ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 525/2016

Decizia nr. 525/2016

Deliberând asupra recursului de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 336 din 8 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014, s-a respins cererea de suspendare a executării Deciziei penale nr. 812 din 8 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2005.

S-a admis cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 465 C. proc. pen., de revizuientul A. împotriva Deciziei nr. 812 din 8 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2005, s-a desființat, în parte, decizia sus menționată, numai în ceea ce îl privește pe revizuentul A. și a fost trimisă cauza spre rejudecare secției penale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 541/2004 din 18 februarie 2006, emis de Tribunalul Gorj în baza sentinței penale nr. 461 din 20 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Gorj, definitivă prin Decizia penală nr. 812 din 8 februarie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului A. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 541/2004 din 18 martie 2006 emis de Tribunalul Gorj în baza sentinței penale nr. 461 din 20 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Gorj, definitivă prin Decizia penală nr. 812 din 8 februarie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

II. În primul ciclu procesual, prin sentința penală nr. 478 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Gorj, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații B. și A. din infracțiunile prevăzute de art. 174 raportat la art. 175 lit. d) C. pen. (1969), combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 192 alin. (2) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) și f) C. pen. (1969), în infracțiunile prevăzute de art. 174 rap. la art. 175 lit. d) C. pen. (1969), combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 192 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 211 alin. (1) și alin. (2)

1

lit. a) și c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33, 34 C. pen. (1969).

În baza art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și c) C. pen. (1969), inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen. (1969), același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul B., să execute pedeapsa cea mai grea, de 21 ani închisoare, ce a fost sporită cu 2 ani închisoare, acesta urmând să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 23 ani închisoare, cu 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. (1969).

Pe perioada prev. de art. 71 C. pen. (1969), inculpatului i-au fost interzise drepturile prev. de art. 64 C. pen. (1969).

S-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada executată în arest preventiv, începând cu 29 iunie 2002, la zi, menținându-se starea de arest față de inculpat.

În baza art. 211 alin. (1) și (2)

1

lit. a) și c) C. pen. (1969), inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen. (1969), același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 21 ani închisoare, ce a fost sporită cu 2 ani închisoare, inculpatul urmând să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 23 ani închisoare, cu 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. (1969).

Pe perioada prev. de art. 71 C. pen. (1969), inculpatului i-au fost interzise drepturile prev. de art. 64 C. pen. (1969).

S-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada executată în arest preventiv, începând cu 29 iunie 2002, la zi, menținându-se starea de arest față de acesta.

S-a constatat recuperat prejudiciul produs părții civile C., prin săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

În solidar, inculpații au fost obligați să plătească acestei părți civile suma de 20.000.000 lei, despăgubiri civile (cheltuieli ocazionate de înmormântarea victimei).

În esență, prima instanță a reținut că, la data de 28 iunie 2002, inculpații B. și A. au hotărât să pună în aplicare planul infracțional stabilit anterior, de a sustrage valori din locuința martorului C., situată în Târgu Jiu, cunoscând că la domiciliul se află mama acestuia, victima D., care avea deficiențe locomotorii și că, pe timpul zilei, locuia singură, ținând, de obicei, ușa de la intrarea în locuință deschisă, pentru ca, astfel, să permită vecinilor să o ajute, în situația când ar fi fost în nevoie.

În acest sens, după ce au părăsit locuința lui A., cei doi inculpați s-au deplasat cu troleibuzul, spre centrul orașului Târgu Jiu, în jurul orei 15.45, cei doi coborând din autovehicul.

Apoi, inculpații s-au deplasat la apartamentul unde locuia victima D., pătrunzând în interior, prin ușa întredeschisă. Aici, la sugestia inculpatului B., celălalt inculpat, A., a rămas în sufragerie, unde se găsea victima, cu scopul „de a se ocupa de bătrână", pe când inculpatul B., prin forțarea ușii, a pătruns în dormitorul apartamentului, încăpere unde bănuia că se află valori importante.

În acest timp, inculpatul A. a imobilizat-o pe victimă, legându-i mâinile la spate, pentru ca, apoi, să-i pună un căluș în gură, iar peste cap să-i înfășoare cearșaf.

După căutări înverșunate, în dormitor, inculpatul B. a găsit suma de 15.600.000 lei, aflată într-un buzunar al unui sacou (bancnote de 100.000 și 500.000 lei); revenind în sufrageria apartamentului, acesta a constatat că victima era căzută pe podea, lângă ea aflându-se inculpatul A.

Cei doi au părăsit locul faptei, deplasându-se, în continuare, la casa de schimb valutar Târgu Jiu, unde își desfășoară activitatea martorul E. Acesta i-a solicitat inculpatului B. actul de identitate, și, întrucât nu-l avea asupra sa, l-a determinat pe coinculpatul A. să prezinte acesta datele sale de identitate, în vederea efectuării schimbului valutar. A. a primit suma de 400 euro pentru care a achitat 13.400.000 lei, ocazie cu care i-a fost înmânat buletinul de schimb valutar (la ora 16,50).

În continuare, inculpații s-au deplasat la magazinul din Târgu Jiu, apoi, au mers în piața centrală a orașului, de unde inculpatul B. a cumpărat un portmoneu în care a introdus suma de 400 euro, cât și suma de 1.700.000 lei.

După aceasta, cei doi au servit câte o bere la un bar situat în apropierea pieței respective, loc de unde s-au deplasat înspre locuința inculpatului A., folosindu-se de troleibuz, iar în zona Artego, inculpații au mai consumat câte o bere la un bar.

