ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 131/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 131/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 131/2017

Prin cererea înregistrată sub

nr. x/55/2008,

pe

rolul Judecătoriei Arad la 17 noiembrie 2008, reclamanta A. Arad, a chemat

în judecată pe pârâții Municipiul Arad, prin primar, B., C. și D.

Arad, solicitând să se constate că înscrierea din C.F. Arad,

intravilan viran Gai 1.890 mp; top 3296/13 intravilan viran Gai 2668 mp; top

3296/14 intravilan viran Gai 1980 mp; top 3296/15 intravilan viran Gai 1980 mp;

top 3296/16 intravilan viran Gai 2989 mp; top 3296/9/b intravilan viran Gai

1584 mp; top 3296/8/1 intravilan viran Gai 1803 mp; top 3296/10-11/1 intravilan

viran Gai 3470 mp (total 18.364 mp), imobil situat în Arad - ștrandul

termal, nu este în concordanță cu situația reală a

imobilului, în sensul că suprafața reală a terenului nu

corespunde cu suprafața înscrisă în cartea funciară; să se

constate că, pe terenul înscris în C.F.-ul indicat, sunt edificate

construcții al căror proprietar este reclamanta, prin construire,

și să se dispună E. Arad efectuarea cuvenitelor mențiuni în

C.F., în sensul modificării suprafeței, precum și înscrierea

construcțiilor proprietatea reclamantei. Cererea a fost precizată la

data de 04 februarie 2009, cu privire la valoare clădirilor și

rețelelor construite de reclamantă.

În motivare,

reclamanta a arătat că deține în administrare terenul indicat, a

cărui suprafață dorește să o rectifice. Pe parcursul

folosirii terenului, a construit pe acesta o serie de obiective de largă

utilizare, atât pentru membrii A., cât și pentru restul populației,

acestea constituindu-se în construcțiile ce formează Ștrandul x

din Gai, dar care nu sunt evidențiate în C.F. La înscrierea

construcțiilor, reclamanta s-a lovit de faptul că suprafața din

cartea funciară nu corespunde cu suprafața rezultată din

măsurători, motiv pentru care a promovat prezenta acțiune.

A mai

precizat că urmașii fostului proprietar de la care Statul Român a

preluat aceste terenuri au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar,

față de faptul că pe acest teren sunt edificate construcții

de către A., cu acordul fostului proprietar de la data edificării

acestora, se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub

forma despăgubirilor.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996.

Prin cererea

de intervenție în interes propriu formulată la

09 decembrie 2008

,

intervenienții F. și G. au solicitat să se constate că au

calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri

reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilele

înscrise în C.F. Arad, aflate în litigiu. Referitor la acțiunea

principală, au solicitat respingerea acesteia, în principal, ca

inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată (deoarece, potrivit

accesiunii imobiliare artificiale reglementate de art. 494 alin. (4) C. civ.,

constructorul, chiar de bună-credință, nu poate reclama un drept

de proprietate asupra construcției edificate pe terenul altuia).

Urmare

declinării competenței prin sentința civilă nr. 2111 din 11

martie 2009, pronunțată de Judecătoria Arad, p

rin

sentința civilă nr. 402 din 07 aprilie 2011 Tribunalul Arad a admis

în parte acțiunea civilă formulată și precizată de

reclamanta A. împotriva pârâților Municipiul Arad, prin primar, B., C.

și D. Arad, precum și cererea de intervenție în interes propriu

formulată de intervenienții F. și G.; a dispus rectificarea

suprafeței totale de 19.025 mp și unificarea parcelelor înscrise în C.F.

Arad în parcela cu nr. top nou 3296/8-9/b-16 în suprafață totală

măsurată de 19.892 mp, conform schiței de identificare,

unificare și dezmembrare anexă la raportul de expertiză

judiciară topografică întocmit de expertul tehnic judiciar J. (fila

179), care face parte integrantă din hotărâre; a dispus notarea

existenței pe parcela nou creată a construcției ștrand

termal cu: pavilion vane, bazin olimpic, 2 magazii, garaj, 2 cabine vestiare,

centrala termică, bazin tratament închis, degazor, foraj apă

termală, puț apă, bazin tratament, bazin pentru copii, cabină

poartă, pavilion fizioterapie, împrejmuire construcții; a dispus E.

Arad efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară și a

respins celelalte cereri ale reclamantei, fără cheltuieli de

judecată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilele cu nr. top de

la 3296/6 până la 3296/16 au fost înscrise inițial în C.F. Arad sub

A3-13, constituind proprietatea tabulară a firmei H. din Arad de sub B1,

așa cum a fost rectificată în anul 1941, sub B12, ca fiind „Industria

Agricolă Ardeleană”, cu sediul în Arad și sub B13 ca fiind „H.

societate în nume colectiv”. În anul 1924, imobilul cu nr. top 3296/6 este

trecut în posesia unei cooperative de credit (sub B4), iar în anul 1930

imobilele cu nr. top 3296/7 și nr. top 3296/9 s-au dezmembrat. Parcela cu nr.

top 3296/9/b s-a reînscris în aceeași C.F.

În anul 1950,

sub B14 s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, prin

naționalizare, în baza Decretului nr. 119/1950, asupra mai multor parcele

înscrise în C.F. Arad.

Cu

același prilej, s-a notat, sub B15, că toate imobilele

naționalizate sunt date în folosința și posesia I. din Arad, ca

fond de bază și că aceste imobile nu pot fi înstrăinate,

ipotecate sau urmărite. Apoi, în anul 1969, s-a notat sub B17 că

parcele sus-menționate se transcriu în C.F.

