COLAK AND OTHERS v. GERMANY

COLAK AND OTHERS v. GERMANY (CtEDO, 2007)

CINTIMEA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererilor nr. 77144/01 și 35493/05, de către Ayse COLAK și alții împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cincimea Secțiunea), ședința la 11 decembrie 2007 [1] în calitate de Cameră compusă din: Președintele Lorenzen, dna Botoucharova Butkevych, dna Tsatsa-Nikolovska Maruste Borrego, dna Jaeger, judecători și grefierul secțiunii C. Westerdiek Având în vedere cererile depuse la 14 mai 2001 și, respectiv, 14 martie 2005, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dna Ayse Colak, dl Aris Tsakiridis și dna Anastasia Tsakiridis s-au născut în 1968, 1986 și, respectiv, 1988 și trăiesc în Wiesbaden, Germania. Ele sunt cetățeni turci. Sunt reprezentați în fața Curții de către dl H.J. Poth, avocat care practică în Bruchköbel. Guvernul german (“Guvernul”) sunt reprezentați de agentul lor, dna A. Wittling-Vogel, Ministerialdireigentin Guvernul turc, informat de dreptul lor de a interveni în cadrul procedurii (art. 36 § 1 și art. 44), nu a indicat că doresc să exercite acest drept. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant și partenerul ei de moarte au fost părinții celui de-al doilea și al treilea reclamant. În decembrie 1992, primul reclamant a aflat că a suferit de cancer de glanda limfatică și SIDA. El a informat primul reclamant despre cancer, dar ascundea infecția cu SIDA. La 21 ianuarie 1993, el a informat medicul lor de familie despre bolile sale, dar l-a interzis să dezvăluie oricui că a dezvoltat SIDA. Când prima solicitantă a consultat medicul la 29 ianuarie 1993 el nu a menționat la ea că însoțitorul ei suferă de SIDA. La 22 decembrie 1994, primul partener al reclamantului a murit. În cursul unei consultări suplimentare în martie 1995, medicul a informat primul reclamant că partenerul ei a murit din cauza SIDA. În aprilie 1995, un test de sânge a stabilit că primul reclamant este HIV-pozitiv. Al doilea și al treilea reclamant sunt HIV-negativ. Din 1995 primul reclamant urmează tratamentul anti-retroviral. Ea nu suferă de SIDA complet suflat. 1. Procedurile civile După un test de sânge stabilit în aprilie 1995 că primul reclamant a fost HIV-pozitiv, ea a dat în judecată medicul pentru daune în fața Tribunalului Regional Wiesbaden ( Landgericht ). Ea a susținut că medicul nu a informat-o despre suferința companiului ei de SIDA și a împiedicat-o astfel să se protejeze împotriva unei infecții. La 28 aprilie 1998, expertul numit de instanță J., care a examinat dosarul și o serie de rezultate de laborator, și-a prezentat opinia expertă. Expertul a considerat că este probabil că reclamantul a fost infectat înainte de 29 ianuarie 1993. El a admis, totuși, că evaluarea sa a fost o estimare brută bazată pe datele statistice generale. Expertul a considerat în continuare că nu a fost standard general medical la începutul anului 1993 pentru tratarea primelor infecții cu HIV cu medicamente antiretrovirale. În cadrul audierii orale dinaintea Curții regionale, expertul a exprimat opinia că o infecție înainte de ianuarie 1993 a fost foarte probabilă. La 24 februarie 1999, Curtea Regională Wiesbaden, care a deținut dosarele medicale ale medicului cu privire la primul reclamant și la partenerul ei îndepărtat, a respins acțiunea primului solicitant. Această instanță a considerat că medicul nu a fost obligat să dezvăluie infecția companionului ei către solicitant. Având în vedere datoria sa de încredere față de asociatorul reclamantului, el ar fi fost sub o astfel de obligație numai dacă aceasta ar putea fi considerată singura posibilitate de a preveni infecția reclamantului. Acest lucru nu a fost cazul, deoarece medicul a sfătuit insistent însoțitorul reclamantului să ia măsurile necesare pentru a preveni o infecție și ar putea crede în mod rezonabil că aceasta din urmă va urma sfatul său. În aceste circumstanțe, Curtea Regională nu a considerat necesar să stabilească dacă există o legătură cauzală între infecția reclamantului cu HIV și presupusul eșec al medicului de a o informa despre infecția asociatorului ei. La 5 octombrie 1999, Curtea de Apel din Frankfurt a respins apelul primului solicitant. Contrar opiniei Curții Regionale, Curtea de Apel a considerat că medicul și-a abuzat datoria de îngrijire datorată primului solicitant în poziția sa de medic de familie și a supraestimat datoria de încredere față de partenerul ei. Prin faptul că nu a informat reclamantul despre amenințarea fatală pentru sănătatea sa, a comis o eroare în tratament. Cu toate acestea, Curtea a considerat că medicul nu a ignorat standardele medicale într-un mod ocular, ci a supraestimat doar datoria de încredere, în timp ce echilibrarea intereselor diferite. Acesta a urmat faptul că comportamentul său nu ar fi putut fi calificat ca o eroare brută în tratamentul care, în conformitate cu jurisprudența stabilită a Curții Federale de Justiție, ar fi determinat o schimbare a sarcinii dovezii în ceea ce privește cauzalitatea erorii în tratament și infecția HIV a primului solicitant (a se vedea legislația și practicile interne relevante, mai jos). Referindu-se la avizul scris prezentat de expertul numit de instanță J. în procedura de primă instanță, Curtea de Apel a considerat că reclamantul nu a putut dovedi că infecția sa a avut loc după ianuarie 1993, atunci când medicul însuși a fost informat de infecția asociatorului ei. Potrivit avizului expertului, era mai probabil ca ea să fi fost deja infectată cu HIV înainte de ianuarie 1993. Curtea de Apel a considerat în continuare că nu există nici o îndoială despre înalta competență a expertului. Avizul expert a fost motivat și a luat în considerare publicațiile științifice relevante. În aceste circumstanțe, Curtea de Apel nu a considerat necesară să audă un aviz de experți suplimentar, astfel cum a solicitat reclamantul. Curtea de Apel a considerat în continuare că tratamentul medical, cum este disponibil în 1993, nu ar fi îmbunătățit starea fizică a primului solicitant. La 4 aprilie 2000, Curtea Federală de Justiție a respins primul recurs privind punctele de drept pentru lipsa de prospectivă de succes. La 14 noiembrie 2000, Curtea Federală Constituțională, în calitate de comitet de trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea constituțională depusă de primul, al doilea și al treilea reclamant. 