În acest local, aflat în apropierea apartamentului inculpatului A., a venit și martora G., care, i-a propus coinculpatului B. să meargă, împreună, în locuința martorei F., situată în același bloc cu aceea aparținând inculpatului A., întrucât bănuia că fostul ei concubin - B., are asupra sa o importantă sumă de bani. Acesta a urcat cu martora G. în garsoniera martorei F., însă a refuzat să întrețină raporturi sexuale cu aceasta, temându-se, că astfel, i se va sustrage suma de bani pe care o avea asupra sa.

În seara zilei de 28 iunie 2002, inculpatul B. a fost identificat de organele de poliție, iar la percheziția corporală efectuată, asupra acestuia au fost găsite 8 bancnote a câte 50 euro, fiecare, suma de 1.700.000 lei în bancnote de câte 100.000 lei, precum și un bilet cu mențiunea „cursa regulată Târgu Jiu - Milano", alături de un portmoneu de culoare crem.

Inculpatul B. a recunoscut faptele ce i-au fost imputate, declarând că le-a săvârșit împreună cu coinculpatul A. Acesta din urmă a negat că ar fi participat alături de coinculpatul B., apărându-se în sensul că, între orele 15.30 - 17.00, din ziua de 28 iunie 2002, s-a aflat la domiciliul său, iar la ora 17.00, a fost trezit din somn de coinculpatul B., care l-a invitat să meargă în oraș, în zona pieței centrale, unde avea să efectueze un schimb valutar, fără a-i preciza de unde provine suma de bani ce urmează a fi schimbată.

S-a reținut de prima instanță că, activitatea infracțională a celor doi inculpați, consumată în împrejurările mai sus descrise, întrunește conținutul constitutiv al infracțiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie și violare de domiciliu, fapte prev. de art. 174, rap. la art. 175 lit. d) C. pen. (1969), combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) și c) C. pen. (1969) și art. 192 C. pen. (1969), pentru fiecare dintre făptuitori, cu aplic. art. 33 și art. 34 C. pen. (1969).

La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaților s-au avut în vedere criteriile înscrise în art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptelor săvârșite, decurs din urmările produse și din modul de acționare adoptat, pe de o parte, dar și unele elemente ce țin de persoana făptuitorilor, necunoscuți cu antecedente penale, unul dintre aceștia - B., sincer în raport cu învinuirile aduse, pe de altă parte.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel inculpații B. și A., sub aspectul greșitei individualizări a pedepselor aplicate, ca fiind prea aspre, iar inculpatul A. a formulat și critici de nelegalitate și netemeinicie, în sensul greșitei sale condamnări, invocând un probatoriu incomplet, neconcludent și înlăturarea apărărilor ce demonstrau absența sa de la locul comiterii faptelor, în momentul săvârșirii lor.

Prin Decizia penală nr. 30 din 28 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția penală, au fost admise apelurile formulate de inculpați, s-a desființat hotărârea instanței de fond și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se proceda la reaudierea inculpaților, readministrarea probatoriului și administrarea unor noi probatorii, în vederea stabilirii împrejurărilor de fapt ale cauzei și calificării juridice corecte a faptelor deduse judecății.

În cel de-al doilea ciclu procesual, după administrarea probatoriului astfel cum s-a dispus de către instanța de control judiciar, valorificând sub aspect probator, în coroborare cu celelalte elemente probatorii și concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din 8 noiembrie 2004 privind comportamentului simulat al celor doi inculpați, supuși testului poligraf, prin sentința penală nr. 461 din 20 decembrie 2004, Tribunalul Gorj, rejudecând cauza, a dispus schimbarea juridică dată unora dintre faptele pentru care s-a dispus recalificarea juridică a faptelor din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și e) C. pen. (1969), în infracțiunea prev. de art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și c) C. pen. (1969). Reținând vinovăția inculpaților B. și A. în comiterea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată, a condamnat inculpații la pedepse de câte 21 de ani de închisoare pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, prev. și ped. de art. 174-175 lit. d) și art. 176 lit. d) C. pen. (1969) și câte 7 ani pedeapsă complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen.; la câte 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1) și alin. (2)

1

lit. a) și c) C. pen. (1969) și respectiv, la câte 5 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. (1969), a contopit pedepsele aplicate, dispunând ca inculpații să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 21 ani închisoare, ce a fost sporită cu 2 ani închisoare, fiecare inculpat având, în final, de executat pedeapsa rezultantă de 23 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. (1969).

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpaților, perioada executată în arest preventiv, începând cu 29 iunie 2002, la zi, fiind menținută starea de arest a acestora.

Pe perioada prev. de art. 71 C. pen. (1969), celor doi inculpați le-au fost interzise drepturile prev. de art. 64 C. pen. (1969).

S-a constatat ca fiind recuperat prejudiciul produs prin comiterea infracțiunii de tâlhărie.

Inculpații au fost obligați, în solidar, la plata sumei de câte 20.000.000 lei, despăgubiri civile către partea civilă C.

Analizând probele administrate, după casare, prima instanță a reținut că vinovăția și participația celor doi inculpați este demonstrată de declarațiile acestora, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul B. a participat nemijlocit la săvârșirea faptelor, chiar inculpatul A. a recunoscut că a participat la efectuarea schimbului în valută a sumei sustrasă din locuința victimei.

