ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1560/2015

Decizia nr. 1560/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 19 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2010 al Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de intervenție în interesul reclamantului A., formulată de B., ca inadmisibilă, față de lipsa folosului practic pe care îl presupune o atare intervenție.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 6403 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în același Dosar cu nr. x/2/2010, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții C. și D., a fost respinsă cererea de intervenție în interesul reclamantului, formulată de intervenientul E., și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta D.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a reținut, în considerentele sentinței mai sus menționate, următoarele:

Subsecvent, în temeiul acestui aviz, pârâta D. a emis Anunțul privind retragerea acționarilor din SC F. SA în conformitate cu art. 206 din Legea nr. 297/2006 aprobat de C. cu Avizul nr. 3 din 12 ianuarie 2010.

3

din Regulamentul nr. 1/2006 emis de C.

4.1. Potrivit art. 206 alin. (4) din Legea nr. 297/2004 a pieței de capital, „(4) În situația menționată la alin. (3), prezumția referitoare la prețul echitabil se aplică numai în situația în care ofertantul își exercită dreptul precizat la alin. (1), în termen de 3 luni de la data finalizării respectivei oferte. În caz contrar, prețul va fi determinat de un expert independent, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare”, alin. (3) la care se face trimitere în textul redat statuând următoarele: „(3) Prețul oferit în cadrul unei oferte publice de preluare obligatorii, precum și în cadrul unei oferte publice de preluare voluntare, în care ofertantul a achiziționat prin subscrierile din cadrul ofertei, acțiuni reprezentând mai mult de 90% din acțiunile vizate, se consideră a fi un preț echitabil”.

Potrivit art. 74 alin. (1)

3

din Regulamentul C. nr. 1/2006, „(1

3

) Dreptul prevăzut la art. 206 din Legea nr. 297/2004 poate fi exercitat în termen de trei luni de la data închiderii ofertei. Acționarul care își exercită acest drept și intermediarul transmit la C. spre aprobare un anunț privind inițierea procedurii de retragere, ce cuprinde cel puțin informațiile prevăzute în anexa nr. 27, însoțit de următoarele documente: a) raportul de evaluare întocmit conform prevederilor legale de un evaluator independent (dacă este cazul); b) plic închis și sigilat conținând prețul la care urmează a se realiza retragerea acționarilor”.

4.2. Curtea a observat că textul invocat de reclamant vorbește despre exercitarea unui drept, or exercitarea dreptului presupune nu finalizarea procedurii de retragere, ci demararea acesteia, cu atât mai mult cu cât procedura retragerii obligatorii presupune și intervenția C., a cărei exercitare a atribuțiilor excede voinței ofertantului și posibilității de control a acestuia.

Or, în raport de o atare interpretare, este irelevant dacă se califică sau nu ca suspendare a termenului de 3 luni perioada în care C. a solicitat o opinie H.

Astfel, opțiunea C. de a solicita concursul H. în lămurirea unor chestiuni incidente în speță nu poate greva dreptul D. de a uza de retragerea obligatorie, cât timp ea și-a exercitat acest drept, în sensul manifestării voinței în acest sens, în cadrul termenului de 3 luni.

4.3. În această ordine de idei, instanța a reținut că închiderea ofertei publice de cumpărare a tuturor acțiunilor SC F. SA, autorizată de C. prin Decizia nr. 1116 din 14 iulie 2009, a avut loc la data de 11 august 2009, iar cererea D. de autorizare a procedurii de retragere obligatorie, reprezentând exercitarea dreptului de a recurge la această procedură, a fost formulată la data de 23 octombrie 2009, deci în cadrul termenului de 3 luni statuat în art. 74 alin. (1)

3

din Regulamentul C. nr. 1/2006.

Prin urmare, a conchis instanța că acest motiv invocat de nelegalitate nu subzistă.

5.1. Ca primă observație, instanța nu a văzut cum a ajuns reclamantul la această concluzie, întrucât ea nu este susținută de actele dosarului, iar reclamantul nu își argumentează în nici un mod această susținere.

5.2. Astfel, la data solicitării vinderii, recte 23 octombrie 2009, situația acționariatului SC F. SA, astfel cum reiese din Structura sintetică consolidată a deținătorilor de instrumente financiare, furnizată de Depozitarul central SA (fila 41), probează îndeplinirea, la acel moment a cerinței deținerii unui procent de cel puțin 95%, astfel: „D. - 18.388.515 dețineri - reprezentând 97,0659% din total acțiuni; Persoane fizice - 515.748 dețineri - reprezentând 2,72244% din total acțiuni; Persoane juridice - 40.102 dețineri - reprezentând 0,2117% din total acțiuni”.

5.3. Mai mult, acest document eliberat de Depozitarul Central SA a constituit anexă la solicitarea de emitere a avizului contestat, constituind dovada îndeplinirii de către pârâta D. a acestei cerințe. Or, de nicăieri din actele dosarului, nici măcar din vreo susținere a reclamantului, nu reiese că la data emiterii avizului, procentul deținerilor D. s-a fi plasat sub 95%.

În consecință, curtea a apreciat ca neîntemeiat și acest motiv de nelegalitate invocat.

