ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1687/2016

Decizia nr. 1687/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 01 martie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și Statul Român, prin D., solicitând: să se constate existența, începând cu anul 2001, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra 0,59221% din participațiile la capitalul fostei E., ce aparținuse autorului său, F., reprezentând în anul 2001, cota de 0,52372% din capitalul SC G. SA (3.649.812 acțiuni SC G. SA de un leu/acțiune); să se constate inexistența din anul 2001, a dreptului B. de a administra în numele statului, această cotă de acțiuni SC G. SA, proprietate a reclamantului; să se constate existența dreptului reclamantului de creditor față de pârâta B. ca această să îi predea respectivele acțiuni, redevenite proprietatea reclamantului în calitate de succesor al lui F., fost acționar la E.; a se revoca (art. 975 C. civ.) actul nr. 78/2004 prin care B. a înstrăinat acțiuni SC G. SA către pârâta C. și să se constate inopozabilitatea transferului de acțiuni SC G. SA cu privire la cele 3.649.812 acțiuni echivalent al cotei de 0,52372% ce se află în proprietatea reclamantului; în subsidiar,

să se constate inexistența transferului acestei cote de 0,52372% din capitalul SC G. SA reprezentând 7.299.623 acțiuni SC G. SA proprietatea reclamantului; obligarea pârâtei C. să îi predea reclamantului cele 3.649.812 acțiuni SC G. SA; obligarea B. să îi achite suma de 2.981.852 lei, reprezentând dividende pentru anul 2001 - 2004 aferente cotei de acțiuni SC G. SA a reclamantului; obligarea C. să îi achite suma de 8.274.381 lei, reprezentând dividende pentru anul 2005 - 2009 aferente cotei de acțiuni SC G. SA a reclamantului; în subsidiar, obligarea B. și a Statului Român, prin D., să-i plătească prejudiciul constând în diferența dintre valoarea acțiunilor de piață de la data executării hotărârii irevocabile ce se va da și valoarea de piață a despăgubirilor prin acțiuni la H., propuse prin decizia nr. 28372007 a B., plus dividende.

Reclamantul nu și-a fundament acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci s-a prevalat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - decizia din cauza Viașu contra României, dar și din cauzele Faimblat, respectiv Katz contra României - art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6, art. 13, art. 33, art. 43 și art. 46 din Convenție, art. 966 și art. 975 C. civ., dar și răspunderea civilă delictuală decurgând din art. 998 - 999 C. civ., considerând că în interpretarea dată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin apariția Legii nr. 10/2001 și a măsurilor reparatorii prevăzute de aceasta, ar fi renăscut în patrimoniul său, dreptul de proprietate asupra acțiunilor SC G. SA (fostă E.), ceea ce justifică toate pretențiile formulate.

Prin întâmpinare, pârâta C. a invocat excepția autorității lucrului judecat, întrucât anterior reclamantul formulase aceleași pretenții și în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în timp ce pârâta B. a invocat în plus, excepțiile inadmisibilității unei acțiuni fondate pe dreptul comun, în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează problematica dedusă judecății, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la nulitatea vânzării - cumpărării de acțiuni dintre B. și C. După prealabila suspendare a pricinii până la rezolvarea irevocabilă a cauzei în raport de care s-a invocat puterea de lucru judecat, respectiv cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2005 al Tribunalului București și nr. x/2/2010 al Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție, în căile de atac, au fost dezbătute excepțiile invocate.

Prin sentința civilă nr. 1959 din 08 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția puterii lucrului judecat, a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și Statul Român, prin D. În esență, s-a constatat că, prin sentința civilă nr. 1453/2009 rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea căilor de atac, Tribunalul București a respins o altă acțiune a reclamantului, întemeiată pe dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - acțiune care a avut ca obiect: nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare de acțiuni încheiat la data de 15 noiembrie 2004 între B. și C., doar în ce privește vânzarea a 13.108.430 acțiuni SC G. SA; obligarea intimatei C. să-i dea 6.554.215 acțiuni/1 leu greu/1 acțiune, corespondent al celor 13.108.430 acțiuni SC G. SA de 3.000 lei/1 acțiune și obligarea intimatei C./și intimatei B. să îi plătească suma de 1.647.000.730 lei reprezentând contravaloarea dividendelor pentru anul 2004, încasate de către B. ca accesoriu la contractul de vânzare de acțiuni din data de 15 noiembrie 2004, actualizată cu rata inflației începând cu data de 01 iunie 2005, dată a acordării dividendelor și până la data executării hotărârii, plus dobânda pe iulie 2005, pe an și pe câtimi de an, aplicată la suma rezultată,

până la data executării hotărârii; obligarea intimatei B. sau/și a intimatei C. să-i dea acțiunile ce se vor atribui gratuit de către SC G. SA, aferente celor 6.554.215 acțiuni/1 leu greu având valoarea de 39.325.292.873 lei vechi în noiembrie 2004 și dividendele aferente acestor acțiuni, actualizate cu rata inflației și dobânda pe iulie 2005, până la executarea hotărârii ce se va pronunța în prezentul litigiu; obligarea intimatei B. să-i plătească suma de 1.546.935 (15.469.351.146 lei vechi/noiembrie 2003), reprezentând contravaloarea dividendelor pentru anul 2001 și 2002, calculate și de raportul de expertiză efectuată în Dosarul civil nr. x/2003 de la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, sumă actualizată cu rata inflației, la data executării hotărârii, în raport de noiembrie 2003, plus dobânda pe luna iulie 2005, aplicată sumei de 1.546.935 lei, până la data executării hotărârii; obligarea intimatei B. să-i plătească suma de 8.675.575.524 lei vechi în iunie 2004, contravaloarea dividendelor pentru anul 2003, actualizați cu rata inflației la data executării hotărârii, față de iunie 2004, plus dobânda pe luna iulie 2005, aplicată acestei sume până la data executării hotărârii; în subsidiar, în baza art. 1073 teza a II-a C. civ., art. 1075 C. civ.