În anul 1975,

în vederea extinderii băilor termale din Arad - Gai, imobilul cu nr. top

3296/8 s-a dezmembrat în 2 parcele noi, iar imobilul în 2 parcele noi, astfel

încât imobilele ce fac obiectul prezentei cauze apar în configurarea

actuală, în C.F. Arad, respectiv intravilane cu următoarele

suprafețe: parcela cu nr. top 3296/12 în suprafață de 1.892 mp;

parcela cu nr. top 3296/13 în suprafață de 2.668 mp; parcela cu nr. top

3296/14 în suprafață de 1980 mp; parcela cu nr. top 3296/15 în

suprafață de 1.980 mp; parcela cu nr. top 3296/16 în

suprafață de 2.989 mp; parcela cu nr. top 3296/9/b în

suprafață de 1.584 mp; parcela cu nr. top 3296/8/1 în

suprafață de 1.803 mp;parcela cu nr. top 3296/8/2 în

suprafață de 175 mp; parcela cu nr. top 3296/10-11/1 în

suprafață de 3.470 mp; parcela cu nr. top 3296/10-11/2 în

suprafață de 486 mp, având notat sub B2 faptul că imobilele sunt

date în administrarea operativă a Consiliului Popular al Municipiului

Arad, iar, sub B4, notificarea formulată de F. și G. (prin Încheierea

nr. 72927/2007).

S-a mai reținut,

potrivit înscrisurilor de la dosar, că, începând cu 1964, A. Arad a

construit pe terenurile sus-menționate un ștrand termal,

obținând în acest sens aprobarea I. Arad de a folosi terenul pe care la

aceea dată aceasta avea notat sub B15 în C.F. Arad un drept de posesie

și folosință, autorizațiile de construcție necesare,

precum și sprijinul Comitetului executiv al Sfatului popular al

Orașului Arad, care arată că, la acea dată, erau suficiente

acordul întreprinderii ce deținea terenul în administrare operativă

și autorizația de construire deja eliberată.

Tribunalul a

constatat că, potrivit mențiunii făcute în C.F. Arad sub B20,

abia în anul 2001 s-a radiat dreptul de folosință notat sub B15 în

favoarea I. din Arad. Cu toate acestea, în anul 1969, terenurile în

discuție apar în C.F. Arad, ca fiind date în administrația

operativă a Consiliului Popular al Municipiului Arad, împrejurare ce are

relevanță sub aspectul aprobărilor în vederea extinderilor ce au

avut loc ulterior edificării ștrandului termal și al

legitimării Consiliului Local al Municipiului Arad la încheierea

contractului din 02 octombrie 1997, prin care a dat în folosință

gratuită A. Arad, pe durata păstrării destinației, a

terenului băilor termale.

Tribunalul a

considerat că pretenția reclamantei de a i se recunoaște un

drept de proprietate asupra construcțiilor ce compun ștrandul termal

este nefondată, întrucât, potrivit H.G. nr. 976/2002 privind atestarea

domeniului public al județului Arad, precum și al municipiului Arad,

orașelor și comunelor din județul Arad - anexa nr. 2,

poziția 227, terenurile în discuție reprezintă domeniul public

al municipiului Arad, astfel încât este interzisă grevarea acestor

terenuri cu dreptul de superficie.

În al doilea

rând, s-a apreciat că recunoașterea unui drept de proprietate

dobândit prin construire nu se poate obține față de

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care

indisponibilizează imobilele ce fac obiectul acestei legi de la orice

operațiune juridică având ca finalitate înstrăinarea ori

grevarea sub orice formă a acestora, legiuitorul urmărind, prin

instituirea acestei interdicții, eliminarea oricăror piedici care

s-ar putea ivi la soluționarea justă și rapidă a

notificărilor formulate de persoanele îndreptățite.

Legat de

acest aspect, tribunalul a constatat că, prin dispozițiile nr. 1888

din 07 mai 2004 și nr. 396 din 30 ianuarie 2008 ale primarului Municipiului

Arad, a fost soluționată notificarea formulată de

intervenienți în baza Legii nr. 10/2001, recunoscându-li-se calitatea de

persoane îndreptățite și le-au fost restituite mai multe parcele

de teren din C.F. Arad provenind din nr. top 3297 de sub A1, care a făcut

obiectul naționalizării concomitent cu trenurile ce fac obiectul

prezentei cauze. De asemenea, prin sentința pronunțată în Dosarul

nr. x/108/2008 al Tribunalului Arad a fost obligat primarul Municipiului Arad

să emită dispoziție potrivit Legii nr. 10/2001 sub

sancțiunea de daune cominatorii.

Totodată,

instanța de fond a constatat că reclamanta, atât în momentul

edificării ștrandului termal, cât și la data încheierii

contractului de asociere cu Consiliul Local al Municipiului Arad a avut în

vedere dobândirea unui drept de folosință asupra ștrandului

termal, în memoriul adresat autorităților locale arătând clar

că are pretenții la restituirea investițiilor făcute doar

în cazul în care ar trebui să cedeze folosința terenului anterior

expirării contractului de închiriere.

De altfel,

prevederile art. 644-645 C. civ. nu includ construirea printre modurile de

dobândire a proprietății, iar, potrivit art. 493, 494 C. civ.,

constructorul pe terenul altuia, în lipsa unui temei convențional de

dobândire a folosinței terenului, nu poate să opună

proprietarului terenului decât un drept de despăgubire. Or, în momentul

edificării construcțiilor, reclamanta nu a dobândit un drept de

folosință de la proprietarul terenului, ci doar acceptul

deținătorului dreptului de folosință înscris în cartea

funciară.

A fost

apreciată, însă, ca fondată pretenția reclamantei de

rectificare a cărții funciare sub aspectul suprafeței totale a

imobilelor în discuție, al unificării parcelelor și notării

pe acestea a edificatelor ce compun ștrandul termal, întrucât atât Legea nr.

10/2001, cât și dreptul comun permit obținerea unor despăgubiri

pentru investițiile făcute de constructor pe terenurile proprietatea

altuia, astfel încât se impune a se stabili în mod corect suprafețele de

teren afectate de aceste construcții.

În acest

sens, au fost reținute concluziile raportului de expertiză

judiciară topografică, din care a rezultat că suprafața

totală măsurată a parcelelor în discuție este 19.892 mp,

iar unificarea acestora într-una singură este necesară, deoarece

construcțiile edificate nu respectă limitele parcelelor, unele dintre

ele fiind edificate pe mai multe parcele.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recursuri (calificate ca fiind apeluri) atât

reclamanta, cât și intervenienții în interes propriu, căi de

atac respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 17 din 13 februarie 2014

a Curții de Apel Timișoara.