6.1. Interpretarea dată de reclamant art. 206 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital a fost considerată în afara oricărei reguli de interpretare a normelor juridice. Astfel, de nicăieri din textul invocat nu reiese că atingerea pragului de 95% din capitalul social, ca o condiție esențială pentru retragerea obligatorie, trebuie să se fi realizat urmare a derulării ofertei publice de cumpărare anterioare, care constituie doar premisa demarării procedurii de squeeze-out.

6.2. Art. 206 alin. (1) lit. a) și b din Legea nr. 297/2004 prevăd două ipoteze distincte, alternative, ce pot constitui premise ale retragerii obligatorii, anume dacă se află în una din următoarele situații: a) deține acțiuni reprezentând mai mult de 95% din capitalul social, nefiind nicăieri impusă cerința ca acest prag să se fi atins în cadrul ofertei publice de cumpărare anterioare; b) a achiziționat, în cadrul ofertei publice de cumpărare adresată tuturor acționarilor și pentru toate deținerile acestora, acțiuni reprezentând mai mult de 90% din cele vizate în cadrul ofertei, pragul impus, de peste 90% din acțiunile vizate în cadrul ofertei, să se fi atins în cadrul ofertei publice de cumpărare anterioare.

6.3. Prin urmare, cerința deținerii de acțiuni reprezentând cel puțin 95% din capitalul social a fost considerată întrunită de D., recte 97,0659%, astfel că nici acest motiv de nelegalitate nu a fost apreciat ca fiind fondat.

După cum s-a arătat cele două condiții pentru demararea procedurii de retragere obligatorie prev. de art. 206 alin. (1) lit. a), respectiv lit. b), sunt alternative, neimpunându-se întrunirea lor cumulativă.

Or, în raport de această interpretare, precum și de concluzia de la punctul 6 în sensul întrunirii cerinței prev. de art. 206 alin. (1) lit. a), curtea a reținut că motivul de nelegalitate menționat devine străin de natura pricinii.

8.1. În susținerea acestor motive de nelegalitate raportate la incidența Legii nr. 36/2008, reclamantul își începe raționamentul criticând aserțiunile C. din Decizia nr. 296/02 martie 2010 de soluționare a contestației sale, vizând faptul că, nefiind parte din contractul de vânzare de acțiuni, nu ar putea cere respectarea Legii nr. 36/2008.

Curtea a reținut că o atare susținere este în strânsă legătură cu analiza de fond a criticilor reclamantului raportate la respectarea Legii nr. 36/2008, mai exact a contractului - parte integrantă a legii, astfel că îndrituirea sa, ca terț față de contract, de a invoca nerespectarea contractului de către D., depinde de rezultatul analizei de fond, în funcție de care se va aprecia dacă acest contract generează prin el însuși eventuale drepturi proprii în favoarea acționarilor minoritari, de concluzia la care se va ajunge depinzând posibilitatea de a invoca neonorarea unor obligații contractuale care ar genera corelative drepturi în favoarea reclamantului, ca acționar minoritar.

8.2. Reclamantul susține că inițierea procedurii de retragere a acționarilor din SC F. SA constituie o fraudă la lege, întrucât eludează prevederile Legii nr. 36/2008 referitoare la restructurarea grupului de societăți SC F. SA.

Potrivit disp. art. 4 din Legea nr. 36/2008 privind unele măsuri pentru privatizarea SC F. SA, „(1) Se aprobă contractul de vânzare-cumpărare încheiat între H., în calitate de vânzător, și "D.", în calitate de cumpărător, la data de 12 septembrie 2007, contract care are drept obiect vânzarea de către H., respectiv cumpărarea de către "D." a unui număr de 13.716.318 acțiuni ale SC F. SA, reprezentând 72,40316% din capitalul social al acesteia. (2) Contractul de vânzare-cumpărare menționat la alin. (1) este prevăzut în anexa la prezenta lege, care face parte integrantă din aceasta”.

În contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 61/12 septembrie 2007 s-a prevăzut în sarcina D. obligația de restructurare a SC F. SA, în mai multe etape, după cum urmează: - etapa 1 - fuziunea SC F. SA Craiova, SC I. SA Craiova și SC J. SA Timișoara în cadrul Societății de Producție (SC I. SA); - etapa 2 - delistarea de la K. a SC F. SA și a SC J. SA Timișoara ulterior fuziunii; - etapa 3 - divizarea Societății de producție rezultată în urma fuziunii. În urma divizării Activitățile Conexe împreună cu Activele Conexe vor fi desprinse din Societatea de producție și transferate în Noua societate, cele două urmând a avea aceeași structură a acționariatului, acțiunile urmând a fi distribuite în mod proporțional. Societatea de producție va cuprinde Bunurile Principale, terenul aferent fabricii de la Craiova și activele afectate producției de automobile. Noua Societate va desfășura în principal activități în domeniul imobiliar și va deveni proprietare tuturor Activelor conexe; - etapa 4 - În urma finalizării divizării Societății de Producție și înființării Noii Societăți, H. și D. vor efectua un schimb între acțiunile deținute de fiecare dintre aceștia în Societatea Controlată și Noua Societate astfel încât H. va deține controlul la Noua Societate, iar D. va deține controlul la Societatea de Producție.