și art. 1026 C. civ., coroborate cu art. 998 - 999 C. civ., să fie obligată intimata B. să-i plătească cu titlu de despăgubiri valoarea de piață la momentul introducerii cererii a 13.108.430 acțiuni SC G. SA a câte 3000 lei vechi fiecare vândute în noiembrie 2004, plus diferența de valoare de piață a acestora la momentul executării hotărârii, dacă această valoare va fi mai mare, plus dobânda pe luna iulie pe 2005 la valoarea de piață la 15 noiembrie 2004 a acestor acțiuni, și anume la valoare de 41.815.891 lei, actualizați cu rata inflației în momentul executării hotărârii, față de noiembrie 2004; a doua variantă subsidiară, pentru ipoteza respingerii cererii de despăgubiri îndreptate împotriva intimatei B. prin al cincilea grup de capete de cerere, se referă la obligarea Statului Român, prin D., în nume propriu și în calitate de comitent al intimatei B., statul fiind și debitor al obligației de dezdăunare asumate în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și comitent al prepusei B., să plătească contestatorului, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului săvârșit de prepusa B., a sumei de 56.366.249 lei noi, plus dobânda pe iulie 2005, la valoarea de piață la 15 noiembrie 2004 a celor 13.108.430 acțiuni SC G. SA, și anume la valoarea de 41.815.891 lei, actualizați cu rata inflației în momentul executării hotărârii față de luna noiembrie 2004; de asemenea,

intimatul Statul Român să fie obligat să plătească contestatorului și contravaloarea dividendelor încasate de B. în contul acțiunilor SC G. SA pe care trebuia să i le dea contestatorului în baza art. 32 din Legea nr. 10/2001, a căror valoare este menționată la cel de-al patrulea capăt de cerere, și anume 1.546.935 lei/iulie 2005, 867.557,55 lei /iunie 2004, 1.373.108 lei, rata inflației. S-a constatat astfel că obiectul cauzei de față se regăsește în pretențiile din cauza anterior soluționată irevocabil prin respingere, reținându-se în mod explicit identitatea de părți (A. - reclamant, C., B. și Statul Român - pârâți).

Tribunalul a respins însă puterea lucrului judecat, reținând că reclamantul a dezvoltat explicit teze juridice pe care le-a delimitat de fundamentele acțiunii sale anterioare, pretinzând dreptul de a i se judeca pretențiile în raport de noile temeiuri decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevantă în opinia sa, apărută între timp, de dispozițiile convenționale și de dreptul comun intern. Procedând în alt fel, Tribunalul ar fi nesocotit principiul disponibilității, respectiv ar fi negat dreptul reclamantului de a pretinde analizarea pretențiilor sale dintr-o altă perspectivă juridică și pe alte temeiuri. Excepția inadmisibilității a fost găsită întemeiată de către tribunal.

A observat astfel că pretențiile reclamantului sunt pretenții ce își găsesc o reglementare specială în dreptul intern, respectiv Legea nr. 10/2001, dar și faptul că, prin hotărârea irevocabilă pronunțată în litigiul anterior, instanțele au statuat atât explicit, cât și implicit, cu privire la faptul că situației juridice deduse judecății - în esență, s-a reținut că drepturile reclamantului au fost analizate și rezolvate atât în procedura administrativă, cât și în cea judiciară - i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel încât acest aspect nu mai poate fi supus vreunei discuții, datorită puterii de lucru judecat a celor stabilite irevocabil. Prin sentința civilă nr. 130 din 10 februarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1959 din 08 noiembrie 2013, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de restituire a taxei judiciare de timbru.

Împotriva hotărârilor judecătorești ale primei instanțe, a formulat cerere de apel reclamantul A., prin care a solicitat admiterea apelurilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, secția civilă. La datele de 04 decembrie 2015 și 08 decembrie 2015, apelantul a invocat în temeiul art. 20 din Constituție, excepția de neconvenționalitate a art. 32 alin. (1), (3), (7) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare până la data 2005, art. 1 pct. 67 din Legea nr. 247/2005 și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 34 alin. (5) din aceeași lege specială, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legile invocate de B. și SC G. SA, C. ca privind privatizarea, Legea nr. 83/1997 cu modificările ulterioare pe care le-a ilustrat, normele metodologice de aplicare prin H.G.

nr. 458/1997 completată, legile de privatizare SC G. SA, H.G. nr. 428/1998 cu modificările ulterioare, art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 alin. (1) și teza privitoare la dreptul de a reclama în judecată din alin. (2) C. civ. 1864 și art. 163 C. proc civ. 1865, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol la Convenție, art. 46 din Convenție și parag. 136 din decizia Maria Atanasiu și alții contra României, cu ansamblul argumentelor dezvoltatoare expuse în dosarul de apel. Această excepție de neconvenționalitate, laolaltă cu excepția puterii de lucru judecat, au fost unite cu fondul cauzei, prin încheierea din data de 08 decembrie 2015, apreciindu-se că ele reprezintă elemente subsumate fondului cauzei.

