ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 886/2016

Decizia nr.

886/2016

Asupra contestației în anulare de față:

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr. x/1/2015 contestatoarea A., denumită în continuare A. a formulat

contestație în

anulare împotriva

Deciziei nr. 2323 din 20 octombrie 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/3/2010* solicitând ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună admiterea contestației în anulare, retractarea în tot a deciziei civile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/3/2010* și rejudecarea recursurilor formulate de pârâta A. și de reclamanți.

În expunerea de motive contestatoarea arată că decizia atacată este susceptibilă de desființare potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ. din perspectiva celor două ipoteze prevăzute de această prevedere legală.

Prima ipoteză este cea prevăzută de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. „Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale”.

Sub acest motiv contestatoarea a susținut că

instanța de recurs a stabilit o situație de fapt proprie în cadrul judecării recursului, reținând lipsa negocierii contractului cu fiecare reclamant în parte ceea ce demonstrează neobservarea actelor adiționale/notelor de negociere, cel puțin pentru cei 38 de reclamanți - recurenți, acte cu caracter esențial în rezolvarea problemei de drept discutate.

Recurenta A. a

criticat pe larg, inclusiv prin cererea de recurs faptul că instanța de apel nu a dat relevanță acestor înscrisuri, din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Arată că din analiza considerentelor deciziei contestate privitoare la admiterea în parte a recursului reclamanților, respectiv, respingerea recursului pârâtei (pag. 102 - 106 și pag. 113 - 120 din decizia contestată), reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a observat notele de negociere.

Contestatoarea solicită a se constata această greșeală materială cu consecința ei, constând în greșeală de judecată, având în vedere că instanța de recurs nu le-a observat și prin urmare, a creat o situație juridică falsă bazată pe o situație de fapt inexistentă.

Susține că observarea notelor de negociere și actelor adiționale indicate la fila 122 din vol. II al Dosarului de instanță nr. x/3/2010* (anexate concluziilor scrise în cadrul apelului din cel de-al doilea ciclu procesual) ar fi răsturnat prezumția simplă de nenegociere și ar fi schimbat soluția privind constatarea caracterului abuziv al dobânzii de referință variabile/comisioanelor bancare, cel puțin pentru cei 38 de reclamanți, în sensul respingerii recursului reclamanților pe dobândă și admiterii recursului recurentei A. pe comisioane.

Având în vedere îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 318 alin. (1), prima ipoteză din C. proc. civ., în cazul celor 38 de reclamanți, contestatoarea A. solicită instanței de control judiciar admiterea contestației în anulare și retractarea deciziei contestate.

În ceea ce privește cea de-a doua ipoteză prevăzută de art. 318 alin. (1) din C. proc. civ. „Instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare” a motivat următoarele:

Instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., privind admiterea apelului pentru cei 13 reclamanți enumerați la paginile 33 - 35 ale deciziei recurate.

Precizează că în cuprinsul cererii de recurs, a criticat decizia Curții de Apel București sub aspectul constatării caracterului abuziv al comisionului de acordare (acolo unde este dublat de comisionul de analiză documentație) și sub aspectul admiterii celorlalte capete de cerere accesorii vizând emiterea unor noi grafice de rambursare și restituirea anumitor sume de bani.

Acestui motiv de recurs îi erau subsumate două critici.

Pe de o parte, a invocat o primă critică, privitoare la inconsecvența raționamentului instanței de apel care, deși a reținut în mod corect faptul că

a

prestat servicii în folosul împrumutaților și că prețul acestor servicii se reflecta în comisionul de acordare credit, a admis totuși apelul celor 13 reclamanți, apreciind că pentru unul și același scop, banca ar percepe două comisioane.

Învederează că instanța de recurs a răspuns, într-adevăr, acestei critici, la pag. 118 - 119 ale Deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015, apreciind caracterul neîntemeiat al susținerilor recurentei-pârâte.

Pe de altă parte, a invocat o a doua critică privitoare la constatarea caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, întemeiată, în principal, pe diferențele de substanță dintre cele două tipuri de servicii/operațiuni efectuate de bancă și care îndrituiesc banca să solicite atât plata comisionului de analiză documentație, cât și plata comisionului de acordare credit.

Înalta Curte de Casație și Justiție a omis să cerceteze acest motiv de recurs, întemeiat în mod esențial pe diferența dintre cauzele perceperii celor două comisioane respectiv, identifică în motivare și nu dă suport legal identității/diferenței dintre comisionul de acordare credit și comisionul de analiză a documentației când trage concluzia existenței „aceluiași scop” și a celorlalte condiții pe care reclamanții - consumatori trebuiau să le întrunească pentru a accesa protecția dată de instanță. Această critică a fost întemeiată pe argumente cu caracter esențial, dar ignorate de instanță, precum:

- „un subiect de drept aflat în deplinătatea capacității sale de folosință și de exercițiu își asumă obligații ce se pot revela a depăși contraprestația părții adverse, nu-l face pe respectivul subiect de drept, fie el și în situația caracterizată de lege drept cea a unui consumator, să poată solicita anularea respectivei clauze - pentru că (...) această aplicare a legii ar constitui o deturnare a sensului normei juridice menită să

ocrotească realele situații de încălcare a obligațiilor legale ce incumbă profesioniștilor”.

