ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 60/A/2017

Asupra apelurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 186/F din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a dispus, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice date prin rechizitoriu faptelor inculpatei A. din trei infracțiuni de instigare la fals intelectual, două infracțiuni de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și două infracțiuni de uz de fals, prevăzute de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 (2 fapte), art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 (3 fapte) și art. 291 C. pen. din 1969 (2 fapte), toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen. în infracțiunile de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969, complicitate la fals intelectual prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 (raportat la notarul public B.), complicitate la fals intelectual prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 (raportat la numita C.), participație improprie la abuz în serviciu, prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969, participație improprie la fals intelectual prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 (raportat la notarul public D.) și două infracțiuni de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. din 1969, totul cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969.

S-au respins ca nefondate celelalte cereri de schimbare a încadrării juridice formulate în cauză.

În baza art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals intelectual.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals intelectual.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 289 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la fapta de fals intelectual.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 291 teza I C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 291 teza I C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele menționate anterior și i s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni închisoare, aceasta urmând să execute în final o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 86

1

C. pen. din 1969 și art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei principale și a celei accesorii pe un termen de încercare de 5 ani.

În baza art. 86

3

C. pen. din 1969, pe durata termenului de încercare, inculpata trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de probațiune București;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

I s-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 86

4

C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata B. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 65 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei cu titlu de pedeapsă complementară exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969 pe o durată de 2 ani.

În baza art. 246 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata B. la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. din 1969 și art. 35 alin. (1) C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele menționate anterior și i s-a aplicat inculpatei B. pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercițiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a exercita profesia de notar public) C. pen. din 1969.

În baza art. 81 C. pen. din 1969 și art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a suspendat condiționat pe un termen de încercare de 4 ani executarea pedepsei principale și a celei accesorii.

I s-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 83 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a fost achitată inculpata D. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. din 1969 și fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. din 1969.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 C. proc. pen. s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă E. și s-a dispus anularea următoarelor înscrisuri falsificate:

- înscrisul intitulat „Testament” privindu-l pe defunctul F., autentificat din 17 mai 2006 la B.N.P., „G.”;

- certificatele de legatar din 15 septembrie 2009 și din 16 septembrie 2009 emise de B.N.P., H. în favoarea inculpatei A.;

- încheierea din 15 septembrie 2009 dată de B.N.P., H. cu privire la cauza succesorală privind pe defunctul F.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată inculpata B. la plata sumei de 2.300 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare privind pe inculpata D. au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au fost trimiși în judecată inculpații:

- B., notar public în cadrul B.N.P., G., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.;

- D., notar public în cadrul B.N.P., H., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 246 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.;

- A., pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals intelectual, instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și uz de fals, prevăzute de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 246 C. pen. (2 fapte), art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 (3 fapte) și art. 291 C. pen. din 1969 (2 fapte), toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.

În fapt, s-a reținut, în esență, că în luna septembrie 2009, inculpata B. a plăsmuit, a semnat și ștampilat un testament provenind de la defunctul F., decedat la data de 17 august 2008, fără ca documentul să fie înregistrat în registrul și evidențele notariale (registru general și opisul alfabetic), faptă comisă de conivență cu beneficiara înscrisului falsificat, inculpata A., și cu secretara B.N.P., G., numita C.

Cu privire la inculpata D., s-a reținut că, în datele de 15 noiembrie 2009 și 16 noiembrie 2009, a emis certificatele de legatar în beneficiul inculpatei A., cunoscând că documentul intitulat „Testament", autentificat din 17 mai 2006 la B.N.P., G., nu figurează înscris în Registrul Național de Evidența Opțiunilor Succesorale.

În ce o privește pe inculpata A., beneficiara testamentului falsificat, parchetul a reținut că, în luna septembrie 2009, aceasta a instigat pe notarul public B. din cadrul B.N.P., G., pentru a plăsmui înscrisul intitulat „Testament”, act ce a primit numărul de autentificare din 17 mai 2006, iar în aceeași lună a instigat-o pe numita C., secretară la același notariat, să facă o mențiune nereală pe același document, în sensul că acesta nu a fost revocat, act pe care ulterior l-a utilizat la B.N.P., „H.” în vederea deschiderii succesiunii după defunctul F., unde a instigat-o și pe inculpata D. să emită certificatul de legatar înregistrat la 15 septembrie 2009 și, ulterior, certificatul de legatar suplimentar din 16 septembrie 2009 în defavoarea moștenitorilor.

S-a mai arătat că certificatul de legatar din 15 septembrie 2009 a fost utilizat de inculpata A. în fața angajaților unității bancare I. pentru obținerea, în luna septembrie 2009, a sumelor de bani aflate în conturile defunctului, bani pe care i-a folosit la achitarea taxelor de succesiune.

După sesizarea instanței, persoana vătămată E. s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând anularea înscrisurilor false folosite, respectiv obținute de inculpata A., iar la ultimul termen de judecată, și daune morale în cuantum de 171.876 lei.

