ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1687/2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1687/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1687/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

01 martie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe

pârâții B., C. și Statul Român, prin D., solicitând: să se

constate existența, începând cu anul 2001, a dreptului de proprietate al

reclamantului asupra 0,59221% din participațiile la capitalul fostei E.,

ce aparținuse autorului său, F., reprezentând în anul 2001, cota de

0,52372% din capitalul SC G. SA (3.649.812 acțiuni SC G. SA de un

leu/acțiune); să se constate inexistența din anul 2001, a

dreptului B. de a administra în numele statului, această cotă de

acțiuni SC G. SA, proprietate a reclamantului; să se constate

existența dreptului reclamantului de creditor față de pârâta B.

ca această să îi predea respectivele acțiuni, redevenite

proprietatea reclamantului în calitate de succesor al lui F., fost

acționar la E.; a se revoca (art. 975 C. civ.) actul nr. 78/2004 prin care

B. a înstrăinat acțiuni SC G. SA către pârâta C. și să

se constate inopozabilitatea transferului de acțiuni SC G. SA cu privire

la cele 3.649.812 acțiuni echivalent al cotei de 0,52372% ce se află

în proprietatea reclamantului; în subsidiar, să se constate

inexistența transferului acestei cote de 0,52372% din capitalul SC G. SA

reprezentând 7.299.623 acțiuni SC G. SA proprietatea reclamantului; obligarea

pârâtei C. să îi predea reclamantului cele 3.649.812 acțiuni SC G. SA;

obligarea B. să îi achite suma de 2.981.852 lei, reprezentând dividende

pentru anul 2001 - 2004 aferente cotei de acțiuni SC G. SA a

reclamantului; obligarea C. să îi achite suma de 8.274.381 lei,

reprezentând dividende pentru anul 2005 - 2009 aferente cotei de acțiuni SC

G. SA a reclamantului; în subsidiar, obligarea B. și a Statului Român,

prin D., să-i plătească prejudiciul constând în diferența

dintre valoarea acțiunilor de piață de la data executării

hotărârii irevocabile ce se va da și valoarea de piață a

despăgubirilor prin acțiuni la H., propuse prin decizia nr. 28372007

a B., plus dividende.

Reclamantul

nu și-a fundament acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci

s-a prevalat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - decizia

din cauza Viașu contra României, dar și din cauzele Faimblat,

respectiv Katz contra României - art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 6, art. 13, art. 33, art. 43 și art.

46 din Convenție, art. 966 și art. 975 C. civ., dar și

răspunderea civilă delictuală decurgând din art. 998 - 999 C.

civ., considerând că în interpretarea dată de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, prin apariția Legii nr. 10/2001 și a

măsurilor reparatorii prevăzute de aceasta, ar fi renăscut în

patrimoniul său, dreptul de proprietate asupra acțiunilor SC G. SA

(fostă E.), ceea ce justifică toate pretențiile formulate.

Prin

întâmpinare, pârâta C. a invocat excepția autorității lucrului

judecat, întrucât anterior reclamantul formulase aceleași pretenții

și în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

în timp ce pârâta B. a invocat în plus, excepțiile

inadmisibilității unei acțiuni fondate pe dreptul comun, în

condițiile existenței unui act normativ special, care

reglementează problematica dedusă judecății, precum și

excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la

nulitatea vânzării - cumpărării de acțiuni dintre B.

și C.

După

prealabila suspendare a pricinii până la rezolvarea irevocabilă a

cauzei în raport de care s-a invocat puterea de lucru judecat, respectiv cauza

ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2005 al Tribunalului București

și nr. x/2/2010 al Curții de Apel București și Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în căile de atac, au fost

dezbătute excepțiile invocate.

Prin

sentința civilă nr. 1959 din 08 noiembrie 2013, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins excepția puterii

lucrului judecat, a admis excepția inadmisibilității și a

respins ca inadmisibilă acțiunea precizată formulată de

reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și Statul Român,

prin D.

În

esență, s-a constatat că, prin sentința civilă nr. 1453/2009

rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea

căilor de atac, Tribunalul București a respins o altă

acțiune a reclamantului, întemeiată pe dispozițiile legii

speciale - Legea nr. 10/2001 - acțiune care a avut ca obiect: nulitatea

absolută parțială a contractului de vânzare de acțiuni

încheiat la data de 15 noiembrie 2004 între B. și C., doar în ce

privește vânzarea a 13.108.430 acțiuni SC G. SA; obligarea intimatei C.