Dintr-o altă perspectivă, dar tot ca o critică de legalitate, arată că a susținut

inexistența unui dezechilibru

semnificativ și a considerat corectă, logică și legală dezlegarea problemei de drept în sensul că:

- „chiar dacă nu se definește explicit în contract operațiunea pentru care se percepe comisionul de analiză, aceasta nu afectează caracterul vădit inteligibil, clar, al contraprestației solicitate și nici nu poate crea, prin valoarea pe care o adaugă, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților - pentru că (...) a adăuga un cuantum de 600 lei, de 300 lei sau de 150 lei la comisionul de acordare determinat și în cazul celor 13 reclamanți (...) nu poate creea un dezechilibru semnificativ în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000”.

Susține că nici

această problemă de drept nu a primit dezlegarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în hotărârea atacată prin prezenta cale de atac.

Tot ca o critică de legalitate a fost și cea având ca obiect claritatea și inteligibilitatea clauzei privind comisionul susținând atât corectitudinea dezlegării acesteia de către judecătorul opiniei separate cât și a propriilor dezvoltări (esențializate în respectiva opinie).

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a analizat și combătut printr

-un raționament propriu de ce această dezlegare este contrară legii.

Principala critică a recurentei - pârâte, subsumată primului motiv de recurs, a fost întemeiată pe diferența dintre cele două tipuri de comision, prezentată în detaliu la pag. 21  a cererii de recurs.

Un alt motiv de contestare privește omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la corecta interpretare a cerinței negocierii prevăzută în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În cuprinsul cererii de recurs, a reiterat critica invocată în mod constant în fața instanței de apel, privitoare la condiția negocierii prevăzută în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Precizează că a criticat în recurs decizia Curții de Apel București, din următoarea perspectivă:

„Curtea de Apel București, în cel de-al doilea ciclu procesual:

- a transformat cea de-a doua condiție, din condiția posibilității de a negocia, în condiția negocierii obligatorii, atât în privința comisionului de administrare, cât și în privința comisionului de urmărire riscuri”.

Arată că instanța de recurs nu a înțeles să analizeze condiția negocierii inclusiv din această perspectivă și a omis, astfel, să cerceteze critica de recurs.

Sub un alt motiv a invocat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greșita aplicare a dispozițiilor legale care impun îndeplinirea cumulativă a cerințelor ce atrag calificarea de „clauză abuzivă”.

În cuprinsul cererii de recurs, a criticat decizia Curții de Apel București sub aspectul constatării caracterului abuziv al comisionului de administrare și al comisionului de urmărire riscuri.

În susținerea primului motiv de recurs, arată că a invocat două critici, prezentate pe larg la pag. 4-17 din cererea de recurs.

Pe de o parte, a invocat o primă critică, privitoare la încălcarea dispozițiilor legale care exclud de la analiza caracterului abuziv clauzele contractuale care, fiind clare și inteligibile, fac parte din obiectul principal al contractului sau se asociază cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată pentru serviciile prestate.

Instanța de recurs a înțeles să analizeze această critică, prin argumentele prezentate la paginile 116 - 117 ale deciziei contestate.

Pe de altă parte, arată că a invocat și o a doua critică, referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale care impun îndeplinirea cumulativă a condițiilor ce atrag calificarea de „clauză abuzivă”.

Cu toate acestea, deși învestită cu analiza condițiilor ce atrag calificarea caracterului abuziv, instanța de recurs a omis să cerceteze aceste motive, din prisma criticilor prezentate prin cererea de recurs.

În motivarea soluției sale, instanța de recurs a ignorat criticile de nelegalitate invocate în cererea de recurs.

Lipsa de motivare expresă și clară este un defect fundamental al hotărârii.

Contestatoarea prezintă în continuare criticile formulate în cererea de recurs cu privire la negociere sub aspectul clauzelor privind comisionul de administrare și comisionul de urmărire riscuri susținând că au caracter negociat.

Instanța de recurs a trimis la argumentele prezentate la motivarea capătului de cerere privind dobânda, care se rețin și în cazul acestor două clauze, deși erau situații de fapt și juridice diferite, ceea ce poate demonstra consecvența instanței în înțelegerea greșită a condiției negocierii în mod global, dar și lipsa de cercetare a motivului de sine stătător.

În consecință, consideră că instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs, analiza superficială fiind echivalentul necercetării reale, complete și corecte a respectivelor probleme de drept cu privire la caracterul negociat al comisioanelor de administrare și urmărire riscuri.

