ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1616/2016

Decizia nr. 1616/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 11 iulie 2012, sub nr. x/3/2012, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 205.000 euro, cu titlu de împrumut nerestituit, precum și obligarea pârâtului D. la restituirea împrumutului în sumă de 6.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, a susținut, în esență, că în decursul anilor 2006 - 2009 a împrumutat pârâților diferite sume, în mai multe tranșe și, deși ar fi trebuit restituite până la finele anului 2010, împrumutații nu și-au îndeplinit această obligație.

A mai relevat reclamantul că suma de 125.000 euro a fost remisă pârâților în perioada finele anului 2006 - începutul anului 2007, în considerarea perioadei dificile pe care o traversau (trimiterea în judecată penală a pârâtei), suma de 80.000 euro a fost remisă în perioada august 2007 - februarie 2008, pentru renovarea imobilului din str. E., iar suma de 30.000 RON a fost împrumutată pentru oficierea căsătoriei fiului primilor doi pârâți. Cât privește suma de 6.000 RON, aceasta a fost predată pârâtului D., în două tranșe, în vara anului 2008, urmare unei înțelegeri perfectate la telefon cu pârâta B., ce se afla în străinătate.

În fine, reclamantul a mai susținut că pentru aceste împrumuturi nu s-au întocmit înscrisuri, întrucât a avut o relație intimă cu pârâta, precum și faptul că s-a întâlnit cu pârâții, la domiciliul său, căzând de acord asupra datei restituirii sumelor, 1 iulie 2011.

Ulterior, pârâta a formulat plângere penală împotriva reclamantului, susținând că ar fi fost amenințată și șantajată.

Însă, în cadrul dosarului penal nr. x/P/2011, pârâta a recunoscut existența împrumutului și, ulterior, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 a dispus neînceperea urmăririi penale.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 2158 C. civ.

Prin încheierea din 9 ianuarie 2013, tribunalul a respins excepția necompetenței materiale, excepția insuficientei timbrări și excepția prematurității, invocate de pârâți prin întâmpinare. De asemenea, a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D.

Prin încheierea din 6 martie 2013, tribunalul a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată, de asemenea de către pârâți prin întâmpinare.

Prin Sentința nr. 1833 din 16 octombrie 2013, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D. și, în consecință a fost respinsă acțiunea față de cei doi pârâți, pe acest considerent.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B.

A fost admisă în parte acțiunea față de pârâta B. și a fost obligată la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății și la plata sumei de 30.000 RON.

S-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant și de către pârâtă, aceasta din urmă fiind obligată, în final, să achite reclamantului suma de 5.662,66 lei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât pârâta B., cât și reclamantul A., apeluri înregistrate la data de 30 iunie 2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin Decizia nr. 223/A din 22 aprilie 2015, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A.

A fost admis apelul declarat de pârâta B. și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că:

A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 53.000 euro, în echivalent lei la data plății și a sumei de 30.000 RON;

A obligat pârâta către reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.539 lei taxă timbru și timbru judiciar și 2.946,96 lei, onorariu avocat;

A obligat pe reclamantul apelant către pârâta apelantă B. la plata cheltuielilor de judecată, constând în 6.750 lei, onorariu avocat și 1.285 lei taxă de timbru și timbru judiciar.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre a reținut, în esență, că apelanta pârâtă a criticat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și obligarea sa la plata sumei de 80.000 euro și 30.000 lei.

Apelanta a susținut că la momentul formulării cererii de chemare în judecată era deja prescris dreptul material la acțiune al reclamantului pentru sumele la care a fost obligată prin sentința apelată.

Curtea a constatat că această susținere nu este fondată.

Astfel, din declarația dată de B. în fața organelor de poliție la 29 ianuarie 2011 (dosarul Tribunalului) rezultă că aceasta a recunoscut că a primit de la A. suma de 35.000 euro la sfârșitul lui 2006 - începutul lui 2007, sumă pe care i-a restituit-o în august 2007 împreună cu dobânzile aferente. De asemenea, aceasta a recunoscut că a mai primit de la A. cu titlu de împrumut sumele de 50.000 euro în noiembrie 2008, 30.000 euro în februarie 2009 și 30.000 lei în aprilie 2009, din aceste sume reușind să returneze suma de 27.000 euro în august 2009.