2. Procedura penală În paralel cu procedura civilă, prima reclamantă a încercat să intenteze o procedură penală împotriva medicului ei. La 24 mai 2000, procurorul public Wiesbaden a întrerupt procedura penală. Considerând avizul expertului J. în cadrul procedurii civile, Procurorul public a considerat că legătura cauzală dintre infecția HIV a primei solicitanți și eroarea medicului în tratament nu a putut fi stabilită. La apelul primului solicitant, Procurorul public Wiesbaden În opinia sa din 23 august 2002, expertul B. nu a fost de acord cu concluziile expertului J... El a contestat, în special, că o infecție înainte de ianuarie 1993 era „foarte probabilă”. El a afirmat însă că o infecție înainte de 1993 nu poate fi exclusă dincolo de îndoieli rezonabile. În plus, expertul a subliniat faptul că o altă origine a infecției decât cel al primului solicitant era de asemenea concepută. Prin urmare, cu condiția ca aceasta să fie relevantă pentru procedura în cazul în care primul reclamant ar fi fost infectat de asociatul ei, ar fi necesară anchete suplimentare în acest sens. La 22 aprilie 2003, procurorul public Wiesbaden a întrerupt procedura penală. Referindu-se la avizul expertului B., Procurorul public a considerat că nu poate fi exclus dincolo de îndoieli rezonabile că primul reclamant a fost infectat înainte de ianuarie 1993. La 1 august 2003, procurorul public general de la Curtea de Apel din Frankfurt a respins apelul primului reclamant. Procurorul General a considerat că medicul și-a încălcat sarcinile profesionale prin faptul că nu a informat primul reclamant despre infecția companiului ei. Totuși, el a observat că ambii experți au concluzionat că nu poate fi exclus dincolo de îndoieli rezonabile că primul reclamant a fost infectat înainte de ianuarie 1993. În aceste circumstanțe, principiul „ în dubio pro reo” a trebuit să fie aplicată în favoarea medicului. La 23 mai 2003, reclamantul, reprezentat de avocatul pe parcursul procedurii, a depus o cerere la Curtea de Apel din Frankfurt ( Oberlandesgericht ) pentru o decizie judiciară ( Klageerzwindungsverfahren ). Ea a afirmat că medicul a eșuat în sarcinile sale de a o informa despre infecția companionului ei și că infecția ei ar fi putut fi evitată dacă ar fi fost informată în mod corespunzător. Ea a dat în continuare un cont al procedurii în fața procurorului public, în care ea s-a referit la dosarele procedurii civile și la propriile sale observații anterioare. La 11 noiembrie 2003, Curtea de Apel din Frankfurt a declarat inadmisibilitatea cererii primei reclamante. Curtea de Apel a considerat că cererea reclamantului nu a respectat cerințele oficiale prevăzute la art. 172 § 3 din Codul de Procedură Penală (a se vedea dreptul intern relevant, mai jos), deoarece nu a prezentat toate informațiile relevante. Referindu-se la un comentariu privind Codul de Procedință Penală, Curtea de Apel a declarat că descrierea faptelor care justificau preferarea acuzațiilor penale trebuie să fie autoînțelesă și înțelesă pe cont propriu. Nu a fost permis să se refere la dosarele cauzelor, la depuneri anterioare sau la alte documente. Curtea de Apel a remarcat faptul că cererea reclamantului nu respectă aceste cereri. Cererea conține doar un cont incomplet și fragmentar al faptelor, care nu era înțeles pe cont propriu. Acesta nu a avut faptele necesare cu privire la circumstanțele tratamentului asociatului reclamantului, în special datele relevante, și cu privire la modul în care medicul a aflat despre infecția HIV. A urmat faptul că instanța nu a fost în măsură să evalueze meritele cererii ei fără a consulta dosarul. La 7 septembrie 2004, Curtea Constituțională Federală, în calitate de judecător de trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a primului reclamant. Această decizie a fost înaintată reclamantului la 17 septembrie 2004. Legea și practica internă relevantă 1. Dispozițiile Codului Civil Secțiunea 823 din Codul Civil prevede, printre altele, „O persoană care, în mod întemeiat sau neglijent, rănește ilegal viața, organismul, sănătatea altor persoane (...) este obligată să-l compenseze pentru orice daune care rezultă din aceste situații.” Secțiunea 847 în vigoare la momentul material prevede, printre altele, „În cazul prejudiciului organismului sau sănătății (...) partea vătămată poate, de asemenea, solicita compensații corecte în bani pentru prejudecăți morale.” Un pacient care solicită daune de la un medic în temeiul articolului 823 din Codul Civil, în general, transportă sarcina dovezii pentru conexiunea cauzală necesară dintre neglijența medicului și daunele asupra sănătății sale. Potrivit jurisprudenței germane stabilite, în caz de eroare gravă în tratamentul sarcinii dovezii sunt inversate medicului. În general, se presupune o eroare gravă în tratamentul în cazul în care medicul încalcă în mod clar normele medicale bine stabilite. (2) Dispozițiile Codului Penal Secțiunea 229 din Codul Penal prevede: „Cine cauzează în mod neglijent leziuni corporale asupra altor persoane trebuie să fie pedepsită cu închisoare timp de cel puțin trei ani sau cu o amendă.” Secțiunea 203 prevede, printre altele, „Celui care, fără autorizare, dezvăluie secretul altui, în special, un secret care aparține tărâmului intimității personale (...) care a fost confiat, sau altfel făcut cunoscut în calitate de medic (...) este pedepsit cu închisoare nu mai mult de un an sau cu o amendă.” Secțiunea 34 prevede după cum urmează: „Celui care se confruntă cu un pericol iminent pentru viață, membru, libertate, onoare, proprietate sau un alt interes juridic care nu poate fi evitat altfel, comite un act de a evita pericolul de la sine sau altul, nu acționează în mod ilegal, în cazul în care, după cântărirea intereselor contradictorii, în special interesele juridice afectate și gradul de pericol care le amenință, interesul protejat depășește substanțial cel care interferează. Cu toate acestea, acest lucru se aplică numai în măsura în care actul este un mijloc proporțional de a evita pericolul.” 3. Regulile de procedură penală În cazul în care procurorul public refuză să prefere acuzațiile penale împotriva unui presupus infractor, partea acuzată poate, în conformitate cu art. 172 din Codul de Procedință Penală, depune o cerere de decizie judiciară. Secțiunea 172 § 3 prevede că cererea trebuie să indice faptele care justifică preferarea acuzațiilor penale, precum și mijloacele de probă. 1. Primul reclamant s-a plâns în temeiul articolului 2 din Convenție cu privire la discontinuarea procedurii penale împotriva medicului. Ea s-a plâns în continuare că instanțele civile nu au luat în considerare în mod corespunzător dreptul la viață în a-i acuzarea sarcinii de probă pentru legătura cauzală dintre eroarea medicului în tratament și infecția ei cu HIV. (2) Primul reclamant se plângea în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că instanța civilă a interpretat greșit sensul de „error brut în tratament”. În argumentele sale, a fost negată un proces echitabil deoarece instanța se bazase pe un aviz contradictoriu de experți și nu a reușit să facă anchete suplimentare. 