În fața instanței, niciuna dintre inculpate nu a recunoscut săvârșirea faptelor de care au fost acuzate.

Subsecvent administrării probatoriului, la termenul din 7 septembrie 2016, instanța a pus în discuție, din oficiu, schimbarea încadrării juridice date prin rechizitoriu cu privire la unele din faptele inculpatei A., anume din infracțiunile de instigare la fals intelectual și instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, comise în legătură cu notarul B., respectiv din infracțiunea de instigare la fals intelectual săvârșită în legătură cu C. în infracțiunile de complicitate la abuz în serviciu și complicitate la fals intelectual (în relație cu inculpata B.), respectiv complicitate la fals intelectual (în relație cu numita C.).

În ce privește infracțiunile de instigare la fals intelectual și instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor comise în legătură cu notarul D., s-a pus în discuție schimbarea încadrării juridice a acestor fapte în infracțiunile de participație improprie la abuz în serviciu, respectiv participație improprie la fals intelectual, prev. de art. 31 V.C.P., raportat la art. 246 și art. 289 V.C.P.

La termenul din data de 7 septembrie 2016 (precum și la termenul din 22 septembrie 2016, când și-a precizat cererea inițială), reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatei D. din infracțiunile de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 246 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 C. pen. din 1969, iar a faptelor inculpatei A., din infracțiunile de instigare la fals intelectual, instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și uz de fals reținute în rechizitoriu într-o infracțiune continuată de instigare la fals intelectual cu trei acte materiale (ultimul dintre acestea în forma participației improprii, față de notarul public D.), respectiv instigare la abuz în serviciu (față de inculpata B.) și participație improprie la infracțiunea de neglijență în serviciu (cu privire la inculpata D.), aceasta din urmă prevăzută de art. 31 C. pen. din 1969 rap. la art. 249 alin. (1) C. pen. din 1969 și două infracțiuni de uz de fals.

La termenul din 22 septembrie 2016, apărătorul inculpatei B. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual comise în relație cu clienta sa în două infracțiuni de participație improprie la infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, cu reținerea în încadrarea juridică a dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969.

La același termen de judecată, instanța a constatat că unele din concluziile pe fondul cauzei ale apărătorului inculpatei B. echivalează în fapt cu o schimbare a încadrării juridice a faptelor clientei sale din infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual într-o singură infracțiune de neglijență în serviciu, nesolicitată însă expres cu acest titlu, astfel că a pus în discuție această cerere.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:

În luna septembrie 2009, inculpata A. a obținut autentificarea, de către B.N.P., G., a unui testament falsificat, prin care devenea unica moștenitoare a defunctului F., decedat la 17 august 2008, persoană cu care inculpata se aflase în relații de concubinaj. Autentificarea testamentului, datat în mod fals 17 mai 2006, a fost efectuată de inculpata B., notar public, cu complicitatea unui angajat al biroului notarial, cel mai probabil martora C., aceasta din urmă profitând de modalitatea defectuoasă în care inculpata B. își desfășura activitatea.

După autentificarea testamentului, inculpata A. s-a prezentat la B.N.P., H. în vederea dezbaterii succesiunii defunctului F. Deoarece notarul public D. a solicitat dovezi în sensul că testamentul este valabil și nu a fost revocat, inculpata a revenit la biroul acesteia după câteva zile și a prezentat testamentul care purta mențiunea „9 septembrie 2009, h:9

45

, verificat în arhiva B.N.P., G., testamentul nu este revocat”, alături de ștampila B.N.P., G. Mențiunea fusese efectuată de numita C., secretara B.N.P., „G.”

Apreciind că testamentul este valabil și acționând fără vinovăție, notarul public D. a efectuat procedura succesorală privind pe numitul F., a constatat că inculpata A. este unicul moștenitor al defunctului și a emis în favoarea acesteia certificatele de legatar din 15 septembrie 2009 și din 16 septembrie 2009. Ulterior, inculpata A., folosind cele două certificate de legatar, a intrat în posesia bunurilor din succesiunea defunctului F.

Înainte de a detalia situația de fapt expusă doar rezumativ în paragrafele anterioare, Curtea a observat că, prin rechizitoriul parchetului, s-a înfățișat o stare de fapt diferită de cea reținută de instanță, în sensul că, potrivit actului de sesizare, atât cei doi notari publici, cât și numita C. ar fi acționat de conivență cu inculpata A., pentru ca aceasta să beneficieze de succesiunea numitului F. Cu toate acestea, deși parchetul a afirmat expres că C. a fost implicată în plăsmuirea actului fals, față de aceasta s-a dispus disjungerea cauzei și declinarea competenței către Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, pentru motivul că inculpata nu a putut fi găsită pentru a i se comunica învinuirea.

Curtea a observat însă că nici Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București și nici instanța de judecată nu au avut dificultăți deosebite în identificarea și audierea numitei C., astfel că soluția disjungerii cauzei față de aceasta din urmă apare ca fiind artificială și puțin justificată. Acest aspect rezultă cu claritate mai ales din împrejurarea că numita C. a fost audiată în calitate de martor în prezenta cauză (singura calitate posibilă), deși ea are calitatea de inculpat în Dosarul nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, pentru fapte în legătură cu cele care fac obiectul dosarului de față.