Lipsa analizării criticilor de recurs echivalează cu o omisiune a instanței de recurs, în sensul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea contestației în anulare din această privință.

Cu privire la neincluderea clauzelor în contracte cu rea-credință prezintă criticile cuprinse în cererea de recurs pct. 45, 46, 49 și motivează că respectiva critică întemeiată pe lipsa analizei condiției relei-credințe de către instanțele de fond și de apel, nu a fost analizată de instanța de recurs sub niciun aspect.

Critica privind existența caracterului negociat al clauzelor contractuale era întemeiată exclusiv pe lipsa analizei condiției relei-credințe de către instanța de apel, precum și pe faptul adăugării la lege a condiției definirii prestațiilor în contract. În consecință, critica privind reținerea relei-credințe nu a fost analizată, motiv pentru care se impune admiterea contestației în anulare pentru omisiunea cercetării motivelor de recurs.

Cu privire la lipsa dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorilor arată că a expus criticile de nelegalitate referitoare la dezechilibrul semnificativ cu privire la comisionul de administrare și comisionul de urmărire la riscuri pe care le-a reluat pct. 74 - 75 al contestației.

Se mai arată că instanța de recurs nu a analizat criticile privind inexistența dezechilibrului semnificativ între drepturi și obligații și nereglementarea privind analiza dezechilibrului economic făcut de instanțe în mod incorect, potrivine materiei dreptului consumului, dar în acord cu interese materiale imediate ale debitorilor.

Instanța de recurs a reținut multitudinea argumentelor invocate de

contestatoarea recurentă, însă

nu a înțeles să răspundă acestora, menționând numai că acestea nu au fost aduse ab initio la cunoștință împrumutaților și că echilibrul contractual implică inclusiv un echilibru practic, pecuniar fără a indica temeiul de drept al acestei hotărâri grave.

Contestatoarea A. a mai solicitat a-i fi recunoscut dreptul de a introduce prezenta contestație în anulare motivat de faptul omisiunii cercetării de către instanța de recurs a temeiniciei apărărilor privind formula de calcul a ratei dobânzii. Apreciază contestatoarea că atâta vreme cât reglementarea actuală a contestației în anulare (art. 318 ipoteza a II-a C. proc. civ.) nu răspunde exigențelor procesului echitabil, astfel cum au fost acestea enunțate de jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se impune admiterea pe cale jurisprudențială (după modelul admiterii contestației în anulare anterior reglementării acesteia exprese) a admisibilității unui nou caz de contestație în anulare - respectiv cazul necercetării apărărilor formulate de intimat în fața instanței de recurs, prin aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se susține că prin art. 318 ipoteza a II-a din

C. proc. civ.

, s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-și valorifica susținerile formulate prin cererea de recurs și omise de instanță, legiuitorul deschizând calea contestației în anulare doar uneia din părți, intimatul din aceeași cauză neputându-și valorifica susținerile omise a fi cercetate.

Reglementarea art. 318 ipoteza a doua din

C. proc. civ.

are în vedere de lege lata situațiile în care recurentului nu i s-a acordat „satisfacție echitabilă” și i s-a respins recursul sau i s-a admis doar în parte recursul, iar instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele. Prin această reglementare legiuitorul pune într-o poziție dezavantajoasă intimatul căruia, urmare a admiterii recursului părții adverse, i se respinge acțiunea, dar nu i se deschide calea contestației atunci când apărările sale nu au fost analizate.

Art. 318 ipoteza a doua din

C. proc. civ.

rupe echilibrul impus de principiul egalității armelor câtă vreme intimatul care nu a obținut „satisfacție echitabilă” nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările, dispoziția internă fiind contrară astfel art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva „egalității armelor”.

Contestatoarea invocă omisiunea cercetării de către instanța de recurs a apărărilor privind imposibilitatea stabilirii unei dobânzi la credit inferioare dobânzii la depozit și inferioare dobânzii la care banca însăși se împrumută.

În ceea ce privește argumentele privitoare la excluderea dobânzii din sfera controlului caracterului abuziv și privitoare la negociere instanța de recurs a ignorat cu desăvârșire să cerceteze argumentele referitoare la condițiile introducerii clauzelor cu rea-credință și la inexistența dezechilibrului semnificativ.

Învederează că instanța de recurs a construit un raționament bazat pe îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, instanța de recurs a omis să cerceteze argumentele invocate pe calea întâmpinării privitoare la aplicabilitatea dispozițiilor de drepăt comun privind viciile de consimțământ.

În ceea ce privește condiția respectării cerinței bunei-credințe, instanța de recurs a omis să analizeze practica și hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene pe care le-a invocat în recurs.