3. De asemenea, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în legătură cu presupusa nedreptate a procedurii penale. 4. Al doilea și al treilea reclamant s-a plâns în conformitate cu art. 8 din Convenție că instanța civilă și-a încălcat dreptul de a respecta viața de familie. Primul reclamant s-a plâns că discontinuarea procedurii penale împotriva medicului și-a încălcat dreptul la viață. Ea s-a plâns în continuare despre presupusa nedreptate a procedurii penale. În argumentele sale în răspunsul guvernului, ea a susținut în continuare că instanța internă și-a încălcat dreptul la un remediu eficace. Ea a invocat art. 2 § 1, 6 § 1 și 13 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, a citit după cum urmează: art. 2 § 1 „Dreptul tuturor la viață este protejat prin lege”. Art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile sau a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut că primul reclamant nu și-a depus plângerea privind procedura penală în termen de șase luni de la decizia Curții Constituționale Federale din 7 septembrie 2004, nerespectând astfel termenul prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție. În plus, ei au considerat că primul reclamant nu a epuizat măsurile interne în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție. Potrivit Guvernului, prima reclamantă nu a depus cererea de pronunțare a unei hotărâri de judecată la Curtea de Apel din Frankfurt în conformitate cu cerințele oficiale prevăzute la art. 172 § 3 din Codul de Procedură Penală. Potrivit acestei dispoziții, cererea a trebuit să indice faptele care au fost destinate să justifice acuzațiile penale, ceea ce a însemnat că faptele trebuie să fie autoconținute și comprehensible pe cont propriu și, substanțial și formal, să justifice preferarea acuzațiilor penale. Guvernul a susținut în cele din urmă că primul reclamant nu și-a depus plângerea constituțională în conformitate cu cerințele oficiale prevăzute în Regulamentul de procedură al Curții Constituționale Federale. 2. Ea a considerat că atât Procurorul General, cât și Curtea de Apel din Frankfurt au înșelat cererea inițială de hotărâre judecătorească. De asemenea, a afirmat că cererea ei, care avea o lungime globală de șase pagini, conține toate informațiile relevante care justifică preferarea acuzațiilor penale. Potrivit reclamantului, Curtea de Apel din Frankfurt i-a impus cereri procedurale excesive pentru a se dezvălui de la cererea sa. În cele din urmă, ea a susținut că și-a depus plângerea constituțională în conformitate cu toate cerințele formale. 3. Evaluarea Curții Curtea constată, la început, că decizia finală a Curții Constituționale Federale din 7 septembrie 2004 a fost acordată avocatului reclamantului la 17 septembrie 2004. Reclamantul și-a depus cererea la Curtea prin telefax din 14 martie 2005. De aceea, această cerere a respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție. În ceea ce privește chestiunea epuizării recoursurilor interne, Curtea reiterează că scopul articolului 35 este de a permite statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a respinge încălcările presupuse împotriva acestora înainte de prezentarea acestor acuzații Curții (a se vedea, printre altele, Civet v. France [GC], nr. 29340/95, § 41, CEDO 1999 VI). întrucât art. 35 § 1 din Convenție trebuie să fie aplicată cu un anumit grad de flexibilitate și fără formalitate excesivă, nu solicită doar ca cererile să fie adresate instanțelor interne adecvate și utilizarea acesteia să fie făcută cu remedii concepute pentru a contesta deciziile deja adoptate. În mod obișnuit, este necesar ca plângerile care urmează să fie prezentate ulterior în fața Curții să fi fost prezentate la aceleași instanțe, cel puțin în substanță și în conformitate cu cerințele formale și termenele stabilite în dreptul intern (a se vedea, printre altele, Hotărârea Cardot/Franța din 19 martie 1991, Serie A nr. 200, p. 18, § 34; Elçi și altele c. Turke y, nos. 23145/93 și 25091/94, § 604, 13 noiembrie 2003; Uhl v. Germania (dec.), nr. 64387/01, 6 mai 2004). În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea de Apel a renunțat la cererea reclamantului de hotărâre din cauza faptului că reclamantul nu a transmis toate informațiile relevante instanței respective. Curtea subliniază, de asemenea, că art. 172 § 3 din Codul de Procedură Penală prevede că cererea a trebuit să prezinte faptele care justifică preferarea acuzațiilor penale. Potrivit comentariului legal citat de Curtea de Apel în decizia impugnată, aceste fapte au trebuit să fie conținute în cererea în sine, nu au fost permise trimiterea la dosarele de caz sau la observațiile anterioare. După examinarea documentului depus de solicitant, Curtea nu consideră că cererea reclamantului de decizie cuprinde toate informațiile relevante, deoarece nu a dat un cont complet al tratamentului medical al asociatorului reclamantului și, în special, al modului și atunci când medicul a aflat despre infecția acesteia. Curtea nu consideră că Curtea de Apel din Frankfurt a impus cereri oficiale excesive reclamantului, reprezentat de avocat în cursul procedurii. În acest sens, Curtea observă că cererile formale impuse de Curtea de Apel erau în conformitate cu cele raportate în comentariul juridic citat în decizia impugnată și, prin urmare, erau previzibile pentru avocatul reclamantului. În aceste circumstanțe, Curtea Constituțională Federală nu a admis plângerea constituțională a reclamantului pentru examinarea meritelor sale. Rezultă că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne în ceea ce privește procedura penală și că această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție. II. PRIMELE COMPLAINTE APLICANTE RELAȚIONATE LA PROCEDURILE DE COMPENSIUNE CIVILE 1. Plasarea în temeiul articolului 2 § 1 din Convenție. Primul reclamant s-a plâns că judecata internă refuzul de a-și acorda compensarea pentru daunele pe care le-a suferit și-a încălcat dreptul la viață. Ea a invocat art. 2 § 1 din Convenție, care prevede în mod relevant: „Dreptul la viață este protejat prin lege.” Alternativ, reclamantul se bazează pe art. 8 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „1. Toată lumea are dreptul la respect pentru viața sa privată și de familie, casa lui și corespondența lui. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” a) Concluziile reclamantului Primul reclamant a considerat că faptele prezentului caz intră în cadrul articolului 2 § 1 din Convenție, deoarece atacul care a fost efectuat de către soțul ei îndepărtat împotriva sănătății sale a constituit o tentativă de crimă. Ea a subliniat, în continuare, că va muri cel mai probabil din cauza bolii. În ceea ce privește meritul plângerii, reclamantul a susținut că Guvernul nu a eliberat orientări clare pentru profesia medicală privind modul de reacție într-un caz în care un pacient a refuzat să-și dezvăluie infecția rudelor sale. Dispozițiile legale existente sunt inadecvate pentru a soluționa conflictul de interese care rezultă. Reclamantul a mai considerat că Curtea de Apel din Frankfurt, în hotărârea sa din 5 octombrie 1999, nu a reușit să convingă în spiritul articolului 2 § 1 din Convenție termenul legal de „error greșit în tratament”. Ea a susținut, în continuare, că eșecul medicului de a dezvălui infecția companionului ei a împiedicat-o să caute tratamente anterioare, agravând astfel încălcarea dreptului convenției sale. Reclamantul a mai considerat că, prin faptul că nu a informat-o despre infecția partenerului ei în ianuarie 1993, a făcut imposibil pentru ea să dovedească că nu a fost infectată înainte de această dată. Potrivit reclamantului, aceste fapte au fost obligate să conducă la o inversare a sarcinii dovezii în favoarea ei. b) Observațiile Guvernului Guvernul a considerat, la început, că plângerea reclamantului nu a intrat în domeniul de aplicare al articolului 2 § 1 din Convenție, deoarece infecția cu HIV nu constituie o amenințare imediată pentru viața reclamantului. În alternativa, Guvernul a susținut că Republica Federală Germania a îndeplinit și a continuat să își îndeplinească obligațiile pozitive în temeiul articolului 2 § 1 din Convenția de a proteja viața și sănătatea subiecților lor prin adoptarea unor măsuri adecvate și rezonabile pentru a proteja toate persoanele aflate în jurisdicția sa împotriva infecției cu HIV. În domeniul legislației privind sănătatea publică, Guvernul s-a concentrat pe informarea publicului cu privire la riscurile și prevenirea infecției cu HIV. În plus, Oficiul Federal pentru Sănătate a emis recomandări pentru profesia medicală. Cadrul juridic a furnizat instrumente adecvate pentru evaluarea intereselor contradictorii în fiecare caz individual. În plus, secțiunea 823 din Codul Civil a obligat medicul tratator să plătească compensații dacă pacientul său a fost infectat cu HIV prin malpractice medicale. Deși acceptă că plângerea reclamantului intră în cadrul articolului 8 din Convenție, Guvernul a susținut că au îndeplinit obligațiile lor pozitive în temeiul acestei dispoziții. c) Evaluarea Curții Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul art. 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a acestuia. 2. Plaga în temeiul articolului 6 din Convenție Prima reclamantă se plângea în continuare că a fost refuzată un proces echitabil în fața instanțelor civile interne. Ea a invocat art. 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” a) Concluziile reclamantului Potrivit reclamantului, instanța civilă a construit greșit conceptul de „error greșit în tratament” și și-a bazat hotărârile pe un aviz incoherent de experți. și-a bazat opinia pe datele statistice generale, care nu permite o evaluare a cazului ei individual. În plus, declarațiile sale sunt contradictorii. În acest sens, reclamantul a subliniat că expertul, în avizul său scris, a considerat că o infecție înainte de 29 ianuarie 1993 este probabilă, în timp ce el a declarat în cadrul audierii în fața Curții regionale că o astfel de infecție anterioră a fost „foarte probabilă”. Primul reclamant se plângea în continuare că instanțele interne nu au auzit opinia de experți. Ea a afirmat, de asemenea, că avizul prezentat de către expertul J. a fost depășit și a fost refutat de avizul expertului prezentat de către expertul B. în cursul procedurii penale. Reclamantul a considerat, în cele din urmă, că Curtea de Apel din Frankfurt s-a bazat pe opinia expertului J. atunci când a evaluat dacă comportamentul medicului constituie o eroare gravă în tratamentul, în timp ce ar fi fost în fața instanței să răspundă la această întrebare juridică. b) Prezenta decizie a Guvernului Guvernul a susținut că instanța internă a interpretat în mod acceptabil noțiunea de „error greșit în tratament” și, în plus, a aplicat corect legea relevantă privind luarea și evaluarea probelor și nu a acționat arbitrar. Potrivit Guvernului, avizul prezentat de expertul J. numit de instanță a fost științific. După cum a subliniat Curtea de Apel din Frankfurt în hotărârea sa din 5 octombrie 1999, nu există motive suficiente pentru a auzi un aviz suplimentar de experți. c) Evaluarea Curții Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul art. 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. III. Al doilea și al treilea reclamant s-au plâns că instanța germană nu și-a luat în considerare situația specifică atunci când a negat o „eroare grea în tratament”, în special faptul că moartea prospectivă a mamei lor îi va priva de singurul lor părinte supraviețuitor și rănitor de pâine. Ei au invocat art. 8 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „1. Toată lumea are dreptul la respect pentru viața sa privată și de familie, casa lui și corespondența lui. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Guvernul a susținut că cel de-al treilea și al doilea reclamant nu a scăpat de căile de recurs interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, deoarece nu au fost părți în cadrul procedurii în fața instanțelor civile în ceea ce privește acțiunea primului reclamant pentru daune, dar doar se plânge la Curtea Constituțională Federală. Reclamanții au contestat acest argument și au considerat că, în temeiul articolului 8 din Convenție, autoritățile interne au negat compensația indirectă și factual, în mod contrar drepturilor lor. Curtea observă că cel de-al doilea și cel de-al treilea reclamant nu au fost părți la procedură în fața instanțelor interne mai mici. În aceste circumstanțe, instanțele interne au fost private de posibilitatea de a examina presupusa încălcare a drepturilor convenției reclamanților. În consecință, cel de-al doilea și cel de-al treilea reclamant nu poate fi considerat ca fiind epuizate căile de recurs interne și că plângerea lor trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; admisibil, fără prejudecarea fondului, primele plângeri ale reclamantului referitoare la procedura de compensare civilă; declara inadmisibila restul cererii. Claudia Westerdiek eer Lorenzen Registrar Președintele [1] La 6 februarie 2008, în conformitate cu art. 81 din Regulamentul de procedură, data la care camera a stat, și anume la 11 decembrie 2007, a fost adăugată la prima teză.