La același termen de judecată de apel 08 decembrie 2015, s-a formulat de către apelant, cerere de renunțare la acțiunea formulată în contradictoriu cu C. și SC G. SA, ca și la capetele de cerere precizată de la punctele notate B) 3) și 4), C) 5), 6), 7), D) lit. b) în cererea introductivă de instanță și C1) în cererea formulată la data de 24 noiembrie 2011 pentru termenul de judecată din 25 noiembrie 2011 (a se vedea cererea fila 100 dosar apel, precizările de la filele 118 și urm. dosar apel și lămurirea solicitată apelantului la termenul de dezbatere a prezentului apel, din data de 19 ianuarie 2016). Prin Decizia civilă nr. 58/A din data de 2 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelurile formulate împotriva sentinței civile nr. 130 din 10 februarie 2014 și a încheierii de ședință din data de 22 octombrie 2014, a admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1959 din 08 noiembrie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a anulat în parte sentința, în temeiul art. 247 C. proc civ.

și pe fond, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu C. și SC G. SA, ca și capetele de cerere precizată de la punctele notate B) 3) și 4), C) 5), 6), 7), D) lit. b) în cererea introductivă de instanță și C1) în cererea formulată la data de 24 noiembrie 2011, pentru termenul de judecată din 25 noiembrie 2011, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, relative respingerii excepției puterii lucrului judecat, admiterii excepției inadmisibilității și respingerii ca inadmisibile a acțiunii precizate, în privința pârâților B. și Statul Român, prin D., relativ capetelor de cerere subzistând (notate punctele A), D) lit. a) și E). Pentru a pronunța această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: În drept, au fost avute în vedere în primul rând dispozițiile art. 247 C. proc civ., în raport de care instanța a reținut că renunțarea la drept reprezintă un act juridic unilateral și de dispoziție prin care reclamantul se desistă de la dreptul subiectiv afirmat pe calea acțiunii civile.

Dând astfel eficiență acestor dispoziții legale, Curtea a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 1959 din 08 noiembrie 2013, pe care a anulat-o parțial, și pe fond, a respins acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu C. și SC G. SA, ca și capetele de cerere precizată de la punctele notate B) 3) și 4), C) 5), 6), 7), D) lit. b) în cererea introductivă de instanță și C1) în cererea formulată la data de 24 noiembrie 2011, pentru termenul de judecată din 25 noiembrie 2011. Curtea a constatat astfel că mai subzistă doar capetele de cerere notate cu punctele A), D) lit. a) și E) și doar în raport de pârâții B. și Statul Român, prin D., coordonate procesuale în care s-a și realizat devoluțiunea căii de atac, fiind astfel analizate exclusiv motivele de apel arondate acestor limite procesuale, cu excluderea de la analiză a celorlalte.

S-a reținut că decelarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată ca fiind reprezentat de dreptul comun în materie (și nu de Legea nr. 10/2001), conjugat cu dreptul convențional, a fost realizată de către judecătorul fondului la data de 24 februarie 2012 (fila 117, dosar fond). Dacă se pleacă de la principiul afirmat de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în cauza De Becker contra Danemarcei, nr. 214/1956, că statele părți contractante au obligația de a veghea ca legislația lor internă să fie compatibilă cu prevederile Convenției și la nevoie, să ia măsurile necesare în acest scop, prima instanță a constatat că cererea de renunțare la judecata acțiunii pe temeiul dreptului comun, are natura juridică a unei cereri de înlăturare a acestui temei juridic, ca urmare a constatării caracterului său neconform Convenției, și nu o veritabilă cerere de renunțare la judecată circumscrisă de prevederile art. 246 C. proc civ.

Dacă s-ar lua act de renunțarea la temeiul juridic reprezentat de dreptul comun, s-ar constata inevitabil lipsirea cererii de chemare în judecată de unul dintre elementele sale esențiale, cauza sau temeiul juridic al acesteia, cu efectul obligatoriu al anulării cererii astfel formulate. Continuând astfel a se grefa pe temeiul juridic reprezentat de dreptul comun, instanța anterioară s-a raportat și la normele europene evocate de către apelantul-reclamant, inclusiv din perspectiva excepției de neconvenționalitate a dreptului comun.

Instanța de apel, în configurarea propriei opinii, a avut în vedere caracterul aplicabil direct în dreptul intern al normelor juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului, după cum urmează: Problema tipurilor speciale de răspundere a statului, a fost evaluată în jurisprudența Curții Europene asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție - s-a statuat că așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nici o restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare al legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să reconstituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, autorităților naționale recunoscându-li-se o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze raporturile de proprietate (cauza Maria Atanasiu ș.a.

împotriva României, hotărâre din 2010, parag. 164, 166, 172). În privința particulară a României, s-a reținut că punând în aplicare o legislație specială de restituire și de despăgubire, statul a optat pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist (parag. 178 din cauza citată). Curtea Europeană a determinat însă, conținutul acestei sintagme juridice utilizate frecvent în jurisprudența sa privind România, prin referire tocmai la prevederile Legii speciale nr. 10/2001: „prin introducerea unei legislații speciale de restituire și despăgubire, statul român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o modificare similară de regim politic în 1989 (supra, pct. 85-107) - în favoarea principiului despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist.