A mai apreciat prima instanță că declarațiile inculpatului B., ce îl exclud pe coinculpatul A., de la săvârșirea celor trei infracțiuni, sunt nesincere, în planul adoptării soluției fiind valorificate și apreciate ca veridice acelea date de inculpat la debutul urmăririi penale, în care este relatat modul de comitere a faptelor, împreună cu coinculpatul A. Totodată, s-a mai reținut că împrejurările de fapt sunt confirmate și de primele declarații ale martorei G. care, în privința inculpatului A., confirmă faptul că a plecat din domiciliul său, împreună cu inculpatul B., înainte de orele 16.00.

Acestor elemente de probă li se alătură buletinul de schimb valutar, din cuprinsul căruia, rezultă că ora de efectuare a operațiunii - 163, nu poate fi pusă la îndoială, cum nu pot fi puse la îndoială nici concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din 2003, efectuat de Serviciul Criminalistic al Inspectoratului de Poliție a Județului Gorj, din care rezultă că nodurile de la legătura cu care a fost imobilizată victima, erau atipice, profesionale, și care, din punctul de vedere al complexității, implicau participarea a două persoane.

În considerentele hotărârii, în sprijinul învinuirii, au fost invocate și rezultatele testului poligraf, administrat de Laboratorul Central poligraf din cadrul Institutului de Criminalistică, potrivit cu care, la întrebările relevante adresate celor doi inculpați, s-au evidențiat modificări psihofiziologice, semnificativ - caracteristice reactivității emoționale, fapt ce a condus la concluzia detecției comportamentului simulat al inculpaților.

Susținerea inculpatului A., în sensul că nu a participat efectiv la săvârșirea faptelor, ci doar la efectuarea schimbului valutar, aflându-se în prezența inculpatului B., numai după orele 16.00 - 17.00, s-a apreciat că este infirmată de depoziția martorei G., dată în fața procurorului, declarație care se coroborează cu momentul indubitabil al efectuării schimbului valutar - ora 1630, operațiune la care au fost prezenți ambii inculpați.

Apărarea aceluiași inculpat este infirmată, totodată, și de legăturile apropiate pe care acesta le avea cu inculpatul B., cât și de împrejurarea că, întrucât copilărise într-un apartament aflat în vecinătatea locuinței victimei, cunoștea locul în care s-au săvârșit faptele.

La individualizarea pedepselor ce s-au aplicat inculpaților, instanța a avut în vedere criteriile înscrise în art. 72 C. pen. (1969), respectiv gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptelor săvârșite, pe de o parte, dar și unele elemente ce privesc persoana făptuitorilor, pe de altă parte.

Pe latură civilă, în considerarea suportului probatoriu administrat, cu referire la dispozițiile art. 14 C. proc. pen. anterior și art. 998, 999 C. civ. anterior, au fost obligați inculpații, în solidar, la 20.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă C., reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de înmormântarea mamei sale, victima D.

Împotriva hotărârii au formulat apel inculpații B. și A., primul criticând hotărârea doar sub aspectul greșitei individualizări judiciare a pedepselor, ca fiind prea aspre, iar criticile celui de-al doilea inculpat au vizat nelegalitatea și netemeinicia sentinței, în sensul lipsei unor elemente probatorii concrete care să confirme participarea sa, alături de coinculpatul B., la cele trei fapte pentru care a fost condamnat.

Prin Decizia penală nr. 284 din 22 septembrie 2005 a Curții de Apel Craiova, secția penală, au fost admise apelurile declarate de inculpații B. și A., desființată sentința penală nr. 461/201 decembrie 2004 a Tribunalului Gorj sub aspectul laturii penale și civile și rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 174 rap. la art. 175 lit. d) combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1), alin. (2)1 lit. a) și c) C. pen. (1969) și art. 192 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen. anterior s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestui inculpat, dacă nu se află arestat în altă cauză.

Cu privire la inculpatul B., s-a dispus schimbarea încadrării juridice date unora dintre faptele pentru care a fost trimis în judecată din infracțiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. (1969) în art. 192 alin. (1) Cod penal (1969), respectiv din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) și c) C. pen. (1969) în infracțiunea prevăzută art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) C. pen. (1969).

În baza art. 192 alin. (1) C. pen. (1969) a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 211 alin. (1), alin. (2)

1

lit. c) C. pen. (1969) a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 174, 175 lit. d) combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969) a fost condamnat același inculpat la pedeapsa principală de 21 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. (1969), pedeapsă complementară.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-au contopit pedepsele aplicate și s-a dispus ca inculpatul B., să execute pedeapsa cea mai grea, de 21 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. (1969).

S-a făcut aplicarea art. 64 și art. 71 C. pen. (1969).

S-a dedus, în continuare, detenția preventivă executată de inculpat, începând cu 20 decembrie 2004, la zi, menținând starea de arest față de acesta.

Pe latură civilă, instanța de apel a obligat pe inculpatul B. la despăgubiri civile în sumă de 2000 lei, către partea civilă C., și a înlăturat dispoziția de obligare solidară a inculpatului A., la plata acestei sume.

Pentru a dispune astfel, instanța de control judiciar a constatat cu privire la inculpatul A. că, prima instanță a apreciat, în baza unui probatoriu neconcludent atunci când a stabilit participația și vinovăția inculpatului la comiterea celor trei infracțiuni pentru care acesta a fost trimis în judecată. A mai reținut instanța de control judiciar că probatoriile administrate în faza urmăririi penale cât și a instanței de judecată, în cele două cicluri procesuale, nu confirmă învinuirile aduse inculpatului A. -coautor la săvârșirea faptelor prev. de art. 174 rap. la art. 175 lit. d) C. pen. (1969) combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1) și alin. (2)1 lit. a) și c) C. pen. (1969) și art. 192 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplic. art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. (1969).