FIFTH SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Applications no. 77144/01 and 35493/05

by Ayse COLAK and Others

against Germany

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on

11 December 2007

[1]

as a Chamber composed of:

Mr

P.

Lorenzen

,

President

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Butkevych

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

R.

Maruste

,

Mr

J.

Borrego Borrego

,

Mrs

R.

Jaeger,

judges

,

and Mrs C.

Westerdiek

,

Section Registrar

,

Having regard to the above applications lodged on 14 May 2001 and

14 March 2005, respectively,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, Mrs Ayse Colak, Mr Aris Tsakiridis and Ms Anastasia Tsakiridis were born in 1968, 1986 and 1988 respectively and live in Wiesbaden, Germany. They are Turkish nationals.

They are represented before the Court by Mr H.J. Poth, a lawyer practising in Bruchköbel.

The German Government (“the Government”) are represented by their Agent, Mrs A. Wittling-Vogel,

Ministerialdirigentin

, of the Federal Ministry of Justice.

The Turkish Government, having been informed of their right to intervene in the proceedings (Article 36 § 1 and Rule 44), did not indicate that they wished to exercise that right.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The first applicant and her late life companion were the parents of the second and third applicant.

In December 1992 the first applicant's companion found out that he suffered from lymph gland cancer and AIDS. He informed the first applicant about the cancer but concealed his AIDS infection.

On 21 January 1993 he informed their family physician about his diseases but forbade him to disclose to anybody that he had developed AIDS. When the first applicant consulted the physician on 29 January 1993 he did not mention to her that her companion was suffering from AIDS.

On 22 December 1994 the first applicant's companion died. During a further consultation in March 1995 the physician informed the first applicant that her companion had died from AIDS.

In April 1995 a blood test established that the first applicant is

HIV-positive. The second and third applicant are HIV-negative.

Since 1995 the first applicant follows anti-retroviral treatment. She is not suffering from full-blown AIDS.

After a blood test established in April 1995 that the first applicant was HIV-positive, she sued her physician for damages before the Wiesbaden Regional Court (

Landgericht

). She submitted that the physician had failed to inform her about her companion's suffering from AIDS and had thus prevented her from protecting herself against an infection.

On 28 April 1998 the court-appointed expert J., having examined the case file and a number of laboratory results, submitted his expert opinion. The expert considered that it was probable that the applicant was infected before 29 January 1993. He conceded, however, that his assessment was a rough estimate based on general statistical data. The expert further considered that it was not general medical standard in the beginning of 1993 to treat early HIV-infections with anti-retroviral drugs. During the oral hearing before the Regional Court the expert expressed the view that an infection before January 1993 was very likely.