Nicăieri nu se regăsește vreo interdicție, nici explicită, nici implicită, nici măcar temporară, în sarcina D., de a achiziționa acțiuni, inclusiv de a derula procedura retragerii obligatorii prev. de art. 206 din Legea nr. 297/2004, după cum nu se regăsește nici obligativitatea D. de a „păstra” acționarii minoritari cel puțin până la restructurarea grupului de societăți SC F. SA.

În plus, o atare prevedere nu se regăsește nici în legea specială, nici în vreo altă eventuală reglementare generală.

S-a observat că reclamantul își construiește argumentația pe câteva formulări din cadrul anexei la contractul de vânzare de acțiuni, vizând planul de restructurare, anume: - „Ulterior procesului de fuziune, acționariatul Societății de Producție va fi alcătuit din Cumpărător, Vânzător și alții (acționari minoritari atât din Societate, cât și din SC J. SA)"; - „La finalizarea etapelor prevăzute în continuare, Noua Societate va avea ca acționari Vânzătorul și acționarii minoritari din toate Entitățile Vizate"; - separarea Bunurilor Principale de Activele Conexe trebuie să permită „Vânzătorului și acționarilor minoritari din toate Entitățile Vizate să își satisfacă scopul de a se implica în activitățile conexe și să beneficieze de Activele Conexe care vor fi aduse ca aport, ulterior Finalizării, într-o societate nou înființată ("Noua Societate")."

Or, aceste formulări care sunt departe de a institui, prin ele însele, vreo interdicție în sensul celor de mai sus, cu drepturi corelative în favoarea acționarilor minoritari, nu fac altceva decât să stabilească cum se va determina structura acționariatului după parcurgerea diferitelor etape ale planului de restructurare, în raport de structura acționariatului astfel cum este conturată la momentul fiecărei etape.

A învederat instanța de fond că a admite opinia reclamantului ar însemna să acceptăm că s-a urmărit o „înghețare” a structurii acționariatului, ceea ce ar presupune o îngrădire a dreptului D. de a achiziționa acțiuni, inclusiv de a derula procedura retragerii obligatorii prev. de art. 206 din Legea nr. 297/2004, iar o atare îngrădire a acestui drept consacrat în legea generală impune o prevedere expresă în acest sens în reglementarea specială. Or, în legea specială nu este prevăzută expres o atare îngrădire.

Mai mult decât atât, după cum absolut just a subliniat și pârâta D., o atare interpretare s-a considerat că este contrazisă de prevederile din art. 6 al Legii nr. 36/2008, potrivit cărora: - „(1) Ulterior semnării contractului de vânzare-cumpărare, se autorizează H. ca, în temeiul unor acorduri cu acționarii minoritari ai SC F. SA, să recurgă la schimburi de acțiuni cu aceștia. În temeiul acestor acorduri, H. este autorizată să achiziționeze de la acești acționari minoritari acțiuni deținute în SC F. SA și să ofere în schimb acțiuni deținute de H. la alte societăți comerciale.(2) Acțiunile dobândite de H., conform alin. (1), vor fi înstrăinate cumpărătorului la același preț oferit pe acțiune în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, cu instituirea obligației cumpărătorului de a gaja cel puțin 50% dintre acțiunile dobândite, în scopul garantării obligațiilor investiționale și de restructurare asumate, în condițiile prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare”.

De aceea, dacă există, consacrată legislativ, expressis verbis, posibilitatea ca vânzătorul (H.) să achiziționeze acțiuni de la acționarii minoritari, pe care să le înstrăineze apoi cumpărătorului (D.), s-a considerat că cu atât mai mult se impune concluzia că D. are ea însăși la îndemână, posibilitățile conferite de Legea nr. 297/2004, pentru achiziția acțiunilor acționarilor minoritari, în diferitele forme și proceduri instituite de legea pieței de capital.

8.3. În condițiile în care s-a statuat mai sus îndrituirea D. de a derula prezenta procedură de retragere obligatorie, toate considerațiunile reclamantului relativ la dreptul său la un preț corect pe acțiune așa cum ar rezulta după fuziunea cuprinsă în planul de restructurare au fost calificate ca nerelevante.

Nu există absolut nici un temei pentru care acționarii minoritari să primească un preț pe acțiune în considerarea unor evenimente viitoare, preconizate, în viața societății, care ar putea crește prețul acțiunii, iar cât privește prețul de retragere obligatorie, acesta este la rândul său stabilit în conformitate cu prevederile Legii nr. 297/2004, care asigură astfel protejarea intereselor acționarilor minoritari.

A apreciat judecătorul fondului că reclamantul se rezumă la a face simple afirmații legate de determinarea incorectă a prețului, fără a face analiza modului de stabilire de către expert a metodelor de evaluare utilizate și a rezultatului evaluării, și fără a argumenta de ce stabilirea aceluiași preț ca cel plătit în oferta publică de cumpărare (în condițiile în care rezultatul evaluării permitea D. oferirea unui preț de doar 15 lei/acțiune).

Singurul aspect concret invocat de reclamant este susținerea potrivit căreia evaluarea trebuia să aibă în vedere datele financiare disponibile la data de 31 decembrie 2009, însă din nou fără a-și fundamenta o atare pretenție, în condițiile în care exercitarea dreptului de a solicita acționarilor care nu au subscris în cadrul ofertei sale de cumpărare anterioare să-i vândă acțiunile pe care aceștia le mai dețin s-a făcut la data de 21 octombrie 2009.