să-i dea 6.554.215 acțiuni/1 leu greu/1 acțiune, corespondent al

celor 13.108.430 acțiuni SC G. SA de 3.000 lei/1 acțiune și

obligarea intimatei C./și intimatei B. să îi plătească suma

de 1.647.000.730 lei reprezentând contravaloarea dividendelor pentru anul 2004,

încasate de către B. ca accesoriu la contractul de vânzare de acțiuni

din data de 15 noiembrie 2004, actualizată cu rata inflației

începând cu data de 01 iunie 2005, dată a acordării dividendelor

și până la data executării hotărârii, plus dobânda pe iulie

2005, pe an și pe câtimi de an, aplicată la suma rezultată,

până la data executării hotărârii; obligarea intimatei B. sau/și

a intimatei C. să-i dea acțiunile ce se vor atribui gratuit de

către SC G. SA, aferente celor 6.554.215 acțiuni/1 leu greu având

valoarea de 39.325.292.873 lei vechi în noiembrie 2004 și dividendele

aferente acestor acțiuni, actualizate cu rata inflației și

dobânda pe iulie 2005, până la executarea hotărârii ce se va

pronunța în prezentul litigiu; obligarea intimatei B. să-i

plătească suma de 1.546.935 (15.469.351.146 lei vechi/noiembrie

2003), reprezentând contravaloarea dividendelor pentru anul 2001 și 2002,

calculate și de raportul de expertiză efectuată în Dosarul civil

nr. x/2003 de la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

sumă actualizată cu rata inflației, la data executării

hotărârii, în raport de noiembrie 2003, plus dobânda pe luna iulie 2005,

aplicată sumei de 1.546.935 lei, până la data executării

hotărârii; obligarea intimatei B. să-i plătească suma de

8.675.575.524 lei vechi în iunie 2004, contravaloarea dividendelor pentru anul

2003, actualizați cu rata inflației la data executării

hotărârii, față de iunie 2004, plus dobânda pe luna iulie 2005,

aplicată acestei sume până la data executării hotărârii; în

subsidiar, în baza art. 1073 teza a II-a C. civ., art. 1075 C. civ. și art.

1026 C. civ., coroborate cu art. 998 - 999 C. civ., să fie obligată

intimata B. să-i plătească cu titlu de despăgubiri valoarea

de piață la momentul introducerii cererii a 13.108.430 acțiuni SC

G. SA a câte 3000 lei vechi fiecare vândute în noiembrie 2004, plus

diferența de valoare de piață a acestora la momentul

executării hotărârii, dacă această valoare va fi mai mare,

plus dobânda pe luna iulie pe 2005 la valoarea de piață la 15

noiembrie 2004 a acestor acțiuni, și anume la valoare de 41.815.891

lei, actualizați cu rata inflației în momentul executării hotărârii,

față de noiembrie 2004; a doua variantă subsidiară, pentru

ipoteza respingerii cererii de despăgubiri îndreptate împotriva intimatei B.

prin al cincilea grup de capete de cerere, se referă la obligarea Statului

Român, prin D., în nume propriu și în calitate de comitent al intimatei B.,

statul fiind și debitor al obligației de dezdăunare asumate în

temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și comitent al prepusei B.,

să plătească contestatorului, cu titlu de despăgubiri

pentru repararea prejudiciului săvârșit de prepusa B., a sumei de

56.366.249 lei noi, plus dobânda pe iulie 2005, la valoarea de piață

la 15 noiembrie 2004 a celor 13.108.430 acțiuni SC G. SA, și anume la

valoarea de 41.815.891 lei, actualizați cu rata inflației în momentul

executării hotărârii față de luna noiembrie 2004; de

asemenea, intimatul Statul Român să fie obligat să

plătească contestatorului și contravaloarea dividendelor

încasate de B. în contul acțiunilor SC G. SA pe care trebuia să i le

dea contestatorului în baza art. 32 din Legea nr. 10/2001, a căror valoare

este menționată la cel de-al patrulea capăt de cerere, și

anume 1.546.935 lei/iulie 2005, 867.557,55 lei /iunie 2004, 1.373.108 lei, rata

inflației.

S-a constatat

astfel că obiectul cauzei de față se regăsește în

pretențiile din cauza anterior soluționată irevocabil prin

respingere, reținându-se în mod explicit identitatea de părți (A.

- reclamant, C., B. și Statul Român - pârâți).

Tribunalul a

respins însă puterea lucrului judecat, reținând că reclamantul a

dezvoltat explicit teze juridice pe care le-a delimitat de fundamentele

acțiunii sale anterioare, pretinzând dreptul de a i se judeca

pretențiile în raport de noile temeiuri decurgând din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, relevantă în opinia sa, apărută

între timp, de dispozițiile convenționale și de dreptul comun

intern. Procedând în alt fel, Tribunalul ar fi nesocotit principiul

disponibilității, respectiv ar fi negat dreptul reclamantului de a

pretinde analizarea pretențiilor sale dintr-o altă perspectivă

juridică și pe alte temeiuri.