Prin Decizia nr. 35 din 14 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul

nr. x/55/2008*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. Arad împotriva Deciziei

civile nr. 17 din 13 februarie 2014 a Curții de Apel Timișoara; a casat

în parte decizia recurată; a admis apelul reclamantei împotriva

sentinței nr. 402 din 07 aprilie 2011 a Tribunalului Arad; a

desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza

primei instanțe pentru rejudecarea capetelor de cerere privind constatarea

dreptului de proprietate asupra construcțiilor și înscrierea în

cartea funciară; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei

privind respingerea apelului intervenienților, precum și cele ale

sentinței privind soluția dată cererii de rectificare a

suprafeței de teren. A respins, ca nefondat, recursul declarat de

intervenienții F. și G. împotriva deciziei Curții de Apel

Timișoara.

Pentru

a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut, în ce privește recursul reclamantei, că aspectele de

ordin procedural - invocate sub forma excepției lipsei calității

procesuale, a lipsei interesului și caracterului subsidiar al

acțiunii în constatare - vizând cererea de intervenție în interes

propriu, au caracter nefondat. Astfel, f

ormulând

cererea de intervenție în interes propriu, intervenienții au tins la

recunoașterea dreptului lor la măsuri reparatorii asupra imobilului

în litigiu și, chiar dacă nu au solicitat în concret acordarea lor,

prin această acțiune s-a tins la conservarea dreptului, demers

compatibil cu intervenția voluntară principală (prin care se

urmărește realizarea sau conservarea unui drept).

Referitor la criticile ce vizau soluția dată fondului

cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că

au caracter întemeiat.

În cauză, prin cererea introductivă de

instanță, reclamanta a solicitat să se constate că este

proprietar, ca efect al construirii, pe imobilele edificate asupra parcelelor

de teren din C.F. Arad și să se dispună înscrierea dreptului de

proprietate în favoarea acesteia, în cartea funciară.

Soluționând această pretenție, tribunalul a dispus

notarea pe parcela nou creată a construcției ștrand termal (cu

descrierea tuturor edificatelor componente) și efectuarea cuvenitelor

mențiuni în cartea funciară.

Or, dispunându-se această notare fără să se

indice în favoarea cărei persoane operează, dimpotrivă,

arătându-se în considerente că recunoașterii dreptului de

proprietate al reclamantei i se opun dispozițiile art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, precum și faptul că terenul a fost trecut (în anul

2002) în domeniul public al Municipiului Arad, rezultă că notarea s-a

realizat în favoarea pârâtului, fără să fi existat o solicitare

pe cale reconvențională a acestuia și în pofida pretenției

reclamantei de a i se recunoaște ei dreptul de proprietate (deși, în

mod contradictoriu, operațiunea de carte funciară a fost dispusă

ca urmare a admiterii acțiunii acesteia).

În ce privește operațiunea de notare în sistemul Legii nr.

7/1996 (ca, de altfel, și în cel al Decretului-Lege nr. 115/1938), aceasta

are ca obiect realizarea publicității anumitor drepturi de

creanță, fapte sau raporturi juridice în legătură cu

imobilele înscrise în cartea funciară, conform art. 26 alin. (3).

Așadar, funcția notării este aceea de evidență

juridică și de informare a terților în legătură cu

alte acte sau fapte juridice privitoare la imobile cuprinse în cartea

funciară în scopul atragerii atenției asupra acestora.

În sistemul cărților funciare doar drepturile reale imobiliare

(drepturile tabulare) pot face obiectul unei intabulări sau înscrieri

provizorii, după caz, în timp ce drepturile de creanță, faptele

sau alte raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în

cartea funciară pot fi numai notate în cartea funciară.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut

că, în speță, reclamanta nu a solicitat, așa cum au dispus

instanțele fondului, notarea construcțiilor asupra terenului - ceea

ce ar însemna că în cartea funciară a acestuia, în Partea I

referitoare la descrierea imobilului, să se menționeze și

edificarea construcțiilor (cu consecința activării

prezumției de proprietate în favoarea proprietarului terenului, pârâtul

Municipiul Arad), ci a solicitat constatarea dreptului său de proprietate

asupra construcțiilor și, în mod corespunzător, înscrierea în

cartea funciară.

Astfel, reclamanta a pretins că prezumția de proprietate

instituită de art. 492 alin. (1) teza I C. civ. în favoarea proprietarului

terenului (pentru construcțiile edificate asupra acestuia) a fost

răsturnată cu probele administrate în cauză, care au dovedit

că reclamanta a fost cea care a construit, având acordul și

obținând autorizațiile necesare de la proprietarul terenului

(pârâtul, care nu s-a opus acțiunii, ci, dimpotrivă, a susținut,

prin întâmpinările depuse, admiterea acesteia).

Contrar pretenției concrete a reclamantei și motivelor

de fapt și de drept care permiteau calificarea juridică a acesteia,

instanțele fondului au făcut referire la dispozițiile art. 493,

494 C. civ. și la faptul că nu se regăsește

menționată în dispozițiile art. 644-645 C. civ. construirea, ca

mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Or, reclamanta nu a invocat în favoarea sa accesiunea (pentru a fi

analizate de către instanțe dispozițiile art. 493-494 C. civ.),

nesusținând niciun moment că ar fi fost în eroare asupra titularului

dreptului de proprietate în ce privește terenul, ci, dimpotrivă,

că a avut acceptul și a convenit cu acest proprietar (care, de

altfel, i-a eliberat autorizațiile și avizele pentru construire)

să edifice lucrările respective.

De aceea, analiza făcută de prima instanță

și menținută de instanța de apel - în legătură cu

obiectul învestirii și temeiul juridic al pretențiilor -

depășește limitele judecății și se constituie

într-un caz de extra petita, în sensul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cu

consecința lăsării neanalizate a obiectului judecății.