12.1. A considerat prima instanță că susținerea intervenientului în sensul că Rasdaq nu este o piață reglementată în accepțiunea Directivei nr. 2004/25/CE și a Legii nr. 297/2004, aspect necontestat de altminteri, nu este relevantă în soluționarea prezentei cauze.

12.2. Împrejurarea că Directiva nr. 2004/25/CE privind ofertele publice de cumpărare impune anumite obligații (în situația discutată în cauza de față obligația de a asigura ofertantului care a achiziționat un anumit procentaj din capitalul unei societăți posibilitatea de a obliga deținătorii de valori mobiliare rămase să i le vândă) în situația societăților ale căror valori mobiliare sunt tranzacționate pe piețe reglementate nu echivalează cu instituirea vreunei interdicții în instituirea aceleiași/acelorași obligații în cazul societăților ale căror valori mobiliare nu sunt tranzacționate pe o piața reglementată în accepțiunea directivei.

Astfel, după cum reiese din finalul parag. 24 din preambulul directivei, „În afara acestor condiții, statele membre pot continua să aplice dispozițiile interne în ceea ce privește procedurile de retragere obligatorie și de răscumpărare obligatorie”.

Curtea de apel a împărtășit astfel întru totul opinia pârâtei D. potrivit căreia statele Membre au obligația de a aplica Directiva la piețele reglementate, având însă dreptul de a-i extinde prevederile și la piețele care nu sunt reglementate, desigur, a adaugat instanța, în măsura în care o face pe cale de reglementare, în condițiile în care rațiunea impunerii prin directivă a anumitor drepturi/obligații, recte protecția acționarilor captivi, se verifică și în privința societăților ale căror valori mobiliare sunt tranzacționate pe o piață cum este Rasdaq.

Prin urmare, neexistând o atare interdicție, a rămas de analizat dacă reglementarea națională permite un atare demers.

12.3. În această ordine de idei, a subliniat judecătorul fondului că Legea nr. 297/2004 nu se aplică, în întregul ei, exclusiv piețelor reglementate, ci - așa cum se derivă din art. 1 alin. (1) - „Prezenta lege reglementează înființarea și funcționarea piețelor de instrumente financiare”.

În continuare, curtea a considerat că procedura retragerii obligatorii, reglementată de art. 206 din legea pieței de capital, nu este aplicabilă exclusiv piețelor reglementate, un prim argument în acest sens derivând din topografia textului art. 206 din legea pieței de capital în economia acestei reglementări.

Astfel, dacă reglementarea privind ofertele publice obligatorii, recte art. 202-205, este plasată în Secțiunea a 6-a Ofertele publice de preluare obligatorii, secțiune aplicabilă societăților ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, după cum este menționat expressis verbis în art. 202, „Prevederile acestei secțiuni se aplică societăților comerciale ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată”.

Or, art. 206 incident în speță, este plasat sub aspect topografic, în Secțiunea a 7-a Retragerea acționarilor dintr-o societate comercială, în care nu se regăsește o reglementare similară celei din secțiunea precedentă, referitoare la aplicabilitatea procedurii de squeeze out exclusiv în privința societăților comerciale ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată.

12.4. A constatat instanța de fond că, în condițiile în care o atare procedură nu este interzisă de lege pentru valorile mobiliare care nu sunt tranzacționate pe o piață reglementată și nici procedura aplicabilă exclusiv acestora, textul art. 2 din Dispunerea de măsuri nr. 8/2006 se încadrează perfect, din perspectiva legalității și a conformității cu reglementarea de rang superior care este Legea nr. 297/2004, în atribuțiile de reglementare ale C.

Or, potrivit acestui text, „Acțiunile emise de societățile care nu îndeplinesc condițiile specificate la pct. 1 lit. a) vor putea fi retrase de la tranzacționare cu respectarea prevederilor art. 206 din Legea nr. 297/2004”.

Pentru toate considerentele de fapt și de drept prezentate mai sus, judecătorul fondului a apreciat acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, urmând a o respinge, cu consecința respingerii și a cererii de intervenție în interesul reclamantului.

13.1. Astfel, pârâta D. a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 100 lei cu titlu de daune materiale și morale pentru abuz de minoritate, fapta ilicită invocată D. constând în multitudinea acțiunilor promovate de reclamant, inclusiv cea de față, cu depășirea limitelor de exercitare a drepturilor sale subiective, doar din dorința de a obține avantaje patrimoniale prin șicanarea activității pârâtei D.

Instanța a reținut că formularea unor astfel de pretenții, în privința cărora fapta ilicită imputată este conturată în considerarea unei multitudini de acțiuni, de competența unor jurisdicții diferite, ca abuz de minoritate, nu este admisibilă într-un litigiu de contencios administrativ, Legea nr. 554/2004 circumscriind foarte clar competența de jurisdicție a instanței de contencios administrativ în materia despăgubirilor.

Astfel, în privința litigiilor purtate în temeiul reglementării generale a Legii nr. 55472004, instanța poate acorda despăgubiri exclusiv subsecvent anulării actului administrativ contestat și doar pentru prejudiciile generate de emiterea actului administrativ stabilit ca nelegal.

