ÎCCJ, decizie (scj.ro #132482)

Acțiune în despăgubiri pentru prejudicii produse ca urmare a unui accident rutier. Consimțământul victimei la desfășurarea unei activități cu consecințe vătămătoare. Înlăturarea caracterului ilicit al faptei. Lipsa elementelor răspunderii civile delictuale.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

faptă ilicită

-despăgubiri

C.civ. 1864, art. 998 - 999

Consimțământul persoanelor vătămate la desfășurarea unei anumite activități în condiții improprii, apte să creeze consecințe vătămătoare, victimele asumându-și riscul producerii acestora, are valoarea unei clauze de nerăspundere. Aceasta întrucât, anterior săvârșirii faptei, victima este de acord cu un anumit mod de a acționa al autorului, chiar dacă există posibilitatea de a suferi un prejudiciu.

Astfel, în mod corect s-a constatat că există consimțământul victimelor, în condițiile în care persoanele vătămate s-au urcat într-o mașină condusă de un șofer împreună cu care consumaseră alcool, într-un număr mai mare decât numărul maxim admis de lege pentru funcționarea autovehiculului în condiții de siguranță și pentru protejarea pasagerilor și niciuna dintre acestea nu purta centurile de siguranță. Aceste împrejurări înlătură caracterul ilicit al faptei, în cauză nesubzistând elementele răspunderii civile delictuale, fiind lipsite de relevanță susținerile recurenților reclamanți potrivit cărora n-ar fi putut să-și dea acordul cu privire la producerea propriilor vătămări, acestea fiind nerelevante atât timp cât consimțământul victimei nu privește producerea prejudiciului ci participarea la o faptă care poate produce anumite consecințe negative, pe care și le asumă în cunoștință de cauză.

Secția I civilă, decizia nr. 883 din 13 aprilie 2016

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 13.07.2012, reclamanții A., B. prin mama C., D., E., F., G., H., J. și K. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1381 din noul Cod civil coroborate cu cele ale art. 49, art. 50 și art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, completate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Norma CSA – Ordin nr. 21/2009 și cele ale Deciziei Comisiei Europene din 28 iulie 2003 privind aplicarea Directivei 72/166/CEE a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto, cu modificările ulterioare, obligarea pârâților Biroul Asigurătorilor de Autovehicule (B.A.A.R) în numele și pentru Biroul Național Carte Verde din Bulgaria și pentru X., în calitate de garanți ai obligației de despăgubire, la plata daunelor morale și materiale, în cuantumul specificat pentru fiecare parte.

La termenul de judecată din 03.09.2013, tribunalul a luat act de modificarea acțiunii în ceea ce privește cadrul procesual pasiv, reținând că acțiunea este îndreptată împotriva pârâtului Biroul Național Carte Verde din Bulgaria prin BAAR.

Tribunalul București, Secția a III-a civilă, prin sentința nr. 2166 din 11.12.2013 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

S-a constatat, în esență, că persoanele vătămate au acceptat să facă deplasarea, cunoscând că șoferul era sub influența băuturilor alcoolice, asumându-și astfel în integralitate riscul.

S-a reținut astfel că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii delictuale ale art. 998 și urm. C.civ. cât privește culpa exclusivă sau comună a persoanei care a condus vehiculul față de producerea consecințelor, cât timp cel decedat și cei vătămați au efectuat acte concrete de participare la pregătirea acțiunii.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 632/A din 17.12.2015, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului.

S-a constatat de către curtea de apel că prima instanță a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale cât privește culpa exclusivă sau comună a persoanei care a condus vehiculul, față de producerea consecințelor, din moment ce persoana decedată și persoanele vătămate au efectuat acte concrete de participare la pregătirea acțiunii de conducere a vehiculului și și-au asumat integral riscul situării lor într-un vehicul condus de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice. În opinia tribunalului, răspunderea pentru consecințele produse (deces, respectiv vătămări corporale) este rezultatul unei acțiuni delictuale comune care a fost asumată în întregime de fiecare participant.