În ceea ce privește condiția existenței unui dezechilibru semnificativ instanța de recurs nu a analizat apărările intimatei-pârâte privitoare la inexistența unei condiții pur potestative ce afectează clauza prevăzută la art. 2.10, factorii ce determină modificarea dobânzii, importanța echilibrului juridic și nu acelui matematic, incidența obligației de a executa uno ictu, lipsa cauzei.

Decizia pronunțată în recurs a fost con testată și pentru motivul reglementat prin art. 317 alin. (2) prima ipoteză.

În dezvoltarea acestui motiv se aratză că din an aliza considerentelor deciziei contestate reiese justificarea cartacaterului abuziv al clauzerlor contractuale prin aregumente generale, inapolicabile unor a xdiuntre reclamanți.

În raport de protecția oferită subiectiv, in personam de Legea nr. 193/2000, analiza instanței de recurs ar fi trebuit să fie făcută distinct, particularizat la calitatea reclamanților printr-o aplicare a legii in concreto la cazul dedus judecății.

Deși instanța de recurs a reținut în mod corect că în cauză nu este vorba despre un litisconsorțiu veritabil, aceasta a pronunțat totuși o decizie de principiu cu privire la situații de fapt distincte, în ciuda faptului că, A. a enunțat în toate etapele procesuale că acest mod impropriu de stabilire a cadrului procesual aduce atingeri dreptului la apărare și a demonstrat diferențele concrete între cele 207 situații de fapt deduse judecății.

Din argumentele expuse anterior, reiese că instanța de recurs a respins critica tocmai pentru că „avea nevoie de verificări de fapt”, în sensul prevăzut de art. 317 alin. (a) din C. proc. civ.

Refuzul expres al instanței supreme de a analiza ea însăși fiecare raport în parte, și de a respinge ca atare critica de recurs a A., echivalează cu un caz clasic de denegare de dreptate, în sensul prevăzut de art. 3 din V.C.C., iar remediul procedural în acest moment se află 3n admiterea contestației în anulare.

Pentru motivele mai sus expuse contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare, retractarea deciziei pronunțate în recurs și rejudecarea recursurilor.

Pentru motivele mai sus expuse contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare, retractarea deciziei pronunțate în recurs și rejudecarea recursurilor.

Intimații-

reclamanți B., C., D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea

contestației în anulare.

Intimații-

reclamanți reprezentați convențional de SCA E. SRL și Asociații precum și i

ntimatul-

reclamant F. prin avocat G. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea

contestației în anulare.

Au susținut, în esență, că motivele invocate pe calea contestației în anulare nu se

încadrează în ipotezele prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ.

Au mai precizat că în pronunțarea hotărârii contestate, instanța a avut în vedere totalitatea argumentelor expuse de A. prin recursul formulat, fiind vădit neîntemeiat a se pretinde o analiză a fiecărui argument individual, instanța având posibilitatea analizării grupate a criticilor cu care a fost învestită după cum rezultă din jurisprudență și doctrină.

Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/3/2010*, s

-au admis recursurile declarate de recurenții-reclamanți H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S. și T. în calitate de moștenitori ai lui U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., P.P., R.R., T.T., U.U., V.V., X.X., Z.Z., Y.Y., A.A.A., B.B.B., C.C.C., D.D.D., E.E.E., F.F.F., G.G.G., H.H.H., I.I.I., J.J.J., K.K.K., L.L.L., M.M.M., N.N.N., O.O.O., P.P.P., R.R.R., S.S.S., T.T.T., U.U.U., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A., B.B.B.B., C.C.C.C., D.D.D.D., E.E.E.E., F.F.F.F., G.G.G.G., H.H.H.H., I.I.I.I., J.J.J.J., K.K.K.K., F., L.L.L.L., M.M.M.M., N.N.N.N., O.O.O.O. a (coplătitor P.P.P.P.), R.R.R.R., S.S.S.S., T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., C.C.C.C.C., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E., F.F.F.F.F., G.G.G.G.G., H.H.H.H.H., I.I.I.I.I., J.J.J.J.J., K.K.K.K.K., M.M.M.M.M., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., R.R.R.R.R., S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., V.V.V.V.V., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L., N., M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G. (coplătitor H.H.H.H.H.H.H.), I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T.T., M., U.U.U.U.U.U.U.U.U. și V.V.V.V.V.V.V.V.V. și de recurenții-reclamanți B., C. și D. împotriva Deciziei civile nr. 96 din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

S-a modificat în parte decizia atacată, în sensul că:

S-a admis excepția autorității de lucru judecat și s-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei indicate în petitul 1.1, precum și celelalte capete de cerere formulate în principal și, în subsidiar, în legătură cu această clauză (petitele 2, 3.1, 4 și 5), pentru contractele din 19 iunie 2007, din 8 martie 2006 și din 4 septembrie 2008, constatând autoritate de lucru judecat.

S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de obiect.