Astfel, s-a apreciat de instanța de apel că, probele reținute de prima instanță ca fiind relevante în dovedirea vinovăției inculpatului A., respectiv, declarațiile coinculpatului B. (de la debutul urmăririi penale și până la data de 1 aprilie 2013), declarația martorei G. din data de 4 iulie 2002 ce confirmă împrejurarea că schimbul valutar a fost realizat la data de 28 iunie, orele 1650, concluziile rapoartelor de constatare tehnico-științifică privind comportamentul disimulat al celor doi inculpați nu sunt susținute de alte elemente probatorii concrete care să dovedească implicarea lui A. în comiterea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

S-a reținut că, în condițiile în care, inculpatul B. a revenit asupra depozițiilor inițiale și a relatat instanței de judecată că a participat singur la comiterea faptelor și că l-a implicat pe inculpatul A. doar în activitatea de schimb valutar prin solicitarea actului de identitate a acestuia din urmă, fără a-i spune de unde provin banii iar depozițiile martorei G. nu confirmă prezența inculpatului A. la locul faptei, participarea la uciderea victimei D., prin pătrunderea fără drept în domiciliul acesteia, ci doar împrejurarea că, în jurul orelor 16, coinculpații au plecat de la domiciliul lui A. în oraș și au revenit în jurul orelor 17.00, fapt ce susține ipoteza apărării, în sensul prezenței celor doi la efectuarea schimbului valutar pentru inculpatul B., nu se poate aprecia că aceste probe pot fundamenta o soluție de condamnare pentru fapte atât de grave. Totodată, s-a mai reținut de instanța de control judiciar și faptul că, martorul H. care la data de 18 iulie 2002, încarcerat la Penitenciarul Târgu Jiu, la inițiativa sa a dat o declarație în fața procurorului în care, inițial, a relevat aspecte privind implicarea lui A. la comiterea faptelor împreună cu B., ulterior, în fața instanței a revenit asupra celor declarate, în sensul că nu cunoaște nimic în legătură cu cele întâmplate.

Având în vedere aceste aspecte precum și faptul că, concluziile raportului de constatare tehnico - științifică din 1 aprilie 2003, efectuat de Serviciul criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliție a Județean, au fost infirmate de examinările comparative efectuate de specialiștii cu ocazia efectuării expertizei traseologice, în cursul cercetării judecătorești în apel, potrivit cărora nodurile legăturii folosite pentru a imobiliza victima, sunt comune, iar nu profesionale, putând fi executate și de o singură persoană, instanța de control judiciar a apreciat că, în lipsa unor probe concludente care să dovedească participația inculpatului A. la comiterea celor trei infracțiuni reținute în sarcina acestuia, se impune pronunțarea unei soluții de achitare, întemeiat pe dispozițiile art. 10 lit. c) C. proc. pen. (1969).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova invocând nelegalitatea și netemeinicia deciziei sub aspectul greșitei achitări a inculpatului A. și inculpatul B. care a formulat critici sub aspectul greșitei încadrări juridice date faptelor și a individualizări judiciare a pedepsei aplicate, solicitând reducerea cuantumului pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 812 din 8 februarie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, cu majoritate, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 284 din 22 septembrie 2005 a Curții de Apel Craiova, s-a casat decizia atacată și a fost menținută sentința penală nr. 461 din 20 decembrie 2004 a Tribunalului Gorj.

A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B. împotriva aceleiași decizii.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului B. durata reținerii și arestării preventive de la 29 iunie 2002 la 8 februarie 2006 și pentru inculpatul A. de la 29 iunie 2002 până la data punerii efective în libertate dispusă prin decizia atacată.

A fost obligat inculpatul B. la plata sumei de 220 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

Referitor la calea de atac prin care urmează a fi remediată de către instanța națională, încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcare constatată de Curtea Europeană prin decizia din 17 decembrie 2013, în cauza A. c. României, în contextul intrării în vigoare, la 1 februarie 2014, a N.C.P.P. și stabilirii a două grade de jurisdicție în judecarea cauzelor, se constată că este recursul, cale ordinară de atac, având în vedere și Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicat în M. Of. nr. 159 din 6 martie 2015.

Astfel, în rejudecarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova privind pe inculpatul A., s-a dat eficiență jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că atunci când o instanță de recurs este sesizată cu soluționarea unei cauze în fapt și în drept și este învestită să analizeze în ansamblul ei problema vinovăției sau a nevinovăției, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor probleme ftiră aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de inculpatul care susține că nu a comis fapta considerată infracțiune (hotărârile Ekbatani c. Suediei și Constantinescu c. României).

Față de aspectele pe care Înalta Curte trebuie să le analizeze, pentru a se pronunța asupra recursului formulat de Parchet, care privesc vinovăția intimatului inculpat A., ce au un caracter esențialmente faptic și, ținând seama de împrejurarea că față de inculpat au fost adoptate soluții de condamnare și achitare succesive de către instanțele ierarhic inferioare, în baza acelorași probe, în rejudecarea recursului, au fost administrate nemijlocit probe, pentru a verifica eroarea de fapt invocată și pentru a da posibilitatea intimatului inculpat să își facă o apărare în cauza dedusă judecății. în acest sens, s-a avut în vedere și decizia din 17 decembrie 2013 a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza A. c. României, prin care Curtea a apreciat că, nu corespunde exigențelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, omisiunea audierii în mod direct a inculpatului și administrării de probe de către instanța de recurs, în contextul în care hotărârile pronunțate în cazul inculpatului de cele două instanțe inferioare, în cele două cicluri procesuale, au fost contradictorii.