La reluarea judecății, Înalta Curte a dispus că

urmează a fi avut în vedere cadrul învestirii și se va ține

seama de aspectele relevate de reclamantă sub formă de critici în

recurs referitoare la faptul că dobândirea dreptului de proprietate

înainte de anul 1989 nu era posibilă față de cadrul legislativ -

care nu recunoștea, în perioada edificării construcțiilor, decât

un drept de proprietate socialistă, a întregului popor. Se vor avea în

vedere susținerea și relevanța juridică privind edificarea

construcțiilor cu acordul (exprimat și în autorizațiile de

construire emise) proprietarului terenului (Municipiul Arad, cel care apare

proprietar de carte funciară, conform ultimei mențiuni din anul 2001,

după ce anterior, la nivelul anului 1969, când a început edificarea

construcțiilor, figurase titular al dreptului de administrare

operativă, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate).

De asemenea, întrucât cele două instanțe ale fondului au

reținut ca impedimente, în recunoașterea dreptului de proprietate al

reclamantei, incidența dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

și apartenența terenului la domeniul public, la rejudecare se va

ține seama de aspectele învederate în cadrul recursului și care nu

mai pot constitui obiect de analiză în această fază

procesuală față de soluția de casare cu trimitere.

Astfel, trebuie verificat în ce măsură dispozițiile

citate constituie, într-adevăr, un impediment în recunoașterea

dreptului de proprietate asupra construcțiilor - în sensul existenței

unei indisponibilizări care să nu facă posibil acest lucru, ca

urmare a transmiterii unei notificări de către intervenienți. Pentru

aceasta, se va avea în vedere obiectul notificării, precum și

dispozițiile invocate de reclamantă, ale art. 10 alin. (2) și

(4) din Legea nr. 10/2001 vizând modalitatea de asigurare a măsurilor

reparatorii pentru situația în care pe terenurile preluate abuziv au fost

edificate noi construcții, autorizate.

În ce privește celălalt impediment reținut,

respectiv apartenența imobilului la domeniul public al Municipiului Arad,

se va avea în vedere faptul că această schimbare de regim juridic a

avut loc abia în anul 2002 (conform H.G. nr. 976/2002) și se vor analiza

consecințele acestei modificări la o dată ulterioară celei

la care a avut loc edificarea construcțiilor.

Cu privire la recursul intervenienților, Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că are caracter

nefondat.

În ce privește pretinsa lipsă a calității

procesuale active a reclamantei, s-a constatat că aceasta are

legătură, potrivit argumentelor recurenților, cu soluția

dată cererii de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei.

Consecința ar fi că cererea reclamantei apare ca lipsită de

interes și promovată de o persoană fără calitate de a

solicita înscrierea în cartea funciară, întrucât, în realitate, efectul

s-ar produce în favoarea Statului Român în patrimoniul căruia ar intra

construcțiile - deși acesta nu a mandatat-o pe reclamantă

să acționeze în acest sens.

Or, așa cum s-a arătat cu ocazia analizei recursului

reclamantei, tocmai pentru că instanța s-a pronunțat asupra

altor cereri decât cele care au învestit-o - iar prin efectul notării

dispuse se recunoștea, într-adevăr, dreptul de proprietate al altei

persoane decât cea care a pretins-o - s-a dispus casarea cu trimitere spre

rejudecare, așa încât argumentele în susținerea criticii

menționate rămân lipsite de pertinență la acest moment

procesual, urmând a fi avute în vedere la reluarea judecății.

Susținerea recurenților-intervenienți, conform

căreia prin rectificarea suprafeței de teren (în sensul

indicării corecte a întinderii acesteia) s-ar fi nesocotit

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a fost privită

ca lipsită de suport logic și juridic.

Dispozițiile legale menționate sancționează cu

nulitatea actele sau faptele de înstrăinare, grevare sub orice formă

a bunurilor imobile ce au făcut obiect al notificării. Or,

rectificarea suprafeței de teren - ca operațiune tehnică ce pune

de acord înscrierea existentă cu situația reală - nu este

asimilabilă niciunuia din actele juridice menționate de art. 21 alin.

(5) (de altfel, principiul publicității materiale a cărții

funciare este inoperant cu privire la întinderea suprafeței de teren, el

funcționând numai în privința existenței dreptului).

Destinația de ștrand a imobilului, ca și

construcțiile de pe teren existau cu mult înainte de 1990, neputându-se

susține că terenul s-a transformat din teren neconstruit în teren

construit ca urmare a operațiunilor de carte funciară. În

funcție de regimul juridic actual al imobilului - cu privire la

determinarea căruia s-au dat îndrumări instanței de trimitere -

se pot stabili apoi și măsurile reparatorii ce se cuvin

intervenienților în sistemul Legii nr. 10/2001.

Faptul că nu ar fi înscrise în cartea funciară

construcțiile edificate pe teren (începând cu anul 1969) nu înseamnă,

cum eronat pretind recurenții, că situația juridică a

terenului ar fi aceea de teren neconstruit și că ea ar fi

modificată doar prin mențiunile de carte funciară. Dimpotrivă,

existența unei stări de fapt reale nu poate fi contestată, ea

putând fi demonstrată și cu alte mijloace de probă

(autorizații de construire, devize de plată lucrări, raport de

expertiză), câtă vreme mențiunile de carte funciară au, sub

acest aspect, doar un conținut tehnic. Așadar, transformarea

imobilului din teren neconstruit în teren construit a avut loc cu mult anterior

efectuării mențiunii în cartea funciară - mențiune care nu

are efect constitutiv, ci doar declarativ al unei stări de fapt - așa

încât nu se poate susține cu temei că prin intermediul acestei

operațiuni ar fi fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare pe rolul

Tribunalului Arad la data de 19 februarie 2015, sub nr. x/108/2015.

Prin sentința civilă nr. 257 din 20 aprilie 2015,

Tribunalul Arad a admis capătul de cerere formulat de reclamanta A.

