ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1849/2016

Decizia nr. 1849/2016 Deliberând asupra recursului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 31 octombrie 2012 pe rolul Tribunalului Ilfov, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții B., C. și D., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, cu drept de abitație viageră, autentificat sub nr. x din 21 septembrie 2011 de BNP E., rectificat, încheiat între A. în calitate de vânzătoare și pârâți în calitate de cumpărători, având ca obiect imobilul situat în jud. Ilfov, pentru: imposibilitatea obiectului, pe de o parte și preț derizoriu pe de altă parte, precum și pentru lipsa cauzei și cauză ilicită și imorală.

Reclamanta a mai solicitat instanței să dispună restabilirea situației anterioare - restitutio in integrum - în sensul de a dispune ca dreptul de proprietate asupra imobilului în cota parte de 1/2 să revină în patrimoniul său, iar în subsidiar, în situația în care instanța va aprecia ca nu sunt cauze de nulitate, a solicitat să se pronunțe rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare cu drept de abitație viagera, având în vedere neexecutarea obligației de respectarea a dreptului său real de abitație, obligație pe care și-au asumat-o prin contractul de vânzare-cumpărare, solicitând și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul acestui proces.

Prin Sentința civilă nr. 614 din 24 februarie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și F.. În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut că în ceea ce privește cauza de nulitate privind imposibilitatea obiectului, reclamanta a invocat împrejurarea că pârâții se află în stăpânirea în fapt a cotei de ½ din întregul imobil, ca urmare a calității de moștenitori de pe urma defunctului soț al reclamantei, astfel încât obligația pârâților de a nu intra în stăpânirea de fapt a cotei de ½ pe care le-a înstrăinat-o acestora este imposibilă, având în vedere că dreptul de coproprietate se întinde asupra fiecărei părți din imobil.

Cu privire la cauza de nulitate privind prețul derizoriu, tribunalul s-a raportat în soluționarea cauzei atât la raportul de expertiză efectuat de expertul G., valoarea de circulație a imobilului în litigiu la data de 20 decembrie 2010 fiind de 373.575 euro, însă și la coeficienții de individualizare, de uzură și de actualizare aplicabili, precum și la sarcinile ce grevau imobilul la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv dreptul de abitație viageră, ipoteca ce greva întregul imobil, precum și existența anumitor datorii.

În privința ipotezei susținută de reclamantă potrivit căreia pârâții ar fi profitat de starea sa emoțională, de situația de constrângere și de nevoie în care se afla spre a obține avantaje disproporționate în cadrul acestei vânzări, tribunalul a reținut că seriozitatea prețului dintr-un contract de vânzare-cumpărare este o chestiune de fapt, iar reclamanta nu a reușit sa probeze inexistența prețului, astfel încât acesta să nu poată constitui obiectul obligației pârâtei și, deci, o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. În plus, a mai constatat tribunalul că pierderea unei persoane apropiate din familie este de natură să producă o anumită stare emoțională, de tulburare și tristețe, însă aceasta nu este de natură să conducă la o afectare a capacității și discernământului reclamantei.

În consecință, prima instanță a apreciat că, în cauză, subzista toate cerințele valabilității cauzei contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu. Referitor la motivul de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului, tribunalul a reținut caracterul nefondat al acestei critici, prin raportare la lipsa probelor care să susțină alegațiile reclamantei. În ceea ce privește cauza de nulitate vizând vicierea consimțământului prin dol, tribunalul a reținut că din probele administrate la dosar sub acest aspect, s-a reținut că pârâtul B. a recunoscut prin răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu că i-a promis reclamantei că îi va achiziționa un apartament și că va avea grijă de aceasta până la sfârșitul vieții dacă renunță la succesiunea defunctului.

Astfel, s-a constatat că promisiunea făcută de pârât viza exclusiv actul juridic al renunțării la succesiune, iar nu și înstrăinarea cotei proprii a reclamantei din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației de respectare a dreptului real de abitație, tribunalul a reținut că această măsură nu este justificată întrucât acest drept nu s-a constituit într-o obligație contractuală de întreținere, ci reprezintă un drept real de sine stătător. Tot sub acest aspect, s-a mai reținut că reclamanta, pentru a reintra în spațiul locativ a cărui folosința și-a rezervat-o, are la dispoziție fie o acțiune reală confesorie, fie o acțiune personală, fondată pe actul juridic ce constituie titlul abitației.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 133A/2016 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că este nefondată critica apelantei referitoare la obiectul contractului de vânzare-cumpărare, motivat de faptul că, deși în cauză se vinde cota de ½ din imobil, acest lucru nu constituie un criteriu pentru constatarea faptului că obiectul nu ar fi posibil, așa cum susține apelanta-reclamantă, prima instanță apreciind sub acest aspect că obiectul contractului încheiat este posibil de realizat. În ceea ce privește criticile referitoare la prețul contractului, și anume că acesta ar fi derizoriu ori nesincer și neserios, tribunalul a apreciat că, în speță, suma de 100.000 euro reprezintă un preț sincer, real, cât timp nu s-a făcut dovada că nu ar fi fost achitat.