Prin urmare, deși nesesizată cu infracțiuni comise de numita C., Curtea a fost totuși obligată să analizeze participarea acesteia la faptele deduse judecății, în vederea lămuririi situației de fapt și stabilirii formei de vinovăție a inculpaților trimiși în judecată. În acest context, instanța de fond a subliniat, totuși, că niciuna din considerațiile făcute cu privire la numita C. în cuprinsul hotărârii nu pot fi opuse acesteia, în cauza penală în care este implicată și, de altfel, nici într-o altă cauză penală sau civilă legată de faptele din prezentul dosar.

Curtea a reținut că inculpata A. și F. au locuit împreună, fără a fi căsătoriți, din anul 1997 și până la decesul acestuia din urmă, survenit la data de 17 august 2008. La acel moment, singurii moștenitori legali ai defunctului (evident, în clase diferite de moștenitori) erau sora acestuia, J., stabilită de multă vreme în Statele Unite ale Americii și mătușa sa, numita K.

După decesul lui F., inculpata A., care rămăsese să locuiască în imobilul proprietatea defunctului, considerând că moștenitorii legali ai acestuia nu sunt interesați de acceptarea succesiunii, a decis să își însușească ea însăși bunurile succesorale.

În acest scop, beneficiind și de ajutorul unor persoane neidentificate, inculpata a participat la plăsmuirea unui testament al defunctului prin care era desemnată moștenitoare. Falsificarea actului a avut un caracter complex, în sensul că acesta a fost elaborat în două exemplare, sub forma unui testament autentificat, pe prima pagină a înscrisului fiind menționată manifestarea de voință a defunctului, iar pe verso fiind trecută o încheiere de autentificare din partea B.N.P., „G.”

Semnătura defunctului a fost realizată prin mijloace electronice (xerox color de tip inkjet), reproducând o semnătură reală a acestuia.

După întocmirea testamentului, s-a obținut semnarea încheierii de autentificare de pe verso-ul celor două exemplare ale acestuia, de către notarul public B., inculpată în cauza de față. Curtea a reținut că numărul încheierii de autentificare - și data încheierii de autentificare - „17 mai 2006” au fost scrise de mână de numita C., secretara biroului notarial.

Deoarece testamentul nu a fost redactat și autentificat la data încheierii de autentificare (17 mai 2006), aceasta fiind în mod evident falsă, actul nu se regăsește în opisul și registrul general notarial al B.N.P., „G.” aferent anului 2006, unde, este menționată autentificarea unui act constitutiv. De asemenea, nu au putut fi identificate nici cererea de autentificare a testamentului, copia actului de identitate al testatorului, chitanțele de plată a taxelor notariale și nici un alt document care se întocmește sau se prezintă cu ocazia autentificării unui act de către un birou notarial.

Totodată, în cuprinsul testamentului („azi data autentificări”), dar și în cuprinsul încheierii de autentificare („…) s-a prezentat F. (… )care (…) au solicitat și au consimțit (…”) și al antetului („B-ul x”) există greșeli gramaticale, iar caracterele folosite pentru redactarea actului sunt diferite de cele folosite în mod normal în cadrul biroului notarial, aspect care rezultă din declarațiile martorilor L., M., N., O., P. De asemenea, există o eroare și cu privire la adresa B.N.P., „G.”, menționată în antetul de pe verso-ul testamentului, specificându-se că aceasta s-ar afla la nr. 25, în loc de nr. 23, cum era corect.

Referitor la modalitatea semnării încheierii de autentificare de către inculpata B., instanța a reținut că, audiată în faza de urmărire penală, inculpata a precizat că semnătura respectivă îi aparține, însă a fost obținută în mod fraudulos, prin manoperele dolosive ale numitei C., secretara biroului, care i-a introdus cele două exemplare ale testamentului în mapa cu acte pe care aceasta le semna în mod curent.

Numita C., audiată atât în fața instanței în calitate de martor, cât și în faza de urmărire penală, în calitate de inculpat, a arătat că, în anul 2006 testamentul respectiv i-a fost înmânat de inculpata B. deja semnat, inculpata cerându-i să îl înregistreze, să îl ștampileze și să îi aplice timbrul sec.

Curtea a reținut că, la ultimul termen de judecată, inculpata B., prin apărător, a solicitat efectuarea unei expertize grafoscopice asupra testamentului, pentru a se stabili dacă propria sa semnătură de pe acest act nu a fost cumva reprodusă prin folosirea unui xerox, la fel ca și în cazul presupusului testator.

Cererea de efectuare a expertizei a fost respinsă ca neutilă cauzei, însă susținerea apărătorului inculpatei privind posibila copiere a semnăturii acesteia trebuie analizată ca o apărare de fond. În acest sens, s-a arătat că, pe parcursul procesului penal, inculpata a susținut în mod constant că semnăturile de pe cele două exemplare ale testamentului îi aparțin, neafirmând niciodată că acestea ar fi fost copiate.