împotriva pârâților Municipiul Arad, prin primar, B., C. și D. Arad

și în contradictoriu cu intervenienții F. și G.; a constatat

că, asupra terenului înscris în C.F. Arad, constând în parcela cu nr. top

nou 3296/8-9/b-16, în suprafață totală măsurată de 19.892

mp, așa cum este descrisă în dispozitivul sentinței civile nr. 402

din 07 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/55/2008 al

Tribunalului Arad, rămasă irevocabilă sub acest aspect,

reclamanta A. are un drept de proprietate asupra construcției ștrand

termal cu: pavilion vane, bazin olimpic, 2 magazii, garaj, 2 cabine vestiare,

centrala termică, bazin tratament închis, degazor, foraj apă

termală, puț apă, bazin tratament, bazin pentru copii,

cabină poartă, pavilion fizioterapie, împrejmuire construcții; a

dispus notarea în C.F. Arad, constând în parcela cu nr. top nou 3296/8-9/b-16,

în suprafață totală măsurată de 19.892 mp, a

construcției ștrand termal cu componența arătată

anterior, în favoarea reclamantei; a dispus E. Arad efectuarea cuvenitelor

mențiuni în cartea funciară; fără cheltuieli de

judecată.

În

considerente, Tribunalul Arad a reținut că pricina a fost

trimisă spre rejudecare, de către instanța supremă, doar cu

privire la soluționarea capătului de cerere referitor la constatarea

dreptului de proprietate asupra construcțiilor și înscrierea lor în

cartea funciară. S-a constatat astfel, că restul petitelor, vizând

rectificarea de carte funciară, unificarea și dezmembrarea

topografică, respectiv cererea de intervenție voluntară

principală, formulată de intervenienți, au fost soluționate

de către prima instanță și menținute de către

instanța de apel și, apoi, de către instanța de recurs,

intrând astfel în puterea lucrului judecat și nemaiputând fi discutate.

În

rejudecare, prima instanță a avut în vedere cadrul învestirii și

a ținut seama de aspectele relevate de reclamantă sub formă de

critici în recurs referitoare la faptul că dobândirea dreptului de

proprietate asupra construcțiilor, reprezentând ștrand termal,

înainte de anul 1989 nu era posibilă într-o legislație care nu

recunoștea, în perioada edificării construcțiilor, decât un

drept de proprietate socialistă, a întregului popor.

De

asemenea, tribunalul s-a raportat la faptul că edificarea

construcțiilor de către reclamantă a fost realizată cu

acordul exprimat și în autorizațiile de construire emise de

proprietarului terenului, Municipiul Arad, care este menționat ca

proprietar de carte funciară, conform ultimei mențiuni din anul 2001,

în condițiile în care, în anul 1969, dată la care reclamanta a

început edificarea construcțiilor, figurase titular al dreptului de

administrare operativă, ca drept real corespunzător dreptului de

proprietate.

Prima

instanța a mai avut în vedere faptul că singurele părți

care s-au opus cererii privind constatarea dreptului de proprietate al

reclamantei asupra construcțiilor reprezentând ștrand termal sunt

intervenienții din prezenta cauză. Tribunalul a reținut că aceștia

nu pot formula obiecțiuni, întrucât nu li s-a recunoscut calitatea de

proprietari ai terenului, iar Municipiul Arad, prin primar, în calitate de

proprietar al terenului și, prin urmare, singurul îndreptățit a

formula o opoziție la cererea reclamantei, nu s-a opus. Cu alte cuvinte,

doar prin invocarea accesiunii imobiliare artificiale asupra construcției,

de către proprietarul terenului, conform art. 494 C. civ. de la 1864

(aplicabil în cauză date fiind dispozițiile art. 58 alin. (1) din

Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a N.C.C., care prevăd că în

cazul unui drept de opțiune al proprietarului terenului, cum este cazul

și în speța de față, efectele accesiunii sunt guvernate de

legea în vigoare la data începerii lucrării), se poate înlătura

calitatea de proprietar al constructorului, altul decât proprietarul terenului.

În măsura în care proprietarul terenului nu invocă accesiunea asupra

construcției realizate de o altă persoană pe terenul său,

poate fi constatat dreptul de proprietate al constructorului și înscris în

cartea funciară, întrucât acesta are un drept de proprietate

rezolubilă asupra construcției până la invocarea accesiunii imobiliare

artificiale de către proprietarul terenului. Or, proprietarul terenului,

Municipiul Arad, prin primar, nu a invocat accesiunea imobiliară

artificială asupra construcției realizate de reclamantă pe

terenul său, ci, din contră, a achiesat la pretențiile

reclamantei.

Coroborând

acestea cu faptul că respectivele construcții au fost realizate de

reclamantă cu acordul exprimat de proprietarul terenului și în

autorizațiile de construire, prima instanță a apreciat că

nu există niciun motiv pentru a nu se constata că dreptul de

proprietate asupra construcțiilor descrise anterior aparține

reclamantei și să nu se dispună notarea acestui drept de

proprietate în cartea funciară.

În

ce privește incidența dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 și apartenența terenului la domeniul public, prima

instanță a reținut că acestea nu constituie un impediment

în recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, în

sensul existenței unei indisponibilizări care să nu facă

posibil acest lucru, ca urmare a transmiterii unei notificări de

către intervenienți.

În

acest sens, tribunalul a avut în vedere obiectul notificării și, în

egală măsură, prevederile art. 10 alin. (2) și (4) din

Legea nr. 10/2001, ce cuprind măsurile reparatorii prin echivalent în ipoteza

în care pe terenurile preluate abuziv au fost edificate noi construcții,

autorizate.

A

apreciat că, mai mult, intervenienții nu se pot opune capătului

de cerere din rejudecare, întrucât aceștia nu au invocat accesiunea

imobiliară artificială și nici nu au cum să o facă,

nefiind recunoscuți proprietari ai terenului.

De

asemenea, ei nu au niciun „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât

nu beneficiază de o dispoziție judecătorească prin care

să li se recunoască dreptul de proprietate asupra terenului și

să se dispună expres restituirea acestuia. Prin urmare,

intervenienții nu au un „bun actual” (hotărârea Curții Europene

a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu vs. România). Intervenienții

nu au actualmente, la data soluționării prezentului litigiu, nicio

„speranță legitimă”, respectiv o creanță

patrimonială constând în despăgubiri, pentru că nu li s-a

recunoscut în procedura specială de restituire a imobilelor

naționalizate, reglementată de Legea nr. 10/2001, un drept la

despăgubiri, deci nu a fost constatat dreptul de proprietate al acestora

asupra terenului. Intervenienții beneficiază la ora actuală doar

de o creanță condițională, pentru a cărei protecție

ar fi necesară verificarea condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001,

nu de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Prin

Decizia nr. 181 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de

intervenienții F. și G. împotriva sentinței civile nr. 257 din 20

aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Arad, în contradictoriu cu

intimații A. Arad, Municipiul Arad, prin Primar, B., C. și D. Arad.