S-a admis cererea reclamanților privind clauza menționată în petitul 1.1 din contract.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda de referință variabilă.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referință variabilă, precum și orice altă clauză care permite SC A. SA modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii.

S-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA să modifice contractele încheiate cu reclamanții ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a clauzei privind dobânda, precum și să emită noi grafice de rambursare în urma acestei modificări.

S-a admis cererea formulată de reclamanții B., C. și D. privind clauza menționată în petitul 1.5.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 8.4 din Condițiile generale de creditare, precum și a oricărei clauze care permite SC A. SA declararea scadenței anticipate a creditului dacă valoarea garanțiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată.

În consecință, s-a decis eliminarea acestei clauze din Condițiile generale de creditare.

S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

S-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S. și T. în calitate de moștenitori ai lui U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., P.P., R.R., T.T., U.U., V.V., X.X., Z.Z., Y.Y., A.A.A., B.B.B., C.C.C., D.D.D., E.E.E., F.F.F., G.G.G., H.H.H., I.I.I., J.J.J., K.K.K., L.L.L., M.M.M., N.N.N., O.O.O., P.P.P., R.R.R., S.S.S., T.T.T., U.U.U., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A., B.B.B.B., C.C.C.C., D.D.D.D., E.E.E.E., F.F.F.F., G.G.G.G., H.H.H.H., I.I.I.I., J.J.J.J., K.K.K.K., F, L.L.L.L., M.M.M.M., N.N.N.N., O.O.O.O.a (coplătitor P.P.P.P.), R.R.R.R., S.S.S.S., T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., C.C.C.C.C., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E., F.F.F.F.F., G.G.G.G.G., H.H.H.H.H., I.I.I.I.I., J.J.J.J.J., K.K.K.K.K., M.M.M.M.M., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., R.R.R.R.R., S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., V.V.V.V.V., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L., N., M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G. (coplătitor H.H.H.H.H.H.H.), I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T.T., M., U.U.U.U.U.U.U.U.U. și V.V.V.V.V.V.V.V.V. împotriva încheierii de ședință de la 27 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în același dosar.

S-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 96 din 28 ianuarie 2015 și a încheierii de ședință de la 27 ianuarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

S-a respins cererea formulată de recurenții-reclamanți H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S. și T. în calitate de moștenitori ai lui U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., P.P., R.R., T.T., U.U., V.V., X.X., Z.Z., Y.Y., A.A.A., B.B.B., C.C.C., D.D.D., E.E.E., F.F.F., G.G.G., H.H.H., I.I.I., J.J.J., K.K.K., L.L.L., M.M.M., N.N.N., O.O.O., P.P.P., R.R.R., S.S.S., T.T.T., U.U.U., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A., B.B.B.B., C.C.C.C., D.D.D.D., E.E.E.E., F.F.F.F., G.G.G.G., H.H.H.H., I.I.I.I., J.J.J.J., K.K.K.K., F, L.L.L.L., M.M.M.M., N.N.N.N., O.O.O.O.a (coplătitor P.P.P.P.), R.R.R.R., S.S.S.S., T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., C.C.C.C.C., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E., F.F.F.F.F., G.G.G.G.G., H.H.H.H.H., I.I.I.I.I., J.J.J.J.J., K.K.K.K.K., M.M.M.M.M., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., R.R.R.R.R., S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., V.V.V.V.V., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L., N., M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G. (coplătitor H.H.H.H.H.H.H.), I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T.T., M., U.U.U.U.U.U.U.U.U. și V.V.V.V.V.V.V.V.V. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a constatat și a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar a precizat că petitul cererii de chemare în judecată la care s-a raportat instanța de recurs este cel la care s-au raportat atât instanța de fond cât și instanța de apel în rejudecare, petit stabilit prin cererea precizatoare de la 20 mai 2011.

Asupra recursului recurenților - reclamanți reprezentați convențional de SCA E. SRL și Asociații a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă a remarcat faptul că recurenții-reclamanți au invocat în cadrul acestui motiv dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., însă examinarea criticilor dezvoltate a condus la concluzia că în cadrul acestui motiv coexistă atât recursul împotriva încheierii de ședință de la 27 octombrie 2014, cât și un prim motiv de recurs împotriva deciziei civile nr. 96 din 28 ianuarie 2015.

Recursul împotriva încheierii de ședință de la 27 octombrie 2014 s-a reținut că este nefondat.