Totodată, cele două semnături, deși provin în mod evident de la inculpată, aspect acceptat inclusiv de aceasta, nu sunt identice nici ca formă și nici ca poziționare în pagină, însă sunt realizate prin folosirea aceluiași instrument de scris, fiind exclusă posibilitatea copierii lor prin mijloace tehnice. Practic, pentru ca acestea să fi fost xerocopiate, ar fi trebuit ca autorii falsului să folosească două semnături diferite ale inculpatei, la care aceasta să fi folosit același instrument de scris.

Curtea a apreciat, însă, că un asemenea procedeu ar fi fost foarte dificil de pus în practică, dar și inutil în raport de scopul falsificatorilor - acela de a obține un testament cu aparență de legalitate. Nu rezultă, de altfel, motivul pentru care falsificatorii nu ar fi procedat în același mod și în cazul semnăturilor testatorului (spre deosebire de cele a inculpatei, semnăturile testatorului sunt absolut identice și plasate în aceeași poziție pe paginile celor două exemplare ale testamentului, fapt posibil doar prin xerocopiere), în condițiile în care inculpata A. avea la dispoziție suficiente documente semnate de acesta în timpul vieții și, implicit, mai multe semnături ale acestuia.

Drept urmare, instanța a apreciat că semnăturile de pe încheierea de autentificare existentă pe cele două exemplare ale testamentului aparțin inculpatei B. și nu au fost xerocopiate.

Referitor la circumstanțele concrete în care a intervenit această operațiune, Curtea a apreciat că susținerile inculpatei B., în sensul că a semnat cele două exemplare ale testamentului odată cu alte acte, fără a-și da seama despre natura actului autentificat, sunt plauzibile. Este extrem de greu de crezut că, în situația în care inculpata B., cu o vechime de peste 20 de ani în activitatea de notar public, ar fi hotărât să se implice în falsificarea unui testament, ar fi redactat acest act cu greșeli gramaticale, ar fi folosit caractere diferite față de cele folosite, în mod normal, în cadrul biroului notarial și ar fi menționat eronat până și adresa B.N.P., „H.” în antet. De asemenea, este improbabil ca, în aceeași ipoteză (implicarea conștientă a inculpatei în falsificarea actului), numita B. să își fi asumat riscul neînregistrării testamentului în registrul aferent anului 2006 și pe cel al neatașării la acesta a vreunuia dintre actele accesorii unei autentificări (cerere autentificare, copie act identitate testator etc.).

Totodată, instanța a reținut că declarațiile numitei C., singura persoană audiată care a afirmat că testamentul ar fi fost realmente autentificat la data de 17 mai 2006, amintindu-și inclusiv faptul că acesta i-a fost înmânat de inculpata B. pentru a trece data și numărul încheierii de autentificare, precum și despre existența unei erori privind dublarea numărului de autentificare, apar ca necredibile.

Astfel, martora a afirmat și că testamentul ar fi fost redactat în afara cabinetului notarial în raport de caracterele folosite la scrierea sa, însă nu rezultă cum ar fi fost posibil ca un act redactat în afara notariatului (adică adus de persoana care a solicitat autentificarea, strict în vederea efectuării acestei operațiuni) să conțină mențiuni precum „S-a cerut autentificarea prezentului înscris: (…)”, antetul biroului notarial, încheierea de autentificare deja redactată, ba chiar și cuantumul taxelor notariale datorate.

De asemenea, în condițiile în care C. a învederat și că erorile de numerotare ale actelor (dublarea unui număr) erau descoperite la finalul unei zile de lucru, atunci când toate actele autentificate în cursul programului erau trecute în registre, nu rezultă cum nu a fost detectată tocmai „eroarea” de numerotare privind testamentul din prezenta cauză.

Raportat la cele arătate, reținând și celelalte nereguli privind testamentul menționat, Curtea a apreciat că declarațiile martorei C. sunt nesincere, aceasta încercând să evite să se autoincrimineze. Este evident că testamentul privind pe F., purtând o semnătură xerocopiată, conținând greșeli gramaticale, dar și alte erori și neînregistrat în registrele biroului notarial, nu putea fi autentificat la data menționată în cuprinsul acestuia (17 mai 2006).

În același timp însă, data autentificării și numărul încheierii de autentificare au fost trecute pe testament de numita C., după cum reiese din propria declarație, astfel că aceasta avea tot interesul să susțină că data încheierii de autentificare avea caracter real.

Aceste aspecte, la care se adaugă și împrejurarea că tot C. a fost persoana care a trecut pe testament mențiunea „9 septembrie 2009, h:9

45

, verificat în arhiva B.N.P., G., testamentul nu este revocat”, alături de ștampila B.N.P., G. duc la presupunerea rezonabilă că C. a fost persoana care, profitând de modul de lucru defectuos al inculpatei B. și de încrederea de care se bucura în ochii acesteia (era secretara biroului din anul 1999), a obținut în mod fraudulos semnătura acesteia pe testamentul falsificat.