Or, pretențiile pârâtei D. pot fi analizate doar de instanța de drept comun, care să analizeze, în raport de conduita reclamantului în toate cauzele promovate împotriva pârâtei, întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii pentru abuz de minoritate.

13.2. A fost apreciată ca neîntemeiată, de către instanța de fond, și solicitarea pârâtei de amendare a reclamantului pentru promovarea cu rea credință a acțiunii dedusă judecății.

Astfel, analizând promovarea acțiunii în mod izolat, nicidecum în raport de „integrarea” acesteia într-o invocată conduită abuzivă generală, de durată și constantă, cum s-a argumentat de pârâtă în susținerea abuzului de minoritate, instanța a considerat că nu sunt suficiente date pentru a antrena concluzia unei exercitări abuzive a dreptului de a promova prezenta acțiune.

Prin urmare, curtea a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de D.

Împotriva sentinței civile nr. 6403 din data de 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în temen legal reclamantul A. și intervenientul E., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac formulate cu consecința modificării în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii reclamantului și a cererii de intervenție, și a anulării Avizului nr. 3/12 ianuarie 2010 emis de C.

În cauză a declarat recurs, împotriva încheierii de ședință din data de 19 octombrie 2011 prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de accesorie, precum și împotriva sentinței civile nr. 6403 din data de 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, B., prin care s-a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării hotărârilor atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.

Reclamantul A. a învederat, prin cererea de recurs, că sentința civilă nr. 6403 din data de 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea art. 274 C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., și cu interpretarea greșită a art. 977, art. 1079 C. civ., și cu aplicarea greșită a art. 275 C. proc. civ.

S-a arătat, în primul rând, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât prima instanță a încălcat art. 206 din Legea nr. 297/2004 și art. 74 alin. (13) din Regulamentul nr. 1/2006 emis de C., reținând că exercitarea dreptului de retragere s-a făcut prin așa-zisa ”demarare” a procedurii de retragere, fără ca anunțul privind retragerea să fie publicat și efectele sale produse.

S-a susținut că nici unul dintre acționari nu avea, la data de 11 noiembrie 2009 (ultima zi în care putea fi exercitat dreptul de retragere), obligația de a vinde acțiunile către D., și că retragerea nu a fost avizată de C. decât două luni mai târziu, respectiv la 12 ianuarie 2010, peste termenul de 3 luni de la data închiderii ofertei de cumpărare anterioare, prevăzut de actele normative în vigoare pentru exercitarea dreptului de retragere.

Or, întrucât la data de 11 noiembrie 2009 ceilalți acționari ai societății SC F. SA nu au fost informați printr-un anunț public că D. îi obligă la vânzarea acțiunilor, dreptul acestora de a-și păstra acțiunile a fost consolidat definitiv. Orice altă interpretare contrară contravine principiilor previzibilității normelor juridice și al încrederii legitime, care presupun ca legea și respectarea ei să fie previzibilă și autoritățile publice să protejeze așteptările legitime ale particularilor. Dacă s-ar admite argumentul primei instanțe s-ar ajunge la concluzia că anunțul public de retragere a acționarilor ar putea fi publicat și după zece luni sau zece ani, dacă așa-zisa exercitare a dreptului s-ar fi făcut prin depunerea unei cereri la C. în data de 23 octombrie 2009, fără ca aceasta să fi fost făcută publică. O astfel de interpretare, s-a susținut, nu poate fi admisă.

În al doilea rând, s-a susținut că hotărârea pronunțată de prima instanță este nelegală și netemeinică, întrucât prima instanță a ignorat prevederile art. 206 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, care cereau verificarea condițiilor privind deținerea de 95% din capitalul social la momentul avizării, respectiv la data de 12 ianuarie 2010.

În al treilea rând, recurentul reclamant a apreciat că hotărârea pronunțată de prima instanță este nelegală, întrucât prima instanță a considerat că e suficient ca inițiatorul procedurii de retragere să dețină cel puțin 95% din capitalul social, ignorând art. 206 alin. (1) din Legea nr. 297/2004.

Așa cum rezultă din textul legal invocat, s-a prevăzut posibilitatea ofertantului să solicite acționarilor care nu au subscris în cadrul ofertei sale să-i vândă acțiunile numai dacă ofertantul a ajuns să dețină, în urma ofertei, 95% din capitalul social.

S-a considerat că instanța de fond a ignorat prevederile art. 206 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, respectiv raportul de cauzalitate care trebuia verificat, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a conferi ofertantului acest drept în cazul în care acesta a încercat dobândirea tuturor acțiunilor emise de societate, fără ca anterior ofertei să dețină 95% din totalul capitalului social.

În cazul de față, D. deținea ab initio, înainte de inițierea ofertei, un procent de 96,733% din capitalul social, astfel că acestuia nu-i erau aplicabile prevederile art. 206 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, ci prevederile art. 206 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 297/2004.

Recurentul a susținut, în al patrulea rând, că hotărârea pronunțată de prima instanță este nelegală, întrucât prima instanță a reținut greșit că dreptul D. de a iniția procedura retragerii acționarilor se încadrează în prevederile art. 206 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004.