Excepția

inadmisibilității a fost găsită întemeiată de

către tribunal. A observat astfel că pretențiile reclamantului

sunt pretenții ce își găsesc o reglementare specială în

dreptul intern, respectiv Legea nr. 10/2001, dar și faptul că, prin hotărârea

irevocabilă pronunțată în litigiul anterior, instanțele au

statuat atât explicit, cât și implicit, cu privire la faptul că

situației juridice deduse judecății - în esență, s-a

reținut că drepturile reclamantului au fost analizate și

rezolvate atât în procedura administrativă, cât și în cea

judiciară - i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel

încât acest aspect nu mai poate fi supus vreunei discuții, datorită

puterii de lucru judecat a celor stabilite irevocabil.

Prin

sentința civilă nr. 130 din 10 februarie 2014, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a dispus completarea

dispozitivului sentinței civile nr. 1959 din 08 noiembrie 2013, în sensul

că a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de restituire a

taxei judiciare de timbru.

Împotriva

hotărârilor judecătorești ale primei instanțe, a formulat cerere

de apel reclamantul A., prin care a solicitat admiterea apelurilor și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, secția

civilă.

La datele de

04 decembrie 2015 și 08 decembrie 2015, apelantul a invocat în temeiul art.

20 din Constituție, excepția de neconvenționalitate a art. 32 alin.

(1), (3), (7) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare până la data 2005,

art. 1 pct. 67 din Legea nr. 247/2005 și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

art. 34 alin. (5) din aceeași lege specială, Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

legile invocate de B. și SC G. SA, C. ca privind privatizarea, Legea nr. 83/1997

cu modificările ulterioare pe care le-a ilustrat, normele metodologice de

aplicare prin H.G. nr. 458/1997 completată, legile de privatizare SC G. SA,

H.G. nr. 428/1998 cu modificările ulterioare, art. 1200 pct. 4, art. 1201

și art. 1202 alin. (1) și teza privitoare la dreptul de a reclama în

judecată din alin. (2) C. civ. 1864 și art. 163 C. proc civ. 1865,

prin raportare la art. 1 din Primul Protocol la Convenție, art. 46 din

Convenție și parag. 136 din decizia Maria Atanasiu și alții

contra României, cu ansamblul argumentelor dezvoltatoare expuse în dosarul de

apel.

Această

excepție de neconvenționalitate, laolaltă cu excepția

puterii de lucru judecat, au fost unite cu fondul cauzei, prin încheierea din

data de 08 decembrie 2015, apreciindu-se că ele reprezintă elemente

subsumate fondului cauzei.

același termen de judecată de apel 08 decembrie 2015, s-a formulat de

către apelant, cerere de renunțare la acțiunea formulată în

contradictoriu cu C. și SC G. SA, ca și la capetele de cerere

precizată de la punctele notate B) 3) și 4), C) 5), 6), 7), D) lit.

b) în cererea introductivă de instanță și C1) în cererea

formulată la data de 24 noiembrie 2011 pentru termenul de judecată

din 25 noiembrie 2011 (a se vedea cererea fila 100 dosar apel, precizările

de la filele 118 și urm. dosar apel și lămurirea solicitată

apelantului la termenul de dezbatere a prezentului apel, din data de 19

ianuarie 2016).

Prin Decizia civilă

nr. 58/A din data de 2 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins

apelurile formulate împotriva sentinței civile nr. 130 din 10 februarie 2014

și a încheierii de ședință din data de 22 octombrie 2014,

a admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1959 din 08

noiembrie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a anulat în parte sentința, în temeiul art. 247 C. proc

civ. și pe fond, a respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu C. și SC G. SA, ca și capetele de cerere precizată de la

punctele notate B) 3) și 4), C) 5), 6), 7), D) lit. b) în cererea

introductivă de instanță și C1) în cererea formulată

la data de 24 noiembrie 2011, pentru termenul de judecată din 25 noiembrie

2011, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, relative

respingerii excepției puterii lucrului judecat, admiterii excepției

inadmisibilității și respingerii ca inadmisibile a acțiunii

precizate, în privința pârâților B. și Statul Român, prin D.,

relativ capetelor de cerere subzistând (notate punctele A), D) lit. a) și

E).

Pentru a

pronunța această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele

considerente de fapt și de drept:

În drept, au

fost avute în vedere în primul rând dispozițiile art. 247 C. proc civ., în

raport de care instanța a reținut că renunțarea la drept

reprezintă un act juridic unilateral și de dispoziție prin care

reclamantul se desistă de la dreptul subiectiv afirmat pe calea

acțiunii civile. Dând astfel eficiență acestor dispoziții

legale, Curtea a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 1959 din 08

noiembrie 2013, pe care a anulat-o parțial, și pe fond, a respins

acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu C. și SC

G. SA, ca și capetele de cerere precizată de la punctele notate B) 3)

și 4), C) 5), 6), 7), D) lit. b) în cererea introductivă de

instanță și C1) în cererea formulată la data de 24 noiembrie

2011, pentru termenul de judecată din 25 noiembrie 2011.