Prin urmare, prin declarația sus-menționată pârâta B. a recunoscut că datorează reclamantului A. suma de 53.000 euro și suma de 30.000 lei.

Având în vedere datele indicate de pârâtă ca momente ale primirii împrumuturilor și în lipsa oricărui act scris sau a unei recunoașteri din care să rezulte scadența acestor împrumuturi, rezultă că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul acordării acestora. Prin urmare, termenul de prescripție pentru cel mai vechi împrumut recunoscut ca fiind primit și nerestituit (50.000 euro) a început să curgă în noiembrie 2008, termen care ar fi trebuit să se împlinească în noiembrie 2011. Pentru celelalte două împrumuturi recunoscute (30.000 euro și 30.000 lei) ar fi trebuit să se împlinească în februarie 2012, respectiv în aprilie 2012.

Însă, înainte de împlinirea acestor termene de prescripție a intervenit recunoașterea de către B. a datoriilor sus-menționate prin declarația dată la 29 ianuarie 2011.

Prin urmare, recunoașterea datoriilor menționate mai sus au condus la întreruperea cursului prescripției extinctive, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a constatat că recunoașterea datoriilor de 53.000 euro și 30.000 lei prin declarația din 29 ianuarie 2011 a intervenit înăuntrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia, cum pretinde apelanta.

Nu au fost reținute nici susținerile apelantei în sensul că declarația din 29 ianuarie 2011 nu ar valora recunoaștere întrucât a fost dată în scopul stopării hărțuielilor la care apelanta și familia acesteia ar fi fost supuse. Astfel, declarația este dată din proprie inițiativă și descrie raporturile contractuale dintre pârâtă și reclamant, în cuprinsul ei arătându-se atât sumele împrumutate, cât și cele restituite, recunoscându-se că au rămas și sume împrumutate rămase nerestituite. Fiind dată din proprie inițiativă, ca urmare a plângerii pe care apelanta a formulat-o, și fiind dată în fața organelor de cercetare penală nu se poate reține că aceasta ar fi fost dată sub presiune.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut că declarația are valoarea unei recunoașteri în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și că a produs efectul reglementat de același text legal, cel al întreruperii cursului prescripției.

Este irelevant scopul acordării acestor împrumuturi, atât timp cât existența lor a fost recunoscută de chiar debitoarea. Prin urmare, este lipsit de importanță dacă sumele respective au fost sau nu destinate ori folosite pentru renovarea unor imobile, așa cum a declarat apelanta la 29 ianuarie 2011.

Este, de asemenea, irelevant dacă reclamantul a mai împrumutat alte persoane și în ce perioade, precum și proveniența banilor care au făcut obiectul împrumutului.

Relevantă este doar existența datoriei, recunoscută de către apelantă prin declarație scrisă, plasarea acestei recunoașteri înăuntrul termenului de prescripție având ca efect întreruperea cursului acesteia.

De la momentul întreruperii a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată înăuntrul acestuia termen.

În consecință, toate susținerile apelantei referitoare la întreruperea prescripției, la lipsa de valoare a declarației sub aspectul recunoașterii, la lipsa înscrisurilor și la declarațiile martorilor sunt neîntemeiate.

Singurele susțineri apreciate de Curte ca fiind întemeiate în apelul formulat de B. sunt cele care privesc reținerea trunchiată a declarației de către prima instanță, precum și cele care vizează prescripția dreptului material la acțiune pentru acele sume pentru care nu a intervenit recunoașterea datoriei și, deci, întreruperea cursului prescripției.

Astfel, prima instanță a omis că în declarația din 29 ianuarie 2011 pârâta B. a arătat că din sumele de 50.000 euro, 30.000 euro și 30.000 lei a restituit suma de 27.000 euro în august 2009.

Or, Curtea a apreciat că declarația trebuia valorificată în ansamblu, ea valorând "recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie" în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 doar pentru acele sume pe care debitorul le recunoaște ca fiind datorate.

Din această perspectivă, apelanta a recunoscut doar un debit de 53.000 euro și 30.000 lei, întrucât a invocat și plata sumei de 27.000 euro.

