci, susținând că instanța de apel ar fi aplicat greșit principiile în raport de care se soluționează acțiunea în revendicare, a infirmat de fapt aprecierile referitoare la proba titlului pârâților, în raport de care instanța a aplicat o anumită regulă de comparare a titlurilor.

Astfel, s-a susținut că titlul de proprietate al pârâților provine de la o persoană ce nu a avut calitatea de proprietar, în condițiile în care la momentul pronunțării sentinței civile nr. 601/2000, terenul de 6.500 mp nu se mai afla în patrimoniul Statului Român, ci în patrimoniul reclamantei, ca urmare a efectelor adoptării Legii nr. 15/1990. Prin aceste susțineri, recurenta a acceptat că este necesară, în analiza comparativă, verificarea titlului autorilor părților, necontestând că este incidentă situația în care titlurile înfățișate provin de la autori diferiți, reținută de către instanțele de fond.

În acest context, recurenta a pretins nu numai că titlurile pârâților provin de la un non dominus, deoarece Statul Român nu mai era, la acel moment, proprietar al terenului, dar și faptul că autorii acestora - reclamanți în dosarul finalizat prin sentința civilă nr. 601/2000 - ar fi fost de rea - credință, deoarece cunoșteau calitatea lui SC A. SA de proprietar al terenului și, cu toate acestea, litigiul s-a desfășurat ulterior eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate, doar în contradictoriu cu SC A. SA. Aceste susțineri ale recurentei - reclamante pornesc de la premisa greșită că autorii pârâților ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin sentința civilă nr. 601/2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București (în legătură cu care instanța de apel a reținut în cauză că este irevocabilă) și, mai mult, dreptul ar fi fost dobândit de la Statul Român (care ar fi dispus „restituirea” suprafeței de 6.500 mp).

Prin acea hotărâre judecătorească (fila 96 vol. I dosar tribunal), a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții A.A., Y. și D.D. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, s-a constatat că reclamanții dețin cota de 63,75% din dreptul de proprietate asupra terenului de 27.893,087 mp, în indiviziune cu pârâtul, care deține o cotă de 36,25%, s-a procedat la sistarea stării de indiviziune și s-a atribuit reclamanților teren în suprafață de 17.781,843 mp, iar pârâtului, o suprafață de 10.111,244 mp. Hotărârea judecătorească în discuție nu are caracter constitutiv de drepturi, în condițiile în care doar constată preexistența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, chiar dacă în indiviziune cu pârâtul.

Efectul declarativ al dreptului de proprietate este asigurat și din perspectiva dispoziției de sistare a indiviziunii, care a consolidat dreptul de proprietate în patrimoniul reclamanților, de această dată în mod exclusiv și asupra unei suprafețe de teren delimitate fizic. Doar dacă s-ar fi atribuit către fiecare parte în proces, prin partajul judiciar, o suprafață de teren mai mare decât cea deținută în coproprietate, s-ar fi putut vorbi despre un efect constitutiv al dreptului. Or, atribuirea către reclamanți a vizat o suprafață egală cu cea reprezentată de cota de 63,75% din terenul de 27.893,087 mp. Statul Român nu a figurat în procesul respectiv, persoana chemată în judecată fiind autoritatea administrativă locală.

Efectul declarativ produs de sentința civilă nr. 601/2000 înseamnă, pe de o parte, că, din punct de vedere probator, titlul de proprietate al autorilor pârâților este reprezentat chiar de înscrisurile care atestă actul juridic prin care a fost dobândit dreptul de proprietate, respectiv contractele de vânzare - cumpărare din anii 1935 - 1935, menționate anterior, întregite cu sentința civilă nr. 601/2000, prin care se confirmă și se consolidează dreptul în patrimoniul moștenitorilor proprietarului, întocmai cum a reținut instanța de apel în cauză. Pe de altă parte, acest efect înseamnă că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului inițial și s-a transmis pe cale succesorală în patrimoniul moștenitorilor săi, astfel încât statul nu avea în patrimoniu însuși dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu înainte de adoptarea Legii nr. 15/1990.

Pentru acest motiv, societatea reclamantă nu putea dobândi, la rândul său, dreptul de proprietate în temeiul acestei legi, care se presupunea a se constitui din patrimoniul statului (fără a avea relevanță distincția între domeniul privat și cel public, introdusă abia ulterior prin Legea nr. 18/1991 și prin Constituția adoptată în anul 1991). După cum s-a arătat anterior, recurenta - reclamantă a formulat în cauză și susțineri referitoare la reaua - credință a reclamanților din procesul finalizat prin sentința civilă nr. 601/2000.

Pe lângă faptul că recurenta afirmă în mod greșit că litigiul s-ar fi desfășurat ulterior eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în condițiile în care certificatul a fost emis abia la data de 17 februarie 2002, după pronunțarea sentinței în discuție, se reține că susținerile din recurs sunt lipsite de relevanță în cadrul acțiunii în revendicare, în care interesează probarea modului de dobândire a dreptului de proprietate de către partea sau părțile care pretind deținerea acestui drept. Din acest punct de vedere, sentința civilă nr. 601/2000 reprezintă un mijloc de probă, în sensul confirmării, cu efect retroactiv, a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor pârâților din prezenta cauză, revenindu-i reclamantei din acțiunea în revendicare sarcina probării propriului mod de dobândire a dreptului pretins a exista în patrimoniul său.

Împrejurarea că sentința nu a fost pronunțată în contradictoriu cu SC A. SA nu împiedică analiza comparativă a titlurilor, care, prin ipoteză, are în vedere tocmai titluri care nu au mai fost opuse reciproc. Dacă a avut deja loc o verificare comparativă a titlurilor reciproc opuse, eventuala hotărâre judecătorească ar produce nu numai efecte obligatorii față de ambele părți, dar chiar efectul negativ al autorității de lucru judecat, în sensul că ar împiedica o nouă comparare a titlurilor într-un litigiu ulterior. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei din cel de-al treilea motiv de recurs referitoare la modul de apreciere de către instanța de apel a titlurilor pârâților, în raport de titlul autorilor lor.

Din această perspectivă, este corectă concluzia preferabilității titlului pârâților față de titlul reclamantei, atât timp cât statul nu avea în patrimoniu dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu înainte de adoptarea Legii nr. 15/1990, astfel încât societatea reclamantă nu a dobândit dreptul de proprietate în temeiul acestei legi. Cu toate că aprecierile anterioare sunt suficiente pentru conturarea soluției ce trebuie adoptată în cauză, urmează a se răspunde și celorlalte motive de recurs, context în care se constată că și acestea sunt nefondate. Prin primul motiv (în ordinea stabilită prin memoriul de recurs), recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel nu era îndreptățită să verifice valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 februarie 2002, în sensul de a constata neîndeplinirea condițiilor din Legea nr. 15/1990 pentru constituirea dreptului de proprietate în patrimoniul societății reclamante.

S-a arătat deja că susțineri similare au format obiectul motivelor de apel, astfel încât cercetarea motivelor de recurs implică verificarea legalității menținerii soluției primei instanțe, din perspectiva modului de interpretare și de aplicare a dispozițiilor legale incidente. Noțiunea de „titlu” în contextul acțiunii în revendicare imobilia