Însă, sub acest aspect, pârâtul C. a făcut dovada unui împrumut bancar în sumă de 200.000 euro, care de altfel a fost recunoscut și de reclamantă. Curtea a constatat că nu există o disproporție vădită între prețul imobilului și prețul din contract la data încheierii acestuia, prin raportare la faptul că prețul nu trebuie să reprezinte neapărat echivalentul exact al bunului vândut, părțile stabilind acest cuantum și în considerarea relațiilor de familie dintre părți și a faptului că reclamanta urmează a locui în imobil, având păstrat dreptul de abitație asupra cotei de ½ din imobil, precum și faptul că nu s-a vândut întreg imobilul, ci doar cota de ½ din acesta. În consecință, s-a apreciat că reclamanta nu a reușit să probeze aspectele referitoare la caracterul derizoriu al prețului.

Tribunalul a apreciat că nu este dovedită nici lipsa scopului imediat al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în cauză, întrucât reclamanta nu a făcut dovada lipsei contraprestației în contractul încheiat, respectiv lipsa predării bunului și plata prețului. Curtea de Apel București a considerat ca fiind nedovedită lipsa scopului imediat al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în cauză, întrucât reclamanta nu a făcut dovada lipsei contraprestației în contractul încheiat, respectiv predarea bunului și plata prețului. Instanța de apel a considerat nefondată și critica privind susținerea existenței unei cauze ilicite și imorale, apreciind că nu rezultă din nicio probă că scopul contractului încheiat în cauză a fost în contradicție cu dispozițiile legale ori cu bunele moravuri.

Astfel, s-a constatat că scopul cumpărătorului a fost să dobândească dreptul de proprietate asupra întregului imobil în litigiu, în condițiile în care deținea cota de ½, iar scopul reclamantei a fost să obțină prețul de 100.000 euro, din vânzarea nudei proprietăți a cotei sale de ½ din acesta. Instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate și criticile reclamantei potrivit cărora pârâții ar fi profitat de starea sa emoțională și de depresia prin care trecea, întrucât reclamanta a avut posibilitatea de a reflecta asupra actului pe care urma să-l încheiere fiind conștientă și responsabilă de semnificația acestuia. De asemenea, s-a reținut că, deși reclamanta a susținut că nu a primit prețul vânzării, din probele administrate la dosar, respectiv declarația dată de reclamantă notarului că a primit integral prețul, declarația martorului H., rezultă că această critică nu este fondată, fiind respinsă de instanța de apel.

Instanța de apel a reținut că este nefondat și motivul de apel referitor la rezoluțiunea contractului încheiat în cauză, pentru încălcarea dreptului de abitație viageră, motivat de faptul că reclamanta avea la dispoziție fie o acțiune reală confesorie, fie o acțiune personală, bazată pe actul juridic ce reprezintă dreptul său de abitație, pentru a reintra în spațiul locativ pentru care dispune de abitație viageră. În plus, s-a constatat că reclamanta nu a probat faptul că i se interzice intrarea în spațiul locativ din litigiu. Împotriva Deciziei civile nr. 133A/2016 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, având în vedere că nepronunțarea asupra tuturor motivelor de apel și motivarea lapidară echivalează cu lipsa motivării, iar în subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel nu a analizat motivul de apel cu privire la incidența dolului, neexistând nicio mențiune cu privire la recunoașterile pârâților la interogatoriu sau cu privire la incidența dispozițiilor art. 948 alin. (2), art. 953, art. 960 și art. 961 C. civ.

În consecință, sub acest aspect, având în vedere și dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii atacate pentru a se înlătura vătămarea produsă, respectiv instanța de apel să se pronunțe cu privire la acest motiv de apel. Recurenta a susținut că hotărârea recurată este nemotivată, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Sub acest aspect a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. A mai învederat recurenta că motivarea instanței de apel este lapidară, conține în mare parte considerații de ordin teoretic, instanța neanalizând susținerile sale, probatoriul administrat și neindicând de ce nu sunt pertinente, concludente și utile probele pe care le-a invocat în susținerea apelului și a cererii de chemare în judecată.

În consecință, recurenta a susținut că o motivare insuficientă echivalează cu lipsa motivării, reținând că instanța de recurs se află în imposibilitate de a aprecia dacă instanța de apel a aplicat corect legea situației de fapt reținute, motiv pentru care a apreciat că în speță este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la cauza ilicită și imorală, recurenta susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 948 alin. (4) C. proc. civ., art. 966 - 968 același cod. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că pârâții ar fi profitat de starea sa emoțională ulterioară decesului soțului său, pentru a le transmite și cota sa parte din imobil, promițându-i ca va avea în continuare o situația materială bună și că îi vor achiziționa un apartament.