On 24 February 1999 the Wiesbaden Regional Court, which was in possession of the physician's medical records on the first applicant and on her late partner, rejected the first applicant's action. That court considered that the physician had not been obliged to disclose her companion's infection to the applicant. Having regard to his duty of confidence towards the applicant's companion, he would only have been under such an obligation if this could be regarded as the only possibility to prevent the applicant's infection. This had not been the case, as the physician had insistently advised the applicant's companion to take the necessary steps to prevent an infection and could reasonably believe that the latter would follow his advice. Under these circumstances, the Regional Court did not find it necessary to determine whether there was a causal connection between the applicant's infection with HIV and the physician's alleged failure to inform her about her companion's infection.

On 5 October 1999 the Frankfurt Court of Appeal rejected the first applicant's appeal. Contrary to the Regional Court's opinion, the Court of Appeal considered that the physician had misconceived his duty of care owed towards the first applicant in his position as family physician and overestimated his duty of confidence owed towards her companion. By not informing the applicant about the fatal threat to her health, he had committed an error in treatment. The court considered, however, that the physician had not disregarded medical standards in a blindfold way, but had only overestimated his duty of confidence while balancing the different interests. It followed that his behaviour could not be qualified as a gross error in treatment which, according to the established case-law of the Federal Court of Justice, would have entailed a reversal of the burden of proof as to the causality of the error in treatment and the first applicant's HIV-infection (see Relevant domestic law and practice, below). Referring to the written opinion submitted by the court-appointed expert J. in the first instance proceedings, the Court of Appeal considered that the applicant had not been able to proof that her infection had occurred after January 1993, when the physician himself was informed of her companion's infection. According to the expert's opinion, it was more likely that she had already been infected with HIV before January 1993. The Court of Appeal further considered that there was no doubt about the expert's high competence.

The expert opinion was well-reasoned and took into account relevant scientific publications. Under these circumstances, the Court of Appeal did not find it necessary to hear further expert opinion, as requested by the applicant.

The Court of Appeal further considered that the medical treatment such as it was available in 1993 would not have improved the first applicant's physical condition.

On 4 April 2000 the Federal Court of Justice rejected the first applicant's appeal on points of law for lack of prospect of success.

On 14 November 2000 the Federal Constitutional Court, sitting as a panel of three judges, refused to admit the constitutional complaint lodged by the first, second and third applicant.

Parallel to the civil proceedings, the first applicant attempted to institute criminal proceedings against her physician.

On 24 May 2000 the Wiesbaden Public Prosecutor discontinued the criminal proceedings. Relying on the expert opinion prepared by expert J. in the civil proceedings, the Public Prosecutor considered that the causal connection between the first applicant's HIV-infection and the physician's error in treatment could not be established.

Upon the first applicant's appeal, the Wiesbaden Public Prosecutor

re-opened the proceedings and ordered the expert B. to prepare a fresh expert opinion. In his opinion of 23 August 2002 the expert B. disagreed to a certain extent with the expert J.'s conclusions. He contested, in particular, that an infection before January 1993 was “very likely”. He asserted however that an infection before 1993 could not be excluded beyond reasonable doubt. Furthermore, the expert underlined that another origin of infection than the first applicant's companion was likewise conceivable. Therefore, provided that it was relevant to the proceedings if the first applicant had been infected by her companion, further research would be necessary in this respect.

On 22 April 2003 the Wiesbaden Public Prosecutor discontinued the criminal proceedings. Referring to the expert B.'s opinion, the Public Prosecutor considered that it could not be excluded beyond reasonable doubt that the first applicant had been infected before January 1993.

On 1 August 2003 the General Public Prosecutor at the Frankfurt Court of Appeal rejected the first applicant's appeal. The General Public Prosecutor considered that the physician had violated his professional duties by failing to inform the first applicant about her companion's infection. He observed, however, that both experts drew the conclusion that it could not be excluded beyond reasonable doubt that the first applicant had been infected before January 1993. Under these circumstances, the principle of “

in dubio pro reo”

had to be applied in the physician's favour.

On 23 May 2003 the applicant, who was represented by counsel throughout the proceedings, lodged a request with the Frankfurt Court of Appeal (

Oberlandesgericht

) for a judicial decision (

Klageerzwingungsverfahren

). She alleged that the physician had failed in his duties to inform her about her companion's infection and that her own infection could have been avoided if she had been duly informed.

She further gave an account of the proceedings before the Public Prosecutor, in which she referred to the case files of the civil proceedings and to her own previous submissions.

On 11 November 2003 the Frankfurt Court of Appeal declared the first applicant's request inadmissible. The Court of Appeal considered that the applicant's request did not comply with the formal requirements of section 172 § 3 of the Code of Criminal Procedure (see Relevant domestic law, below), as she had failed to submit all relevant information. Referring to a commentary on the Code of Criminal Procedure, the Court of Appeal stated that the description of the facts which justified the preferment of criminal charges had to be self-contained and understandable on its own. It was not allowed to refer to the case files, to earlier submissions or to other documents. The Court of Appeal observed that the applicant's request did not comply with these demands. The request contained only an incomplete and fragmentary account of the facts, which was not understandable on its own. It lacked the necessary facts about the circumstances of the applicant's companion's treatment, in particular the relevant dates, and about the way the physician learned about the HIV-infection. It followed that the court was not in a position to assess the merits of her request without consulting the case file.

On 7 September 2004 the Federal Constitutional Court, sitting as a panel of three judges, refused to admit the first applicant's constitutional complaint. This decision was served on the applicant on

17 September 2004.

B.

Relevant domestic law and practice

Section 823 of the Civil Code provides

inter alia

:

“A person who, wilfully or negligently, unlawfully injures another person's life, body, health (...) is bound to compensate him for any damage arising there from.”

Section 847 as in force at the material time provides

inter alia

:

“In the case of injury to the body or health (...) the injured party may also demand fair compensation in money for moral prejudice.”