Curtea de apel a considerat că în speță trebuie stabilite, în prealabil, condițiile legale în care este atrasă răspunderea Biroului Național Carte Verde din Bulgaria, reprezentat de Biroul Asigurătorilor de Vehicule din România. Dacă se reține că Biroul răspunde, inclusiv în situații precum cea din speță, se vor stabili limitele răspunderii ținând seama de răspunderea persoanei vinovate și, eventual de culpa participanților la evenimentul rutier, atât în ceea ce privește producerea acestuia, cât și în ceea ce privește întinderea pagubelor.

Situația de fapt relevantă pentru lămurirea condițiilor în care răspunde Biroul constă în aceea că un autovehicul, înmatriculat într-o țară din spațiul economic european, a fost implicat într-un eveniment rutier pe teritoriul României, fără a avea poliță de asigurare carte verde valabilă. Astfel, la data de 24.04.2010, numitul M. a condus autoturismul înmatriculat în Bulgaria sub nr. x, iar după producerea accidentului și avizarea daunei s-a constatat că autovehiculul nu era asigurat în Bulgaria.

Art. 1

1

din Legea nr. 136/1995 definește entitatea „Birou Național” ca fiind o organizație profesională, constituită în conformitate cu Recomandarea nr. 5 din 25 ianuarie 1949, adoptată de Subcomitetul de Transport Rutier al Comitetului de Transporturi Interioare din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a ONU și care grupează societățile de asigurare care sunt autorizate într-un stat să practice asigurarea de răspundere civilă auto și precizează că „Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România” este  biroul național din România.

Art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/2005, în forma de la data producerii evenimentului, prevedea că „Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanțele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 48 alin. 2”.

Art. 2 alin. (2) pct.1 din Directiva 72/166/CEE din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi prevede, în ceea ce privește vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul unui stat membru, că dispozițiile directivei, cu excepția articolelor 3 și 4, care nu sunt incidente în cauză, se aplică după încheierea unei convenții între cele șase birouri naționale ale asigurătorilor prin care fiecare birou național garantează, în concordanță cu prevederile legislației sale interne în domeniul asigurărilor obligatorii, soluționarea cererilor de despăgubire rezultate în urma accidentelor provocate pe teritoriul său de vehicule care provin în mod obișnuit de pe teritoriul altui stat membru, indiferent dacă aceste vehiculele sunt asigurate sau nu.

Art. 2 din a doua Directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983, privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule prevede că fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într-o poliță de asigurare, eliberată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE, care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către: persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit sau persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv ori persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv, să fie considerată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE, fără efect în ceea privește pretențiile unor terți care au fost victime ale unui accident. Cu toate acestea, dispoziția sau clauza menționată anterior poate fi invocată împotriva unor persoane care s-au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea știau că vehiculul este furat.

Art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 prevedea că asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei dacă accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție.

Față de dispozițiile redate mai sus, curtea de apel a considerat că prima instanță a reținut corect incidența dispozițiilor art. 48 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 și, de asemenea, a reținut corect că parte în proces nu este o societate de asigurare, ci Biroul Național Carte Verde din statul de înmatriculare, care are calitatea de garant al celor prejudiciați prin evenimentul rutier din data de 24.04.2010. Biroul Asigurătorilor de Vehicule din România dobândește

ex lege

calitatea de mandatar al Biroului din Bulgaria.

Așadar, Biroul Național Carte Verde din Bulgaria garantează pentru obligațiile de despăgubire a părților vătămate, fără a putea opune persoanei păgubite beneficiul  de discuțiune în raport cu persoana celui vinovat din pricina accidentului.

Intimatul pârât a considerat că apelanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri conform dispozițiilor prg. 23 din Directiva 123/CE/2009, deoarece aceasta se aplică doar în cazurile în care există un contract de asigurare obligatorie RCA și instituie o prezumție relativă, potrivit cu care, pasagerul nu este în mod obișnuit  în măsură să evalueze gradul de intoxicare cu alcool a șoferului.

Curtea de apel a considerat că acele condiții în care Biroul Național Carte Verde din Bulgaria răspunde nu sunt diferite de condițiile în care ar fi răspuns o societate de asigurări în baza unui contract de răspundere civilă RCA.