Astfel, pentru privări de proprietate suferite în urmă cu șaizeci de ani, precum în cazul reclamantelor, legislația română prevede, în lipsa posibilității de restituire, acordarea unei despăgubiri la valoarea de piață pe care bunul naționalizat ar avea-o în prezent” (parag. 178). Această reglementare specială reprezintă o opțiune națională, permisă prin prisma marjei de apreciere în materie recunoscute autorităților naționale, de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Așadar, se impune a concluziona că însăși Convenția, prin dispozițiile sale relevante și prin hotărârile pronunțate în aplicarea sa de instanța de contencios european, recunoaște posibilitatea configurării unui cadru normativ special în acest domeniu, care reglementează concret, modalitatea de despăgubire a proprietarilor (sau moștenitorilor acestora) expoliați de statul comunist.

Această recunoaștere denotă compatibilitatea în principiu a instituirii naționale a unei asemenea legislații cu caracter special, cu normele juridice internaționale ale Convenției. Argumentul aferent incidenței normelor juridice de drept comun, ca urmare a neexcluderii lor de către legile speciale, este nefondat. Astfel, de principiu, înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, ea putând fi și implicită, întrucât este consecința directă a principiului „specialia generalibus derogant” (Decizia nr. 962 din 12 martie 2014 pronunțată de secția a II-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Relevant pentru cauza pendinte este și faptul că, prin art. 52 din Legea nr. 10/2001 („La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare”), s-a procedat la înlăturarea în mod expres și indirect, a normelor de drept comun, deoarece legea specială prevede expres și limitativ măsurile reparatorii aplicabile domeniului analizat, excluzând astfel, inechivoc, alte măsuri de reparare care sunt reglementate de dreptul comun.

Rațiunea înlăturării dispozițiilor generale rezidă în voința legiuitorului de a nu impune, prin acordarea foștilor proprietari de despăgubiri suplimentare, precum ar fi inter alia, contravaloarea lipsei de folosință pe durata deținerii bunului imobil, diferența dintre valoarea acțiunilor de piață deținute la fostele persoane juridice, de la data executării hotărârii irevocabile și valoarea de piață a despăgubirilor prin acțiuni la H.; valoarea dividendelor aferente acțiunilor deținute la fostele persoane juridice, o sarcină exorbitantă și disproporționată colectivității prezente a celor care contribuie la formarea resurselor publice actuale, ce nu poate fi ținută să compenseze pecuniar în mod nelimitat nedreptățile trecutului.

Prin urmare, în soluționarea cererii apelantului-reclamant, în mod corect instanța de fond a reținut incidența Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reglementare pentru imobilele și valorile mobiliare incorporale care au fost abuziv trecute în proprietatea statului, arătându-se și motivele pentru care cadrul legal al dreptului comun este inaplicabil recunoașterii pretențiilor apelantului-reclamant care au ca temei nu doar o simplă răspundere civilă delictuală a statului dar, în același timp, și o răspundere politică a acestuia. Această concluzie este independentă de argumentul de drept al incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1201 C. civ. Așadar, chiar dacă s-ar înlătura dispozițiile art. 1201 C. civ., același impediment procesual de aplicare în cauză a normelor de drept comun, impediment reprezentat de existența Legii speciale nr. 10/2001, obligatorie de urmat potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

Din această perspectivă - a considerării prin intermediul principiului juridic evocat, a inaplicabilității dreptului comun care reprezintă temeiul juridic al prezentei cauze - nu vor putea fi primite criticile din motivele de apel și din cadrul motivării excepției de neconvenționalitate invocate, relative caracterului neconvențional al dispozițiilor de drept comun enunțate inclusiv în cadrul excepției de neconvenționalitate, întrucât analiza convenționalității trebuie să se grefeze pe premisa aplicării normelor juridice invocat neconvenționale, premisă neîntrunită însă, în cauză.

În legătură cu motivele adoptării Legii (complinitoare la Legea nr. 10/2001) nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Curtea Constituțională a României a statuat în cadrul Deciziei nr. 88/2013, că „ în contextul legislativ enunțat anterior, prin Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (Hotărârea a rămas definitivă la data de 12 ianuarie 2011 și a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut lipsa de eficiență a sistemului de restituire a proprietăților în România și a decis să inițieze procedura-pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său.

Astfel, de la data rămânerii definitive a hotărârii, statului român i s-a acordat un termen de 18 luni, ulterior prelungit, în care să adopte măsuri "capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație" (parag. 241 al hotărârii-pilot). Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri, prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, în temeiul art. 114 din Constituție, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România”.

În Decizia sa nr. 269/2014, instanța de contencios constituțional a statuat că „Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită.

Prin aceeași hotărâre, în cadrul măsurilor cu caracter general sugerate cu titlu orientativ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat act cu interes de propunerea avansată de Guvernul român în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative, arătând că o astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire. Curtea reține, de asemenea, că prin hotărârea-pilot menționată a fost lăsată însă statului român o largă marjă de apreciere în privința mijloacelor prin care să îndeplinească obligațiile juridice impuse și să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate avute în vedere”.

În parag. 34, s-a arătat că „în plus, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Preda și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (parag.