Astfel, la termenul din data de 7 ianuarie 2015 a fost audiat inculpatul A. și a fost admisă proba cu înscrisuri pe situația de fapt solicitată de acesta, înscrisurile fiind atașate la dosarul cauzei (filele 40-43 și fila 48 vol. 1 dos. instanță).

La termenul din data de 18 februarie 2015 a fost audiată partea civilă C. și martorul B. iar, la termenul din data de 13 mai 2015, au fost audiați martorii I. și E. Audierea martorilor J. și G. s-a realizat la termenul din data de 9 septembrie 2015, iar a martorului K., la termenul din data de 7 octombrie 2015, constatându-se, totodată, imposibilitatea audierii martorului K.care este plecat din țară și nu se cunoaște adresa acestuia.

Dezbaterile asupra recursului au avut loc la termenul din data de 7 octombrie 2015, pronunțarea fiind amânată succesiv până la data de 4 noiembrie 2015 când cauza a fost repusă pe rol având în vedere adresa Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj nr. x/VII/1/2015 din data de 2 noiembrie 2015, fiind fixat termen de judecată la 2 decembrie 2015.

La termenul de judecată din 30 martie 2015, după repunerea cauzei pe rol, s-a procedat la audierea martorului L., încarcerat în Penitenciarul Craiova, martor la care se face referire în adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj nr. x/VII/1/2015 din data de 2 noiembrie 2015.

Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) și (2) C. proc. pen. 1969, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 284 din 22 septembrie 2005 a Curții de Apel Craiova, secția penală, în privința inculpatului A., pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prealabil analizării recursului formulat în cauză, se impun a fi făcute câteva precizări referitoare la limitele rejudecării căii ordinare de atac, în contextul adoptării Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of., Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, prin care sunt limitate cazurile de casare ce pot fi analizate de către instanța de control judiciar doar la aspecte ce țin de legalitatea hotărârii.

Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs. Având în vedere și prevederile art. 2 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of., Partea I nr. 89 din 12 februarie 2013, care stabilesc că dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen. cu modificările și completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, se poate concluziona că, limitele rejudecării acestui recurs sunt date de dispozițiile art. 385 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În consecință, rejudecarea recursului și analizarea deciziei atacate sunt incidente dispozițiile art. 385 C. proc. pen., dispoziție legală sub incidența căreia s-a constatat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil (în varianta în care erau incidente toate cele 21 cazuri de casare).

Fiind stabilite limitele rejudecării cauzei, se constată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, invocând, în esență, greșita achitare a inculpatului A. în ceea ce privește cele trei infracțiuni pentru care s-a dispus trimiterea acestuia în judecată, în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. (1969), respectiv faptele nu au fost săvârșite de inculpat. In concluziile scrise și susținute oral în fața instanței, reprezentantul Ministerului Public a arătat că, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. anterior, probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar instanța de apel, în mod greșit, a dispus achitarea inculpatului A., în condițiile în care, a luat în considerare numai declarațiile martorilor date în fața instanței de fond și apel și a înlăturat declarațiile acestora din cursul urmăririi penale ce au fost date la un moment apropiat comiterii faptelor, la fel procedând și cu depozițiile coinculpatului B. care a revenit asupra declarațiilor date în cursul urmăririi penale.

S-a mai arătat că, instanța de apel nu a avut în vedere declarațiile martorilor K.și M. care susțin varianta acuzării privind participația inculpatului A. la comiterea faptelor, după cum nu a reținut corect nici rezultatul expertizei traseologice efectuate în apel. Astfel, deși se concluzionează de expert că nu s-a putut stabili dacă pentru imobilizarea victimei și executarea nodului au fost sau nu două persoane, în condițiile în care au fost folosite alte materiale decât cel din care a fost confecționat prosopul folosit efectiv pentru imobilizarea victimei, iar B. a executat un nod care nu se aseamănă cu cele din planșele foto efectuate la locul faptei, instanța de apel a reținut că rezultatul expertizei a fost în sensul că nodurile legăturii au putut fi realizate de o singură persoană.

De asemenea, s-a mai susținut și faptul că nu au fost avute în vedere încercările inculpatului A., prin intermediul fratelui său, de a determina anumiți martori să declare o altă oră decât intervalul orar la care a fost văzut de aceștia în oraș sau plecând de la domiciliul său, după cum nu au fost avute în vedere nici concluziile rapoartelor de constatare privind comportamentul disimulat al ambilor inculpați.

Analizând criticile formulate de Parchet, care se circumscriu cazului de casare prev. art. 385 pct. 18 C. proc. pen. 1969, Înalta Curte constată că, eroarea gravă de fapt poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de instanță este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să îndeplinească două condiții, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume, să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. In considerarea acestor aspecte de ordin teoretic și a deciziei în interesul Legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de recurs va analiza întregul material probator administrat/readministrat în cauză, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau împrejurările considerate esențiale lămuririi cauzei să fie neverificabile.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a comis o eroare gravă de fapt cu privire la stabilirea neparticipării inculpatului A. la comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, întrucât aspectele reținute prin decizia atacată sunt în neconcordanță vădită cu probele, consecința ignorării unor probe și acordării unei încrederi excesive altora, neluării în considerare a conținutului unor mijloace de probă care prin împrejurările esențiale relevate confirmă comiterea de către inculpat, în calitate de coautor a infracțiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie în formă agravantă și violare de domiciliu.