De asemenea, curtea a considerat că apelanții beneficiază inclusiv de prevederile Directivei 103/CE/2009, în virtutea principiului supremației dreptului comunitar, ceea ce înseamnă că dispozițiile  art. 50 din Legea nr. 136/1995 trebuie interpretate în lumina actului normativ comunitar menționat.

Având în vedere toate cele arătate anterior, curtea de apel a reținut că  Biroul Național Carte Verde din Bulgaria răspunde la fel ca o societate de asigurări care ar fi avut încheiat contract de asigurare de răspundere civilă auto, obligatorie.

Pasagerii autovehiculului implicat în accident nu sunt excluși de la asigurare, astfel că, în măsura în care se reține că persoana vinovată de producerea accidentului răspunde față de aceștia, Biroul Național Carte Verde din Bulgaria răspunde în locul persoanei vinovate decedate.

Cu toate acestea, nici Biroul Național de Carte Verde din Bulgaria, care are calitate procesuală pasivă în speța pendinte, nici Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii (care ar fi avut calitate dacă autovehiculul nu ar fi fost înmatriculat în Bulgaria), nici societatea de asigurări din România sau din alt stat membru al Uniunii Europene, care ar fi încheiat contractul de asigurare răspundere civilă auto, nu vor răspunde față de persoanele prejudiciate într-un accident auto,  în alte condiții și în alte limite (excepție fac limitele maxime până la care au stabilit statele că se acordă despăgubiri de către asigurător) decât ar răspunde persoana vinovată de producerea accidentului.

Prin urmare, intimatul - pârât Biroul Național de Carte Verde din Bulgaria nu va răspunde față de apelanți în alte condiții decât cele în care ar fi răspuns șoferul, autorul accidentului, decedat.

În această ordine de idei, curtea de apel a constatat că în speță este incontestabil faptul că M. a săvârșit o faptă ilicită și că între fapta ilicită săvârșită de către acesta și decesul, respectiv vătămarea corporală a pasagerilor autoturismului, există legătură de  cauzalitate.

Reținând distincția dintre culpa în producerea accidentului și culpa în producerea urmărilor grave ale accidentului (deces și vătămare corporală), curtea a considerat că aceasta aparține defunctului M.  În acest sens au fost avute în vedere dispozițiile art. 28 din Ordinul CSA nr. 21/2009 potrivit cărora  „(1) În situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) În situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului”.

Din probele administrate, inclusiv raportul de expertiză tehnică și suplimentul la acest raport efectuate în calea de atac a apelului, curtea, ținând seama inclusiv de dispozițiile  art. 28 alin. (1) și (2) din Normele RCA, aprobate prin Ordinul CSA nr. 21/2009, a reținut că pasagerii au o culpă concurentă de 50% la producerea urmărilor accidentului cu privire la viața, respectiv integritatea corporală a pasagerilor. Aceasta, deoarece în mașină s-a urcat un număr de pasageri mai mare decât numărul maxim admis de lege pentru funcționarea autovehiculului în condiții de siguranță și pentru protejarea pasagerilor acestora. Deși capacitatea maximă a autoturismului era de 4 persoane plus șofer, în mașină a existat un număr de 5 pasageri, plus șofer. La stabilirea culpei menționate anterior în sarcina pasagerilor s-a reținut și faptul că niciunul dintre aceștia nu purta centurile de siguranță, ceea ce, după cum s-a arătat prin raportul de expertiză, a concurat la producerea urmărilor nefaste la care s-a făcut referire anterior.

Curtea nu a reținut susținerea apelanților conform căreia lipsa centurilor de siguranță nu ar fi avut relevanță în stabilirea urmărilor accidentului deoarece are la bază ipoteza, nereflectată de probele administrate, că „pentru toate victimele accidentului gravitatea leziunilor a fost dată de către traumatismele cranio-cerebrale, traumatisme datorate impactului cu pomul prin decopertarea plafonului mașinii”. După cum a susținut și intimatul și după cum a rezultat din procesul verbal de cercetare la fața locului, în care s-au menționat mai multe avarii ale autoturismului (portiere stânga plus dreapta și față plus spate, aripi stânga plus dreapta, față plus spate, plafon parbriz, lunetă, geamuri laterale, capotă motor, portbagaj, bară față plus spate, far dreapta, mască față și avarii habitaclu, respectiv din declarațiile martorilor - analizate de către expertul Z. în raportul de expertiză), decopertarea plafonului mașinii nu a fost rezultatul impactului cu copacul, iar traumatismele suferite de victimă nu au fost exclusiv sau majoritar cranio-cerebrale, felul acestora din urmă fiind diferit în funcție de poziția pe care o ocupau pasagerii în autoturism.