129). În aceeași cauză, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat (parag. 128), de asemenea, că măsurile de amenajare a plății creanțelor datorate de stat în virtutea deciziilor judecătorești definitive, cum ar fi eșalonarea plății acestora, măsuri luate pentru apărarea echilibrului bugetar între cheltuielile și încasările publice, urmăreau un scop de utilitate publică și găseau un just echilibru între diferitele interese aflate în joc, prin respectarea mecanismului existent și prin grija pe care autoritățile au demonstrat-o în executarea acestuia”.

În raport de restrângerea cadrului procesual ca urmare a renunțării la drept, soluția de inadmisibilitate a cererii este susținută mutatis mutandis și de decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

În fine, Curtea a constatat că prin admiterea excepției de inadmisibilitate, nu se poate considera că prin această soluție s-ar aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenție, deoarece, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa dezvoltată pe tărâmul art. 6 din Convenție (cauza Golder contra Regatului Unit), dreptul la o instanță nu are caracter absolut, exercitarea sa fiind circumscrisă cerințelor impuse de normele procesuale interne, din această perspectivă fiind recunoscut statelor membre, în cadrul marjei de apreciere, dreptul de a-și institui propriul sistem național.

Prin urmare, respingerea acțiunii ca inadmisibilă în considerarea principiului „specialia generalibus derogant”, nu poate fi considerată o îngrădire nejustificată, incompatibilă cu rigorile Convenției, a dreptului la un proces echitabil, atât timp cât sancțiunea are caracter legal, iar calea specială a Legii nr. 10/2001 este considerată o cale procesuală eficientă (pe care de altfel, apelantul reclamant a și utilizat-o în prealabil celei prezente, respectiv în cadrul litigiului nr. x/2/2010*).

Împotriva Deciziei civile nr. 58/A din data de 2 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a declarat recurs reclamantul A., prin care a criticat-o pentru pretinsă nelegalitate, sub următoarele aspecte: Recurentul-reclamant a solicitat prioritar admiterea recursului, modificarea alin. (2) și (4) din decizia recurată, cu menținerea alin. (1) și (3) ale acesteia, respectiv trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului împotriva sentinței civile nr. 1959/2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu doar cu I. (fără Statul Român, prin D.).

A solicitat totodată a se avea în vedere cererea de renunțare întemeiată pe dispozițiile art. 246 C. proc civ., privitoare la capetele de cerere A 2, A 3 și E din petitul restrâns la instanța de apel, rămânând astfel dedus judecații doar petitul compus din capetele de cerere notate A pct. 1 și D lit. a). S-a solicitat să se admită apelul împotriva sentinței civile nr. 1959/2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civile, respectiv să se trimită cauza spre rejudecare la tribunal pentru continuarea judecații în contradictoriu doar cu I., având în vedere cererea de renunțare explicitată anterior.

Recurentul-reclamant a susținut că a formulat cererea de renunțare enunțată anterior pentru a clarifica și mai mult obiectul acțiunii restrânse, precizând astfel că cererea sa se circumscrie atât aplicării legii speciale, Legea nr. 10/2001, cât și legii speciale, Legea nr. 165/2013, și aceasta "corectată" din punctul de vedere al aplicării dreptului convențional, invocat prin excepția de neconvenționalitate. În concret, s-a susținut că motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei atacate, prin care s-a menținut excepția de inadmisibilitate a acțiunii, sunt următoarele; decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 129 alin. (5) și art. 137 C. proc civ., a art. 20 alin. (2) din Constituție, a art. 6 alin. (1) din Convenție.

Totodată, decizia a fost data cu încălcarea art. 84 C. proc civ. și a art. 4 din Legea nr. 165/2013, în lumina deciziilor Curții Constituționale nr. 269/2014, nr. 210/2014 și nr. 88/2014, a art. 1 alin. (2) modificat cu Legea nr. 368/2013 din Legea nr. 165/2013, privitor la măsura acordării compensațiilor prin "puncte", nu în bani, și aceasta și în aplicarea art. 21 alin. (1)-(3) și art. 24 alin. (1), și art. 50 lit. a) Legea nr. 165/2013 privitor la "sintagma "despăgubiri acordate" prin sintagma" măsuri compensatorii" din Legea nr. 165/2013.

Curtea de apel a dat o motivație străină de natura pricinii, așa cum este dedus petitul acțiunii restrânse, calcularea valorii acțiunilor E., raportat la Legea nr. 10/2001 și la normele acesteia de aplicare: art. 3 alin. (1) lit. b); art. 18 lit. a) prima teza; art. 31 fost 32 din Legea nr. 10/2001, aplicate relativ și la excepția de neconvenționalitate în situația de fapt și de drept impusă în baza art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 46 alin. (1) din Convenție, cu referire la paragrafele 126-139 din decizia Maria Atanasiu și alții contra României, care impun cu autoritate de lucru interpretat existența a două fapte juridice: adoptarea legii de reparație, cu consecința reactivării unui nou drept de proprietate asupra bunului preluat de vechiul regim, noul drept fiind protejat de art. 1 din Protocol I la Convenție; investirea beneficiarului legii de reparație cu calitatea de titular al dreptului la restituirea bunului la despăgubire.