Examinând

sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate

de art. 295 și art. 315 C. proc. civ., față de prevederile art. 58

alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 480 C.

civ.,și de actele și lucrările de la dosar, curtea a constatat

că apelul este neîntemeiat, Tribunalul Arad pronunțând o

hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse

în cuprinsul acesteia pe larg și pe care instanța de apel și le-a

însușit în întregime.

Ca

aspect preliminar, curtea a reținut că, în speță,

tribunalul a procedat la rejudecarea pricinii cu respectarea întocmai a

coordonatelor trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia de casare.

Astfel,

în ce privește calitatea procesuală a intervenienților,

respectiv calitatea acestora de persoane îndreptățite la acordarea

măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul nr.

top. 3296/9/B înscris inițial în C.F. Arad și, ulterior, în C.F.

Arad, curtea a constatat că, prin decizia de casare s-a reținut, cu

putere de lucru judecat, că prezența acestora în proces a fost

legitimată de pretențiile pe care le-au formulat în procedura Legii nr.

10/2001 în privința imobilului ce constituie obiect de dispută al

litigiului. Înalta Curte a arătat expres că, atâta timp cât, prin

intermediul cererii de intervenție, nu s-a solicitat și obligarea la

acordarea unor măsuri reparatorii, atunci când s-a pronunțat asupra

admisibilității cererii de intervenție și, ulterior, asupra

admiterii acesteia, instanța nu trebuia să procedeze la verificarea

calității de succesori în drepturi ai firmei SC H. SNC. Ceea ce s-a

analizat a fost existența unui drept afirmat, dedus în mod corect de

instanță din notarea în cartea funciară a notificării intervenienților

asupra imobilului.

Referitor

la legislația aplicabilă litigiului, trebuie avute în vedere data

introducerii acțiunii (17 noiembrie 2008), precum și prevederile art.

6 din N.C.C., aspect raportat la care curtea a conchis că prima

instanță a decelat corect dispozițiile legale aplicabile

situației deduse judecății, urmare unei corecte

interpretări și aplicări a prevederilor art. 1 din V.C.C., art. 15

alin. (2) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din N.C.C.

Petitului

având ca obiect constatarea dreptului reclamantei de proprietate asupra

construcțiilor edificate pe terenul dat în folosință de pârât i

se aplică prevederile art. 480 și art. 492-494 din V.C.C., texte de

lege în vigoare la data promovării acțiunii de față,

și nicidecum dispozițiile art. 557 alin. (4) din N.C.C.,ce au intrat

în vigoare la data de 01 octombrie 2011, potrivit dispozițiilor art. 56

și 58 din Legea nr. 71/2011.

Curtea

a înlăturat, ca nefondată, afirmația apelanților privind

efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară,

reglementat de art. 557 alin. (4) din N.C.C., întrucât acest text de lege nu

este aplicabil cauzei, în acest sens fiind edificatoare prevederile art. 56 din

Legea nr. 71/2011, care arată expres că dispozițiile C. civ. se

aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru

fiecare unitate administrativ teritorială, cu privire la acest din

urmă aspect neexistând nicio probă la dosar, ci doar simpla

afirmație a intervenienților că aceste lucrări au fost

finalizate.

Însă

determinante în stabilirea legislației aplicabile au fost apreciate

prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, care stipulează că,

dacă nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie

civilă sau comercială în curs de soluționare la data

intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către

instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale,

materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.

Or, dispozițiile Legii nr. 71/2011 cu privire la momentul la care textul

de lege în discuție intră în vigoare sunt cele precitate, unanime în

sensul că se aplică legea în vigoare la data edificării

construcțiilor.

Aceste

dispoziții sunt în acord cu prevederile art. 1 din V.C.C. și art. 15 alin.

(2) din Constituția României, conform cărora legea dispune numai

pentru viitor, neputând retroactiva, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

Cum

N.C.C. cuprinde dispoziții de drept material, el nu se poate aplica

proceselor în curs de judecată, care se vor soluționa în conformitate

cu legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată, care este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Dispozițiile

art. 6 alin. 6 din N.C.C. nu instituie o derogare de la acest principiu,

nereferindu-se la procesele în curs de judecată, ci la raporturile

juridice existente la data intrării în vigoare a acestui cod, care se

prelungesc în timp și după acest moment, ceea ce nu este cazul în

speță, față de obiectul acțiunii.

Relativ

la efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară

invocat de apelanți, curtea a constatat că această

aserțiune este contrazisă de prevederile legale aplicabile

speței, stabilite mai sus, precum și de dezlegările date acestei

probleme de drept prin decizia de casare, obligatorii pentru instanța de

rejudecare.

Ca

atare, raportat la considerentele Înaltei Curți de Casație și

Justiție, curtea a reținut că înscrierea în cartea funciară

a dreptului pretins de reclamantă prin prezenta acțiune nu are efect

constitutiv, ci doar declarativ al unei stări de fapt, întrucât

„transformarea imobilului din teren neconstruit în teren construit a avut loc

cu mult anterior efectuării mențiunii în cartea funciară”,

după cum se reține în decizia de casare.

În

ceea ce privește acceptul realizării construcțiilor, instanța

de apel a considerat că se impune a fi menționat regimul juridic al

bunurilor în perioada edificării construcțiilor.

În

speță, din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă

că, în anul 1950, s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român,

prin naționalizare, în baza Decretului nr. 119/1950, asupra mai multor

parcele înscrise în C.F. Arad, care au fost date în folosința și

posesia I. din Arad.

În anul 1975,

în vederea extinderii băilor termale din Arad - Gai, au avut loc mai multe

dezmembrări ale imobilelor în litigiu și s-a notat sub B2 faptul că

acestea sunt date în administrarea operativă a Consiliului Popular al

Municipiului Arad.