În opinia instanței de fond, raportat la aspectele deja arătate anterior, inculpata B. a semnat încheierea de autentificare de pe cele două exemplare ale testamentului falsificat fără a o citi, aspect acceptat chiar de inculpată la momentul când a afirmat că testamentul a fost introdus într-un teanc de acte „aflate în mapă” pe care „le semna în mod curent”. Cel mai probabil, inculpata proceda în acest fel datorită încrederii pe care o avea în secretara biroului notarial, numita C.

După obținerea în mod fraudulos a semnăturii inculpatei B. pe testamentul falsificat, în modul deja arătat, „beneficiara” testamentului, inculpata A., s-a prezentat la B.N.P., H. și a solicitat dezbaterea succesiunii defunctului F.

Inculpata D., notar public, a verificat dacă succesiunea numitului F. a fost dezbătută și a solicitat inculpatei A. să prezinte dovada faptului că testamentul este valabil și nerevocat, astfel că, după câteva zile, inculpata a revenit la B.N.P., H. cu testamentul care purta mențiunea „9 septembrie 2009, h:9

45

, verificat în arhiva B.N.P., G., testamentul nu este revocat”, alături de ștampila B.N.P., G., mențiuni aparținând numitei C.

Susținerile acesteia din urmă, în sensul că a verificat doar existența înscrisului în mapa aferentă anului 2006, ocazie cu care nu a observat nici dublarea numărului actului și nici faptul că acesta nu este înregistrat în evidențele biroului notarial, nu sunt credibile atât pentru motivele anterior arătate, cât și pentru că, în ipoteza în care varianta susținută de martoră ar fi reală, ar fi fost imposibil ca actul să nu îi ridice suspiciuni care să impune efectuarea unor verificări suplimentare.

Este de neconceput ca secretarul unui birou notarial, care a ocupat această poziție mai mult de 10 ani, să nu observe aspectul diferit al testamentului față de celelalte acte redactate la același birou notarial și să nu efectueze un minimum de verificări suplimentare, cum ar fi, exemplificativ, consultarea registrelor și a opisului din anul autentificării înscrisului.

După prezentarea testamentului care purta mențiunea deja arătată, inculpata D. a efectuat verificări în Registrul de evidență a opțiunilor succesorale și în Registrul Național de evidență a testamentelor autentice, a audiat pe martorul R. cu privire la existența unor rude ale defunctului, iar, la data de 15 septembrie 2009, a pronunțat încheierea din 15 septembrie 2009, prin care a constatat că inculpata A. este unicul moștenitor al lui F., în baza testamentului autentificat din 17 mai 2006 la B.N.P., „G.”

De asemenea, la aceeași dată, inculpata a emis certificatul de legatar din 15 septembrie 2009 privind sumele de bani aparținând defunctului, iar în ziua următoare, certificatul de legatar din 16 septembrie 2009 privind bunurile imobile ale acestuia.

Folosind actele emise de B.N.P., H., inculpata A. a retras de la I. sumele de bani aflate în conturile defunctului.

Sub aspectul apărărilor inculpatelor pe situația de fapt, Curtea a analizat deja susținerea inculpatei B., în sensul că nu s-ar fi dovedit împrejurarea că semnăturile de pe încheierile de autentificare ale celor două exemplare ale testamentului i-ar aparține, precum și afirmația că semnătura sa a fost obținută prin mijloace dolosive. Instanța a înlăturat prima susținere a inculpatei și a reținut că cea de-a doua a fost confirmată de probele administrate în cauză, însă acest aspect nu este de natură a înlătura răspunderea sa penală.

Referitor la apărările inculpatei D., care a arătat, în esență, că a respectat toate dispozițiile legale privind dezbaterea unei succesiuni și nu a avut cum să își dea seama de caracterul fals al testamentului prezentat de inculpata A., Curtea a apreciat că acestea sunt întemeiate și legitimează concluzia că inculpata nu a săvârșit faptele de care este acuzată cu vinovăția prevăzută de lege (nici în forma intenției, cum s-a arătat în rechizitoriu și nici în forma culpei, cum s-a solicitat prin cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de parchet).

Astfel, instanța a apreciat că nu se poate reține că inculpata D. ar fi participat în mod conștient la săvârșirea infracțiunilor care fac obiectul prezentei cauze. Din probele administrate în cauză rezultă mai întâi că aceasta a efectuat, în mod corespunzător, verificările prevăzute de lege (art. 68 și urm. din Legea nr. 36/1995) cu privire la situația testamentului și a succesiunii. Totodată, testamentul prezentat de numita A. avea aparența unui act întocmit în mod legal, neputând ridica inculpatei Popescu bănuieli privind autenticitatea sa.

În acest sens, inculpata D. nu putea observa problema tipului de caractere folosit la redactarea acestui act (această împrejurare putea ridica suspiciuni doar angajaților B.N.P., „G.”), iar semnătura defunctului, falsificată prin xerocopiere color, avea aspectul unei semnături reale. Totodată, în condițiile în care testamentul purta ștampila B.N.P., „G.” și semnătura notarului B., iar inculpata A. obținuse și confirmarea existenței și nerevocării testamentului din partea biroului notarial emitent, confirmare care purta, la rândul său, ștampila notarului public B., numita D. nici nu avea motive să efectueze verificări vizuale extrem de amănunțite cu privire la semnătura testatorului.