Totodată, împrumutul de 125.000 euro pretins de reclamant de la pârâtă este situat ca dată de acordare, atât în susținerile reclamantului, cât și în susținerile pârâtei (care recunoaște că a primit împrumuturi anterioare, dar în alte cuantumuri și arată că le-a restituit) și ale martorilor, anterior acordării împrumuturilor de 50.000 euro, 30.000 euro și 30.000 lei, pe la începutul anului 2007.

Întrucât între părți nu s-a încheiat act scris și nu s-a dovedit în cauză existența unui termen scadent pentru restituirea acestor sume, termenul de prescripție a început să curgă și în cazul acestor sume de la data acordării lor cu titlu de împrumut, astfel că s-a împlinit la începutul anului 2010.

Reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată în anul 2012, deci la doi ani după împlinirea termenului de prescripție.

În privința acestei sume de 125.000 euro pretinse de reclamant nu se poate reține întreruperea cursului prescripției întrucât, pe de o parte, declarația pârâtei a fost dată după împlinirea acestui termen și, totodată, prin declarație nu se recunoaște existența acestei datorii.

Prin urmare, Curtea a constatat că apelul formulat de pârâta B. este întemeiat doar sub aspectele reținute mai sus, respectiv cel al prescripției dreptului material la acțiune pentru acele împrumuturi pentru care nu s-a recunoscut existența datoriei și cel al cuantumului datoriei recunoscute.

Cât privește apelul formulat de reclamantul A., Curtea a reținut următoarele:

Sunt întemeiate criticile apelantului în sensul că susținerile martorei F. nu pot constitui dovada restituirii de către pârâta B. a vreunei sume de bani, întrucât nici discuțiile despre o intenționată plată, nici existența unui plic în mana reclamantului, fără a cunoaște conținutul acestuia, nu pot avea o astfel de valoare probatorie.

Mai mult, în apel a fost audiată ca martor numita G., funcționara din cadrul Băncii Transilvania care se ocupa de conturile pârâtei B. în perioada avută în vedere, care a infirmat spusele martorei F. cu privire la prezența reclamantului A. în biroul în care s-a restituit pârâtei de către bancă o sumă de bani.

În egală măsură însă Curtea a reținut că atât reclamantul, cât și martorii au pretins acordarea sumei de 125.000 lei în trei tranșe, pe parcursul a 3 luni, la începutul anului 2007. Cum între părți nu s-a încheiat act scris, și nu s-a făcut dovada în prezenta cauză că s-ar fi stabilit între părți un termen de scadență pentru restituirea împrumuturilor, prescripția a început să curgă de la momentul acordării acestor tranșe, deci de la începutul anului 2007, împlinindu-se la începutul anului 2010.

Or, cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2012, mult după împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Totodată, declarația din 29 ianuarie 2011 dată de pârâta B. nu poate avea efect întreruptiv de prescripție pe de o parte pentru că a intervenit după momentul la care prescripția a operat, astfel că nu poate opera întreruperea termenului de prescripție, întrucât acesta era deja împlinit. Pe de altă parte, în conținutul acestei declarații nu se recunoaște acordarea sumei de 125.000 euro, ci a altor sume, și totodată nu se recunoaște existența datoriei la momentul realizării declarației, în cuprinsul acesteia arătându-se că celelalte datorii (altele decât cele de 57.000 euro și 30.000 lei recunoscute ca nefiind restituite) au fost stinse prin plată.

De altfel, Curtea a constatat că dovada acordării împrumutului de 125.000 euro nici nu s-a realizat. Astfel, martorul audiat de prima instanță - H. - este angajat al reclamantului, aspect de care trebuie să se țină seama în evaluarea forței probatorii a declarației acestuia. Or, acest martor, deși arată cu exactitate care au fost sumele de bani pe care reclamantul le-ar fi împrumutat pârâtei și susține că a fost de față la acordarea a trei transe care ar fi compus împrumutul de 125.000 euro și chiar că ar fi participat la numărarea banilor, totuși nu își aduce aminte în ce monedă s-au făcut plățile. Or, este greu de crezut că cineva care a participat la numărarea banilor, nu își amintește ce fel de bancnote a numărat.