S-a susținut și că decizia este viciată pentru că instanța de apel nu a "stăruit prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului în cauza". Adevărul este arătat de ceea ce reclamantul a cerut prin petitul restrâns și dezvoltat în toate actele procedurale depuse în apel, cererea de evaluare a acțiunilor E., în situația de fapt și de drept legată de definitivarea deciziei Maria Atanasiu și alții contra României. Petitul restrâns nu are nimic de a face cu acțiunile SC G. SA, privește doar evaluarea acțiunilor E. în noile circumstanțe de fapt și de drept, iar pretențiile rămase nu mai sunt legate de răspundere delictuală civilă pe dreptul comun împotriva I. (și a statului).

A apreciat că este normal să-si întemeieze cererea pe prevederile din Legea nr. 10/2001, întrucât doar în baza acestei legi s-a reactivat dreptul asupra acțiunilor E., respectiv de a primi valoarea acestora, în puncte, și nu în lei. Instanța de apel trebuia sa se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedura și de fond care făceau de prisos analizarea pe mai departe a fondului cauzei. Excepția de neconvenționalitate trebuia sa se judece, chiar daca a fost unita cu fondul. Acest mijloc de apărare nu a fost analizat cu prioritate, ca instanța de apel să compare mai întâi norma interna în raport de cea convenționala, încălcând astfel art. 20 alin. (2) din Constituție (analizând deodată atât excepția de neconvenționalitate, cât și motivele de apel).

Textul constituțional cere să se verifice mai întâi textul intern vizavi de Convenție, și apoi să se treacă la analizarea apelurilor. A cerut soluționarea excepției de neconvenționalitate legat de aplicarea Convenției și a jurisprudenței, cu înlăturarea inter partes a textelor din legile interne, în situația de fapt și de drept intervenita după definitivarea deciziei Maria Atanasiu și alții contra României. Excepția de neconvenționalitate nu a fost analizata ca o miniexcepție de neconstituționalitate ridicată în fața instanțelor judecătorești și nu s-a ținut cont de faptul că primul judecător al Convenției este judecătorul național, respectiv că judecătorul investit cu soluționarea excepției de neconvenționalitate judeca o neconcordantă doar între părți, nestatuând pe cale generală.

Curtea nu a calificat corect acțiunea, conform art. 84 C. proc civ., aceasta după restrângerile operate, în acord cu faptul că obiectul acțiunii restrânse nu mai este o acțiune în răspundere civila delictuală, ci doar de evaluare acțiuni E. Instanța de apel a încălcat textele citate din Legea nr. 165/2013, ce impun să se aplice legea speciala. Instanța de apel a dat astfel o motivație străina de natura pricinii, așa cum este dedus petitul acțiunii restrânse, ce are ca obiect calcularea valorii acțiunilor E. Motivația instanței anterioare legată de aplicarea Deciziei RIL nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu are legătură cu situația pendinte, întrucât nu s-au solicitat bani direct de la stat, ci doar sa se evalueze valoarea acțiunilor E. În drept, formal, s-au invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc civ.

1865. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu preliminar, trebuie consemnat că recurentul-reclamant a formulat o cerere de renunțare în privința capetelor de cerere A 2, A 3 și E din petitul restrâns la instanța de apel, inclusiv fragmentele neimportante, explicative, menționate în capetele de cerere notate A pct. 1 și D lit. a), inclusiv la judecata cererii în raport de Statul Român, prin D., rămânând ca judecata să continue în raport de I. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 246 alin. (1) și 2 C. proc civ., conform cărora r eclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, situație față de care instanța de judecată este chemată s-o constate în mod expres.

În considerarea acestui act de voință al recurentului-reclamant, Înalta Curte a admis recursul reclamantului, a modificat, în parte, decizia atacată, în sensul că a luat act de renunțarea reclamantului, în temeiul art. 246 C. proc civ., la capetele de cerere notate A2, A3 și E, respectiv A1 și D (cu precizările făcute de reclamant), respectiv la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin D. Înalta Curte a constatat totodată că are a analiza motivele de recurs invocate în mod expres prin cererea recurentului-reclamant.

De altfel, trebuie reținut prioritar și că recurentul-reclamant și-a precizat petitele rămase de soluționat, după cum urmează: să se constate existența, de la 2001, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra a 0,59221% din participațiile autorului său, F., la capitalul E., reprezentând 1.742.253.350.000 lei vechi din 14 februarie 2001; să fie obligată I. să-i plătească diferența dintre valoarea acțiunilor de piață la data executării hotărârii irevocabile ce se va da și valoarea de piață a despăgubirilor prin acțiuni la H. Dacă în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, situația este clarificată prin intervenția succesivă a recurentului-reclamant, care a înțeles să renunțe la drept, respectiv la judecata unora din capetele de cerere, în privința temeiului juridic al cererii deduse judecății, nu poate fi primită aserțiunea recurentului-reclamant, conform căreia cererea sa s-ar circumscrie atât aplicării legii speciale, Legea nr. 10/2001, cât și legii speciale, Legea nr. 165/2013, și aceasta "corectată" din punctul de vedere al aplicării dreptului convențional, invocat prin excepția de neconvenționalitate.

Aceasta întrucât circumstanțele particulare ale cauzei pendinte au fost clarificate încă din data 24 februarie 2012, de către prima instanță, în principal cele referitoare la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, pe care l-a identificat ca fiind dreptul comun în materie, (și nu Legea nr. 10/2001), conjugat cu dreptul convențional. În egală măsură, s-a reținut încă din faza primei judecăți - cu unele diferențe decurgând din modalitatea de calcul aleasă și de momentele diferite în raport de care recurentul-reclamantul și-a efectuat calculele - că obiectul cauzei pendinte se regăsește în pretențiile dintr-o cauza anterior întemeiată pe dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - soluționată irevocabil printr-o hotărâre judecătorească de respingere, prin sentința civilă nr. 1453/2009 rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea căilor de atac.