Practic, împrejurarea că actul fusese semnat de testator în fața notarului public care autentificase testamentul era menționată în chiar încheierea de autentificare a actului, drept urmare, inculpata D. nu avea temeiuri să se îndoiască de veridicitatea semnăturii defunctului.

Totodată, dincolo de constatările instanței cu privire la calitatea falsificării semnăturii lui F., chiar și partea civilă E., filatelist, a afirmat în fața instanței că fotocopierea semnăturii „nu sărea în ochi”. De altfel, bănuielile părții civile privind falsificarea semnăturii fuseseră provocate și de alte elemente de fapt, care nu puteau fi cunoscute de inculpata D. (faptul că defunctul nu era un om religios și nu era preocupat de respectarea obiceiurilor creștinești după decesul său, că în anul 2006 scrisul său era tremurat).

În ce privește aspectul relativ neglijent al testamentului, inculpata D. a depus la dosarul cauzei mai multe acte notariale valabile, provenind de la diferite birouri, în cuprinsul cărora se folosiseră tipuri diferite de caractere ori antetele birourilor notariale nu fuseseră trecute în mod complet. Drept urmare, Curtea nu a putut reține că aspectul testamentului ar fi fost suficient pentru ca inculpata D. să aibă bănuieli privind eventuala sa falsificare.

Chiar făcând abstracție de actele notariale depuse de inculpată, Curtea a apreciat că aspectul general al testamentului, dublat de existența ștampilelor biroului notarial emitent, de semnătura notarului public și de confirmarea existenței și nerevocării acestuia provenind de la biroul notarial emitent erau suficiente pentru a crea inculpatei impresia că actul avea caracter real.

Nu în ultimul rând, persoana inculpatei A., în vârstă de 54 de ani la data faptelor, care s-a prezentat în fața notarului public ca o persoană simplă, cu posibilități materiale reduse (notarul public a emis mai întâi un certificat de legatar privind sumele de bani aparținând defunctului pentru ca A. să aibă banii necesari achitării taxelor notariale, declarație A.) și fără cunoștințe juridice (inculpata Popescu i-a explicat acesteia care sunt actele necesare pentru dezbaterea succesiunii), nu putea crea inculpatei bănuiala că se folosea de un document fals pentru dezbaterea succesiunii.

Greșelile gramaticale și eroarea privind adresa biroului notarial, chiar dacă ar fi fost observate, nu erau suficiente ca un terț, care nu pleca de la premisa că actul prezentat de inculpata A. era fals, să aibă suspiciuni referitoare la veridicitatea documentului prezentat.

De asemenea, nici descrierea faptelor acestei inculpate, astfel cum a fost realizată în capitolul „Încadrare juridică” din rechizitoriu - „în data de 15 noiembrie 2009 a emis certificatele de în beneficiul inculpatei A., cunoscând că documentul intitulat „Testament”, autentificat din 17 mai 2006 la B.N.P., G., nu figurează înscris în Registrul Național de Evidența Opțiunilor Succesorale” - nu permite reținerea în sarcina acesteia a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu.

În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit art. 56

1

lit. c) din Ordinul ministrului justiției nr. 710/C din 5 iulie 1995 pentru adoptarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, în vigoare în luna septembrie 2009, la nivelul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România se înființează următoarele registre: (…) c.) Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale, în care se înregistrează toate actele notariale referitoare la acceptarea pură și simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar și renunțarea la succesiune.

Totodată, conform art. 80 alin. (1) din același act normativ, declarațiile de renunțare la succesiune, de acceptare pură și simplă sau sub beneficiu de inventar se fac în formă autentică și se înscriu pentru opozabilitate în Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale prevăzut la art. 56

1

, iar la alin. (1)

1

al textului menționat se prevedea că fac excepție de la dispozițiile alin. (1) declarațiile de acceptare pură și simplă, făcute în cadrul dezbaterii succesorale și consemnate în încheierea de ședință.

Raportat la aceste dispoziții legale, Curtea a apreciat că un testament autentificat nu trebuia înscris în Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale, astfel că această acuzație a Ministerului Public nu se confirmă.

Există însă posibilitatea ca, în fapt, parchetul să fi avut în vedere nu Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale prevăzut de art. 56

1

lit. c) din Ordinul ministrului justiției nr. 710/C din 5 iulie 1995, ci Registrul național de evidență a testamentelor autentice, în care se înregistrează toate dispozițiile testamentare și revocarea lor, conform art. 56

1

lit. b) din actul normativ menționat.

Curtea a observat însă că, potrivit art. 16 alin. (1) din Normele metodologice privind registrele unice ținute de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, la cererea persoanelor interesate notarul public poate proceda la înregistrarea în x a testamentelor, codicilelor și revocărilor acestora făcută în formă autentică anterior datei de 1 ianuarie 2007.

