ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 131/2017

Decizia nr. 131/2017 Prin cererea înregistrată sub nr. x/55/2008, pe rolul Judecătoriei Arad la 17 noiembrie 2008, reclamanta A. Arad, a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Arad, prin primar, B., C. și D. Arad, solicitând să se constate că înscrierea din C.F.

Arad, intravilan viran Gai 1.890 mp; top 3296/13 intravilan viran Gai 2668 mp; top 3296/14 intravilan viran Gai 1980 mp; top 3296/15 intravilan viran Gai 1980 mp; top 3296/16 intravilan viran Gai 2989 mp; top 3296/9/b intravilan viran Gai 1584 mp; top 3296/8/1 intravilan viran Gai 1803 mp; top 3296/10-11/1 intravilan viran Gai 3470 mp (total 18.364 mp), imobil situat în Arad - ștrandul termal, nu este în concordanță cu situația reală a imobilului, în sensul că suprafața reală a terenului nu corespunde cu suprafața înscrisă în cartea funciară; să se constate că, pe terenul înscris în C.F.-ul indicat, sunt edificate construcții al căror proprietar este reclamanta, prin construire, și să se dispună E. Arad efectuarea cuvenitelor mențiuni în C.F., în sensul modificării suprafeței, precum și înscrierea construcțiilor proprietatea reclamantei.

Cererea a fost precizată la data de 04 februarie 2009, cu privire la valoare clădirilor și rețelelor construite de reclamantă. În motivare, reclamanta a arătat că deține în administrare terenul indicat, a cărui suprafață dorește să o rectifice. Pe parcursul folosirii terenului, a construit pe acesta o serie de obiective de largă utilizare, atât pentru membrii A., cât și pentru restul populației, acestea constituindu-se în construcțiile ce formează Ștrandul x din Gai, dar care nu sunt evidențiate în C.F. La înscrierea construcțiilor, reclamanta s-a lovit de faptul că suprafața din cartea funciară nu corespunde cu suprafața rezultată din măsurători, motiv pentru care a promovat prezenta acțiune.

A mai precizat că urmașii fostului proprietar de la care Statul Român a preluat aceste terenuri au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar, față de faptul că pe acest teren sunt edificate construcții de către A., cu acordul fostului proprietar de la data edificării acestora, se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996. Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată la 09 decembrie 2008 , intervenienții F. și G. au solicitat să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilele înscrise în C.F.

Arad, aflate în litigiu. Referitor la acțiunea principală, au solicitat respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată (deoarece, potrivit accesiunii imobiliare artificiale reglementate de art. 494 alin. (4) C. civ., constructorul, chiar de bună-credință, nu poate reclama un drept de proprietate asupra construcției edificate pe terenul altuia). Urmare declinării competenței prin sentința civilă nr. 2111 din 11 martie 2009, pronunțată de Judecătoria Arad, p rin sentința civilă nr. 402 din 07 aprilie 2011 Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta A. împotriva pârâților Municipiul Arad, prin primar, B., C. și D. Arad, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții F. și G.; a dispus rectificarea suprafeței totale de 19.025 mp și unificarea parcelelor înscrise în C.F.

Arad în parcela cu nr. top nou 3296/8-9/b-16 în suprafață totală măsurată de 19.892 mp, conform schiței de identificare, unificare și dezmembrare anexă la raportul de expertiză judiciară topografică întocmit de expertul tehnic judiciar J. (fila 179), care face parte integrantă din hotărâre; a dispus notarea existenței pe parcela nou creată a construcției ștrand termal cu: pavilion vane, bazin olimpic, 2 magazii, garaj, 2 cabine vestiare, centrala termică, bazin tratament închis, degazor, foraj apă termală, puț apă, bazin tratament, bazin pentru copii, cabină poartă, pavilion fizioterapie, împrejmuire construcții; a dispus E. Arad efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară și a respins celelalte cereri ale reclamantei, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilele cu nr. top de la 3296/6 până la 3296/16 au fost înscrise inițial în C.F. Arad sub A3-13, constituind proprietatea tabulară a firmei H. din Arad de sub B1, așa cum a fost rectificată în anul 1941, sub B12, ca fiind „Industria Agricolă Ardeleană”, cu sediul în Arad și sub B13 ca fiind „H. societate în nume colectiv”. În anul 1924, imobilul cu nr. top 3296/6 este trecut în posesia unei cooperative de credit (sub B4), iar în anul 1930 imobilele cu nr. top 3296/7 și nr. top 3296/9 s-au dezmembrat. Parcela cu nr. top 3296/9/b s-a reînscris în aceeași C.F. În anul 1950, sub B14 s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, prin naționalizare, în baza Decretului nr. 119/1950, asupra mai multor parcele înscrise în C.F.

Arad. Cu același prilej, s-a notat, sub B15, că toate imobilele naționalizate sunt date în folosința și posesia I. din Arad, ca fond de bază și că aceste imobile nu pot fi înstrăinate, ipotecate sau urmărite. Apoi, în anul 1969, s-a notat sub B17 că parcele sus-menționate se transcriu în C.F. În anul 1975, în vederea extinderii băilor termale din Arad - Gai, imobilul cu nr. top 3296/8 s-a dezmembrat în 2 parcele noi, iar imobilul în 2 parcele noi, astfel încât imobilele ce fac obiectul prezentei cauze apar în configurarea actuală, în C.F.