Curtea a constatat

astfel că mai subzistă doar capetele de cerere notate cu punctele A),

D) lit. a) și E) și doar în raport de pârâții B. și Statul

Român, prin D., coordonate procesuale în care s-a și realizat

devoluțiunea căii de atac, fiind astfel analizate exclusiv motivele

de apel arondate acestor limite procesuale, cu excluderea de la analiză a

celorlalte.

S-a

reținut că decelarea temeiului juridic al cererii de chemare în

judecată ca fiind reprezentat de dreptul comun în materie (și nu de

Legea nr. 10/2001), conjugat cu dreptul convențional, a fost

realizată de către judecătorul fondului la data de 24 februarie 2012

(fila 117, dosar fond).

Dacă se

pleacă de la principiul afirmat de Comisia Europeană a Drepturilor Omului

în cauza De Becker contra Danemarcei, nr. 214/1956, că statele

părți contractante au obligația de a veghea ca legislația

lor internă să fie compatibilă cu prevederile Convenției și

la nevoie, să ia măsurile necesare în acest scop, prima

instanță a constatat că cererea de renunțare la judecata

acțiunii pe temeiul dreptului comun, are natura juridică a unei

cereri de înlăturare a acestui temei juridic, ca urmare a constatării

caracterului său neconform Convenției, și nu o veritabilă

cerere de renunțare la judecată circumscrisă de prevederile art.

246 C. proc civ. Dacă s-ar lua act de renunțarea la temeiul juridic

reprezentat de dreptul comun, s-ar constata inevitabil lipsirea cererii de

chemare în judecată de unul dintre elementele sale esențiale, cauza

sau temeiul juridic al acesteia, cu efectul obligatoriu al anulării

cererii astfel formulate.

Continuând astfel

a se grefa pe temeiul juridic reprezentat de dreptul comun, instanța

anterioară s-a raportat și la normele europene evocate de către

apelantul-reclamant, inclusiv din perspectiva excepției de

neconvenționalitate a dreptului comun. Instanța de apel, în

configurarea propriei opinii, a avut în vedere caracterul aplicabil direct în

dreptul intern al normelor juridice internaționale privitoare la

protecția drepturilor omului, după cum urmează:

Problema tipurilor

speciale de răspundere a statului, a fost evaluată în

jurisprudența Curții Europene asupra art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție - s-a statuat că așa cum art. 1 din

Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune

statelor contractante nici o restricție cu privire la libertatea lor de a

stabili domeniul de aplicare al legilor pe care le pot adopta în materie de restituire

a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să

reconstituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate,

autorităților naționale recunoscându-li-se o largă

marjă de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze

raporturile de proprietate (cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României,

hotărâre din 2010, parag. 164, 166, 172). În privința

particulară a României, s-a reținut că punând în aplicare o

legislație specială de restituire și de despăgubire, statul

a optat pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de

proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist (parag. 178 din

cauza citată). Curtea Europeană a determinat însă,

conținutul acestei sintagme juridice utilizate frecvent în

jurisprudența sa privind România, prin referire tocmai la prevederile

Legii speciale nr. 10/2001: „prin introducerea unei legislații speciale de

restituire și despăgubire, statul român a optat - spre deosebire de

alte state care au suferit o modificare similară de regim politic în 1989

(supra, pct. 85-107) - în favoarea principiului despăgubirii integrale

pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului

comunist. Astfel, pentru privări de proprietate suferite în urmă cu

șaizeci de ani, precum în cazul reclamantelor, legislația română

prevede, în lipsa posibilității de restituire, acordarea unei

despăgubiri la valoarea de piață pe care bunul naționalizat

ar avea-o în prezent” (parag. 178).

Această

reglementare specială reprezintă o opțiune națională,

permisă prin prisma marjei de apreciere în materie recunoscute

autorităților naționale, de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție. Așadar, se impune a concluziona că

însăși Convenția, prin dispozițiile sale relevante și

prin hotărârile pronunțate în aplicarea sa de instanța de

contencios european, recunoaște posibilitatea configurării unui cadru

normativ special în acest domeniu, care reglementează concret, modalitatea

de despăgubire a proprietarilor (sau moștenitorilor acestora)

expoliați de statul comunist. Această recunoaștere denotă

compatibilitatea în principiu a instituirii naționale a unei asemenea

legislații cu caracter special, cu normele juridice internaționale

ale Convenției.