Deși nu ar putea fi cuantificată, curtea a opinat că este posibil ca pasagerii să fi avut o anumită culpă, inclusiv cu privire la producerea accidentului deoarece au ocupat habitaclul mașinii peste limitele maxime admise ducând la limitarea spațiului avut la dispoziție de către șofer și, implicit, la micșorarea libertății de mișcare și a capacității de reacție a acestuia.

Întrucât această culpă nu poate fi cuantificată și întrucât dispozițiile Ordinului CSA nr. 21/2009 nu sunt relevante sub acest aspect, curtea, ținând seama de regula de drept conform căreia ceea ce nu s-a probat nu există (

idem est non esse et non probari

), a reținut că vinovat exclusiv pentru producerea accidentului a fost șoferul M.

Din cele arătate anterior, a rezultat că în speță erau întrunite elementele răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu și legătura de cauzalitate între cele două).

Cu toate acestea, curtea a observat că intimatul pârât Biroul Național Carte Verde din Bulgaria și prima instanță au considerat că victimele nu pot fi despăgubite, deoarece și-au dat consimțământul pentru săvârșirea faptei ilicite.

Prima instanță a reținut dispozițiile art. 27 alin.(1) din Ordinul CSA nr. 21/2009, text care prevede, printre altele, că asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, respectiv dispozițiile art. 28 alin. (1) din același act normativ, care stabilește că, în situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu.

Curtea a reținut că în speță există o cauză care exonerează de răspundere civilă persoana vinovată și anume consimțământul victimei.

Față de elementele de fapt constând în împrejurarea că pasagerii autovehiculului au consumat băuturi alcoolice cu șoferul timp de mai multe ore (toți, chiar dacă dintr-un anumit punct de vedere interesează doar șoferul, având o alcoolemie cu mult peste limita prevăzută de lege, conducerea autovehiculului în aceste condiții fiind infracțiune), în împrejurarea că s-a urcat în mașină un număr total de 6 persoane, deși capacitatea maximă a acesteia era de 5 persoane (persoana care nu încăpea pe locurile existente stătea la picioarele unui pasager de pe scaun) și în împrejurarea că nu au purtat centuri de siguranță, curtea a reținut că toți pasagerii și-au asumat riscul producerii unui eveniment rutier. Cunoscând cantitatea de alcool consumată de către șofer trebuiau și puteau realiza urmările care s-ar fi putut produce în cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată puternic sub influența alcoolului.

De asemenea, s-a făcut referire la o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, similară cu situația de fapt și de drept, conform căreia „acceptarea deplasării într-un vehicul, cunoscându-se starea de ebrietatea a celui care va conduce, precum și îndemnarea reciprocă la un asemenea act, conduc la o culpă exclusivă, pentru consecințele produse, asupra persoanelor care au contribuit la aducerea la îndeplinire a actelor materiale în urma cărora s-a produs rezultatul”, astfel că „niciunul dintre reclamanți nu se poate pretinde victimă prejudiciată moral, având în vedere asumarea în integralitate a riscului producerii unui accident cu consecințe deosebit de grave” (decizia nr. 1222 din 10.04.2014).

Având în vedere cele arătate cu privire la culpa în producerea accidentului și culpa pentru producerea urmărilor acestuia, curtea a considerat că aspectele redate din hotărârea instanței supreme sunt relevante și demonstrează că, în speță, exista o cauză care înlătura răspunderea civilă a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Reținerea unei cauze exoneratoare de răspundere în raporturile dintre persoana vinovată și reclamanți (printre aceștia figurând și rude ale pasagerului D., decedat) este producătoare de efecte juridice în raporturile juridice deduse judecății în sensul că Biroul Național de Carte Verde din Bulgaria (care ar răspunde doar în locul persoanei vinovate) nu răspunde față de reclamanți.