Totodată, s-a mai arătat că pârâții ar fi adus construcția C2 în stare de neîntrebuințare imediat după încheierea contractului și că ar fi închiriat construcția C1, aspect care a condus la situația ca reclamanta să nu mai aibă nicio locuința, fiind nevoită să locuiască la rude. În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la vicierea consimțământului prin dol, hotărârea atacată fiind astfel dată cu încălcarea prevederilor art. 948 alin. (2), art. 953, art. 960 și art. 961 C. civ. Din această perspectivă, recurenta a arătat că, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâții i-au promis lucruri iluzorii, iar ulterior încheierii contractului atitudinea acestora s-a schimbat radical.

În consecință, recurenta a susținut că a avut consimțământul viciat prin dol la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest aspect fiind invocat și prin cererea de apel, însă nu a făcut obiectul analizei instanței de apel. Recurenta-reclamantă a mai învederat că, în ceea ce privește obiectul contractului, instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile art. 977, art. 982, art. 983 C. civ., precum și dispozițiile art. 948 pct. 3, art. 1294 și urm. C. civ. Astfel, recurenta a arătat că susținerile instanțelor de fond în sensul că prin contractul de vânzare-cumpărare cu drept de abitație viageră sunt încorporate două convenții distincte, fără nicio legătură una cu alta, sunt date cu aplicarea greșită a legii.

De asemenea, s-a mai arătat că, în ce privește prețul, în mod greșit instanțele de fond au apreciat că acesta nu ar fi derizoriu, aplicând greșit dispozițiile legale incidente. Sub acest aspect, recurenta consideră că prețul este derizoriu prin raportare la valoarea cotei din imobil, în opinia sa acesta nu reprezintă o cauză suficientă a obligației pe care și-a asumat-o, respectiv de a înstrăina cota sa de 1/2 din imobil sub rezerva dreptului de abitație viageră. În ceea ce privește rezoluțiunea contractului, recurenta A. susține că instanța de apel nu a arătat în hotărârea atacată de ce i-au fost înlăturate susținerile, iar pe de altă parte nu a arătat de ce este contrară legii. În opinia sa, în speță, sunt îndeplinite condițiile necesare pronunțării rezoluțiunii, dezvoltând în cuprinsul recursului argumente în acest sens.

În consecință, având în vedere că dreptul de abitație al reclamantei a rămas fără obiect, întrucât casa C2 este de nelocuit, garajul demolat, iar construcția C1 este fie închiriată, fie nelocuibilă, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel i-a respins motivul de apel vizând rezoluțiunea contractului. Intimații-pârâți B. și C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca fiind legală și temeinică. Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția europeană privind drepturile omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar. În speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată sub toate aspectele invocate sau a fost motivată lapidar, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar.

În realitate, hotărârea instanței de prim control judiciar apare ca fiind motivată superficial pe aspectul nulității contractului și complet nemotivată cu privire la pretenția subsidiară, respectiv cea referitoare la rezoluțiune. În concret, verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde o analiză cu privire la toate aspectele de nulitate invocate de reclamantă, afirmațiile instanței de apel fiind lacunare și având caracter de generalitate, fără a se argumenta în concret care au fost motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul înlăturării cererilor părților.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante referitoare la preț, se constată că, într-adevăr, decizia recurată este deficitară sub aspectul motivării, având în vedere că instanța de apel face analize specifice prețului lezionar și simulat, însă acest lucru nu a fost invocat în cuprinsul cererii de apel, nefăcând obiectul cauzei cererii, motivarea fiind astfel străină de natura cauzei. În egală măsură, este fondată și critica reclamantei referitoare la nemotivarea hotărârii recurate sub aspectul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare cu drept de abitație, altfel spus, din considerentele deciziei recurate nu rezultă care au fost argumentele care au condus la înlăturarea susținerilor reclamantei, instanța de apel afirmând doar că reclamanta are la dispoziție alte mijloace procesuale de valorificare a dreptului său.

În consecință, sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod superficial criticile referitoare la rezoluțiunea contractului, aspect care reflectă faptul că instanța nu a analizat cauza pe fond. De asemenea, se constată a fi fondată și critica recurentei-reclamante referitoare la lipsa motivării cu privire la incidența în cauză a dolului. Analizând hotărârea atacată din această perspectivă, se poate observa că instanța de apel a omis să se pronunțe pe acest motiv de apel, astfel încât cauza nu a fost soluționată sub toate aspectele invocate de reclamantă prin cererea sa. Totodată, motivele întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi evaluate câtă vreme lipsa unei motivări concrete și complete nu permite instanței de recurs să verifice modalitatea în care a procedat instanța de apel în aplicarea normelor de drept material.

În considerarea celor ce preced, constatând că soluția adoptată de instanța de apel este nemotivată sau insuficient motivată în raport cu criticile formulate de parte prin memoriul de apel, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 133A/2016 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea dispozițiilor legale menționate, iar cu ocazia rejudecării, va avea în vedere și celelalte susțineri din recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 133A/2016 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2016. Procesat de GGC - CL