Cu toate că recurenții-reclamanți și-au subsumat criticile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., instanța supremă a apreciat, dând eficiență dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că, în ceea ce privește încheierea de ședință de la 27 octombrie 2014, față de argumentele aduse în realitate se invocă greșita aplicare a legii la soluționarea incidentului procedural al incompatibilității, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica a fost considerată nefondată și a fost înlăturată în funcție de următoarele categorii de considerente:

Considerente de ordin procedural:

În primul rând s-a relevat faptul că instanța de apel a reținut că este învestită cu soluționarea „excepției de incompatibilitate” a judecătorului X.X.X.X.X.X.X.X.X. și s-a pronunțat tale quale, respingând-o în condițiile în care, în realitate, nu este vorba despre o veritabilă excepție procesuală, care să facă de prisos examinarea apelurilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 137 C. proc. civ., ci despre un incident de procedură. În plus, a constatat instanța supremă că recurenții-reclamanți (apelanți în ciclul procesual anterior) au denumit incidentul de procedură în mod impropriu excepție de incompatibilitate, pentru că în susținerea acestuia nu au invocat motivele de incompatibilitate anume reglementate de norma specială, respectiv art. 24 C. proc. civ., ci argumente care au fost încadrate în motivul de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. și care ar fi trebuit să fie cenzurate de instanța de apel numai dacă ar fi fost formulate pe calea cererii de recuzare, intitulată ca atare de reclamanți sau calificată astfel de instanță.

În cauză, însă, reclamanții nu au formulat o cerere de recuzare numită ca atare și nici instanța de apel nu a calificat astfel „excepția de incompatibilitate” invocată, iar în acest context criticile formulate în recurs în același cadru și urmând aceeași logică nu au fost primite, întrucât o astfel de soluție ar fi validat o conduită procesuală deficitară și un raționament impropriu sub aspect procedural.

A apreciat Înalta Curte că încheierea de ședință de la 27 octombrie 2014 ar fi putut fi reformată doar dacă ar fi fost criticată sub aspectul încălcării formelor de procedură, respectiv dacă s-ar fi invocat că în mod greșit s-a soluționat o excepție procesuală în condițiile în care instanța era învestită cu un incident de procedură, că în mod greșit instanța s-a raportat la starea de incompatibilitate, în condițiile în care argumentele expuse priveau o situație de recuzare și că în mod greșit s-a soluționat incidentul în lipsa unei cereri de recuzare formale sau a unei calificări corespunzătoare a actului de procedură.

Aceste aspecte, însă, nu au fost invocate în calea de atac a recursului și, de esența încheierii recurate fiind nu o stare de incompatibilitate, așa cum incorect s-a invocat, ci o situație de pretinsă recuzare, reglementată de norme cu caracter dispozitiv, aceste aspecte nici nu puteau fi invocate ex officio, întrucât nu sunt de ordine publică.

Considerente de ordin substanțial:

Instanța de apel a constatat în mod legal că nu se poate conchide cu privire la starea de incompatibilitate a judecătorului X.X.X.X.X.X.X.X.X. și la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece judecătorul nu și-a spus părerea cu privire la pricina concretă și că similaritățile pretinse sunt doar aparente, neexistând dosare cu obiecte identice. Acest din urmă aspect a fost, de altfel, reținut și în considerentele deciziei de casare pronunțată la finele primului ciclu procesual, în care instanța de recurs a găsit neîntemeiate criticile argumentate identic pentru situația judecătoarei Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., situație similară celei în care se află judecătorul X.X.X.X.X.X.X.X.X.

Cât privește criticile din recurs relative la faptul că dispozițiile art. 99 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești contravin dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critici care se constituie într-o veritabilă excepție de neconvenționalitate, Înalta Curte le-a apreciat nefondate, întrucât pretinsa stare de incompatibilitate nu a fost analizată prin prisma reglementării dispozițiilor din Regulamentul de ordine interioară, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, instanța de apel reținând obiter dictum că dispozițiile art. 99 alin. (6) din Regulament prevăd procedura de urmat în situația existenței unui incident procedural, ceea ce autorizează a conchide că dispozițiile din Regulament nu prevăd și condițiile de fond ce trebuie analizate în examinarea stării de incompatibilitate.

Toate aceste considerente au format convingerea instanței că în privința încheierii de ședință de la 27 octombrie 2014 nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ., de aceea recursul declarat împotriva acestei încheieri a fost respins ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Ca urmare, constatând că încheierea de ședință prin care s-a statuat asupra legalității compunerii completului nu a fost reformată, instanța supremă a apreciat ca nefondat primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., întrucât decizia recurată a fost pronunțată într-un complet alcătuit potrivit dispozițiilor legale, atât sub aspect numeric, cât și sub aspectul identității judecătorilor. Pe cale de consecință, această critică a fost înlăturată ca nefondată.

Al doilea motiv de recurs a fost apreciat ca întemeiat și a fost admis în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta.

Prima critică circumscrisă acestui motiv de recurs a fost găsită întemeiată.

În cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la 20 mai 2011,

recurenții-reclamanți au susținut că prevederea contractuală referitoare la dobândă are caracter abuziv atât în raport de condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, cât și din perspectiva faptului că o astfel de clauză este interzisă de o serie de prevederi legale; au avut susțineri similare și în privința clauzei privind comisionul de acordare a creditului.