Pentru toate cele arătate, completând sau detaliind motivarea, acolo unde a fost cazul, curtea de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel că a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții.

Motivele de recurs ale reclamanților au fost întemeiate pe pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., solicitându-se “casarea deciziei pronunțate în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță”.

S-a criticat hotărârea atacată ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor cuprinse la art. 27 și 28 din Ordinul nr. 21/2009 emis de CSA, în sensul că, în mod eronat, s-a considerat că prezumatul consimțământ tacit al victimelor este cauza exoneratoare de la răspundere civilă, precum și a celor ale Directivei Europene 103/CE/2009 (art. 12, 13 și pct.23 din preambulul directivei).

Au arătat că nimeni nu va putea fi absolvit de culpă sau culpa privind consecințele faptelor persoanei nu va putea fi diminuată atunci când acele fapte aduc atingere sănătății sau integrității ființei umane. Nici măcar un acord sau o recunoaștere, fie chiar și scrise, din partea victimei, privind asumarea riscurilor nu produc efecte și nu duce la o diminuare a culpei făptuitorului cu privire la consecințele și urmările faptei sale.

Au menționat că exprimarea consimțământului victimei în situația dată nu se află printre cauzele de exonerare prevăzute de Ordinul nr. 21/2009, invocate de instanță, mai precis în dispozițiile art. 27 și 28 din acesta.

Au solicitat a se observa că textele de lege menționate, invocate de instanță, fac trimitere clară la culpă în producerea accidentului, iar aceasta aparține în proporție de 100% șoferului M., după cum a constatat și curtea de apel. Cu toate acestea, instanța a reținut, înlăturând susținerile sale anterioare, că vina în producerea consecințelor aparține în exclusivitate pasagerilor, statuând că aceștia și-au asumat și au acceptat în mod conștient riscul producerii unor consecințe vătămătoare asupra stării lor de sănătate în momentul în care au acceptat deplasarea, cunoscând starea de ebrietate în care se afla conducătorul auto.

În opinia recurenților, această teză, care constă în faptul că victima și-a asumat în mod conștient riscul, este total falsă și neconformă cu reglementările legale din dreptul comunitar sau din dreptul național.

Ca atare, cele două texte invocate de instanță din Ordinul nr. 21/2009, care fac trimitere la culpă în producerea accidentului, nu își găsesc, potrivit recurenților, aplicabilitatea în cauză, ci doar în anumite situații, și anume în cazul pietonului care a traversat prin loc nepermis, încălcând norme legale în vigoare, cazul biciclistului care circulă noaptea fără vestă reflectorizantă, fiind evident că în astfel de cazuri victimele pot contribui din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului acestuia. Nu este cazul defunctului D. și nici al reclamanților, victime directe, care nu au încălcat nicio normă legală și nu au săvârșit niciun fapt ilicit care să ducă la reținerea culpei lor.

Pentru a se putea reține culpa victimei, în primul rând, trebuia să se demonstreze fapta ilicită a acesteia, respectiv încălcarea normelor juridice. Culpabilitatea conduitei victimei este condiția esențială, deoarece nu există răspundere acolo unde nu există vinovăție.

Reținerea unei culpe exclusive în sarcina victimelor raportat la așa zisul consimțământ este una nelegală și încalcă flagrant normele de drept material dar și principiile statuate constituțional, și anume cele ale inviolabilității și indisponibilității corpului uman.

În dreptul intern, doctrină și practică nu se admite faptul că victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri, recurenții înțelegând a se prevala în susținere de dispozițiile noului Cod civil, respectiv de cele cuprinse la art. 1355 alin. (3) din cod.

În continuare, recurenții au criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul reținerii culpei concurente a victimelor raportat la faptul de a se urca într-o mașină cu un șofer care consumase băuturi alcoolice, de a nu purta centuri de siguranță și la faptul că a fost depășit numărul admis de pasageri, concluzionând ca acestea nu pot conduce la exonerarea răspunderii intimatului – pârât, neexistând nicio normă de drept care să consfințească argumentele instanței.