Totodată, din declarația martorului I. rezultă că acesta cunoaște doar de un împrumut de 125.000 euro, din declarație rezultând că această împrejurare, în sine, o știe de la reclamant. Singura sumă pe care acesta o cunoaște cu certitudine este cea de 40.000 euro pe care chiar martorul ar fi remis-o reclamantului într-un plic, cu titlu de împrumut, iar acesta la rândul său a remis plicul pârâtei. Însă, martorul arată că a întrebat pe reclamant scopul acordării împrumuturilor către pârâtă, iar acesta i-a învederat că banii îi sunt necesari pârâtei pentru renovarea unui imobil. Coroborând această declarație cu restul probelor administrate și chiar cu susținerile reclamantului și ale pârâtei, rezultă că suma de 40.000 euro despre care vorbește martorul nu face parte din tranșa de 125.000 euro, ci din sumele acordate ulterior, de 50.000 euro și 30.000 euro, care au fost acordate în vederea renovării imobilului din str. E.. Mai mult, acest martor a arătat că, întrebându-l pe reclamant de ce acorda cu împrumut pârâtei sume atât de mari, acesta i-ar fi spus că pârâta desfășura afaceri imobiliare profitabile. Or, pentru a califica afacerile imobiliare ale pârâtei ca fiind profitabile, reclamantul nu putea fi în situația de a-i fi acordat deja pârâtei un împrumut de 125.000 euro care să nu îi fi fost restituit. Prin urmare, declarația martorului menționat confirmă indirect susținerile pârâtei în sensul că aceasta restituise deja reclamantului sumele de bani împrumutate anterior, iar acesta i-a acordat alte împrumuturi pentru renovarea unui imobil în considerarea caracterului profitabil al afacerilor acesteia. Este evident că reclamantul nu ar mai fi calificat afacerile pârâtei ca fiind "profitabile" și nu ar mai fi acordat acesteia noi sume cu titlu de împrumut dacă ar fi fost în situația de a fi acordat anterior un împrumut și acesta nu i-ar fi fost restituit.

Prin urmare, Curtea a constatat că este corectă soluția instanței privind respingerea pretențiilor în ceea ce privește suma de 125.000 euro pretinsă de reclamant, dar cu precizările de mai sus în ceea ce privește dovada și prescripția.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la suma de 6.000 lei pe care reclamantul pretinde că ar fi împrumutat-o pârâtului D..

Apelantul a susținut că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la această sumă.

Curtea a constatat că instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale pasive a pârâtului D., constatând în mod corect că atât din susținerile părților, cât și din probele administrate rezultă că suma remisă de reclamant către pârâtul D. s-a făcut ca urmare a înțelegerii telefonice pe care reclamantul a avut-o cu pârâta B..

Prin urmare, suma remisă reprezintă un împrumut acordat pârâtei B., iar nu pârâtului D., acesta din urmă făcând doar, în numele și pe seama pârâtei, serviciul de a prelua suma de bani de la reclamant și de a o folosi, tot în numele și pe seama pârâtei.

Prin urmare, corect a reținut prima instanță că pârâtul D. nu este parte în raportul obligațional, acest împrumut fiind în realitate acordat pârâtei, la cererea și în interesul său.

Cum reclamantul a solicitat plata sumei de 6.000 lei de la pârâtul D., iar nu de la pârâtă, acest capăt de cerere a fost soluționat de instanță în baza excepției lipsei calității procesuale pasive, iar nu pe fond.

Tot nefondate au fost constatate și criticile apelantului-reclamant privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C..

Astfel, părțile în raporturile obligaționale de împrumut au fost reclamantul și pârâta. Din aceste raporturi nu rezultă nicio obligație juridică pentru ceilalți doi pârâți, fostul soț al pârâtei B. și fiul acesteia.

În consecință, aceștia nu pot fi obligați să restituie sumele de bani împrumutate de pârâta B. de la reclamant, acești doi pârâți fiind terți în raport cu aceste acte de împrumut.

În consecință, în raport de cele reținute mai sus, Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A., a admis apelul formulat de pârâta B., și, schimbând în parte sentința apelată, a obligat pe pârâta B. la plata către reclamant a sumelor pentru care pârâta a recunoscut, în cursul termenului de prescripție, existența datoriei către reclamant, respectiv sumele de 53.000 euro, în echivalent lei la data plății, și a sumei de 30.000 lei.