Tribunalul a

reținut corect, față de starea de fapt rezultată din

înscrisurile depuse la dosar, că: începând cu 1964, A. Arad a construit pe

terenurile sus-menționate un ștrand termal, obținând în acest

sens aprobarea I. Arad de a folosi terenul (pe care aceasta avea notat sub B15

în C.F. Arad un drept de posesie și folosință); au fost emise

autorizațiile de construcție necesare, reclamanta beneficiind și

de sprijinul Comitetului executiv al Sfatului popular al Orașului Arad,

care arată că, la acea dată, erau suficiente acordul

întreprinderii ce deținea terenul în administrare operativă și

autorizația de construire deja eliberată.

Potrivit

mențiunii făcute în C.F. Arad sub B20, în anul 2001 s-a radiat

dreptul de folosință notat sub B15 în favoarea I. din Arad. Cu toate

acestea, în anul 1969, terenurile în discuție apar în C.F. Arad, ca fiind

date în administrația operativă a Consiliului Popular al Municipiului

Arad, împrejurare căreia instanța de fond i-a dat relevanța

cuvenită sub aspectul aprobărilor în vederea extinderilor ce au avut

loc ulterior edificării ștrandului termal.

În data de 02

octombrie 1997, Consiliul Local al Municipiului Arad a procedat la semnarea cu

reclamanta a contractului prin care terenul a fost dat în folosință

gratuită A. Arad, pe durata păstrării destinației terenului

băilor termale.

Ca

atare, curtea reținut că, raportat la prevederile legale ce instituie

dreptul de administrare operativă, precum și la actele și

lucrările dosarului, în mod just a constatat tribunalul că, în

speță, clădirile enumerate în acțiune au fost construite de

reclamantă cu acceptul expres al titularului dreptului de administrare

operativă asupra terenului, acord cuprins într-un act emis în

condițiile legislației de la momentul edificării

construcțiilor. Astfel, în mod corect s-a recunoscut dreptul de

proprietate al reclamantei asupra unor construcții edificate începând cu

anul 1964 din fonduri proprii, cu respectarea prevederilor legale privind

regimul construcțiilor și persoana juridică abilitată

să exprime acordul pentru această operațiune.

Instanța

de apel a arătat că nu poate fi acceptat argumentul apelanților-intervenienți

în sensul că intimata-reclamanta nu a avut acceptul proprietarului de la

momentul edificării, pentru toate argumentele expuse anterior. Hotărârea

de includere a terenului în discuție în domeniul public al Municipiului

Arad (adoptată în anul 2002) nu poate produce efectul invocat de

apelanți, respectiv de revocare a acordului de construire, în

condițiile în care toate aceste clădiri au fost finalizate cu mult

timp anterior pretinsei revocări, astfel că nu poate aduce atingere

unui drept născut valabil. În condițiile în care această

schimbare de regim juridic a avut loc abia în anul 2002 (conform H.G. nr. 976/2002),

curtea a constatat că nu se poate reține că înscrierea în cartea

funciară a dreptului dobândit de reclamantă prin edificare cu

respectarea legii asupra unor construcții finalizate mult anterior

includerii terenului în domeniul public este obstaculată de regimul

juridic specific domeniului public.

Cu

privire la pretinsa încălcare a interdicției prevăzute de alin.

(5) din art. 21 al Legii nr. 10/2001, curtea a învederat că din exprimarea

folosită de legiuitor, într-o corectă interpretare gramaticală,

rezultă că se interzice constituirea de noi drepturi sau grevarea

bunurilor revendicate, ambele operațiuni efectuate ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe când, în speță, este vorba de

ipoteza recunoașterii unui drept de proprietate constituit mult anterior

apariției Legii nr. 10/2001. Omisiunea sau neglijarea înscrierii în C.F. a

acestui drept la momentul nașterii sale ori ulterior, până la

adoptarea legii reparatorii, nu poate conduce în niciun caz la concluzia

avansată de apelanți, că dreptul s-a născut valabil doar la

momentul înscrierii în cartea funciară, în condițiile în care data

edificării rezultă cu evidență din întregul probatoriul

administrat în cauză, potrivit căruia construcțiile au fost

finalizate anterior schimbării de regim politic din decembrie 1989

și, deci, creării premiselor legilor speciale reparatorii.

În

aceste condiții, a fost considerată corectă concluzia

tribunalului, în sensul că apelanți nu au un bun în accepțiunea

Curții Europene a Drepturilor Omului, care să poată beneficia de

garanțiile Primului Protocol adițional la Convenție, astfel

că nu pot invoca cu succes calitatea de proprietari pentru a obține

respingerea prezentei cereri de chemare în judecată.

Cât

privește pretinsa rea-credință a reclamantei de la momentul

edificării, curtea a apreciat că aceasta nu poate fi constatată

de instanță, față de conținutul cărții

funciare de la acea dată, al autorizațiilor de construire și, nu

în ultimul rând, de poziția procesuală exprimată constant de

pârâtul Municipiul Arad pe parcursul acestui proces, acesta fiind unica entitate

ce putea să invoce dispozițiile legale privind accesiunea

imobiliară pentru a paraliza demersul judiciar al reclamantei, context în

care ar avea relevanță buna sau reaua credință a

constructorului.

Curtea

a mai reținut că reclamanta nu a procedat la edificarea

construcțiilor cu scopul de a dobândi un drept de folosință

asupra edificatelor, cum încearcă a acredita intervenienții, ci

folosința terenului și proprietatea asupra construcțiilor, lucru

recunoscut prin sentința atacată, ce este consecința unei

corecte interpretări și aplicări a normelor legale incidente

speței.

Raportat

la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., curtea nu a acordat

părților cheltuieli de judecată în apel, acestea nefiind

solicitate.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs intervenienții F. și G.,

solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, iar, pe

fond, respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenții-intervenienții au

arătat că decizia atacată este dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Astfel, au susținut că înscrierea în cartea

funciară a construcțiilor realizate de către reclamantă,

precum și a dreptului de proprietate asupra acestora reprezintă

efectele viitoare ale unei situații juridice născute anterior

intrării în vigoare a N.C.C., situație juridică derivată

din raporturile de proprietate, așa încât îi sunt aplicabile

dispozițiile acestui cod, conform art. 6 alin. (6).