Arad, respectiv intravilane cu următoarele suprafețe: parcela cu nr. top 3296/12 în suprafață de 1.892 mp; parcela cu nr. top 3296/13 în suprafață de 2.668 mp; parcela cu nr. top 3296/14 în suprafață de 1980 mp; parcela cu nr. top 3296/15 în suprafață de 1.980 mp; parcela cu nr. top 3296/16 în suprafață de 2.989 mp; parcela cu nr. top 3296/9/b în suprafață de 1.584 mp; parcela cu nr. top 3296/8/1 în suprafață de 1.803 mp;parcela cu nr. top 3296/8/2 în suprafață de 175 mp; parcela cu nr. top 3296/10-11/1 în suprafață de 3.470 mp; parcela cu nr. top 3296/10-11/2 în suprafață de 486 mp, având notat sub B2 faptul că imobilele sunt date în administrarea operativă a Consiliului Popular al Municipiului Arad, iar, sub B4, notificarea formulată de F. și G. (prin Încheierea nr. 72927/2007).

S-a mai reținut, potrivit înscrisurilor de la dosar, că, începând cu 1964, A. Arad a construit pe terenurile sus-menționate un ștrand termal, obținând în acest sens aprobarea I. Arad de a folosi terenul pe care la aceea dată aceasta avea notat sub B15 în C.F. Arad un drept de posesie și folosință, autorizațiile de construcție necesare, precum și sprijinul Comitetului executiv al Sfatului popular al Orașului Arad, care arată că, la acea dată, erau suficiente acordul întreprinderii ce deținea terenul în administrare operativă și autorizația de construire deja eliberată. Tribunalul a constatat că, potrivit mențiunii făcute în C.F. Arad sub B20, abia în anul 2001 s-a radiat dreptul de folosință notat sub B15 în favoarea I. din Arad.

Cu toate acestea, în anul 1969, terenurile în discuție apar în C.F. Arad, ca fiind date în administrația operativă a Consiliului Popular al Municipiului Arad, împrejurare ce are relevanță sub aspectul aprobărilor în vederea extinderilor ce au avut loc ulterior edificării ștrandului termal și al legitimării Consiliului Local al Municipiului Arad la încheierea contractului din 02 octombrie 1997, prin care a dat în folosință gratuită A. Arad, pe durata păstrării destinației, a terenului băilor termale. Tribunalul a considerat că pretenția reclamantei de a i se recunoaște un drept de proprietate asupra construcțiilor ce compun ștrandul termal este nefondată, întrucât, potrivit H.G.

nr. 976/2002 privind atestarea domeniului public al județului Arad, precum și al municipiului Arad, orașelor și comunelor din județul Arad - anexa nr. 2, poziția 227, terenurile în discuție reprezintă domeniul public al municipiului Arad, astfel încât este interzisă grevarea acestor terenuri cu dreptul de superficie. În al doilea rând, s-a apreciat că recunoașterea unui drept de proprietate dobândit prin construire nu se poate obține față de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care indisponibilizează imobilele ce fac obiectul acestei legi de la orice operațiune juridică având ca finalitate înstrăinarea ori grevarea sub orice formă a acestora, legiuitorul urmărind, prin instituirea acestei interdicții, eliminarea oricăror piedici care s-ar putea ivi la soluționarea justă și rapidă a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite.

Legat de acest aspect, tribunalul a constatat că, prin dispozițiile nr. 1888 din 07 mai 2004 și nr. 396 din 30 ianuarie 2008 ale primarului Municipiului Arad, a fost soluționată notificarea formulată de intervenienți în baza Legii nr. 10/2001, recunoscându-li-se calitatea de persoane îndreptățite și le-au fost restituite mai multe parcele de teren din C.F. Arad provenind din nr. top 3297 de sub A1, care a făcut obiectul naționalizării concomitent cu trenurile ce fac obiectul prezentei cauze. De asemenea, prin sentința pronunțată în Dosarul nr. x/108/2008 al Tribunalului Arad a fost obligat primarul Municipiului Arad să emită dispoziție potrivit Legii nr. 10/2001 sub sancțiunea de daune cominatorii.

Totodată, instanța de fond a constatat că reclamanta, atât în momentul edificării ștrandului termal, cât și la data încheierii contractului de asociere cu Consiliul Local al Municipiului Arad a avut în vedere dobândirea unui drept de folosință asupra ștrandului termal, în memoriul adresat autorităților locale arătând clar că are pretenții la restituirea investițiilor făcute doar în cazul în care ar trebui să cedeze folosința terenului anterior expirării contractului de închiriere. De altfel, prevederile art. 644-645 C. civ. nu includ construirea printre modurile de dobândire a proprietății, iar, potrivit art. 493, 494 C. civ., constructorul pe terenul altuia, în lipsa unui temei convențional de dobândire a folosinței terenului, nu poate să opună proprietarului terenului decât un drept de despăgubire.

Or, în momentul edificării construcțiilor, reclamanta nu a dobândit un drept de folosință de la proprietarul terenului, ci doar acceptul deținătorului dreptului de folosință înscris în cartea funciară. A fost apreciată, însă, ca fondată pretenția reclamantei de rectificare a cărții funciare sub aspectul suprafeței totale a imobilelor în discuție, al unificării parcelelor și notării pe acestea a edificatelor ce compun ștrandul termal, întrucât atât Legea nr. 10/2001, cât și dreptul comun permit obținerea unor despăgubiri pentru investițiile făcute de constructor pe terenurile proprietatea altuia, astfel încât se impune a se stabili în mod corect suprafețele de teren afectate de aceste construcții.