Având în vedere admiterea doar în parte a acțiunii, Curtea a schimbat sentința și în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate părților, fiecare dintre părți fiind obligată la suportarea cheltuielilor de judecată în raport cu culpa procesuală a fiecăreia, ținând seama de lipsa de calitate procesuală a doi dintre pârâți și de proporția admiterii cererii de chemare în judecată.

Totodată, Curtea a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv cele care privesc admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D. și respingerea pentru acest motiv a cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva acestora, precum și respingerea cererii de obligare a acestor pârâți la cheltuieli de judecată.

De asemenea, cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel, Curtea, având în vedere culpa procesuală a apelantului-reclamant și proporția admiterii apelului formulat de apelanta-pârâtă, ținând seama și de împrejurarea că aceasta a solicitat doar obligarea la plata taxei de timbru achitate în apel (rezervându-și dreptul de a acționa pe cale separată pentru cheltuielile reprezentând onorariul de avocat plătit în apel), Curtea a obligat pe apelantul-reclamant la cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă în sumă de 1.285 lei, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs atât pârâta B., cât și reclamantul A., recursuri înregistrate la data de 18 februarie 2016, sub nr. x/3/2012 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Pârâta B. a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 1, art. 3, art. 7 și art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, precum și a dispozițiilor art. 1204 C. civ. și a art. 129 alin. (5) și art. 295 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susținut, în esență, că instanța de apel, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu a stăruit pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, dând valoare probatorie declarației date în fața organelor de urmărire penală, fără a o corobora însă cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Astfel, declarația dată în fața organelor de urmărire penală nu putea fi apreciată ca o recunoaștere a datoriei, cu efect întreruptiv al termenului de prescripție, întrucât nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv recunoașterea să fie neîndoielnică și să rezulte fără echivoc din acțiunile debitorului. Concret, din această declarație rezultă existența unor raporturi complexe, derulate într-o perioadă îndelungată, natura pretențiilor reclamantului referitoare la rezolvarea unor situații litigioase anterioare, faptul restituirii unor sume, al pretinderii unor dobânzi exorbitante, existența unor presiuni și amenințări din partea reclamantului.

Prin urmare, arată recurenta, nu se poate considera că declarația a fost dată benevol, câtă vreme scopul sesizării penale viza stoparea actelor de șantaj și extorcare financiară, în contextul unor antecedente penale ale reclamantului și, ca atare, neîndeplinind condițiile legale ale unui act de recunoaștere a datoriei, nu putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripție.

Drept urmare, în cauză era împlinit termenul de prescripție pentru recuperarea pretinsului împrumut, conform art. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958. A susținut, de asemenea, că, în ce privește împrumutul în cuantum de 80.000 euro, trebuie considerată relevantă, ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripție, dată menționată în cererea de chemare în judecată, scopul acordării acestui împrumut (renovarea unui imobil), fiind nedovedit în raport cu restul materialului probator administrat.

Un alt motiv de recurs invocat de pârâtă este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătându-se că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

A relevat recurenta că, reținând valoarea probatorie a declarației, instanța de apel a omis a analiza celelalte mijloace de probă administrate și nu a răspuns tuturor aspectelor relevante pe care le-a invocat prin motivele de apel, întâmpinare sau concluziile formulate. A ignorat de asemenea, inconsecvența reclamantului și lipsa de credibilitate a acestuia, aspecte ce rezultă, în mod evident din răspunsurile acestuia la interogatoriu.

În drept, a invocat dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

Reclamantul A. a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, arătând, în esență, următoarele:

Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Apreciază recurentul că în mod eronat instanța de apel a respins capătul de cerere referitor la restituirea sumei de 125.000 euro, din moment ce existența acestui împrumut a fost recunoscută de către pârâtă și dovedită cu depozițiile martorilor H. și I.. Deși pârâta a încercat să probeze restituirea sumei cu depoziția martorei F., susținerile acesteia au fost infirmate de declarația dată de angajatul băncii.

În mod greșit instanța de apel a înlăturat declarația martorului H., făcând confuzie între noțiunea de monedă în care s-au efectuat plățile și termenul folosit de martor (bancnotă). Totodată, instanța de apel a ignorat declarația dată de pârâtul C., în fața organelor de urmărire penală.