Argumentul

aferent incidenței normelor juridice de drept comun, ca urmare a

neexcluderii lor de către legile speciale, este nefondat. Astfel, de

principiu, înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori

există o dispoziție specială într-o materie dată, nu

trebuie să fie expresă, ea putând fi și implicită, întrucât

este consecința directă a principiului „specialia generalibus

derogant” (Decizia nr. 962 din 12 martie 2014 pronunțată de secția

a II-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și

Justiție).

Relevant

pentru cauza pendinte este și faptul că, prin art. 52 din Legea nr. 10/2001

(„La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte

dispoziții contrare”), s-a procedat la înlăturarea în mod expres

și indirect, a normelor de drept comun, deoarece legea specială

prevede expres și limitativ măsurile reparatorii aplicabile

domeniului analizat, excluzând astfel, inechivoc, alte măsuri de reparare

care sunt reglementate de dreptul comun. Rațiunea înlăturării

dispozițiilor generale rezidă în voința legiuitorului de a nu

impune, prin acordarea foștilor proprietari de despăgubiri

suplimentare, precum ar fi inter alia, contravaloarea lipsei de

folosință pe durata deținerii bunului imobil, diferența

dintre valoarea acțiunilor de piață deținute la fostele

persoane juridice, de la data executării hotărârii irevocabile

și valoarea de piață a despăgubirilor prin acțiuni la H.;

valoarea dividendelor aferente acțiunilor deținute la fostele

persoane juridice, o sarcină exorbitantă și

disproporționată colectivității prezente a celor care

contribuie la formarea resurselor publice actuale, ce nu poate fi

ținută să compenseze pecuniar în mod nelimitat

nedreptățile trecutului.

Prin urmare,

în soluționarea cererii apelantului-reclamant, în mod corect instanța

de fond a reținut incidența Legii nr. 10/2001, ca lege specială

de reglementare pentru imobilele și valorile mobiliare incorporale care au

fost abuziv trecute în proprietatea statului, arătându-se și motivele

pentru care cadrul legal al dreptului comun este inaplicabil recunoașterii

pretențiilor apelantului-reclamant care au ca temei nu doar o simplă

răspundere civilă delictuală a statului dar, în același

timp, și o răspundere politică a acestuia.

Această

concluzie este independentă de argumentul de drept al incidenței în

cauză a dispozițiilor art. 1201 C. civ. Așadar, chiar dacă

s-ar înlătura dispozițiile art. 1201 C. civ., același impediment

procesual de aplicare în cauză a normelor de drept comun, impediment

reprezentat de existența Legii speciale nr. 10/2001, obligatorie de urmat

potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

Din

această perspectivă - a considerării prin intermediul

principiului juridic evocat, a inaplicabilității dreptului comun care

reprezintă temeiul juridic al prezentei cauze - nu vor putea fi primite

criticile din motivele de apel și din cadrul motivării excepției

de neconvenționalitate invocate, relative caracterului neconvențional

al dispozițiilor de drept comun enunțate inclusiv în cadrul

excepției de neconvenționalitate, întrucât analiza convenționalității

trebuie să se grefeze pe premisa aplicării normelor juridice invocat

neconvenționale, premisă neîntrunită însă, în cauză.

În

legătură cu motivele adoptării Legii (complinitoare la Legea nr.

10/2001) nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de

restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada regimului comunist în România, Curtea Constituțională

a României a statuat în cadrul Deciziei nr. 88/2013, că „ în contextul

legislativ enunțat anterior, prin Hotărârea din 12 octombrie 2010

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României (Hotărârea a rămas definitivă la data de 12 ianuarie

2011 și a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 778 din

22 noiembrie 2010), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut

lipsa de eficiență a sistemului de restituire a

proprietăților în România și a decis să inițieze

procedura-pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său.

Astfel, de la data rămânerii definitive a hotărârii, statului român i

s-a acordat un termen de 18 luni, ulterior prelungit, în care să adopte

măsuri "capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor

afectate de legile de reparație" (parag. 241 al

hotărârii-pilot). Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri,

prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, în

temeiul art. 114 din Constituție, a fost adoptată Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în

natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada regimului comunist în România”.

În Decizia sa

nr. 269/2014, instanța de contencios constituțional a statuat că

„Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a

pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina

statului român obligația implementării unor proceduri simplificate

și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o

practică judiciară și administrativă coerentă, precum

și obligația adoptării unor reguli de procedură clare

și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o

previzibilitate sporită. Prin aceeași hotărâre, în cadrul

măsurilor cu caracter general sugerate cu titlu orientativ, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a luat act cu interes de propunerea

avansată de Guvernul român în planul său de acțiune ce

vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele

administrative, arătând că o astfel de măsură, cu

condiția să fie realistă și dublată de un control

jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra

eficienței mecanismului de despăgubire. Curtea reține, de

asemenea, că prin hotărârea-pilot menționată a fost

lăsată însă statului român o largă marjă de apreciere

în privința mijloacelor prin care să îndeplinească

obligațiile juridice impuse și să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate

avute în vedere”. În parag. 34, s-a arătat că „în plus, prin

Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Preda și

alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și

garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de

procedură clare și previzibile, însoțite de termene

constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că

legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și

efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului

la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de

restituire (parag. 129). În aceeași cauză, instanța de

contencios al drepturilor omului a statuat (parag. 128), de asemenea, că

măsurile de amenajare a plății creanțelor datorate de stat

în virtutea deciziilor judecătorești definitive, cum ar fi

eșalonarea plății acestora, măsuri luate pentru apărarea

echilibrului bugetar între cheltuielile și încasările publice,

urmăreau un scop de utilitate publică și găseau un just

echilibru între diferitele interese aflate în joc, prin respectarea

mecanismului existent și prin grija pe care autoritățile au

demonstrat-o în executarea acestuia”.

În raport de

restrângerea cadrului procesual ca urmare a renunțării la drept,

soluția de inadmisibilitate a cererii este susținută mutatis

mutandis și de decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011,

obligatorie pentru instanțe, prin care Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că „Acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil

de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri

reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului

român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din

această convenție, sunt inadmisibile”.

În fine,

Curtea a constatat că prin admiterea excepției de inadmisibilitate,

nu se poate considera că prin această soluție s-ar aduce

atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, consacrat de

dispozițiile art. 6 din Convenție, deoarece, așa cum a statuat

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa

dezvoltată pe tărâmul art. 6 din Convenție (cauza Golder contra

Regatului Unit), dreptul la o instanță nu are caracter absolut,

exercitarea sa fiind circumscrisă cerințelor impuse de normele

procesuale interne, din această perspectivă fiind recunoscut statelor

membre, în cadrul marjei de apreciere, dreptul de a-și institui propriul

sistem național.

Prin urmare,

respingerea acțiunii ca inadmisibilă în considerarea principiului „specialia

generalibus derogant”, nu poate fi considerată o îngrădire

nejustificată, incompatibilă cu rigorile Convenției, a dreptului

la un proces echitabil, atât timp cât sancțiunea are caracter legal, iar

calea specială a Legii nr. 10/2001 este considerată o cale

procesuală eficientă (pe care de altfel, apelantul reclamant a

și utilizat-o în prealabil celei prezente, respectiv în cadrul litigiului nr.

x/2/2010*).

Împotriva Deciziei

civile nr. 58/A din data de 2 februarie 2016 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă

și pentru cauze

cu minori și familie, a declarat recurs reclamantul A., prin care a

criticat-o pentru pretinsă nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Recurentul-reclamant

a solicitat prioritar admiterea recursului, modificarea alin. (2) și (4)

din decizia recurată, cu menținerea alin. (1) și (3) ale

acesteia, respectiv trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru

rejudecarea apelului împotriva sentinței civile nr. 1959/2013 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu

doar cu I. (fără Statul Român, prin D.). A solicitat totodată a

se avea în vedere cererea de renunțare întemeiată pe

dispozițiile art. 246 C. proc civ., privitoare la capetele de cerere A 2,

A 3 și E din petitul restrâns la instanța de apel, rămânând

astfel dedus judecații doar petitul compus din capetele de cerere notate A

pct. 1 și D lit. a). S-a solicitat să se admită apelul împotriva

sentinței civile nr. 1959/2013 a Tribunalului București, secția a

IV-a civile, respectiv să se trimită cauza spre rejudecare la

tribunal pentru continuarea judecații în contradictoriu doar cu I., având

în vedere cererea de renunțare explicitată anterior.

Recurentul-reclamant

a susținut că a formulat cererea de renunțare enunțată

anterior pentru a clarifica și mai mult obiectul acțiunii restrânse,

precizând astfel că cererea sa se circumscrie atât aplicării legii

speciale, Legea nr. 10/2001, cât și legii speciale, Legea nr. 165/2013,

și aceasta "corectată" din punctul de vedere al

aplicării dreptului convențional, invocat prin excepția de

neconvenționalitate.

În concret,

s-a susținut că motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei

atacate, prin care s-a menținut excepția de inadmisibilitate a

acțiunii, sunt următoarele; decizia recurată a fost dată cu

încălcarea art. 129 alin. (5) și art. 137 C. proc civ., a art. 20 alin.

(2) din Constituție, a art. 6 alin. (1) din Convenție. Totodată,

decizia a fost data cu încălcarea art. 84 C. proc civ. și a art. 4

din Legea nr. 165/2013, în lumina deciziilor Curții Constituționale nr.