În acest sens, au fost reținute concluziile raportului de expertiză judiciară topografică, din care a rezultat că suprafața totală măsurată a parcelelor în discuție este 19.892 mp, iar unificarea acestora într-una singură este necesară, deoarece construcțiile edificate nu respectă limitele parcelelor, unele dintre ele fiind edificate pe mai multe parcele. Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri (calificate ca fiind apeluri) atât reclamanta, cât și intervenienții în interes propriu, căi de atac respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 17 din 13 februarie 2014 a Curții de Apel Timișoara.

Prin Decizia nr. 35 din 14 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/55/2008*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. Arad împotriva Deciziei civile nr. 17 din 13 februarie 2014 a Curții de Apel Timișoara; a casat în parte decizia recurată; a admis apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 402 din 07 aprilie 2011 a Tribunalului Arad; a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza primei instanțe pentru rejudecarea capetelor de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor și înscrierea în cartea funciară; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea apelului intervenienților, precum și cele ale sentinței privind soluția dată cererii de rectificare a suprafeței de teren.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de intervenienții F. și G. împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara. Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în ce privește recursul reclamantei, că aspectele de ordin procedural - invocate sub forma excepției lipsei calității procesuale, a lipsei interesului și caracterului subsidiar al acțiunii în constatare - vizând cererea de intervenție în interes propriu, au caracter nefondat. Astfel, f ormulând cererea de intervenție în interes propriu, intervenienții au tins la recunoașterea dreptului lor la măsuri reparatorii asupra imobilului în litigiu și, chiar dacă nu au solicitat în concret acordarea lor, prin această acțiune s-a tins la conservarea dreptului, demers compatibil cu intervenția voluntară principală (prin care se urmărește realizarea sau conservarea unui drept).

Referitor la criticile ce vizau soluția dată fondului cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că au caracter întemeiat. În cauză, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat să se constate că este proprietar, ca efect al construirii, pe imobilele edificate asupra parcelelor de teren din C.F. Arad și să se dispună înscrierea dreptului de proprietate în favoarea acesteia, în cartea funciară. Soluționând această pretenție, tribunalul a dispus notarea pe parcela nou creată a construcției ștrand termal (cu descrierea tuturor edificatelor componente) și efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară.

Or, dispunându-se această notare fără să se indice în favoarea cărei persoane operează, dimpotrivă, arătându-se în considerente că recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei i se opun dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum și faptul că terenul a fost trecut (în anul 2002) în domeniul public al Municipiului Arad, rezultă că notarea s-a realizat în favoarea pârâtului, fără să fi existat o solicitare pe cale reconvențională a acestuia și în pofida pretenției reclamantei de a i se recunoaște ei dreptul de proprietate (deși, în mod contradictoriu, operațiunea de carte funciară a fost dispusă ca urmare a admiterii acțiunii acesteia).

În ce privește operațiunea de notare în sistemul Legii nr. 7/1996 (ca, de altfel, și în cel al Decretului-Lege nr. 115/1938), aceasta are ca obiect realizarea publicității anumitor drepturi de creanță, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară, conform art. 26 alin. (3). Așadar, funcția notării este aceea de evidență juridică și de informare a terților în legătură cu alte acte sau fapte juridice privitoare la imobile cuprinse în cartea funciară în scopul atragerii atenției asupra acestora. În sistemul cărților funciare doar drepturile reale imobiliare (drepturile tabulare) pot face obiectul unei intabulări sau înscrieri provizorii, după caz, în timp ce drepturile de creanță, faptele sau alte raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară pot fi numai notate în cartea funciară.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în speță, reclamanta nu a solicitat, așa cum au dispus instanțele fondului, notarea construcțiilor asupra terenului - ceea ce ar însemna că în cartea funciară a acestuia, în Partea I referitoare la descrierea imobilului, să se menționeze și edificarea construcțiilor (cu consecința activării prezumției de proprietate în favoarea proprietarului terenului, pârâtul Municipiul Arad), ci a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra construcțiilor și, în mod corespunzător, înscrierea în cartea funciară. Astfel, reclamanta a pretins că prezumția de proprietate instituită de art. 492 alin. (1) teza I C. civ.

în favoarea proprietarului terenului (pentru construcțiile edificate asupra acestuia) a fost răsturnată cu probele administrate în cauză, care au dovedit că reclamanta a fost cea care a construit, având acordul și obținând autorizațiile necesare de la proprietarul terenului (pârâtul, care nu s-a opus acțiunii, ci, dimpotrivă, a susținut, prin întâmpinările depuse, admiterea acesteia). Contrar pretenției concrete a reclamantei și motivelor de fapt și de drept care permiteau calificarea juridică a acesteia, instanțele fondului au făcut referire la dispozițiile art. 493, 494 C. civ. și la faptul că nu se regăsește menționată în dispozițiile art. 644-645 C. civ. construirea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Or, reclamanta nu a invocat în favoarea sa accesiunea (pentru a fi analizate de către instanțe dispozițiile art. 493-494 C. civ.), nesusținând niciun moment că ar fi fost în eroare asupra titularului dreptului de proprietate în ce privește terenul, ci, dimpotrivă, că a avut acceptul și a convenit cu acest proprietar (care, de altfel, i-a eliberat autorizațiile și avizele pentru construire) să edifice lucrările respective. De aceea, analiza făcută de prima instanță și menținută de instanța de apel - în legătură cu obiectul învestirii și temeiul juridic al pretențiilor - depășește limitele judecății și se constituie într-un caz de extra petita, în sensul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cu consecința lăsării neanalizate a obiectului judecății.