În al cincilea rând, recurentul reclamant a susținut că hotărârea pronunțată de prima instanță este nelegală, întrucât prima instanță nu a stabilit situația de fapt din cauză și a ignorat normele explicite din Anexa nr. 3 la Legea nr. 36/2008, care arată explicit că delistarea de la Bursa de Valori a societății și a SC J. SA are loc ulterior fuziunii, care nu s-a produs.

S-a învederat, de către reclamant, în al șaselea rând, că hotărârea pronunțată de prima instanță este nelegală și netemeinică, întrucât instanța de fond a interpretat greșit art. 6 din Legea nr. 36/2008 și a reținut eronat că posibilitatea H. de a achiziționa acțiuni sau de a recurge la schimburi de acțiuni cu acționarii minoritari are semnificația posibilității legale pentru D. de a iniția procedura retragerii acționarilor.

În al șaptelea rând, recurentul A. a criticat sentința recurată prin prisma faptului că judecătorul fondului a ignorat motivele și apărările reclamantului referitoare la eludarea legii și motivele invocate nu ar avea nicio susținere argumentativă sau probatorie.

În fine, reclamantul a considerat că hotărârea pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea greșită a art. 206 din Legea nr. 297/2004, întrucât piața Rasdaq nu este o piață reglementată, iar procedura retragerii obligatorii se aplică numai emitenților listați pe piața reglementată.

Intervenientul E. a învederat, prin cererea de recurs, că soluția instanței de fond este nelegală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale, precum și prin omisiunea analizării și examinării unor critici esențiale invocate prin cererea de intervenție accesorie.

S-a apreciat, în primul rând, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că argumentul intervenientului, referitor la inaplicabilitatea procedurii de squeeze-out unei societăți listate pe Rasdaq, este irelevant, respectiv neîntemeiat, o asemenea concluzie fiind rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, contrar interpretării propuse de instanța de judecată, s-a solicitat ca instanța de control judiciar să aibă în vedere împrejurarea că piața pe care au fost tranzacționate acțiunile SC F. SA, K., secțiunea Rasdaq, este parte a Pieței Alternative (nu reglementate) administrată de K., că situației deduse judecății nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 206 din Legea nr. 297/2004 care reglementează procedura excluderii acționarilor minoritari, și că prin urmare Avizul nr. 3 din data de 12 ianuarie 2010 se vădește a fi vădit nelegal.

Intervenientul recurent a mai susținut că aspectele invocate referitoare la emiterea avizului contestat prin raportare la susținerile H. asupra legalității procedurii de squeeze-out și la încălcarea obligației C. de a verifica legalitatea derulării unei astfel de operațiuni în mod eronat nu au fost reținute de instanța de judecată, în realitate C. având obligația de a verifica ea însăși legalitatea operațiunii a cărei avizare favorabilă se solicita de D., singura valoare a documentului emis de H. fiind aceea a unui punct de vedere și nu a unui ”verdict” asupra legalității unei astfel de operațiuni.

Recurentul intervenient a mai relevat că instanța de fond în mod greșit nu a reținut că au fost încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 36/2008, respectiv a contractului de privatizare încheiat între H. și SC I. SA, referitoare la măsurile de privatizare și restructurarea grupului de societăți SC F. SA, în condițiile în care aceste prevederi, invocate de intervenient, nu permit derularea unei proceduri de eliminare a acționarilor minoritari ai SC F. SA (cu atât mai mult împotriva voinței acestora), înainte de fuziunea și separarea Activelor Conexe ale SC F. SA, deci înainte de finalizarea etapelor procedurii de restructurare.

În fine, s-a mai susținut că judecătorul fondului a pronunțat sentința recurată cu omiterea argumentelor intervenientului referitoare la încălcarea dreptului acționarilor minoritari la un preț corect pe acțiune și cu nesocotirea prevederilor Directivei nr. 2004/25/CE, neluându-se în considerare că derularea unei proceduri de excludere după aducerea la îndeplinire a etapelor procedurii de restructurare ar fi condus la stabilirea unui preț al ofertei de preluare mai mare, preț ce în mod cert era în favoarea acționarilor minoritari și evident în devafoarea acționarului majoritar.

S-a arătat că existența unui preț echitabil nu poate fi prezumată în cauză, întrucât prețul la care s-a inițiat procedura de squeeze-out este unul determinat de un evaluator, iar în sensul dispozițiilor art. 206 alin. (4) din Legea nr. 247/2004 (dacă s-ar admite incidența acesteia) prezumția prețului echitabil se aplică numai în situația în care ofertantul își exercită dreptul de squeeze-out în termen de 3 luni de la data finalizării ofertei anterioare, ceea ce nu este situația în speță.

S-a concluzionat, de către recurentul intervenient, că contrar celor reținute de instanța de fond, se justifică cu evidență faptul că în litigiu cauza inițierii de către SC I. SA a procedurii de excludere apare ca fiind ilicită, scopul derulării acesteia nefiind dobândirea în mod legitim a tuturor acțiunilor deținute de ceilalți acționari ai SC F. SA ci acela de a împiedica acționarii minoritari de a deveni acționari ai SC I. SA, de a achita un preț mai mic pe acțiune, respectiv de a delista societatea SC F. SA de la tranzacționare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 36/2008 și a Contractului de privatizare.