269/2014, nr. 210/2014 și nr. 88/2014, a art. 1 alin. (2) modificat cu

Legea nr. 368/2013 din Legea nr. 165/2013, privitor la măsura

acordării compensațiilor prin "puncte", nu în bani, și

aceasta și în aplicarea art. 21 alin. (1)-(3) și art. 24 alin. (1), și

art. 50 lit. a) Legea nr. 165/2013 privitor la "sintagma

"despăgubiri acordate" prin sintagma" măsuri

compensatorii" din Legea nr. 165/2013.

Curtea de

apel a dat o motivație străină de natura pricinii, așa cum

este dedus petitul acțiunii restrânse, calcularea valorii acțiunilor E.,

raportat la Legea nr. 10/2001 și la normele acesteia de aplicare: art. 3 alin.

(1) lit. b); art. 18 lit. a) prima teza; art. 31 fost 32 din Legea nr. 10/2001,

aplicate relativ și la excepția de neconvenționalitate în

situația de fapt și de drept impusă în baza art. 11 alin. (2) și

art. 20 alin. (2) din Constituție.

Decizia

atacată a fost dată cu încălcarea art. 46 alin. (1) din

Convenție, cu referire la paragrafele 126-139 din decizia Maria Atanasiu

și alții contra României, care impun cu autoritate de lucru

interpretat existența a două fapte juridice: adoptarea legii de

reparație, cu consecința reactivării unui nou drept de

proprietate asupra bunului preluat de vechiul regim, noul drept fiind protejat

de art. 1 din Protocol I la Convenție; investirea beneficiarului legii de

reparație cu calitatea de titular al dreptului la restituirea bunului la

despăgubire.

S-a

susținut și că decizia este viciată pentru că

instanța de apel nu a "stăruit prin toate mijloacele legale,

pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului în

cauza". Adevărul este arătat de ceea ce reclamantul a cerut prin

petitul restrâns și dezvoltat în toate actele procedurale depuse în apel,

cererea de evaluare a acțiunilor E., în situația de fapt și de

drept legată de definitivarea deciziei Maria Atanasiu și alții

contra României. Petitul restrâns nu are nimic de a face cu acțiunile SC

G. SA, privește doar evaluarea acțiunilor E. în noile

circumstanțe de fapt și de drept, iar pretențiile rămase nu

mai sunt legate de răspundere delictuală civilă pe dreptul comun

împotriva I. (și a statului).

A apreciat

că este normal să-si întemeieze cererea pe prevederile din Legea nr. 10/2001,

întrucât doar în baza acestei legi s-a reactivat dreptul asupra acțiunilor

E., respectiv de a primi valoarea acestora, în puncte, și nu în lei.

Instanța

de apel trebuia sa se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de

procedura și de fond care făceau de prisos analizarea pe mai departe

a fondului cauzei. Excepția de neconvenționalitate trebuia sa se

judece, chiar daca a fost unita cu fondul. Acest mijloc de apărare nu a

fost analizat cu prioritate, ca instanța de apel să compare mai întâi

norma interna în raport de cea convenționala, încălcând astfel art. 20

alin. (2) din Constituție (analizând deodată atât excepția de

neconvenționalitate, cât și motivele de apel). Textul

constituțional cere să se verifice mai întâi textul intern vizavi de

Convenție, și apoi să se treacă la analizarea apelurilor.

A cerut

soluționarea excepției de neconvenționalitate legat de aplicarea

Convenției și a jurisprudenței, cu înlăturarea inter partes

a textelor din legile interne, în situația de fapt și de drept

intervenita după definitivarea deciziei Maria Atanasiu și alții

contra României.

Excepția

de neconvenționalitate nu a fost analizata ca o miniexcepție de

neconstituționalitate ridicată în fața instanțelor

judecătorești și nu s-a ținut cont de faptul că primul

judecător al Convenției este judecătorul național, respectiv

că judecătorul investit cu soluționarea excepției de

neconvenționalitate judeca o neconcordantă doar între părți,

nestatuând pe cale generală.

Curtea nu a

calificat corect acțiunea, conform art. 84 C. proc civ., aceasta după

restrângerile operate, în acord cu faptul că obiectul acțiunii

restrânse nu mai este o acțiune în răspundere civila delictuală,

ci doar de evaluare acțiuni E.

Instanța

de apel a încălcat textele citate din Legea nr. 165/2013, ce impun să

se aplice legea speciala. Instanța de apel a dat astfel o motivație

străina de natura pricinii, așa cum este dedus petitul acțiunii

restrânse, ce are ca obiect calcularea valorii acțiunilor E.

Motivația

instanței anterioare legată de aplicarea Deciziei RIL nr. 27/2011 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție nu are legătură cu

situația pendinte, întrucât nu s-au solicitat bani direct de la stat, ci

doar sa se evalueze valoarea acțiunilor E. În drept, formal, s-au invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc civ. 1865.