La reluarea judecății, Înalta Curte a dispus că urmează a fi avut în vedere cadrul învestirii și se va ține seama de aspectele relevate de reclamantă sub formă de critici în recurs referitoare la faptul că dobândirea dreptului de proprietate înainte de anul 1989 nu era posibilă față de cadrul legislativ - care nu recunoștea, în perioada edificării construcțiilor, decât un drept de proprietate socialistă, a întregului popor. Se vor avea în vedere susținerea și relevanța juridică privind edificarea construcțiilor cu acordul (exprimat și în autorizațiile de construire emise) proprietarului terenului (Municipiul Arad, cel care apare proprietar de carte funciară, conform ultimei mențiuni din anul 2001, după ce anterior, la nivelul anului 1969, când a început edificarea construcțiilor, figurase titular al dreptului de administrare operativă, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate).

De asemenea, întrucât cele două instanțe ale fondului au reținut ca impedimente, în recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei, incidența dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și apartenența terenului la domeniul public, la rejudecare se va ține seama de aspectele învederate în cadrul recursului și care nu mai pot constitui obiect de analiză în această fază procesuală față de soluția de casare cu trimitere. Astfel, trebuie verificat în ce măsură dispozițiile citate constituie, într-adevăr, un impediment în recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor - în sensul existenței unei indisponibilizări care să nu facă posibil acest lucru, ca urmare a transmiterii unei notificări de către intervenienți.

Pentru aceasta, se va avea în vedere obiectul notificării, precum și dispozițiile invocate de reclamantă, ale art. 10 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001 vizând modalitatea de asigurare a măsurilor reparatorii pentru situația în care pe terenurile preluate abuziv au fost edificate noi construcții, autorizate. În ce privește celălalt impediment reținut, respectiv apartenența imobilului la domeniul public al Municipiului Arad, se va avea în vedere faptul că această schimbare de regim juridic a avut loc abia în anul 2002 (conform H.G. nr. 976/2002) și se vor analiza consecințele acestei modificări la o dată ulterioară celei la care a avut loc edificarea construcțiilor. Cu privire la recursul intervenienților, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că are caracter nefondat.

În ce privește pretinsa lipsă a calității procesuale active a reclamantei, s-a constatat că aceasta are legătură, potrivit argumentelor recurenților, cu soluția dată cererii de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei. Consecința ar fi că cererea reclamantei apare ca lipsită de interes și promovată de o persoană fără calitate de a solicita înscrierea în cartea funciară, întrucât, în realitate, efectul s-ar produce în favoarea Statului Român în patrimoniul căruia ar intra construcțiile - deși acesta nu a mandatat-o pe reclamantă să acționeze în acest sens.

Or, așa cum s-a arătat cu ocazia analizei recursului reclamantei, tocmai pentru că instanța s-a pronunțat asupra altor cereri decât cele care au învestit-o - iar prin efectul notării dispuse se recunoștea, într-adevăr, dreptul de proprietate al altei persoane decât cea care a pretins-o - s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, așa încât argumentele în susținerea criticii menționate rămân lipsite de pertinență la acest moment procesual, urmând a fi avute în vedere la reluarea judecății. Susținerea recurenților-intervenienți, conform căreia prin rectificarea suprafeței de teren (în sensul indicării corecte a întinderii acesteia) s-ar fi nesocotit dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a fost privită ca lipsită de suport logic și juridic.

Dispozițiile legale menționate sancționează cu nulitatea actele sau faptele de înstrăinare, grevare sub orice formă a bunurilor imobile ce au făcut obiect al notificării. Or, rectificarea suprafeței de teren - ca operațiune tehnică ce pune de acord înscrierea existentă cu situația reală - nu este asimilabilă niciunuia din actele juridice menționate de art. 21 alin. (5) (de altfel, principiul publicității materiale a cărții funciare este inoperant cu privire la întinderea suprafeței de teren, el funcționând numai în privința existenței dreptului). Destinația de ștrand a imobilului, ca și construcțiile de pe teren existau cu mult înainte de 1990, neputându-se susține că terenul s-a transformat din teren neconstruit în teren construit ca urmare a operațiunilor de carte funciară.

În funcție de regimul juridic actual al imobilului - cu privire la determinarea căruia s-au dat îndrumări instanței de trimitere - se pot stabili apoi și măsurile reparatorii ce se cuvin intervenienților în sistemul Legii nr. 10/2001. Faptul că nu ar fi înscrise în cartea funciară construcțiile edificate pe teren (începând cu anul 1969) nu înseamnă, cum eronat pretind recurenții, că situația juridică a terenului ar fi aceea de teren neconstruit și că ea ar fi modificată doar prin mențiunile de carte funciară. Dimpotrivă, existența unei stări de fapt reale nu poate fi contestată, ea putând fi demonstrată și cu alte mijloace de probă (autorizații de construire, devize de plată lucrări, raport de expertiză), câtă vreme mențiunile de carte funciară au, sub acest aspect, doar un conținut tehnic.

Așadar, transformarea imobilului din teren neconstruit în teren construit a avut loc cu mult anterior efectuării mențiunii în cartea funciară - mențiune care nu are efect constitutiv, ci doar declarativ al unei stări de fapt - așa încât nu se poate susține cu temei că prin intermediul acestei operațiuni ar fi fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare pe rolul Tribunalului Arad la data de 19 februarie 2015, sub nr. x/108/2015. Prin sentința civilă nr. 257 din 20 aprilie 2015, Tribunalul Arad a admis capătul de cerere formulat de reclamanta A. împotriva pârâților Municipiul Arad, prin primar, B., C. și D. Arad și în contradictoriu cu intervenienții F. și G.; a constatat că, asupra terenului înscris în C.F.