În concordanță cu dispozițiile procedurale ce reglementează desfășurarea judecății și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ce reglementează dreptul la un proces echitabil, probele din cursul urmăririi penale trebuie administrate nemijlocit în condiții de publicitate, în fața unei instanțe independente, așa încât, soluția pronunțată de instanța de judecată nu se poate baza exclusiv pe probele din faza de urmărire penală sau numai pe cele administrate în faza cercetării judecătorești. Desigur, instanța de judecată trebuie să analizeze ansamblul probator cu respectarea dispozițiilor art. 63 C. proc. pen., putând să rețină sau, după caz, să înlăture unele din aceste probe, în parte sau în totalitate, în situația în care nu se coroborează cu restul probelor administrate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că pentru stabilirea adevărului, în cauză, nu pot fi avute în vedere doar declarațiile date de inculpați și martori în faza cercetării judecătorești, astfel cum a apreciat instanța de apel, ci ele trebuie analizate în mod critic, prin raportare la toate probele administrate în toate fazele procesuale.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că, inculpații A. și B. au fost trimiși în judecată prin rechizitoriile nr. 884 din data de 15 noiembrie 2002 și nr. 972 din 30 iulie 2003 întocmite de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, reținându-se că, cei doi s-au cunoscut în luna martie a anului 2001, relațiile dintre aceștia fiind apropiate prin prisma relației de concubinaj dintre B. și G., cumnata lui A. Inculpatul B. era angajat la partea civilă C., ca muncitor necalificat, unde efectua diverse activități în construcții și în tapițerie, Relevanță în acest sens prezintă declarațiile părții civile C., I. care au arătat că B. a fost angajat la asociația familială a acestora unde a efectuat și activități de tapițerie, declarațiile martorei J., G. și a inculpaților A. și B. care au arătat că B. și G. au avut o relația de concubinaj.

Încă din primăvara anului 2002 cei doi inculpați au plănuit să plece împreună la muncă în străinătate, însă din lipsă de resurse financiare au amânat acest moment. împrejurarea că inculpații urmăreau să plece la muncă în străinătate este susținută chiar de inculpatul A. care în suplimentul la declarația din data de 1 aprilie 2003 (filele 99-100 dos. Tribunalul Gorj) a arătat că, documentul referitor la cursele de pasageri pentru plecarea în străinătate l-a luat de la sediul Serviciului Pașapoarte cu un an înainte, în condițiile în care a plănuit să plece împreună cu cumnatul său și inculpatul B. la muncă în străinătate. Și inculpatul B. în suplimentul la declarația din data de 1 aprilie 2003 (filele 101-102 dos. Tribunalul Gorj) a arătat că știa de intenția lui A. de a pleca în străinătate, întrucât acesta îi ceruse o sumă de bani cu împrumut urmând să i-o restituie când va obține bani din munca prestată în străinătate. în același sens, sunt și depozițiile martorei J. care a arătat că știe că inculpatul dorea să plece în străinătate, discutând despre acest aspect (declarațiile din data de 20 iunie 2002, fila 125 d.u.p., data de 28 aprilie 2005, fila 102 dos. inst. apel și data de 9 septembrie 2015, filele 163-164 dos. inst. recurs).

Relevanță sub acest aspect prezintă și biletul cu mențiunile privind orarul curselor pentru traseul Târgu Jiu - Milano, găsit la data de 28 iunie 2002 de către organele de cercetare asupra inculpatului B., despre care ambii inculpați au recunoscut că i-a fost dat de inculpatul A. (declarațiile inculpatului din data 13 iulie 2004 și 7 ianuarie 2005, filele 38-39, vol. 1 dos. instanță rejudecare recurs și ale inculpatului B. din datele de 13 iulie 2004 și 7 aprilie 2005, fila 74 dos. instanță apel), chiar dacă variantele prezentate de inculpați cu privire la inițiativa și momentul plecării în străinătate au fost contradictorii.

În acest context, în luna iunie 2002, inculpații B. și A. au luat hotărârea de a sustrage valori de la locuința părții civile C., pe care inculpatul B. îl cunoștea din perioada în care lucrase la firma acestuia (la acel moment se afla în concediu de 2 săptămâni, solicitat și acordat de partea civilă C. pentru a se deplasa la Buzău), iar inculpatul A. din perioada în care locuise la mama sa, într-un apartament apropiat de cel al părții civile, cu soția acestuia fiind și coleg de școală. Ambii inculpați cunoșteau împrejurarea că partea civilă locuiește împreună cu soția și cu mama sa, persoană în vârstă, ce avea un deficit locomotor (hemipareză), în urma unui accident vascular, fapt ce îi permitea să se deplaseze cu greutate, astfel că, în timpul zilei aceasta lăsa ușa de la intrare în apartament neasigurată pentru ca vecinii să o poată ajuta în caz de urgență, întrucât fiul și nora sa veneau târziu acasă.

Faptul că inculpatul A. cunoștea programul soților C., structura apartamentului, împrejurarea că la locuința părții civile se afla doar victima D. care avea un deficit locomotor și se deplasa cu greutate, este confirmat atât de depozițiile părții civile C. (din 4 martie 2003, 14 octombrie 2003 și 18 februarie 2015) cât și ale soției acestuia, martora I. (din 21 septembrie 2004. 14 octombrie 2003 și 13 mai 2015), care au arătat că inculpatul A. a fost coleg de școală cu I., au locuit în același bloc, mama acestuia fiind persoana care a anunțat-o pe martoră despre accidentul vascular suferit de soacra sa. Soții Petrescu au mai relevat și faptul că, în cursul anului 2002, A. a venit la casa pe care o construiau pentru a-i ajuta la lucrări, însă nu au ajuns la o înțelegere, iar martora I. a relatat că știa de la victimă că inculpatul a fost la domiciliul lor pentru a-și oferi serviciile în realizarea construcției casei.