În ceea ce privește clauza privitoare la dobândă, recurenții-reclamanți au arătat în motivarea cererii că aceasta este prezumată absolut a avea caracter abuziv, fiind inserată atât în lista cu clauze abuzive anexă la Legea nr. 193/2000, cât și în lista similară anexă la Directiva nr. 93/13/CEE (fila 13 a vol.I al dosarului de fond).

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului, s-a constatat că susținerea privitoare la caracterul abuziv prezumat nu se regăsește în cererea introductivă de instanță și nici în precizarea de la 20 mai 2011 (filele 156 - 159 ale vol. IX al dosarului de fond), ci doar în motivele de apel.

Examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, instanța de apel nu a analizat, în privința clauzei privind dobânda, caracterul ei abuziv și din perspectiva celor două motive sus-enunțate, deși în apel a existat o critică expresă în acest sens, ceea ce face ca hotărârea să contravină, astfel, dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește comisionul de acordare a creditului, critica recurenților-reclamanți a fost apreciată a fi întemeiată doar în parte, în sensul că instanța de apel nu a analizat dacă această clauză este interzisă de textele legale invocate, respectiv de art. 78 din Legea nr. 296/2004 și de art. 2 pct. 6 din O.G. nr. 21/1992.

Referitor la nepronunțarea asupra caracterului prezumat de jure ca abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului, instanța supremă a constatat că decizia recurată nu încalcă prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât o astfel de susținere nu a fost făcută în fața instanței de fond și nici nu există o critică pe acest aspect în apel.

În limitele stabilite în cele ce preced, instanța supremă a apreciat că hotărârea instanței de apel contravine dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nu incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ., text legal care sancționează ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină soluția.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că, atâta vreme cât dispozițiile art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ. prevăd că existența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. atrage modificarea hotărârii, motivarea deficitară a instanței de prim control judiciar pe aspectele deja reținute a fost complinită în considerentele deciziei de recurs.

A doua critică circumscrisă celui de-al doilea motiv de recurs a fost găsită întemeiată în parte.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei de casare, instanța de recurs a reținut in terminis că, din cele trei cauze indicate de apelanți în susținerea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânzi, instanța de apel nu a analizat decât cauza referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, aceasta reprezentând o omisiune în motivare.

Raportat la dispozițiile deciziei de casare, instanța supremă a reținut că instanța de rejudecare avea obligația de a cerceta toate cauzele ce atrag caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânzi, ceea ce formează obiectul petitului nr. 1.1 din cererea de chemare în judecată precizată, în decizia de casare neexistând o recomandare similară și pentru clauza 1.2 din cererea referitoare la clauza privitoare la comisionul de acordare a creditului.

Revenind la clauza menționată la pct. 1.1 din petitul cererii de chemare în judecată, instanța supremă a constatat că instanța de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispozițiilor din decizia de casare, întrucât, la analiza caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, s-a axat exclusiv pe interpretarea logico-gramaticală a termenilor în care este redactată clauza, fără legătură chiar cu condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 și cu omiterea desăvârșită a analizării primelor cauze ce determină caracterul abuziv, respectiv faptul că acest tip de clauze este interzis de lege și faptul că este prezumat absolut ca fiind abuziv caracterul respectivei clauze.

Față de această împrejurare, instanța supremă a constatat că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat în rejudecare dispozițiile art. 315 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., nu a art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cum au susținut

recurenții-reclamanți, după cum a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ., instanța supremă procedând la complinirea motivării instanței de apel pe acest aspect, astfel cum a precizat și în considerentele în care a analizat prima critică dezvoltată în cadrul aceluiași motiv de recurs, examinând potrivit deciziei de casare, și caracterul clar și inteligibil al clauzei referitoare la dobânda variabilă, omis de la analiză în rejudecare.

În ce privește analiza ultimelor două motive de recurs, Înalta Curte a precizat următoarele:

Reclamanții au învestit instanțele de judecată cu o acțiune concepută ca o acțiune colectivă și, lucru demn de subliniat, întemeiată pe dispozițiile unei legi speciale, anume Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Au susținut reclamanții, în esență, că, pe lângă condițiile impuse de legea specială pentru a se declara caracterul abuziv al unor clauze contractuale, condiții prevăzute de art. 4 din actul normativ sus-numit, în speță subzistă și alte două motive care conduc la nulitatea acestor clauze: faptul că aceste clauze sunt interzise de unele texte legale și faptul că, în privința unora dintre ele, caracterul abuziv este prezumat în mod absolut, limitele rejudecării după casare vizând și analiza acestor motive, cu distincțiile făcute în considerentele aferente celui de-al doilea motiv de recurs.