A patient requesting damages from a physician under section 823 of the Civil Code generally carries the burden of proof for the requisite causal connection between the physician's negligence and the damage to his health. According to the established German case law, in case of gross error in treatment the burden of proof is reversed to the physician. A gross error in treatment is generally assumed if the physician clearly breaches

well-established medical rules.

Section 229 of the Criminal Code provides:

“Whoever negligently causes bodily injury to another person shall be punished with imprisonment for not more than three years or a fine.”

Section 203 provides

inter alia

:

“Whoever, without authorisation, discloses the secret of another, in particular, a secret which belongs to the realm of personal privacy (...) which was confided to, or otherwise made known to him in his capacity as a physician (...) shall be punished with imprisonment for not more than a year or with a fine.”

Section 34 provides as follows:

“Whoever, faced with an imminent danger to life, limb, freedom, honour, property, or another legal interest which cannot otherwise be averted, commits an act to avert the danger from himself or another, does not act unlawfully, if, upon weighing the conflicting interests, in particular the affected legal interests and the degree of danger threatening them, the protected interest substantially outweighs the one interfered with. This shall apply, however, only to the extent that the act is a proportionate means to avert the danger.”

If the Public Prosecutor refuses to prefer criminal charges against an alleged offender, the aggrieved party may, pursuant to section 172 of the Code of Criminal Procedure, lodge a request for a court decision. Section 172 § 3 stipulates that the request must indicate the facts which justify the preferment of criminal charges as well as the means of evidence.

COMPLAINTS

HIV-infection.

THE LAW

I. COMPLAINTS RELATING TO THE CRIMINAL PROCEEDINGS

The first applicant complained that the discontinuance of the criminal proceedings against the physician violated her right to life. She further complained about the alleged unfairness of the criminal proceedings. In her submissions in reply to the Government's, she further alleged that the domestic courts had violated her right to an effective remedy.

She invoked Articles 2 § 1, 6 § 1 and 13 of the Convention which, insofar as relevant, read as follows:

Article 2 § 1

“Everyone's right to life shall be protected by law.”

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations or of any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law.”

Article 13

“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

The Government alleged that the first applicant had failed to lodge her complaint relating to the criminal proceedings within six months following the Federal Constitutional Court's decision dated 7 September 2004, thus failing to comply with the time-limit provided for in Article 35 § 1 of the Convention.

They further considered that the first applicant failed to exhaust domestic remedies pursuant to Article 35 § 1 of the Convention. According to the Government, the first applicant did not file her request for a court decision at the Frankfurt Court of Appeal in accordance with the formal requirements stipulated in section 172 § 3 of the Code of Criminal Procedure. According to that provision, the request had to indicate the facts that were intended to substantiate the criminal charges. This meant that the facts had to be self-contained and understandable on their own, and substantively and formally justify the preferment of criminal charges.

The Government finally alleged that the first applicant failed to lodge her constitutional complaint in accordance with the formal requirements laid down in the Rules of Procedure of the Federal Constitutional Court.

The first applicant contested these submissions. She considered that both the General Public Prosecutor and the Frankfurt Court of Appeal had misconstrued her original request for a court decision. She further alleged that her request, which had an overall length of six pages, contained all relevant information justifying the preferment of criminal charges. According to the applicant, the Frankfurt Court of Appeal imposed excessive procedural demands on her in order to rid itself from her request.

She finally alleged that she had lodged her constitutional complaint in accordance with all formal requirements.

The Court notes, at the outset, that the Federal Constitutional Court's final decision of 7 September 2004 was served on the applicant's counsel on 17 September 2004. The applicant lodged her application with the Court by telefax of 14 March 2005. It follows that this application complied with the six-month time-limit laid down in Article 35 § 1 of the Convention.

As to the question of exhaustion of domestic remedies, the Court reiterates that the purpose of Article 35 is to afford the Contracting States the opportunity of preventing or putting right the violations alleged against them before those allegations are submitted to the Court (see, among other authorities,

Civet v. France

[GC], no.

29340/95, §

41, ECHR 1999

‑

VI). Whereas Article

35 §

1 of the Convention must be applied with some degree of flexibility and without excessive formalism, it does not require merely that applications should be made to the appropriate domestic courts and that use should be made of remedies designed to challenge decisions already given. It normally requires also that the complaints intended to be brought subsequently before the Court should have been made to those same courts, at least

in substance and in compliance with the formal requirements and time-limits laid down in domestic law

(see, among other authorities,

Cardot v. France

, judgment of 19

March 1991, Series

A no.

200, p.

18, §

34;

Elçi and others v. Turke

y, nos.

23145/93 and 25091/94, §

604, 13

November 2003;

Uhl v. Germany

(dec.), no. 64387/01, 6 May 2004).

Turning to the circumstances of the present case, the Court notes that the Frankfurt Court of Appeal rejected the applicant's request for a court decision on the ground that the applicant had failed to submit all relevant information to that court. The Court further observes that section 172 § 3 of the Code of Criminal Procedure stipulates that the request had to indicate the facts justifying the preferment of criminal charges. According to the legal commentary quoted by the Court of Appeal in the impugned decision, these facts had to be contained in the request itself, no referral to the case files or previous submissions being permitted.

Having examined the material submitted by the applicant, the Court does not consider that the applicant's request for a court decision contained all relevant information, as it did not give a full account of the applicant's companion's medical treatment and, in particular, of how and when the physician learned about the latter's infection. The Court does not consider that the Frankfurt Court of Appeal imposed excessive formal demands on the applicant, who was represented by counsel throughout the proceedings. In this respect, the Court observes that the formal demands imposed by the Court of Appeal were in line with those reported in the legal commentary cited in the impugned decision and were thus foreseeable for the applicant's counsel.

In these circumstances, the Federal Constitutional Court did not admit the applicant's constitutional complaint for an examination of its merits.