La acel moment, chiar dacă prima instanță a respins excepția puterii lucrului judecat, în considerarea întemeierii juridice diferite a pretențiilor formulate, ceea ce a echivalat în accepțiunea instanței, corectă de altfel, cu o diferență de cauză juridică (causa debendi), aceasta nu a ignorat aspectul pozitiv al acestei puteri, și anume considerarea ca fiind pe deplin adevărate, aspectele de fapt și de drept care au făcut obiectul judecății anterioare, dându-i deplina relevanța juridică atunci când a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii.

Excepția inadmisibilității a fost găsită întemeiată de către prima instanță, consemnând în mod pertinent că pretențiile recurentului-reclamant sunt, în realitate, pretenții ce își găsesc o reglementare specială în dreptul intern, respectiv Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că orice nemulțumire a acestuia legată de ceea ce i s-ar fi cuvenit în urma acțiunilor pe care le-a deținut autorul său la fosta E., trebuie analizată în cadrul special reglementat (incluzând aici și eventuala corectare a legislației speciale prin filtrul jurisprudenței Curții Europene), iar nu pe tărâmul dreptului comun sau oricum, în afara cadrului legii speciale.

Instanța de apel, prin încheierea din data de 08 decembrie 2015, în privința excepției de neconvenționalitate - s-a invocat de către apelantul-reclamant excepția de neconvenționalitate a art. 32 alin. (1), (3), (7) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare până la data 2005, art. 1 pct. 67 din Legea nr. 247/2005 și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 34 alin. (5) din aceeași lege specială, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legile invocate de B. și SC G. SA, C. ca privind privatizarea, Legea nr. 83/1997 cu modificările ulterioare pe care le-a ilustrat, normele metodologice de aplicare prin H.G. nr. 458/1997 completată, legile de privatizare SC G. SA, H.G. nr. 428/1998 cu modificările ulterioare, art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 alin. (1) și teza privitoare la dreptul de a reclama în judecată din alin. (2) C. civ.

1864 și art. 163 C. proc civ. 1865, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol la Convenție, art. 46 din Convenție și parag. 136 din decizia Maria Atanasiu și alții contra României, cu ansamblul argumentelor dezvoltatoare expuse în dosarul de apel - și a excepției puterii de lucru judecat, le-a unit cu fondul cauzei, apreciindu-se că acestea reprezintă elemente subsumate fondului cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 58/A din data de 2 februarie 2016, instanța de apel, urmare a admiterii apelului reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1959 din 08 noiembrie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a menținut dispozițiile sentinței relative respingerii excepției puterii lucrului judecat, admiterii excepției inadmisibilității și respingerii ca inadmisibile a acțiunii precizate, în privința pârâților B. și Statul Român, prin D., relativ capetelor de cerere subzistând (notate pct. A), D) lit. a) și E). În privința excepției de neconvenționalitate a dispozițiilor dreptului comun și ale Legii speciale nr. 10/2001, instanța anterioară a consemnat corect că normele Convenției (inclusiv jurisprudența dezvoltată în baza sa, ambele formând blocul de convenționalitate obligatoriu statelor membre) reprezintă temeiuri juridice internaționale superioare, incidente însă, și în silogismul juridic presupus de dreptul comun.

În considerarea acestor dezlegări, pe care instanțele anterioare le-au consemnat într-un raționament juridic pertinent, și în deplin consens, vor fi analizate punctual toate celelalte pretinse critici de nelegalitate. Prin urmare, decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc civ., întrucât judecătorii și-au îndeplinit obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauza, respectând regulile de învestire atunci când au avut de soluționat excepții procesuale, circumstanțiind raportul juridic dedus judecății pentru a ajunge la o soluție legală și judicioasă.

Decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea art. 137 C. proc civ., întrucât instanța a respectat întocmai dispoziția procedurală indicată de recurentul-reclamant în privința excepției de neconvenționalitate și a excepției puterii de lucru judecat, atunci când le-a unit cu fondul cauzei, apreciindu-se că acestea reprezintă elemente subsumate fondului cauzei (încheierea de ședință din data de 08 decembrie 2015). Decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea art. 84 C. proc civ., întrucât această normă procedurală nu-i poate permite recurentului-reclamant, ca prin renunțări, restrângerile de acțiune, să modifice cadrul procesual de învestire prin atribuirea unui alt temei juridic în căile de atac sub care pretinde că ar trebui să se judece cauza (acțiune de evaluare de acțiuni E., în contextul de fapt și de drept configurat prin definitivarea decizie Maria Atanasiu și alții contra României).

Totodată, decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea art. 20 alin. (2) din Constituție - dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile - întrucât instanțele anterioare și-au fundamentat soluția pronunțată inclusiv pe considerente din cuprinsul deciziilor pronunțate de instanța de contencios european, în aplicarea și interpretarea Convenției, chiar și a celei persuasiv invocată - decizia Maria Atanasiu și alții contra României. Decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, întrucât instanța anterioară s-a preocupat să-și întemeieze soluția pronunțată pe considerente de fapt și de drept, pe care le-a redat cu prisosință în cuprinsul deciziei recurate.