În aceste împrejurări, instanța supremă

a apreciat

că analiza condițiilor care imprimă unei clauze caracter abuziv trebuie să pornească de la condițiile prevăzute de legea specială, iar motivele de nulitate invocate suplimentar să fie analizate în contextul și în logica impuse de acestea și în corelație cu ele.

Acestea au fost argumentele pentru care instanța supremă

a apreciat

că ordinea firească a examenului trebuie să înceapă cu cel de-al patrulea motiv de recurs, urmat de criticile a treia și a patra dezvoltate în cel de-al treilea motiv de recurs și în final cu analiza celei de-a doua și a primei critici subsumate celui de-al treilea motiv de recurs.

Legat de prima și a doua critică din al treilea motiv de recurs, Înalta Curte a precizat că acestea vor fi dezlegate prin considerente cu care se va răspunde și celor două critici dezvoltate în al doilea motiv de recurs.

Al patrulea motiv de recurs a fost considerat ca întemeiat în limitele și pentru considerentele ce urmează.

Prima critică a fost găsită întemeiată

.

A apreciat instanța supremă că în privința clauzei referitoare la dobânda de referință variabilă sunt întrunite toate condițiile impuse de art. 4 din actul normativ precitat, pentru următoarele considerente:

În acord cu abordarea propusă de recurenta-pârâtă, s-a subliniat faptul că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să înceapă cu observarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța de judecată având a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

În dezacord cu poziția exprimată de recurenta-pârâtă, însă, instanța supremă

a apreciat

că situația de excludere din textul legal invocat nu este operantă în speță. O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Aparent, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de plano de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă el este posibil în speță, întrucât clauza respectivă nu întrunește cerința impusă de teza finală a aceluiași text legal, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă nefiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanța supremă

a apreciat

că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, adică morfologic, sintactic și semantic. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Revenind la clauza incriminată, Înalta Curte a constatat, contrar celor reținute de instanța de apel și apărărilor recurentei-pârâte, că analiza clauzei referitoare la dobândă, clauză care are o redactare de esență similară în toate contractele, nu poate decela care este criteriul în funcție de care Banca își stabilește dreptul de a calcula partea variabilă din dobândă, care se adaugă părții procentuale fixe sau care reprezintă pur și simplu dobânda în contractele care nu au prevăzută și o cotă fixă.

Semnificativ sub acest aspect s-a reținut a fi faptul că părțile litigante au avut o reprezentare diferită a criteriului în funcție de care dobânda variază, reclamanții susținând în mod constant că la încheierea contractului au avut convingerea că acesta este un indice financiar de referință de genul Euribor, iar pârâta susținând, în apărare pe acest aspect, că dobânda de referință variabilă a fost comunicată de Bancă tuturor sucursalelor sale, a fost unică, a avut o singură cotație și s-a raportat la indici bancari obiectivi, la care Condițiile generale fac trimitere neechivocă, indici între care menționează Euribor, Robor, Libor, la mai multe intervale de timp (această poziție fiind exprimată și în întâmpinarea depusă în recurs).

În această ordine de idei, a subliniat instanța supremă că din economia Legii nr. 193/2000 se desprinde neîndoielnic faptul că legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, iar acest regim vizează cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor, de aceea analiza tuturor condițiilor impuse pentru a verifica natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze la aceste două momente, fiind, în această logică și sub aspectul caracterului abuziv al unor clauze, quasi-irelevant faptul că un contract s-a pus în executare, față de caracterul retroactiv al sancțiunii nulității, atașată acestui caracter abuziv.

Concluzia care s-a impus chiar din pozițiile exprimate și asumate de părțile litigante a fost că împrumutatul și împrumutătorul au avut reprezentări diferite ale criteriului de variabilitate a dobânzii la momentul încheierii contractului, aspect care, coroborat cu inexistența în contractul special încheiat cu fiecare împrumutat, contract care particularizează în mod necesar termenii înțelegerii și la care trebuie raportate toate obligațiile concrete asumate, a oricărui indiciu privitor la acest criteriu de variabilitate, a făcut ca prevederea contractuală referitoare la dobânda de referință variabilă să fie considerată fără putință de tăgadă o prevedere exprimată în termeni de maxim echivoc, ceea ce autorizează examinarea acestei clauze prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte

a apreciat

că, în speță, nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei. În materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-l pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul, în cazul în care are o susținere de acest gen. Este, de asemenea, necontestat faptul că în speță este vorba de contracte de adeziune, preformulate, care nu sunt interzise de lege, dar care cad sub incidența regimului legal de protecție instituit de Legea nr. 193/2000 și de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului.

În acest context, instanța supremă a constatat, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, că nici un mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că vreuna din clauzele denunțate în cauza de față ar fi fost negociată direct cu împrumutații, așa cum impune textul legal evocat, recurenta-pârâtă neavând nicio trimitere la probatoriul care ar putea prezenta relevanță sub acest aspect.

Preli