Raportat la aceste aspecte, cererea de înscriere în cartea

funciară formulată de către reclamantă are un caracter

constitutiv de drepturi, chiar dacă nu are la bază accesiunea

imobiliară, ci o acțiune în constatare, iar caracterul constitutiv de

drepturi rezultă clar din dispozițiile art. 557 alin. (4) C. civ.,

care prevăd următoarele: „Cu excepția cazurilor anume

prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se

dobândește prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea

dispozițiilor prevăzute la art. 888”.

Prin urmare, chiar dacă art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează

că efectul constitutiv al înscrierii de cartea funciară va fi aplicat

numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate

administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a

cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 7/1996, se constată că în speță aceste

lucrări au fost finalizate.

Recurenții-intervenienții au mai arătat că, plecând

de la acest caracter constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea

funciară, trebuie observat că dreptul de proprietate al intimatei-reclamante

asupra construcțiilor nu s-a constituit odată cu edificarea lor, prin

acceptarea realizării construcțiilor de către proprietarul

terenului prin emiterea autorizațiilor de construire.

Ca atare, acceptul realizării construcțiilor nu s-a dat

de către proprietarul terenului de la acea dată, ci de titularul

dreptului de administrare operativă a acestuia; pe de altă parte,

acest titular, devenit ulterior proprietar, a revenit implicit asupra acestui

acord al său în anul 2002, odată cu trecerea terenului în

proprietatea publică a statului, iar împrejurarea că activitatea

desfășurată de către reclamantă ar fi una de interes

public nu suplinește faptul că un teren proprietate publică a

statului este inalienabil și nici nu transformă reclamanta într-o

instituție a statului.

În plus, în condițiile în care reclamanta a solicitat prin

această cerere să dobândească dreptul de proprietate asupra

construcțiilor, este clar că această cerință constituie

nu numai o schimbare a destinației acestora, ci reprezintă în

același timp și o grevare a terenului cu niște construcții,

care la momentul formulării notificării nu existau. Toate acestea fac

aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care

interzic, sub sancțiunea nulității absolute, toate aceste

operațiuni.

Recurenții-intervenienții au învederat că„situația

reală” nu are nicio relevanță asupra situației juridice

care ar trebui să primeze. Ca atare, reclamanta avea posibilitatea ca,

după 1991 - dată de la care nu mai existau barierele

dispozițiilor legale restrictive care stabileau proprietatea întregului

popor - și până în anul 2001 (apariția Legii nr. 10), să

solicite proprietatea construcțiilor, fără să încalce vreo

dispoziție specială.

Or, a stabili altfel ar însemna că instanța să nu

dea eficacitate dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

și nici deciziei locale nr. 976/2002, de trecere a terenului în

proprietatea publică a statului. Or, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998,

bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și

imprescriptibile, astfel încât nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date

numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii,

și nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau

prin efectul posesiei de bună-credință.

În speță, reclamanta nu a fost de

bună-credință în momentul în care s-au edificat

construcțiile, deoarece nu avea niciun titlu asupra terenului, chiar aceasta

recunoscând că a dobândit un titlu de folosință asupra imobilului

abia în anul 1997, fapt ce rezultă clar și din probele administrate

în cauză. Astfel, reclamanta, atât în momentul edificării ștrandului

termal, cât și la data încheierii contractului de asociere cu Consiliul

Local al Municipiului Arad, a avut în vedere doar dobândirea unui drept de

folosință asupra ștrandului. Niciodată părțile nu

au stabilit posibilitatea de a dobândi proprietatea terenului, sens în care a

și fost încheiat contractul dintre acestea doar cu privire la un drept de

folosință. Totodată, reclamanta nu a dobândit un drept de

folosință de la proprietarul terenului la momentul edificării

construcțiilor (Municipiului Arad), ci doar acceptul

deținătorului dreptului de folosință.

Recurenții-intervenienți

au depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 9,5 lei

și timbru judiciar de 0,15 lei, conform chitanței din 23 martie 2016,

eliberată de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara

(fila 16 din Dosarul nr. x/108/2015 al secției a II-a, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

I

ntimata-reclamantă

a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Aceleași concluzii au fost formulate, prin î

ntâmpinare,

de către intimatul-pârât

Municipiul Arad. Părțile în

cauză au susținut apărările expuse în ciclurile procesuale

anterioare

.

Deși au fost citați cu această mențiune, intimații

B., C. și D. Arad nu au formulat întâmpinare.

În

recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând

motivele de recurs formulate la circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta

Curte reține următoarele:

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții-intervenienți au susținut că înscrierea în

cartea funciară a construcțiilor realizate de către

intimata-reclamantă, precum și a dreptului de proprietate asupra

acestora reprezintă efectele viitoare ale unei juridice (derivate din

raporturile de proprietate) născute anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 287/2009 privind C. civ., sens în care sunt incidente prevederile art.

6 alin. (6) din acest act normativ.

Înalta Curte

apreciază că cererea având ca obiect constatarea dreptului de

proprietate al reclamantei asupra construcțiilor edificate pe terenul dat

în folosință de către pârâtul Municipiul Arad trebuie

analizată din perspectiva art. 492 C. civ.(de la 1864), text de lege în

vigoare la data promovării acțiunii pendinte, nicidecum prin prisma

dispozițiilor din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Astfel cum

s-a reținut și prin decizia de casare pronunțată în

cauză în primul ciclu procesual, A. Arad a pretins că prezumția

de proprietate instituită de art. 492 teza I C. civ. (de la 1864) în

favoarea proprietarului terenului (pentru construcțiile edificate asupra

acestuia) a fost răsturnată cu dovezile administrate de această

parte, potrivit cărora reclamanta a fost cea care a construit, având acordul

și obținând autorizațiile necesare de la proprietarul terenului

(chiar dacă acesta, la momentul realizării obiectivului în

cauză, avea doar un drept de administrare operativă, ca drept r