A mai relevat recurentul că, din întreg materialul probator administrat, sus-arătat, a rezultat că termenul de restituire a împrumutului a fost condiționat, în ce privește tranșa de 125.000 euro, de renovarea imobilului din str. E., termen ulterior prelungit până în luna iulie 2011. Ca atare, apreciază că în mod greșit s-a reținut că ar fi intervenit prescripția dreptului material la acțiune și, mai mult decât atât această excepție a fost soluționată fără a fi pusă în discuția părților și fără a fi invocată de către pârâți, prin cererea de apel și prin întâmpinările formulate.

A mai relevat reclamantul că, din probele administrate, nu a rezultat împrejurarea reținută de instanța de apel, respectiv că pârâta i-ar fi restituit din împrumutul acordat, suma de 27.000 euro.

O ultimă critică vizează greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D..

Astfel, în ceea ce îl privește pe pârâtul C., a susținut că acesta a recunoscut în fața organelor de urmărire penală, că deși împrumuturile au fost contractate de soția sa, sumele au fost destinate acoperirii nevoilor familiei (renovarea unui imobil, oficierea căsătoriei fiului pârâților). Referitor la calitatea procesuală a pârâtului D., a susținut, în esență, că acesta a recunoscut la interogatoriu, că este persoana căreia i s-a remis suma de 1.500 RON. Ca atare, apreciază că este nerelevantă împrejurarea că remiterea sumei s-a realizat în baza unei înțelegeri a reclamantului cu mama acestui pârât sau că scopul acordării împrumutului a fost acela de a se achita factura telefonică a mamei sale (copârâta B.).

În drept, a invocat dispozițiile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta B., reiterând susținerile formulate în fazele procesuale anterioare, precum și prin cererea sa de recurs.

Pârâta B. a solicitat, de asemenea, prin întâmpinare respingerea recursului formulat de reclamant, reluând apărările formulate la judecata fondului, precum și criticile formulate prin căile de atac declarate de această parte (apel și recurs).

Intimații-pârâți C. și D. au invocat, prin întâmpinare, excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., întrucât criticile formulate de acesta nu se încadrează în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., solicitând aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Instanța de recurs a respins excepția nulității recursului declarat de reclamant, prin încheierea din 6 octombrie 2016, pentru considerentele reținute în încheierea sus arătată.

Recursul declarat de pârâta B. este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) nu poate fi primit.

Deși invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părții nu rezultă incidența niciuneia din tezele reglementate de lege (inexistența motivării, insuficiența considerentelor sau caracterul contradictoriu al acestora), ci doar nemulțumirea recurentei în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea sa de atac sau referitoare la modul de interpretare a probatoriului.

Or, instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele celor două cereri de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de către pârâta B., fiind permisă gruparea argumentelor părții și analiza acestora printr-un considerent comun, nefiind omisă din analiză nici poziția reclamantului, rezultată din răspunsurile sale la interogatoriu. Ceea ce nemulțumește partea, respectiv situația de fapt reținută de instanța de apel urmare analizei coroborate a întregului material probator nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii.

Așa fiind, constată că decizia recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 nu poate fi reținut.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă) constată că este nefondat.

Așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond, este de netăgăduit că părțile au perfectat mai multe contracte de împrumut, reclamantul invocând neîndeplinirea de către pârâtă - împrumutat a obligației prevăzute de art. 1584 C. civ. (aplicabil, în cauză, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, ca lege în vigoare la data încheierii contractului), respectiv aceea de restituire a sumei împrumutate la termenul stipulat.

Reclamantul nu a fost în măsură să facă dovada actelor juridice cu înscrisuri (act autentic sau înscris sub semnătură privată), în condițiile art. 1191 C. civ., invocând imposibilitatea morală de a-și preconstitui probe în acest sens (o relație intimă cu recurenta pârâtă). În aceste condiții, instanțele au apreciat, în mod corect, făcând aplicarea prevederilor art. 1198 C. civ., că sunt admisibile, pentru a se face dovada obligației, proba cu martori și mărturisirea extrajudiciară a părții. Însă, urmare caracterului contradictoriu al depozițiilor martorilor și chiar a lipsei de precizie și coerență a susținerilor părților cu privire la data perfectării fiecărui act juridic în parte sau a fixării sau nu a unui termen de executare a obligației restituirii împrumutului, instanțele de fond au acordat o valoare probatorie majoră mărturisirii extrajudiciare a pârâtei B., din data de 29 ianuarie 2011 (dosar fond). Din conținutul acestei declarații, coroborat cu celelalte mijloace de probă administrate, s-a reținut atât existența actului juridic (contractul de împrumut), data perfectării contractului, obiectul obligației neexecutate de către pârâtă (cuantumul sumelor împrumutate) și inexistența unei date a scadenței.