În raport de cele mai sus arătate, și în susținerea celorlalte motive de nelegalitate și netemeinicie a avizului atacat, invocate de reclamant prin acțiunea introductivă de instanță și criticate de acesta prin recursul formulat, intervenientul E. a solicitat admiterea recursului formulat, cu consecința modificării în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii formulate și a anulării Avizului nr. 3 din 12 ianuarie 2010 emis de C., și a admiterii cererii de intervenție.

În cauză a declarat recurs, împotriva încheierii de ședință din data de 19 octombrie 2011 și a sentinței civile nr. 6403 din 2 noiembrie 2011, ambele pronunțate în Dosarul nr. x/2/2010 al Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și B., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea încheierii și a sentinței civile recurate, și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

S-a susținut că în mod greșit prin încheierea de ședință din data de 19 octombrie 2011 instanța de fond a procedat la respingerea ca inadmisibilă a cerereii de intervenție eccesorie formulată de B., nesocotind faptul că recurenta intervenientă are ca scop statutar tocmai sprijinirea investitorilor pe piața de capital și promovarea intereselor acestora.

S-a arătat că interesul general, dar și interesul de grup al investitorilor pe piața de capital este acela ca dispozițiile imperative ale legii să fie respectate, astfel încât și drepturile investitorilor prevăzute de aceste dispoziții să fie respectate și nu încălcate. Or, interesul B. era tocmai acela de a obține anularea Avizului C. nr. 3 din 12 ianuarie 2010 care este contrar dispozițiilor imperative ale reglementărilor care guvernează piața de capital, anularea acestui act fiind în beneficiul reclamantului A. (ca acționar și investitor) dar și în beneficiul celorlalți acționari și investitori aflați în aceeași situație ca și reclamantul A., atâta timp cât Avizul C. nr. 3 din 12 ianuarie 2010 nu-l privește doar pe reclamant ci și pe sute de alți acționari ai SC F. SA care au fost obligați nelegal prin acest aviz să vândă forțat acțiunile către D.

S-a mai susținut că instanța de fond trebuia să observe că scopul și obiectivele asociației au legătură cu litigiul și cu problemele de drept ce urmau a fi dezlegate de instanța de judecată, B. având dreptul de a-și realiza scopul autorizat și interesul legitim de a acționa pentru satisfacerea interesului de grup al investitorilor pe piața de capital.

S-a apreciat că admisibilitatea cererii de intervenție formulată de B. devine și mai evidentă prin raportare la reglementările actuale, care dispun că anularea unor acte contrare legii poate fi cerută de orice parte interesată, iar interesul B. era în mod vădit acela de a proteja investitorii pe piața de capital, în acord cu scopul și cu obiectivele sale autorizate și cu normele juridice aplicabile pieței de capital.

S-a învederat, de asemenea, că respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie formulată de B. a dus la vătămarea interesului B. de a beneficia de cadrul creat de O.G. nr. 26/2000 și de a urmări realizarea unui interes general ca normele juridice imperative care reglementează piața de capital să fie respectate și aplicate.

Cererea de intervenție respinsă de instanța de fond constituia, în acelașii timp, o cerere prin care se urmărea promovarea valorilor statului de drept, și anume legalitatea, respectarea normelor juridice imperative edictate de stat pentru reglementarea pieței de capital. Statul de drept, s-a arătat, nu poate exista fără supremația legii, așa cum drepturile persoanelor, ale investitorilor, nu pot fi ocrotite sau garantate de stat fără aplicarea legii.

A concluzionat recurenta B., în raport de cele mai sus arătate, că încheierea din data de 9 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal este dată cu încălcarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 1 alin. (1) și art. 2 lit. b) și c) din O.G. nr. 26/2000, precum și art. 49 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, B. a menționat că respingerea ca inadmisibilă a cererii sale de intervenție contravine și principiului liberului acces la justiție, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, având în vedere că o astfel de cerere nu este interzisă de lege, iar scopul și obiectivele asociației aveau o strânsă legătură cu problema de drept din cauză.

S-a mai relevat că respingând ca inadmisibilă cererea de intervenție a B. prima instanță nu a cercetat în fond cererea recurentei și nu a luat în considerație apărările pe care aceasta le-a formulat, considerând astfel că se impune casarea încheierii din 19 octombrie 2011 și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 6403 din 2 noiembrie 2011 pronunțată în cauză de prima instanță, s-a apreciat că aceasta este nelegală și netemeinică, întrucât este dată cu încălcarea art. 206 din Legea nr. 297/2004 și a art. 74 alin. (13) din Regulamentul C. nr. 1/2006, în condițiile în care actul de retragere putea fi emis cel mai târziu la data de 11 noiembrie 2009, iar retragerea a fost avizată de C. abia la data de 12 ianuarie 2010, cu depășirea termenului legal de 3 luni de la data închiderii ofertei de cumpărare anterior derulate.

S-a considerat că sentința civilă nr. 6403/2 noiembrie 2011 este nelegală și pentru că D. nu a deținut 95% din capitalul social al SC F. SA în urma derulării unei oferte publice, având mai mult de 95% din capitalul social înainte de derularea acesteia, fapta care excludea incidența art. 206 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, astfel că retragerea nu putea fi efectuată.