Arad, constând în parcela cu nr. top nou 3296/8-9/b-16, în suprafață totală măsurată de 19.892 mp, așa cum este descrisă în dispozitivul sentinței civile nr. 402 din 07 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/55/2008 al Tribunalului Arad, rămasă irevocabilă sub acest aspect, reclamanta A. are un drept de proprietate asupra construcției ștrand termal cu: pavilion vane, bazin olimpic, 2 magazii, garaj, 2 cabine vestiare, centrala termică, bazin tratament închis, degazor, foraj apă termală, puț apă, bazin tratament, bazin pentru copii, cabină poartă, pavilion fizioterapie, împrejmuire construcții; a dispus notarea în C.F. Arad, constând în parcela cu nr. top nou 3296/8-9/b-16, în suprafață totală măsurată de 19.892 mp, a construcției ștrand termal cu componența arătată anterior, în favoarea reclamantei; a dispus E. Arad efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară; fără cheltuieli de judecată.

În considerente, Tribunalul Arad a reținut că pricina a fost trimisă spre rejudecare, de către instanța supremă, doar cu privire la soluționarea capătului de cerere referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor și înscrierea lor în cartea funciară. S-a constatat astfel, că restul petitelor, vizând rectificarea de carte funciară, unificarea și dezmembrarea topografică, respectiv cererea de intervenție voluntară principală, formulată de intervenienți, au fost soluționate de către prima instanță și menținute de către instanța de apel și, apoi, de către instanța de recurs, intrând astfel în puterea lucrului judecat și nemaiputând fi discutate.

În rejudecare, prima instanță a avut în vedere cadrul învestirii și a ținut seama de aspectele relevate de reclamantă sub formă de critici în recurs referitoare la faptul că dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, reprezentând ștrand termal, înainte de anul 1989 nu era posibilă într-o legislație care nu recunoștea, în perioada edificării construcțiilor, decât un drept de proprietate socialistă, a întregului popor. De asemenea, tribunalul s-a raportat la faptul că edificarea construcțiilor de către reclamantă a fost realizată cu acordul exprimat și în autorizațiile de construire emise de proprietarului terenului, Municipiul Arad, care este menționat ca proprietar de carte funciară, conform ultimei mențiuni din anul 2001, în condițiile în care, în anul 1969, dată la care reclamanta a început edificarea construcțiilor, figurase titular al dreptului de administrare operativă, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate.

Prima instanța a mai avut în vedere faptul că singurele părți care s-au opus cererii privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor reprezentând ștrand termal sunt intervenienții din prezenta cauză. Tribunalul a reținut că aceștia nu pot formula obiecțiuni, întrucât nu li s-a recunoscut calitatea de proprietari ai terenului, iar Municipiul Arad, prin primar, în calitate de proprietar al terenului și, prin urmare, singurul îndreptățit a formula o opoziție la cererea reclamantei, nu s-a opus. Cu alte cuvinte, doar prin invocarea accesiunii imobiliare artificiale asupra construcției, de către proprietarul terenului, conform art. 494 C. civ.

de la 1864 (aplicabil în cauză date fiind dispozițiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a N.C.C., care prevăd că în cazul unui drept de opțiune al proprietarului terenului, cum este cazul și în speța de față, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării), se poate înlătura calitatea de proprietar al constructorului, altul decât proprietarul terenului. În măsura în care proprietarul terenului nu invocă accesiunea asupra construcției realizate de o altă persoană pe terenul său, poate fi constatat dreptul de proprietate al constructorului și înscris în cartea funciară, întrucât acesta are un drept de proprietate rezolubilă asupra construcției până la invocarea accesiunii imobiliare artificiale de către proprietarul terenului.

Or, proprietarul terenului, Municipiul Arad, prin primar, nu a invocat accesiunea imobiliară artificială asupra construcției realizate de reclamantă pe terenul său, ci, din contră, a achiesat la pretențiile reclamantei. Coroborând acestea cu faptul că respectivele construcții au fost realizate de reclamantă cu acordul exprimat de proprietarul terenului și în autorizațiile de construire, prima instanță a apreciat că nu există niciun motiv pentru a nu se constata că dreptul de proprietate asupra construcțiilor descrise anterior aparține reclamantei și să nu se dispună notarea acestui drept de proprietate în cartea funciară.

În ce privește incidența dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și apartenența terenului la domeniul public, prima instanță a reținut că acestea nu constituie un impediment în recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, în sensul existenței unei indisponibilizări care să nu facă posibil acest lucru, ca urmare a transmiterii unei notificări de către intervenienți. În acest sens, tribunalul a avut în vedere obiectul notificării și, în egală măsură, prevederile art. 10 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, ce cuprind măsurile reparatorii prin echivalent în ipoteza în care pe terenurile preluate abuziv au fost edificate noi construcții, autorizate. A apreciat că, mai mult, intervenienții nu se pot opune capătului de cerere din rejudecare, întrucât aceștia nu au invocat accesiunea imobiliară artificială și nici nu au cum să o facă, nefiind recunoscuți proprietari ai terenului.

De asemenea, ei nu au niciun „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu beneficiază de o dispoziție judecătorească prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra terenului și să se dispună expres restituirea acestuia. Prin urmare, intervenienții nu au un „bun actual” (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu vs. România). Intervenienții nu au actualmente, la data soluționării prezentului litigiu, nicio „speranță legitimă”, respectiv o creanță patrimonială constând în despăgubiri, pentru că nu li s-a recunoscut în procedura specială de restituire a imobilelor naționalizate, reglementată de Legea nr. 10/2001, un drept la despăgubiri, deci nu a fost constatat dreptul de proprietate al acestora asupra terenului.