Cunoscând aceste împrejurări, inculpații B. și A., în ziua de 28 iunie 2002, au hotărât să acționeze, astfel că, inculpatul A., în acea zi, a plecat din localitatea Runcu, jud. Gorj, unde se afla la muncă, în perioada de probă, în jurul orelor 13.30, cu o mașină de ocazie. Pe drum, l-a văzut pe martorul K., patronul societății comerciale unde era în probă de lucru, context în care i-a solicitat acestuia suma de 100 lei pentru munca prestată în acea zi, apoi, cu un alt autovehicul și-a continuat drumul spre localitatea Târgu Jiu.

Contrar celor constate de instanța de apel, Înalta Curte reține că în cauză sunt elemente probatorii concrete care fac dovada programului inculpatului din acea zi și îl plasează la locul comiterii faptelor.

Astfel, referitor la ora plecării inculpatului A. din localitatea Runcu, martorul K. a arătat că, la data de 28 iunie 2002, inculpatul se afla în perioada de probă și a executat lucrări de reparații la școala din localitate, iar în jurul orelor 14.00-14.30 s-a întâlnit cu acesta la o distanță de 3 km de punctul de lucru, i-a dat suma de 100 lei, după care nu l-a mai văzut. După arestarea inculpatului a fost căutat de fratele acestuia care i-a solicitat martorului să-i dea o adresă din care să rezulte ora la care a plecat de la muncă, act eliberat de martor (declarațiile din data de 10 decembrie 2002, fila 28 dos. Tribunalul Gorj, din 21 septembrie 2004 prin care și-a menținut depozițiile date anterior în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, fila 73 dos. Tribunalul Gorj și din 16 iunie 2005, fila 125 dos. instanță apel ). În același sens, este și depoziția martorului O. care a arătat că în ziua de 28 iunie 2002, ultima zi în care s-a prezentat la muncă inculpatul A., a plecat de la lucru în jurul orelor 13.00-13.30, iar înainte de plecare a întrebat o persoană cât este ora (declarațiile din data de 10 decembrie 2002, fila 27, din 21 septembrie 2004, fila 75 dos. Tribunalul Gorj, 21 septembrie 2004). în declarația dată în fața instanței de recurs la data de 7 octombrie 2015, martorul a relatat că inculpatul A. a plecat de la muncă, în jurul orelor 14.00-14.10, pentru a lua cursa de la ora 15.00, că a efectuat activități de vopsitorie, nu a observat ca inculpatul să se simtă rău și este posibil ca ora reală a plecării acestuia de la muncă, să fie 13.10 astfel cum a declarat inițial în fața organelor judiciare (filele 190-191 vol. L dos instanță recurs).

Ajuns în oraș, inculpatul A., a plecat spre domiciliul său, în jurul orelor 15.00, cu troleibuzul ce circula pe ruta „9 Mai-Artego" acesta coborând la stația Artego, fiind văzut de martorul M. care efectua controlul biletelor pe mijloacele de transport aparținând SC N. SA, Târgu Jiu. Referitor la acest aspect martorul M. a arătat că, în ziua de 28 iunie 2002 s-a întâlnit prima dată cu inculpatul A., în jurul orelor 15.00, când acesta s-a deplasat cu troleibuzul din Piața centrală până domiciliul său, a doua oară l-a întâlnit în jurul orelor 16.00-17.00 când se deplasa de la domiciliu spre centrul orașului și a treia oară, în jurul orelor 18.00, când se deplasa din centru spre domiciliu, precizând că intervalele orare menționate sunt aproximative. Martorul a mai relatat că, pentru cursele de la Runcu sosirea se face și la un terminal de la Piața centrală, capetele de linie parcurse de troleibuz erau „9 Mai - Artego", iar întregul traseu se parcurgea în 35 de minute. Referitor la declarația olografă a precizat că a dat-o într-un bar din Târgu Jiu, la insistențele fratelui inculpatului (declarațiile din data de 10 decembrie 2002 și 21 septembrie 2004, fila 78 și fila 29 dos. Tribunalul Gorj și din 1 septembrie 2005, fila 146 dos. instanță apel).

Susținerile martorului sunt confirmate și de mențiunile din adresa din 5 august 2005, emisă de SC N. SA Târgu Jiu, din care rezultă traseul și intervalul orar parcurs de troleibuz pe ruta „9 Mai - Artego", iar potrivit acestor mențiuni orele plecării din stația Piața Centrală, respectiv Artego au fost 14.55 și 15.50.

Prin urmare, apărarea inculpatului A. în sensul că, în ziua de 28 iunie 2002, a plecat de la școala unde a efectuat lucrări de reparații, situată în localitatea Runcu spre Târgu Jiu, în jurul orelor 1400, după ce s-a întâlnit cu martorul K. și a ajuns la domiciliul său în jurul orelor 16.00, este infirmată de probele administrate în cauză, respectiv depozițiile martorilor K. și O. și depoziția martorului M., controlor bilete pe troleibuzul, care l-a văzut în acea zi de trei ori, intervalul orar precizat de martor, deși aproximativ, este confirmat de durata curselor pe ruta Piața centrală - Artego, Artego -Castelul de apă parcursă și de inculpat (aprox. 20 minute, respectiv, 16 minute cu mențiunea că traseul 9 Mai - Artego se parcurge în 35 de minute, adresă emisă de SC N. SA.).