În ceea ce privește criticile sub aspectul înlăturării apărărilor reclamanților cu privire la aplicabilitatea Directivei Europene nr. 103/CE/2009, obligatorie pentru statele membre, recurenții au arătat că aceasta prevede foarte clar că excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o mașină cu un șofer sub influența băuturilor alcoolice este nelegală.

Potrivit unei jurisprudențe constante, instanța națională este obligată să interpreteze dreptul național în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 ultimul paragraf TFUE.

Au mai precizat că scopul asigurării RCA este acela de a proteja interesele persoanelor prejudiciate în accidente, iar directivele europene, completate de legislația internă, vin și arată extrem de clar că scopul unei astfel de asigurări nu ar mai fi atins dacă s-ar exclude sau s-ar diminua despăgubirile pentru situații similare celei prezente.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Prin motivele de recurs, decizia pronunțată în apel a fost criticată, prin prisma pct. 9 al art. 304 Cod procedură civilă, pentru aplicarea greșită a dispozițiilor cuprinse la art. 27 și 28 din Ordinul nr. 21/2009 emis de CSA, precum și a celor ale Directivei Europene 103/CE/2009 (art. 12, 13 și pct. 23 din preambulul acesteia).

În ceea ce privește Ordinul nr. 21/2009, în esență, s-a arătat că, în mod eronat, s-a considerat că prezumatul consimțământ tacit al victimelor este cauza exoneratoare de la răspundere civilă, în condițiile în care textele de lege invocate de instanță nu își găsesc aplicabilitatea în speță.

Critica nu poate fi primită.

Se constată astfel că instanța de apel a făcut distincție între culpa în producerea accidentului și culpa în producerea urmărilor grave ale accidentului (deces și vătămare corporală), iar din probele administrate, inclusiv raportul de expertiză tehnică și suplimentul la acesta, ținând seama și de dispozițiile  art. 28 alin. (1) și (2) din Normele RCA, aprobate prin Ordinul CSA nr. 21/2009, a reținut că pasagerii au o culpă concurentă de 50% la producerea urmărilor accidentului cu privire la viața, respectiv integritatea corporală a pasagerilor. Aceasta, deoarece în mașină s-au urcat mai mulți pasageri decât numărul maxim admis de lege pentru funcționarea autovehiculului în condiții de siguranță și pentru protejarea pasagerilor, deoarece niciunul dintre aceștia nu purta centurile de siguranță și, mai ales, deoarece cunoșteau starea de intoxicare cu alcool în care se afla șoferul.

Se observă însă că reținerea de către curtea de apel a unei culpe concurente a pasagerilor nu contrazice soluția pronunțată, în condițiile în care aceasta a reținut în același timp existența unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei.  Astfel, s-a constatat că există consimțământul victimei ceea ce înlătură caracterul ilicit al faptei, în cauză nesubzistând elementele răspunderii civile delictuale. Doar în situația în care s-ar fi putut reține existența unei fapte ilicite (așadar, în absența unei cauze care să înlăture caracterul ilicit al acesteia), ar fi devenit relevantă determinarea culpei în producerea acesteia, pentru stabilirea despăgubirilor, în raport de prevederile art. 27 din Ordinul CSA nr. 21/2009.

Se reține însă, că există anumite situații, cum este cea din speță, când în ciuda faptului că se cauzează un prejudiciu unei persoane, autorul nu răspunde pentru fapta sa proprie și ca atare nu poate fi ținut să repare prejudiciul, întrucât se constată existența unei împrejurări care înlătură caracterul ilicit al faptei.

Acest consimțământ are valoarea unei clauze de nerăspundere în sensul că anterior săvârșirii faptei, victima este de acord cu un anumit mod de a acționa al autorului, chiar dacă există posibilitatea de a suferi un prejudiciu.

Contrar susținerilor recurenților nu este vorba despre consimțământul la producerea vătămărilor corporale sau la pierderea vieții, ci de consimțământ la desfășurarea unei anumite activități în condiții improprii, apte să creeze consecințe vătămătoare, victimele asumându-și și riscul producerii acestora, declarându-se de acord cu acțiunea păgubitoare preconizată de autor.