Drept urmare, nici în cazul în care parchetul ar fi avut în vedere verificările privind x, împrejurarea că testamentul nu era înregistrat în acest registru nu era de natură să împiedice dezbaterea succesiunii, deoarece testamentele autentificate anterior datei de 1 ianuarie 2007 (în cazul de față, data testamentului falsificat era 17 mai 2006) erau înregistrate în x doar la cererea persoanelor interesate.

În fine, Curtea a reținut că, la data dezbaterii succesiunii, Legea nr. 36/1995 nu reglementa o procedură specifică prin care un birou notarial să procedeze la verificarea unor acte autentificate de alt birou notarial (astfel de proceduri nu erau reglementate nici de alte acte normative, în acest sens făcându-se trimitere la relațiile din partea Camerei Notarilor Publici București).

În practică, aceste verificări par a se fi efectuat prin procedura folosită și de inculpată, anume menționarea pe testament a faptului că acesta nu a fost revocat, mențiune efectuată de biroul notarial care a autentificat testamentul (în acest sens, relevante fiind înscrisurile depuse de inculpată, filele 220-224 vol. 1 dos. inst.).

Cu privire la susținerile inculpatei A., care a arătat în esență că în anul 2009, după decesul lui F., a găsit din întâmplare, într-un geamantan, testamentul al cărei beneficiară era și despre existența căruia defunctul nu îi spusese nimic în timpul vieții, Curtea a apreciat că acestea sunt complet neplauzibile.

În acest sens, a avut în vedere modul complex de falsificare a testamentului - xerocopierea semnăturii defunctului, elaborarea unui act cu aparență de înscris notarial - operațiuni care nu aveau cum să fie efectuate în cursul vieții lui F. și, de asemenea, nu exista vreo persoană, cu excepția inculpatei, care să fie interesată de plăsmuirea unui testament în favoarea acesteia. La fel, inculpata era persoana care avea acces la documente purtând semnătura defunctului și cunoștea datele de identificare ale acestuia.

Drept urmare, era imposibil ca testamentul falsificat să se fi putut afla în geamantanul menționat de inculpată și să îl fi descoperit din întâmplare, căutând alte acte ale defunctului.

Oricum, Curtea a observat și că la 18 august 2008, la doar o zi după decesul numitului F., inculpata A., împuternicită pe contul în dolari SUA pe care defunctul îl deținea la Banca Comercială a României, Mihai Bravu, a dispus plata către sine însăși a sumei de 41.707 dolari SUA, după cum rezultă din relațiile comunicate de unitatea bancară, aspect care duce la presupunerea rezonabilă că inculpata luase imediat după decesul acestuia hotărârea de a-și însuși cât mai mult din bunurile succesorale.

Încadrarea juridică;

Curtea a constatat că, în afară de schimbarea de încadrare juridică pusă în discuție din oficiu de instanță doar cu privire la inculpata A., Ministerul Public a solicitat, la rândul său, schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatelor A. și D., iar apărătorul inculpatei B. a solicitat schimbarea încadrării juridice a unora din faptele inculpatei A. Separat de aceste solicitări, la ultimul termen de judecată, instanța a calificat unele din apărările înfățișate cu ocazia concluziilor pe fond de apărătorul inculpatei B. ca o cerere de schimbare a încadrării juridice privind-o pe aceasta.

Astfel, Ministerul Public a apreciat, în urma administrării probelor în faza de judecată că inculpata D. nu s-ar face vinovată de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, ambele infracțiuni intenționate, ci doar de săvârșirea unei singure infracțiuni, de neglijență în serviciu, constând în neefectuarea în mod corespunzător, din culpă, a verificărilor privind testamentul prezentat de A. Ca urmare a acestei solicitări de schimbare a încadrării juridice, parchetul a solicitat și schimbarea în mod corelativ a încadrării juridice a faptelor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata A. în relație cu notarul public D., prin reținerea, față de A., a dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. pen. din 1969 privind participația improprie.

Apărătorul inculpatei B. a solicitat, în principal, achitarea clientei sale, astfel că a solicitat, în mod corelativ, schimbarea încadrării juridice a faptelor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata A. în relație cu notarul public B., prin reținerea față de A. a dispozițiilor art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 privind participația improprie la infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual.

Deoarece instanța a apreciat că, din concluziile apărătorului inculpatei B. rezulta, cu caracter subsidiar solicitării de pronunțare a unei soluții de achitare, faptul că inculpata ar fi acționat cu forma de vinovăție a culpei, a calificat aceste susțineri ca o cerere de schimbare a încadrării juridice a faptelor acesteia din infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual în infracțiunea de neglijență în serviciu (similar cu schimbarea de încadrare juridică solicitată de parchet cu privire la inculpata D.).

În ce privește schimbarea de încadrare juridică a faptelor inculpatei A., pusă în discuție din oficiu, Curtea a apreciat mai întâi că infracțiunile de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata în relație cu notarul public B., precum și infracțiunea de instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata în relație cu numita C. reprezintă infracțiuni de complicitate la faptele menționate.