Ceea ce critică recurenta prin prezenta cale de atac este caracterul acestei declarații, reținut de instanța de apel, de recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie și a efectelor acesteia, de întrerupere a termenului de prescripție, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil, în speță, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011).

Contrar susținerilor formulate de recurentă, considerăm că declarația formulată de aceasta în fața organului de urmărire penală întrunește toate condițiile de validitate prevăzute de lege pentru a avea efectele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Ca orice act juridic unilateral, acesta trebuie să îndeplinească condițiile generale de valabilitate (capacitate, consimțământ, obiect și cauză), în privința cărora pârâta nu formulează nici o observație. Ceea ce se contestă este caracterul neîndoielnic al recunoașterii în raport de conținutul complet al declarației și lipsa caracterului voluntar al mărturisirii, în contextul condițiilor concrete în care a fost dată declarația, respectiv urmare unei plângeri penale formulate de însăși pârâta pentru pretinsa săvârșire de către reclamant a infracțiunilor de șantaj și amenințare.

Or, așa cum corect au apreciat și instanțele de fond, este de necontestat că este vorba de o recunoaștere în formă scrisă, ce emană de la cel în folosul căruia curge prescripția, cu caracter neîndoielnic (dată în deplină cunoștință de cauză) și voluntară. Astfel, deși recurenta susține că, din cuprinsul declarației, rezultă o altă natură a pretențiilor reclamantului, respectiv că acesta din urmă s-ar fi obligat, contra unei remunerații, să rezolve o altă situație litigioasă, aceste afirmații sunt eronate. Deși, în adevăr, inițial se relatează în declarație o atare situație, ulterior, în continuarea aceleiași declarații, se arată, în mod explicit că, "concomitent cu această situație, eu împrumutasem" precizându-se în mod neîndoielnic ce sume au fost remise de către reclamant pârâtei și data acordării fiecărei tranșe din împrumut. Mai mult, pârâta precizează și data restituirii unei părți din împrumut, arătând, "am reușit să returnez suma de 27.000 euro în august 2009". Prin urmare este vorba de o recunoaștere neîndoielnică a existenței dreptului.

Cât privește caracterul voluntar al mărturisirii, recurenta aduce în discuție existența unor presiuni și amenințări din partea reclamantului, care ar fi determinat-o să formuleze plângere penală împotriva acestuia. Or, pe lângă argumentul reținut de judecătorii din apel, anume acela că declarația a fost dată în fața organelor de cercetare penală, ceea ce exclude incidența vreunor presiuni ale reclamantului asupra autorului recunoașterii, urmează să remarcăm și faptul, ignorat de recurentă, că sesizarea penală pe care a formulat-o s-a finalizat printr-o soluție de neîncepere a urmăririi penale. Cu alte cuvinte, deși organele de urmărire penală au infirmat existența vreunei fapte de amenințare, șantaj, extorcare, cămătărie, etc., pretins săvârșite de către reclamant, recurenta continuă să reitereze astfel de împrejurări, de natură să înlăture caracterul voluntar al recunoașterii, în lipsa oricărei probe în acest sens.

Prin urmare, constată că instanța de apel, reținând că manifestarea unilaterală de voință a pârâtei, în favoarea căreia curgea prescripția, prin care a atestat existența dreptului reclamantului de a solicita restituirea unor sume împrumutate, întrunește toate condițiile prevăzute de lege (art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958), pentru a întrerupe cursul prescripției, a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente.

De altfel, recurenta ignoră cu desăvârșire caracterul irevocabil al actului juridic prin care autorul său renunță la beneficiul termenului de prescripție scurs până la acea dată, solicitând practic, prin motivele de recurs formulate, ca pe baza conținutului probei testimoniale și a celorlalte probe administrate în fazele procesuale anterioare, să fie înlăturat caracterul probator al mărturisirii sale. Or, a înlătura mărturisirea extrajudiciară a părții, făcută anterior începerii judecății, fără ca aceasta să dovedească că s-a aflat în eroare de fapt, contravine prevederilor art. 1204 C. civ.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâta B., ca nefondat.