Or, în speță, după cum au constatat instanțele fondului, persoanele vătămate s-au urcat într-o mașină condusă de un șofer împreună cu care consumaseră alcool, s-au urcat mai mulți pasageri decât numărul maxim admis de lege pentru funcționarea autovehiculului în condiții de siguranță și pentru protejarea pasagerilor și niciunul dintre aceștia nu purta centurile de siguranță.

Ca atare, nu pot fi primite susținerile recurenților – reclamanți potrivit cărora n-ar fi putut să-și dea acordul cu privire la producerea propriilor vătămări, acestea fiind nerelevante atâta timp cât, după cum s-a arătat mai sus, consimțământul victimei nu privește producerea prejudiciului ci participarea la o faptă care poate produce anumite consecințe negative, pe care și le asumă în cunoștință de cauză.

Se constată astfel că în speță nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum este reglementată prin art. 998 – 999 Cod civil din 1864, în vigoare la data producerii accidentului, atâta timp cât caracterul ilicit al faptei a fost înlăturat, așa cum s-a arătat mai sus, prin consimțământul victimelor.

Or, neexistând o faptă ilicită, care constituie o condiție

sine qua non

a angajării răspunderii civile delictuale, rezultă că în cauză nu sunt întrunite elementele respectivei răspunderi.

Referitor la susținerile recurenților potrivit cărora nu sunt permise clauzele sau convențiile în legătură cu dreptul la viață sau la integritate, se observă că în speță este vorba de nerăspundere civilă delictuală sub aspect patrimonial.

În ceea ce privește criticile referitoare la existența raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, se constată că acesta nu a fost negat de către instanța de apel, câtă vreme, prioritar de analizat a fost un alt aspect, referitor la subzistența caracterului ilicit al faptei.

Nu poate fi primită nici trimiterea făcută de recurenți la prevederile art. 1355 alin. (3) din noul Cod civil, neaplicabile speței, în raport cu data producerii accidentului, respectiv 24.04.2010.

În ceea ce privește Directiva Europeană 103/CE/2009, s-a susținut, în esență, că prin aceasta se prevede că este nelegală excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o mașină cu un șofer aflat sub influența băuturilor alcoolice.

Nici această critică nu poate fi primită.

Se observă astfel că dispozițiile respectivei directive au fost menționate în mod trunchiat de către recurenți.

Într-adevăr, prin acestea nu este reglementată o excludere

de plano

de la beneficiul asigurării, însă potrivit paragrafului 23 din Directivă, prin aceste prevederi se instituie o prezumție relativă conform căreia pasagerul nu este în mod obișnuit în măsură să evalueze gradul de intoxicare a șoferului.

Prin urmare, în situația în care pasagerii ar fi putut să evalueze gradul de intoxicare al șoferului, cum a fost cazul în speță, în condițiile în care au consumat împreună cu acesta băuturile alcoolice, din interpretarea

a contrario

a textului cuprins în paragraful 23 din Directiva 103/CE/2009 reiese că respectivii pasageri nu pot beneficia de despăgubiri.

Nu poate fi primită nici susținerea recurenților potrivit căreia instanța de apel nu ar fi ținut seama de directiva europeană menționată, având în vedere că pornind inclusiv de la prevederile acesteia, în virtutea  principiului supremației dreptului comunitar, a constatat că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 trebuie interpretate în lumina respectivului act. A reținut totodată că Biroul Național Carte Verde din Bulgaria răspunde la fel ca o societate de asigurări care ar fi avut încheiat contract de asigurare de răspundere civilă auto, obligatorie, pasagerii autovehiculului implicat în accident nefiind excluși de la asigurare, astfel că, în măsura în care se reține că persoana vinovată de producerea accidentului răspunde față de aceștia, Biroul Național Carde Verde din Bulgaria răspunde în locul persoanei vinovate decedate.

În consecință, existând o cauză exoneratoare de răspundere civilă, prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, respectiv consimțământul persoanelor vătămate, aceasta produce efecte și față de intimatul - pârât, întrucât a fost chemat să răspundă în locul autorului faptei.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de reclamanți a fost respins, ca nefondat.