De altfel, în contextul cauzei pendinte, instanța de apel în privința dreptului reclamantului la un proces echitabil, în considerarea jurisprudenței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în principal, cauza Golder contra Regatului Unit), a consemnat judicios că dreptul la o instanță nu are caracter absolut, exercitarea sa fiind circumscrisă cerințelor impuse de normele procesuale interne, din această perspectivă fiind recunoscut statelor membre, în cadrul marjei de apreciere, dreptul de a-și institui propriul sistem național.

S-a susținut totodată că au fost nesocotite dispozițiile legii speciale - art. 4 din Legea nr. 165/2013, în lumina Deciziilor Curții Constituționale nr. 269/2014, nr. 210/2014 și nr. 88/2014, și a art. 1 alin. (2) modificat cu Legea nr. 368/2013 din Legea nr. 165/2013, privitor la măsura acordării compensațiilor prin "puncte", nu în bani, și aceasta și în aplicarea art. 21 alin. (1)-(3) și art. 24 alin. (1), și art. 50 lit. a) Legea nr. 165/2013 privitor la "sintagma "despăgubiri acordate" prin sintagma" măsuri compensatorii" din Legea nr. 165/2013 - recurentul-reclamant ignorând însă faptul că instanțele anterioare au stabilit încă din data 24 februarie 2012, așa cum era firesc, că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este dreptul comun în materie, (și nu Legea nr. 10/2001), conjugat cu dreptul convențional.

Curtea de apel nu a dat o motivație străină de natura pricinii pendinte, ci a fost consecventă cadrului procesual de învestire și efectelor pe care sentința civilă nr. 1453/2009 rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea căilor de atac, a produs-o în circumstanțele cauzei pendinte (s-a reținut în mod explicit că obiectul cauzei pendinte se regăsește în pretențiile dintr-o cauza anterior întemeiată pe dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - soluționată irevocabil printr-o soluție de respingere).

Cât timp s-a tranșat în mod irevocabil că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este dreptul comun în materie (și nu Legea nr. 10/2001), conjugat cu dreptul convențional, recurentul-reclamant nu poate invoca drept critici de nelegalitate paragrafe din decizia Maria Atanasiu și alții contra României - adoptarea legii de reparație, cu consecința reactivării unui nou drept de proprietate asupra bunului preluat de vechiul regim, noul drept fiind protejat de art. 1 din Protocol I la Convenție; investirea beneficiarului legii de reparație cu calitatea de titular al dreptului la restituirea bunului la despăgubire - care vizează explicit contextul concret aplicării și interpretării legislației speciale, pe care recurentul-reclamant l-a și epuizat, prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Recurentul-reclamant a considerat că prin modalitatea restrângerii cadrului procesual - prin invocarea explicită a faptului că pretențiile rămase nu mai sunt legate de răspunderea delictuală civilă pe dreptul comun împotriva I. (și a Statului), ci de calcularea valorii acțiunilor E. - acesta ar putea să reia judecata pe aspecte deja dezbătute și tranșate prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile, situație însă nepermisă de lege. Nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant conform căreia excepția de neconvenționalitate nu s-ar fi soluționat, ignorând însă considerentele pertinente pe care instanța anterioară le-a tranșat atunci când a reținut că normele Convenției (inclusiv jurisprudența dezvoltată în baza sa, ambele formând blocul de convenționalitate obligatoriu statelor membre) reprezintă temeiuri juridice internaționale superioare, incidente însă, și în silogismul juridic presupus de dreptul comun.

În egală măsură, trebuie subliniat că atâta timp cât s-a tranșat în considerarea unui principiu de drept pe deplin aplicabil - „specialia generalibus derogant” (configurat o dată în plus prin Decizia nr. 962 din 12 martie 2014 pronunțată de secția a II-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție) - în sensul inaplicabilității dreptului comun care reprezintă temeiul juridic al prezentei cauze, nu pot fi primite criticile (inclusiv cele subsumate motivării excepției de neconvenționalitate) referitoare la caracterul neconvențional al dispozițiilor de drept comun, întrucât analiza convenționalității trebuie să se grefeze pe premisa aplicării normelor juridice pretins neconvenționale, premisă neîntrunită în cauză.

Trebuie consemnat și că excepția de neconvenționalitate a fost analizată cu prioritate de instanța de apel, pentru că chiar raționamentul juridic al acesteia, similar celui al primei instanțe învestite, s-a grefat, așa cum era firesc, pe cadrul procesual de învestire (în principal, temeiul juridic explicit al pretențiilor afirmate în proces), respectiv pe incidența principiului „specialia generalibus derogant”, inclusiv perspectiva actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului (mecanismul de restituire prin echivalent operat de legea internă complinitoare a Legii nr. 10/2001, este apreciat ca fiind unul potențial eficace).

Așadar, nefiind constatată vreo inadvertență a dispozițiilor legii speciale față de Convenție și jurisprudența configurată în aplicarea sa (acest ultim element al blocului de convenționalitate, incluzând și deciziile invocate de apelantul-reclamant, Viașu contra României și Maria Atanasiu și alții contra României), Curtea a constatat că rezultatul priorității în aplicare a legislației speciale conforme nu este înlăturat nici în temeiul acestei evaluări judiciare, referitoare la calitatea legii speciale, evaluare presupusă și de analiza excepției de neconvenționalitate a cadrului normativ special invocată de recurent, excepție care s-a dovedit așadar, a