Ajuns la domiciliu, inculpatul a constatat că soția sa nu este acasă, fiind la o vecină P. pentru a o ajuta la zugrăvit. La scurt timp de la sosirea sa în apartament, în jurul orelor 15.00 - 15.10, inculpatul a fost vizitat la domiciliul de inculpatul B. iar pentru a-și realiza hotărârea infracțională, s-au deplasat împreună spre centrul orașului cu același troleibuz ce circula pe ruta Artego-9 Mai.

Acesta este cel de-al doilea moment când martorul M., controlor de bilete, s-a întâlnit cu inculpatul A., intervalul orar precizat de martor fiind confirmat și de mențiunile din foaia de parcurs pentru ziua respectivă, din care rezultă că deplasarea pe ruta „ Artego - 9 Mai" s-a realizat în intervalul orar 15.30 - 16.20 (fila 143 dos. instanță apel), contrar apărărilor inculpatului că cea de-a doua deplasare s-a realizat în jurul orelor 17.00.

Față de aceste elemente factuale concrete, apărarea inculpatului A. că se afla la domiciliul său la acea oră, unde se odihnea și, prin urmare, nu poate fi plasat la locul comiterii faptelor nu are un suport probator, împrejurările invocate de inculpat fiind infirmate de probele administrate. Totodată, trebuie remarcat că apărarea inculpatului în sensul că se simțea rău de la activitățile de vopsitorie efectuate în acea zi nu este confirmată de elemente probatorii, dimpotrivă martorii K. și O. care l-au văzut în acea zi, ultimul lucrând cu acesta, nu au constatat ca inculpatul să se simtă rău, după cum starea de rău invocată de inculpat nu a fost sesizată nici de martorul M. care a efectuat controlul tichetelor de călătorie și care a acceptat varianta inculpatului că ar avea legitimație de călătorie, deși știa că nu este reală.

În ceea ce privește declarațiile martorelor J. (fostă soție a inculpatului) și G. (fostă cumnată a inculpatului) date ulterior audierii lor de către procuror, privind ora sosirii inculpatului A. la domiciliul, Înalta Curte reține că acestea sunt contradictorii și făcute pro causa, date fiind relațiile de afinitate dintre martore și inculpat. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că la momentul identificării de către organele de cercetare penală a inculpatului A., cu ocazia audierii sale (declarația din data de 29 iunie 2002, fila 125 d.u.p.) martora J. a arătat că inculpatul a sosit la domiciliul în jurul orelor 16.00, a venit la P. unde acesta zugrăvea, după care a plecat să se culce, martora l-a revăzut pe inculpat în jurul orelor 20.00 când a fost chemată la masă de G., aspect confirmat și de martora P. în declarația inițială din data de 23 octombrie 2002 (fila 129 d.u.p.). Susținerile martorei J. din data de 23 octombrie 2002 (fila 126 d.u.p) că cele declarate la data de 29 iunie 2002 au fost date sub presiune unui ofițer de poliție judiciară nu are un fundament real, în contextul în care prima declarația a fost dată și consemnată de procurorul care efectua urmărirea penală în cauză.

Nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că fratele inculpatului, numitul R. a solicitat mai multor martori (K., O., M.), printre care și martorei P. să decalare o decât cea reală la care l-au văzut ori s-au întâlnit cu acesta în ziua de 28 iunie 2002 (față de fratele inculpatului fiind dispusă o soluție de netrimitere în judecată sub aspectul comiterii infracțiunii de favorizare a infractorului având în vederea existența unei cauze de nepedepsire determinată de gradul de rudenie dintre cei doi, prin rechizitoriul din 15 noiembrie 2002).

De asemenea, martora G. a avut aceeași poziție procesuală oscilantă, acesta fiind sancționată cu aplicarea unei amenzi administrative sub aspectul comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu referire la declarația din data de 4 iulie 2002, soluție dispusă prin rechizitoriul din data de 15 noiembrie 2002. Deși depoziția martorei din data de 4 iulie 2002 ca și celelalte declarații date în cursul cercetării judecătorești nu confirmă participarea inculpatului A. la comiterea faptelor, Înalta Curte, în dezacord cu opinia instanței de apel apreciază că declarațiile martorei au relevanță sub aspect probator, întrucât în raport de ora la care inculpatul A. a plecat împreună cu B. de la domiciliul său cât și de ora la care s-a efectuat schimbul valutar, coroborat cu intervalul orar și durata unei curse efectuate de troleibuz pe ruta Artego - 9 Mai și declarațiile martorilor care l-au văzut în acea zi la diferite intervale de timp, se poate concluziona cu privire la prezența inculpatului A. la locul comiterii faptei.

Revenind la situația de fapt ce rezultă din probele administrate, se constată că, în jurul orelor 16.00-16.15, inculpații au coborât în apropierea cartierului Grivița unde locuia victima, s-au deplasat la apartamentul acesteia, pătrunzând în interior pe ușa de acces, care nu era asigurată. La sugestia inculpatului B., inculpatul A. a rămas în sufragerie unde se afla și victima, pentru a se ocupa de acesta, după ce i-au pus un căluș în gură, peste care au legat un prosop și i-au imobilizat mâinile la spate cu un prosop. În continuare, inculpatul A. a rămas în sufragerie cu victima imobilizată iar inculpatul B. a forțat ușa de la dormitor