It follows that the applicant failed to exhaust domestic remedies with regard to the criminal proceedings and that this part of the application has to be declared inadmissible under Article 35 § 1 of the Convention.

II. THE FIRST APPLICANT'S COMPLAINTS RELATING TO THE CIVIL COMPENSATION PROCEEDINGS

The first applicant complained that the domestic courts' refusal to award her compensation for the damages she suffered had violated her right to life. She invoked Article 2 § 1 of the Convention, which provides as relevant:

“Everyone's right to life shall be protected by law.”

Alternatively, the applicant relied on Article 8 of the Convention, which reads as follows:

“1.

Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence.

2.

There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.”

a) The applicant's submissions

The first applicant considered that the facts of the present case fell within the ambit of Article 2 § 1 of the Convention, as the attack which had been carried out by her late companion against her health amounted to attempted murder. She further pointed out that she would most probably die of the disease.

As regards the merits of her complaint, the applicant maintained that the Government had failed to issue clear guidelines to the medical profession on how to react in a case in which a patient refused to disclose his infection to his relatives. The existing legal provisions were inadequate to resolve the resulting conflict of interests. The applicant further considered that the Frankfurt Court of Appeal, in its judgment of 5 October 1999, had failed to construe the legal term “gross error in treatment” in the spirit of Article 2 §

1 of the Convention. She further alleged that the physician's failure to disclose her companion's infection had prevented her from searching earlier treatment, thus further aggravating the violation of her Convention right. The applicant further considered that the physician, by failing to inform her about her partner's infection in January 1993, made it impossible for her to prove that she had not been infected before that date. According to the applicant, these facts were bound to lead to a reversal of the burden of proof in her favour.

b) The Government's submissions

The Government considered, at the outset, that the applicant's complaint did not fall within the scope of Article 2 § 1 of the Convention, as the infection with HIV did not constitute an immediate threat to the applicant's life.

Alternatively, the Government submitted that the Federal Republic of Germany had fulfilled and continued to fulfil its positive obligations under Article 2 § 1 of the Convention to protect the life and health of their subjects by taking adequate and reasonable measures to protect all persons within its jurisdiction from infection with HIV. In the area of public health law the Government focused on informing the general public about the risks and prevention of HIV-infection. Furthermore, the Federal Health Office issued recommendations to the medical profession. The legal framework provided adequate instruments for weighing up the conflicting interests in each individual case. They further pointed out that the costs incurred by the necessary treatment of HIV were covered by the Public Health Insurance.

Furthermore, section 823 of the Civil Code obliged the treating physician to pay compensation if his patient was infected with HIV through medical malpractice.

While accepting that the applicant's complaint fell within the ambit of Article 8 of the Convention, the Government submitted that they had fulfilled their positive obligations under that provision.

c) The Court's assessment

The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.

The first applicant further complained that she had been denied a fair trial before the domestic civil courts. She invoked Article 6 § 1 of the Convention which, insofar as relevant, reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...”

a) The applicant's submissions

According to the applicant, the civil courts had misconstrued the concept of “gross error in treatment” and had based their decisions on an inconsistent expert opinion. The court-appointed expert J. had based his opinion on general statistical data, which did not allow an assessment of her individual case. Furthermore, his statements were contradictory. In this respect, the applicant pointed out that the expert, in his written opinion, considered that an infection before 29 January 1993 was probable, whereas he stated during the hearing before the Regional Court that such an earlier infection had been “very likely”. The first applicant further complained that the domestic courts had failed to hear further expert opinion. She further alleged that the opinion submitted by the expert J. was outdated and was disproved by the expert opinion submitted by the expert B. in the course of the criminal proceedings. The applicant finally considered that the Frankfurt Court of Appeal relied on the expert J.'s opinion when assessing whether the physician's behaviour constituted a gross error in treatment, while it would have been up to the court to answer this legal question.

b) The Government's submissions

The Government maintained that the domestic courts interpreted the notion of “gross error in treatment” in an acceptable way. They furthermore correctly applied the relevant law regarding the taking and assessment of evidence and did not act arbitrarily. According to the Government, the opinion submitted by the court-appointed expert J. was scientifically

well-founded and conclusive. As pointed out by the Frankfurt Court of Appeal in its judgment of 5 October 1999, there was no sufficient reason to hear further expert opinion.

c) The Court's assessment

The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.

III. THE SECOND AND THIRD APPLICANT'S COMPLAINT

The second and third applicant complained that the German courts had failed to consider their specific situation when denying a “gross error in treatment”, in particular the fact that the prospective death of their mother would deprive them of their only surviving parent and bread-winner.

They invoked Article 8 of the Convention, which reads as follows:

“1.

Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence.

2.

There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.”

The Government maintained that the third and second applicant had failed to exhaust domestic remedies within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention, as they had not been parties in the proceedings before the civil courts concerning the first applicant's action for damages, but only complained to the Federal Constitutional Court. It follows that the domestic courts had been denied the possibility to examine the first and second applicants' complaint.

The applicants contested this argument. They considered that the domestic authorities' denial of compensation indirectly and factually violated their rights under Article 8 of the Convention.

The Court observes that the second and third applicant had not been parties to the proceedings before the lower domestic courts. Under these circumstances, the domestic courts have been deprived of the opportunity to examine the alleged violation of the applicants' Convention rights.

It follows that the second and third applicant cannot be regarded as having exhausted domestic remedies and that their complaint is to be rejected pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to join the applications;

Declares

admissible, without prejudging the merits, the first applicant's complaints relating to the civil compensation proceedings;

Declares

inadmissible the remainder of the application.

Claudia

Westerdiek

P

eer

Lorenzen

Registrar

President

[1]

On 6 February 2008, under Rule 81 of the Rules of Court, the date on which the Chamber sat, namely on 11 December 2007, was added to the first sentence.