Intervenienții beneficiază la ora actuală doar de o creanță condițională, pentru a cărei protecție ar fi necesară verificarea condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001, nu de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Decizia nr. 181 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de intervenienții F. și G. împotriva sentinței civile nr. 257 din 20 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Arad, în contradictoriu cu intimații A. Arad, Municipiul Arad, prin Primar, B., C. și D. Arad. Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 295 și art. 315 C. proc.

civ., față de prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 480 C. civ.,și de actele și lucrările de la dosar, curtea a constatat că apelul este neîntemeiat, Tribunalul Arad pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia pe larg și pe care instanța de apel și le-a însușit în întregime. Ca aspect preliminar, curtea a reținut că, în speță, tribunalul a procedat la rejudecarea pricinii cu respectarea întocmai a coordonatelor trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare. Astfel, în ce privește calitatea procesuală a intervenienților, respectiv calitatea acestora de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul nr. top.

3296/9/B înscris inițial în C.F. Arad și, ulterior, în C.F. Arad, curtea a constatat că, prin decizia de casare s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că prezența acestora în proces a fost legitimată de pretențiile pe care le-au formulat în procedura Legii nr. 10/2001 în privința imobilului ce constituie obiect de dispută al litigiului. Înalta Curte a arătat expres că, atâta timp cât, prin intermediul cererii de intervenție, nu s-a solicitat și obligarea la acordarea unor măsuri reparatorii, atunci când s-a pronunțat asupra admisibilității cererii de intervenție și, ulterior, asupra admiterii acesteia, instanța nu trebuia să procedeze la verificarea calității de succesori în drepturi ai firmei SC H. SNC.

Ceea ce s-a analizat a fost existența unui drept afirmat, dedus în mod corect de instanță din notarea în cartea funciară a notificării intervenienților asupra imobilului. Referitor la legislația aplicabilă litigiului, trebuie avute în vedere data introducerii acțiunii (17 noiembrie 2008), precum și prevederile art. 6 din N.C.C., aspect raportat la care curtea a conchis că prima instanță a decelat corect dispozițiile legale aplicabile situației deduse judecății, urmare unei corecte interpretări și aplicări a prevederilor art. 1 din V.C.C., art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din N.C.C.

Petitului având ca obiect constatarea dreptului reclamantei de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul dat în folosință de pârât i se aplică prevederile art. 480 și art. 492-494 din V.C.C., texte de lege în vigoare la data promovării acțiunii de față, și nicidecum dispozițiile art. 557 alin. (4) din N.C.C.,ce au intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, potrivit dispozițiilor art. 56 și 58 din Legea nr. 71/2011. Curtea a înlăturat, ca nefondată, afirmația apelanților privind efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară, reglementat de art. 557 alin. (4) din N.C.C., întrucât acest text de lege nu este aplicabil cauzei, în acest sens fiind edificatoare prevederile art. 56 din Legea nr. 71/2011, care arată expres că dispozițiile C. civ.

se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ teritorială, cu privire la acest din urmă aspect neexistând nicio probă la dosar, ci doar simpla afirmație a intervenienților că aceste lucrări au fost finalizate. Însă determinante în stabilirea legislației aplicabile au fost apreciate prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, care stipulează că, dacă nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.

Or, dispozițiile Legii nr. 71/2011 cu privire la momentul la care textul de lege în discuție intră în vigoare sunt cele precitate, unanime în sensul că se aplică legea în vigoare la data edificării construcțiilor. Aceste dispoziții sunt în acord cu prevederile art. 1 din V.C.C. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, conform cărora legea dispune numai pentru viitor, neputând retroactiva, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Cum N.C.C. cuprinde dispoziții de drept material, el nu se poate aplica proceselor în curs de judecată, care se vor soluționa în conformitate cu legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, care este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Dispozițiile art. 6 alin. 6 din N.C.C. nu instituie o derogare de la acest principiu, nereferindu-se la procesele în curs de judecată, ci la raporturile juridice existente la data intrării în vigoare a acestui cod, care se prelungesc în timp și după acest moment, ceea ce nu este cazul în speță, față de obiectul acțiunii. Relativ la efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară invocat de apelanți, curtea a constatat că această aserțiune este contrazisă de prevederile legale aplicabile speței, stabilite mai sus, precum și de dezlegările date acestei probleme de drept prin decizia de casare, obligatorii pentru instanța de rejudecare.

Ca atare, raportat la considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, curtea a reținut că înscrierea în cartea funciară a dreptului pretins de reclamantă prin prezenta acțiune nu are efect constitutiv, ci doar declarativ al unei stări de fapt, întrucât „transformarea imobilului din teren neconstruit în teren construit a avut loc cu mult anterior efectuării mențiunii în cartea funciară”, după cum se reține în decizia de casare. În ceea ce privește acceptul realizării construcțiilor, instanța de apel a considerat că se impune a fi menționat regimul juridic al bunurilor în perioada edificării construcțiilor. În speță, din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că, în anul 1950, s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, prin naționalizare, în baza Decretului nr. 119/1950, asupra mai multor parcele înscrise în C.F.