Nu în ultimul rând, s-a susținut de către intervenienta B. că sentința civilă nr. 6403 din 2 noiembrie 2011 este nelegală și pentru că a ignorat dispozițiile din Anexa nr. 3 la Legea nr. 36/2008, care dispuneau operațiuni față de care retragerea apare ca incompatibilă și nelegală, atâta vreme cât acționarii minoritari nu puteau fi eliminați din societate întrucât aceștia erau obligatoriu participanți în operațiunile prevăzute de lege a fi efectuate în viitor.

Prin întâmpinarile depuse în cauză intimata L. a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate în cauză de către reclamantul A. și de către intervenientul E., apreciindu-se că sentința atacată este temeinică și legală și că criticile formulate prin cererile de recurs nu sunt întemeiate.

Intimata L. a formulat întâmpinare și față de recursul declarat de B., invocându-se în primul rând tardivitatea recursului declarat împotriva încheierii din data de 19 octombrie 2011 și inadmisibilitatea recursului promovat împotriva sentinței civile nr. 6403 din 2 noiembrie 2011 având în vedere lipsa calității procesuale a B. în cauza dedusă judecății, și solicitându-se, pe fondul cauzei, respingerea ca nefondat a recursului declarat de B.

Intimata D. a depus întâmpinare atât față de recursul declarat de A. și E. împotriva sentinței civile nr. 6403 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cât și față de recursul declarat de B. împotriva încheierii din data de 19 octombrie 2011 și a sentinței civile nr. 6403 din 2 noiembrie 2011, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, solicitându-se respingerea acestora ca nefondate, și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la recursurile declarate de reclamantul A. și de intervenientul E., s-a susținut în cuprinsul întâmpinării depuse de D. că criticile nu sunt întemeiate, întrucât prima instanță a stabilit în mod corect că intimata nu a depășit termenul de 3 luni reglementat de art. 74 alin. (1

3

) din Regulamentul nr. 1/2006 al C. coroborat cu art. 206 din Legea nr. 297/2004, că intimata a respectat prevederile art. 206 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, că art. 206 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004 nu impune ca procentul de 95% din capitalul social să fie deținut de acționarul majoritar doar în urma derulării ofertei publice de cumpărare anterioare, că dreptul intimatei de a iniția procedura retragerii acționarilor se încadrează în prevederile art. 206 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, că avizul emis de C. nu vine în contradicție cu Anexa nr. 3 la Legea nr. 36/2008, că posibilitatea H. de a achiziționa acțiuni sau de a recurge la schimburi de acțiuni cu acționarii minoritari are semnificația posibilității legale pentru intimată de a iniția procedura retragerii acționarilor minoritari, că nu este ilicită cauza inițierii procedurii retragerii de către intimată, și că prețul stabilit pe acțiune este corect.

Cât privește primul motiv de recurs formulat de intervenientul E. și motivul opt de recurs al reclamantului A., vizând aplicabilitatea procedurii de squeeze-out unei societăți listate pe Rasdaq, s-a considerat de intimata D. că și acesta este nefondat și că în mod corect judecătorul fondului a stabilit incidența art. 206 din Legea nr. 297/2004, piața Rasdaq fiind în opinia intimatei o componentă distinctă a pieței de capital și nu o parte componentă a Pieței Alternative.

Intimata D. a învederat, în cuprinsul întâmpinării depuse, cât privește recursul declarat de B., că prin cererea de recurs nu sunt invocate motive care ar putea atrage casarea sentinței primei instanțe și se încalcă în același timp prevederile art. 54 C. proc. civ. cu consecința considerării recursului ca neavenit, în condițiile în care în realitate cererea de recurs a B. este un act de procedură potrivnic interesului reclamantului și că în mod corect a stabilit prima instanță că cererea de intervenție este inadmisibilă în principiu deoarece B. nu are un interes în sensul Legii nr. 554/2004 și nici un interes procesual.

Prin încheierea de ședință din data de 27 noiembrie 2014 Înalta Curte a respins ca neîntemeiate atât excepția tardivității recursului declarat de B. împotriva încheierii din data de 19 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2/2010, cât și excepția inadmisibilității recursului declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 6403 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2010, ambele ridicate de intimata L., motivele care au condus la această soluție fiind cuprinse în încheierea sus menționată.

Recursurile declarate de reclamantul A. și de intervenientul E. împotriva sentinței civile nr. 6403 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, precum și recursul declarat de B. împotriva încheierii din 19 octombrie 2011 și împotriva sentinței civile nr. 6403 din 2 noiembrie 2011, date tot de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sunt nefondate și urmează să fie respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

I. Referitor la recursurile declarate de reclamantul A. și de intervenientul E., Înalta Curte reține că motivele de recurs și argumentele invocate prin acestea nu sunt întemeiate, judecătorul fondului procedând în mod just, urmare interpretării și aplicării corecte a legii la circumstanțele de fap ale litigiului, pe deplin stabilite, la respingerea ca nefondată atât a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamant în contradictoriu cu C. și cu D., cât și la cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de intervenientul E.

Se observă, în cauză, că prin Avizul nr. 3 din data de