Recursul declarat de către reclamantul A. este, de asemenea nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, se cuvine a preciza că reclamantul solicită reinterpretarea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare și, ulterior, stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în apel (concret, că suma de 125.000 euro a fost împrumutată pârâtei, că părțile au stabilit un termen de restituire a acestei sume, că nu s-a dovedit restituirea sumei de 27.000 euro ș.a.m.d). Or, instanța de recurs, soluționând calea de atac, nu judecă din nou procesul, ci doar verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

În acest context, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea hotărârii, greșelile apreciate de recurent ca fiind săvârșite de instanța de apel urmând a fi analizate numai în măsura în care se încadrează în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Așa fiind, constată că, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, reținând că, în cazul obligaților al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la nașterea raportului de drept. Astfel, în ce privește suma de 125.000 euro, recurentul însuși face, prin cererea de recurs, susțineri contradictorii.

Astfel, acesta susține, pe de o parte, că restituirea împrumutului ar fi fost condiționată de înstrăinarea imobilului din str. E.. Or, în condițiile în care obligația de restituire a împrumutului ar fi fost afectată de o atare modalitate (condiție), este inexplicabilă însăși promovarea acțiunii de către reclamant, în condițiile în care nu s-a dovedit îndeplinirea condiției. Pe de altă parte, arată că termenul de restituire a fost prelungit prin acordul părților (inițial pentru luna februarie 2011 și, ulterior, iulie 2011) deși un atare acord al părților nu rezultă din vreunul din mijloacele de probă administrate (testimonială, mărturisirea părții adverse, etc.).

Cât privește criticile ce se subscriu motivului de recurs referitor la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și C., reține următoarele:

În mod corect a constatat instanța de apel că pârâtul D. nu este parte în raportul juridic dedus judecății, din moment ce din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că acordul de voință al părților îl exclude pe acest pârât, reclamantul însuși relatând că, "s-a înțeles cu pârâta B., printr-o convorbire telefonică". Este adevărat că, în speță, este vorba de un contract real, în sensul că împrumutul ia naștere în mod valabil la data remiterii sumelor, în condițiile art. 1576 C. civ. Însă, în mod evident, atâta vreme cât pârâtul sus arătat a acționat în calitate de mandatar al mamei sale, contractul de împrumut încheiat în numele și pe seama mandantului nu poate da naștere la obligații în sarcina reprezentantului, câtă vreme a acționat în limitele puterilor încredințate, conform art. 1546 C. civ.

Apreciem, de asemenea, că în mod judicios instanța de apel a constatat că nici pârâtul C. nu este parte în raportul juridic dedus judecății și, în consecință a menținut soluția instanței de fond, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia. Ceea ce susține recurentul, prin motivele de recurs, nu este faptul că ar fi perfectat contractele de împrumut și cu acest pârât, ci doar că sumele remise pârâtei B. au servit nevoilor familiei (renovarea unui imobil, oficierea căsătoriei fiului copârâților etc.) și că, prin urmare, și acest pârât ar trebui să răspundă pentru datoriile comune.

Instanța de recurs constată că, potrivit art. 32 C. fam. (în vigoare la data perfectării convențiilor), soții răspund cu bunurile comune pentru cheltuielile efectuate cu administrarea oricăruia din bunurile comune (lit. a)), obligațiile ce au contractat împreună (lit. b)) sau obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei (lit. c)). Trecând peste faptul că nivelul sumelor împrumutate depășesc în mod vădit noțiunea de "împlinire a nevoilor obișnuite ale căsniciei", că scopul declarat al unui împrumut, de renovare a unui imobil, nu viza un bun comun, ci un imobil proprietatea fiului major al pârâtului C., instanța constată că cei doi pârâți erau deja divorțați la data nașterii raportului juridic în litigiu (Sentința nr. 5675 din 10 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București). Prin urmare, nu poate fi incidentă prezumția de comunitate a datoriilor contractate doar de unul dintre soți.

Față de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 223 A din 22 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 6 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CL