Analizând

aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată

următoarele:

Cu titlu

preliminar, trebuie consemnat că recurentul-reclamant a formulat o cerere

de renunțare în privința capetelor de cerere A 2, A 3 și E din

petitul restrâns la instanța de apel, inclusiv fragmentele neimportante,

explicative, menționate în capetele de cerere notate A pct. 1 și D lit.

a), inclusiv la judecata cererii în raport de Statul Român, prin D.,

rămânând ca judecata să continue în raport de I.

În drept, au

fost avute în vedere dispozițiile art. 246 alin. (1) și 2 C. proc

civ., conform cărora r

eclamantul poate să renunțe oricând

la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere

scrisă, situație față de care instanța de

judecată este chemată s-o constate în mod expres.

În

considerarea acestui act de voință al recurentului-reclamant, Înalta

Curte a admis recursul reclamantului, a modificat, în parte, decizia

atacată, în sensul că a luat act de renunțarea reclamantului, în

temeiul art. 246 C. proc civ., la capetele de cerere notate A2, A3 și E,

respectiv A1 și D (cu precizările făcute de reclamant),

respectiv la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin D.

Înalta Curte

a constatat totodată că are a analiza motivele de recurs invocate în

mod expres prin cererea recurentului-reclamant.

De altfel, trebuie

reținut prioritar și că recurentul-reclamant și-a precizat

petitele rămase de soluționat, după cum urmează: să se

constate existența, de la 2001, a dreptului de proprietate al

reclamantului asupra a 0,59221% din participațiile autorului său, F.,

la capitalul E., reprezentând 1.742.253.350.000 lei vechi din 14 februarie 2001;

să fie obligată I. să-i plătească diferența

dintre valoarea acțiunilor de piață la data executării

hotărârii irevocabile ce se va da și valoarea de piață a

despăgubirilor prin acțiuni la H.

Dacă în

ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată,

situația este clarificată prin intervenția succesivă a

recurentului-reclamant, care a înțeles să renunțe la drept,

respectiv la judecata unora din capetele de cerere, în privința temeiului

juridic al cererii deduse judecății, nu poate fi primită

aserțiunea recurentului-reclamant, conform căreia cererea sa s-ar

circumscrie atât aplicării legii speciale, Legea nr. 10/2001, cât și

legii speciale, Legea nr. 165/2013, și aceasta "corectată"

din punctul de vedere al aplicării dreptului convențional, invocat

prin excepția de neconvenționalitate.

Aceasta

întrucât circumstanțele particulare ale cauzei pendinte au fost

clarificate încă din data 24 februarie 2012, de către prima

instanță, în principal cele referitoare la temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată, pe care l-a identificat ca fiind dreptul comun în

materie, (și nu Legea nr. 10/2001), conjugat cu dreptul convențional.

În egală

măsură, s-a reținut încă din faza primei judecăți

- cu unele diferențe decurgând din modalitatea de calcul aleasă

și de momentele diferite în raport de care recurentul-reclamantul

și-a efectuat calculele - că obiectul cauzei pendinte se

regăsește în pretențiile dintr-o cauza anterior întemeiată

pe dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - soluționată

irevocabil printr-o hotărâre judecătorească de respingere, prin

sentința civilă nr. 1453/2009 rămasă definitivă

și irevocabilă, prin respingerea căilor de atac.

La acel

moment, chiar dacă prima instanță a respins excepția

puterii lucrului judecat, în considerarea întemeierii juridice diferite a

pretențiilor formulate, ceea ce a echivalat în accepțiunea

instanței, corectă de altfel, cu o diferență de cauză

juridică (causa debendi), aceasta nu a ignorat aspectul pozitiv al acestei

puteri, și anume considerarea ca fiind pe deplin adevărate, aspectele

de fapt și de drept care au făcut obiectul judecății

anterioare, dându-i deplina relevanța juridică atunci când a

soluționat excepția inadmisibilității acțiunii.

Excepția

inadmisibilității a fost găsită întemeiată de

către prima instanță, consemnând în mod pertinent că

pretențiile recurentului-reclamant sunt, în realitate, pretenții ce

își găsesc o reglementare specială în dreptul intern, respectiv

Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că orice nemulțumire a

acestuia legată de ceea ce i s-ar fi cuvenit în urma acțiunilor pe

care le-a deținut autorul său la fosta E., trebuie analizată în

cadrul special reglementat (incluzând aici și eventuala corectare a

legislației speciale prin filtrul jurisprudenței Curții Europene),

iar nu pe tărâmul dreptului comun sau oricum, în afara cadrului legii

speciale.

Instanța

de apel, prin încheierea din data de 08 decembrie 2015, în privința

excepției de neconvenționalitate - s-a invocat de către

apelantul-reclamant excepția de neconvenționalitate a art. 32 alin.