Arad, care au fost date în folosința și posesia I. din Arad. În anul 1975, în vederea extinderii băilor termale din Arad - Gai, au avut loc mai multe dezmembrări ale imobilelor în litigiu și s-a notat sub B2 faptul că acestea sunt date în administrarea operativă a Consiliului Popular al Municipiului Arad. Tribunalul a reținut corect, față de starea de fapt rezultată din înscrisurile depuse la dosar, că: începând cu 1964, A. Arad a construit pe terenurile sus-menționate un ștrand termal, obținând în acest sens aprobarea I. Arad de a folosi terenul (pe care aceasta avea notat sub B15 în C.F. Arad un drept de posesie și folosință); au fost emise autorizațiile de construcție necesare, reclamanta beneficiind și de sprijinul Comitetului executiv al Sfatului popular al Orașului Arad, care arată că, la acea dată, erau suficiente acordul întreprinderii ce deținea terenul în administrare operativă și autorizația de construire deja eliberată.

Potrivit mențiunii făcute în C.F. Arad sub B20, în anul 2001 s-a radiat dreptul de folosință notat sub B15 în favoarea I. din Arad. Cu toate acestea, în anul 1969, terenurile în discuție apar în C.F. Arad, ca fiind date în administrația operativă a Consiliului Popular al Municipiului Arad, împrejurare căreia instanța de fond i-a dat relevanța cuvenită sub aspectul aprobărilor în vederea extinderilor ce au avut loc ulterior edificării ștrandului termal. În data de 02 octombrie 1997, Consiliul Local al Municipiului Arad a procedat la semnarea cu reclamanta a contractului prin care terenul a fost dat în folosință gratuită A. Arad, pe durata păstrării destinației terenului băilor termale.

Ca atare, curtea reținut că, raportat la prevederile legale ce instituie dreptul de administrare operativă, precum și la actele și lucrările dosarului, în mod just a constatat tribunalul că, în speță, clădirile enumerate în acțiune au fost construite de reclamantă cu acceptul expres al titularului dreptului de administrare operativă asupra terenului, acord cuprins într-un act emis în condițiile legislației de la momentul edificării construcțiilor. Astfel, în mod corect s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor construcții edificate începând cu anul 1964 din fonduri proprii, cu respectarea prevederilor legale privind regimul construcțiilor și persoana juridică abilitată să exprime acordul pentru această operațiune.

Instanța de apel a arătat că nu poate fi acceptat argumentul apelanților-intervenienți în sensul că intimata-reclamanta nu a avut acceptul proprietarului de la momentul edificării, pentru toate argumentele expuse anterior. Hotărârea de includere a terenului în discuție în domeniul public al Municipiului Arad (adoptată în anul 2002) nu poate produce efectul invocat de apelanți, respectiv de revocare a acordului de construire, în condițiile în care toate aceste clădiri au fost finalizate cu mult timp anterior pretinsei revocări, astfel că nu poate aduce atingere unui drept născut valabil. În condițiile în care această schimbare de regim juridic a avut loc abia în anul 2002 (conform H.G.

nr. 976/2002), curtea a constatat că nu se poate reține că înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit de reclamantă prin edificare cu respectarea legii asupra unor construcții finalizate mult anterior includerii terenului în domeniul public este obstaculată de regimul juridic specific domeniului public. Cu privire la pretinsa încălcare a interdicției prevăzute de alin. (5) din art. 21 al Legii nr. 10/2001, curtea a învederat că din exprimarea folosită de legiuitor, într-o corectă interpretare gramaticală, rezultă că se interzice constituirea de noi drepturi sau grevarea bunurilor revendicate, ambele operațiuni efectuate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe când, în speță, este vorba de ipoteza recunoașterii unui drept de proprietate constituit mult anterior apariției Legii nr. 10/2001.

Omisiunea sau neglijarea înscrierii în C.F. a acestui drept la momentul nașterii sale ori ulterior, până la adoptarea legii reparatorii, nu poate conduce în niciun caz la concluzia avansată de apelanți, că dreptul s-a născut valabil doar la momentul înscrierii în cartea funciară, în condițiile în care data edificării rezultă cu evidență din întregul probatoriul administrat în cauză, potrivit căruia construcțiile au fost finalizate anterior schimbării de regim politic din decembrie 1989 și, deci, creării premiselor legilor speciale reparatorii. În aceste condiții, a fost considerată corectă concluzia tribunalului, în sensul că apelanți nu au un bun în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, care să poată beneficia de garanțiile Primului Protocol adițional la Convenție, astfel că nu pot invoca cu succes calitatea de proprietari pentru a obține respingerea prezentei cereri de chemare în judecată.

Cât privește pretinsa rea-credință a reclamantei de la momentul edificării, curtea a apreciat că aceasta nu poate fi constatată de instanță, față de conținutul cărții funciare de la acea dată, al autorizațiilor de construire și, nu în ultimul rând, de poziția procesuală exprimată constant de pârâtul Municipiul Arad pe parcursul acestui proces, acesta fiind unica entitate ce putea să invoce dispozițiile legale privind accesiunea imobiliară pentru a paraliza demersul judiciar al reclamantei, context în care ar avea relevanță buna sau reaua credință a constructorului. Curtea a mai reținut că reclamanta nu a procedat la edificarea construcțiilor cu scopul de a dobândi un drept de folosință asupra edificatelor, cum încearcă a acredita intervenienții, ci folosința terenului și proprietatea asupra construcțiilor, lucru recunoscut prin sentința atacată, ce este consecința unei corecte interpretări și aplicări a normelor legale incidente speței.