În același timp, cu referire la infracțiunile de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și instigare la fals intelectual de care este acuzată inculpata A. în relație cu notarul public D., având în vedere că aceasta din urmă nu a acționat cu vinovăție, s-a pus în discuție reținerea, față de inculpata A., a dispozițiilor art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 privind participația improprie la infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual.

Referitor la situația inculpatei B., instanța a apreciat că încadrarea juridică dată prin rechizitoriu este cea corectă, iar fapta inculpatei care, în luna septembrie 2009, a semnat încheierile de autentificare de pe cele două exemplare ale testamentului falsificat al defunctului F., fără a citi conținutul acestora și, implicit, fără a respecta dispozițiile art. 43 alin. (2), art. 45 alin. (1) (privind obligația verificării de către notarul public a actelor pe care le autentifică) art. 50 alin. (1) și art. 58 alin. (1) (privind obligația notarului public de a identifica părțile participante la actul notarial) din Legea nr. 36/1995 realizează elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. din 1969 și fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. din 1969.

Prin autentificarea unui testament falsificat, inculpata a realizat atât un fals intelectual (care vizează mențiunile din cuprinsul încheierii de autentificare, anume prezența lui F. în fața notarului și semnarea de către acesta a testamentului la 17 mai 2006) și, totodată, a adus o vătămare intereselor legale ale numitului E., succesibil al defunctului F.

În aceste condiții, infracțiunea de abuz în serviciu nu este absorbită de infracțiunea de fals intelectual, deoarece fapta inculpatei a avut ca efect, pe lângă producerea unui înscris fals, și vătămarea intereselor legale ale unei persoane terțe. Curtea a reținut și că o astfel de vătămare nu se produce în cazul oricărei infracțiuni de fals intelectual, astfel că, în prezenta cauză, se impune reținerea ambelor infracțiuni menționate mai sus.

Referitor la susținerea inculpatei B. în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor ar fi, în fapt, lipsită de subiect pasiv, deoarece persoana vătămată E., care nu ar fi acceptat în termen legal succesiunea defunctului F., nu poate justifica un interes legal care ar fi fost vătămat prin autentificarea testamentului falsificat, Curtea a constatat netemeinicia acesteia.

Astfel, în primul rând, instanța penală nu a putut soluționa în cadrul prezentei cauze procedura succesorală privind pe defunctul F., stabilind dacă persoana vătămată a acceptat sau nu în termen succesiunea acestuia. Instanța a reținut însă că persoana vătămată E. are vocație succesorală cu privire la moștenirea numitului F., invocând acte de acceptare tacită a succesiunii acestuia făcute de mama sa, numita K.

În aceste condiții, prin autentificarea de către inculpata B. a unui testament falsificat privind pe defunct, testament care instituia ca legatar universal pe inculpata A., persoana vătămată a fost pusă în imposibilitatea de a obține dezbaterea succesiunii lui F. în cadrul procedurii succesorale notariale, în cadrul căreia notarul public urma a stabili dacă persoana vătămată are sau nu calitatea de succesor al acestuia, soluționând implicit și problema acceptării în termenul legal a succesiunii.

Drept urmare, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către inculpata B., prin nerespectarea unor obligații prevăzute de lege, a avut ca efect vătămarea intereselor legale ale numitului E. care are, implicit, calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor.

Nici susținerile inculpatei B., în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu ar fi fost dezincriminată prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale a României, nu sunt întemeiate.

Prin decizia menționată, Curtea Constituțională a României a interpretat sintagma „îndeplinește în mod defectuos”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 246 C. pen. din 1969. Drept urmare, această decizie nu determină dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, ci doar impune organelor judiciare să aibă în vedere împrejurarea că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” echivalează cu sintagma „îndeplinește prin încălcarea legii”, iar instanța a analizat deja acest aspect, reținând că inculpata B. a încălcat mai multe dispoziții imperative ale Legii nr. 36/1995.

În fine, sub aspectul formei de vinovăție cu care ar fi acționat inculpata B., instanța de fond a considerat că, prin semnarea unui act notarial fără măcar a-l citi, autentificând în acest fel un testament fals, inculpata a acționat cu intenție indirectă. Este incontestabil că orice notar public și, cu atât mai mult unul cu o vechime de peste 20 de ani în activitate, cunoaște efectele juridice ale semnăturii sale. De asemenea, orice notar public este obligat să aibă cunoștință despre obligațiile sale profesionale esențiale, anume cele de a citi actele care îi sunt prezentate și de a identifica persoanele care solicită efectuarea unui act notarial. Totodată, un notar public cunoaște și efectele pe care le poate avea semnarea unor acte notariale fără lecturarea acestora.

Drept urmare, prin semnarea unei încheieri de autentificare a unui act notarial fără a citi măcar numele părții sau a verifica data încheierii de autentificare, un notar public prevede efectele potențiale ale faptei sale, însă nu este interesat de evitarea acestora, acceptând, așadar, producerea lor. Nu s-a putut susține că, datorită verificărilor prealabile efectuate de angajații biroului notarial privind actele ce urmează a fi autenti