Raportat la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., curtea nu a acordat părților cheltuieli de judecată în apel, acestea nefiind solicitate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienții F. și G., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, iar, pe fond, respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, recurenții-intervenienții au arătat că decizia atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, au susținut că înscrierea în cartea funciară a construcțiilor realizate de către reclamantă, precum și a dreptului de proprietate asupra acestora reprezintă efectele viitoare ale unei situații juridice născute anterior intrării în vigoare a N.C.C., situație juridică derivată din raporturile de proprietate, așa încât îi sunt aplicabile dispozițiile acestui cod, conform art. 6 alin. (6). Raportat la aceste aspecte, cererea de înscriere în cartea funciară formulată de către reclamantă are un caracter constitutiv de drepturi, chiar dacă nu are la bază accesiunea imobiliară, ci o acțiune în constatare, iar caracterul constitutiv de drepturi rezultă clar din dispozițiile art. 557 alin. (4) C. civ., care prevăd următoarele: „Cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândește prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor prevăzute la art. 888”.

Prin urmare, chiar dacă art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că efectul constitutiv al înscrierii de cartea funciară va fi aplicat numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 7/1996, se constată că în speță aceste lucrări au fost finalizate. Recurenții-intervenienții au mai arătat că, plecând de la acest caracter constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, trebuie observat că dreptul de proprietate al intimatei-reclamante asupra construcțiilor nu s-a constituit odată cu edificarea lor, prin acceptarea realizării construcțiilor de către proprietarul terenului prin emiterea autorizațiilor de construire.

Ca atare, acceptul realizării construcțiilor nu s-a dat de către proprietarul terenului de la acea dată, ci de titularul dreptului de administrare operativă a acestuia; pe de altă parte, acest titular, devenit ulterior proprietar, a revenit implicit asupra acestui acord al său în anul 2002, odată cu trecerea terenului în proprietatea publică a statului, iar împrejurarea că activitatea desfășurată de către reclamantă ar fi una de interes public nu suplinește faptul că un teren proprietate publică a statului este inalienabil și nici nu transformă reclamanta într-o instituție a statului. În plus, în condițiile în care reclamanta a solicitat prin această cerere să dobândească dreptul de proprietate asupra construcțiilor, este clar că această cerință constituie nu numai o schimbare a destinației acestora, ci reprezintă în același timp și o grevare a terenului cu niște construcții, care la momentul formulării notificării nu existau.

Toate acestea fac aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interzic, sub sancțiunea nulității absolute, toate aceste operațiuni. Recurenții-intervenienții au învederat că„situația reală” nu are nicio relevanță asupra situației juridice care ar trebui să primeze. Ca atare, reclamanta avea posibilitatea ca, după 1991 - dată de la care nu mai existau barierele dispozițiilor legale restrictive care stabileau proprietatea întregului popor - și până în anul 2001 (apariția Legii nr. 10), să solicite proprietatea construcțiilor, fără să încalce vreo dispoziție specială. Or, a stabili altfel ar însemna că instanța să nu dea eficacitate dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și nici deciziei locale nr. 976/2002, de trecere a terenului în proprietatea publică a statului.

Or, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, astfel încât nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii, și nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință. În speță, reclamanta nu a fost de bună-credință în momentul în care s-au edificat construcțiile, deoarece nu avea niciun titlu asupra terenului, chiar aceasta recunoscând că a dobândit un titlu de folosință asupra imobilului abia în anul 1997, fapt ce rezultă clar și din probele administrate în cauză. Astfel, reclamanta, atât în momentul edificării ștrandului termal, cât și la data încheierii contractului de asociere cu Consiliul Local al Municipiului Arad, a avut în vedere doar dobândirea unui drept de folosință asupra ștrandului.

Niciodată părțile nu au stabilit posibilitatea de a dobândi proprietatea terenului, sens în care a și fost încheiat contractul dintre acestea doar cu privire la un drept de folosință. Totodată, reclamanta nu a dobândit un drept de folosință de la proprietarul terenului la momentul edificării construcțiilor (Municipiului Arad), ci doar acceptul deținătorului dreptului de folosință. Recurenții-intervenienți au depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 9,5 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, conform chitanței din 23 martie 2016, eliberată de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara (fila 16 din Dosarul nr. x/108/2015 al secției a II-a, a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

I ntimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Aceleași concluzii au fost formulate, prin î ntâmpinare, de către intimatul-pârât Municipiul Arad. Părțile în cauză au susținut apărările expuse în ciclurile procesuale anterioare . Deși au fost citați cu această mențiune, intimații B., C. și D. Arad nu au formulat întâmpinare. În recurs nu s-au administrat probe noi. Examinând motivele de recurs formulate la circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții-intervenienți au susținut că înscrierea în cartea funciară a construcțiilor realizate de către intimata-reclamantă, precum și a dreptului de proprietate asupra acestora reprezintă efectele viitoare ale unei juridice (derivate din raporturile de proprietate) născute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., sens în care sunt incidente prevederile art. 6 alin. (6) din acest act normativ. Înalta Curte apreciază că cererea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor edificate pe terenul dat în folosință de către pârâtul Municipiul Arad trebuie analizată din perspectiva art. 492 C. civ.(de la 1864), text de lege în vigoare la data promovării acțiunii pendinte, nicidecum prin prisma dispozițiilor din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Astfel cum s-a reținut și prin decizia de casare pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, A. Arad a pretins că prezumția de proprietate instituită de art. 492 teza I C. civ. (de la 1864) în favoarea proprietarului terenului (pentru construcțiile edificate asupra acestuia) a fost răsturnată cu dovezile administrate de această parte, potrivit cărora reclamanta a fost cea care a construit, având acordul și obținând autorizațiile necesare de la proprietarul terenului (chiar dacă acesta, la momentul realizării obiectivului în cauză, avea doar un drept de administrare operativă, ca drept r