ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1849/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1849/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1849/2016

Deliberând asupra recursului,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 31 octombrie 2012 pe rolul Tribunalului

Ilfov, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții B., C. și D.,

solicitând instanței să constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare, cu drept de abitație viageră,

autentificat sub nr. x din 21 septembrie 2011 de BNP E., rectificat, încheiat

între A. în calitate de vânzătoare și pârâți în calitate de

cumpărători, având ca obiect imobilul situat în jud. Ilfov, pentru:

imposibilitatea obiectului, pe de o parte și preț derizoriu pe de

altă parte, precum și pentru lipsa cauzei și cauză

ilicită și imorală.

Reclamanta a mai solicitat

instanței să dispună restabilirea situației anterioare -

restitutio in integrum - în sensul de a dispune ca dreptul de proprietate

asupra imobilului în cota parte de 1/2 să revină în patrimoniul său,

iar în subsidiar, în situația în care instanța va aprecia ca nu sunt

cauze de nulitate, a solicitat să se pronunțe rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare cu drept de abitație viagera, având

în vedere neexecutarea obligației de respectarea a dreptului său real

de abitație, obligație pe care și-au asumat-o prin contractul de

vânzare-cumpărare, solicitând și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul acestui proces.

Prin Sentința civilă nr. 614

din 24 februarie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu

cu pârâții B., C. și F..

În motivarea acestei soluții,

tribunalul a reținut că în ceea ce privește cauza de nulitate

privind imposibilitatea obiectului, reclamanta a invocat împrejurarea că

pârâții se află în stăpânirea în fapt a cotei de ½ din întregul

imobil, ca urmare a calității de moștenitori de pe urma

defunctului soț al reclamantei, astfel încât obligația pârâților

de a nu intra în stăpânirea de fapt a cotei de ½ pe care le-a

înstrăinat-o acestora este imposibilă, având în vedere că

dreptul de coproprietate se întinde asupra fiecărei părți din

imobil.

Cu privire la cauza de nulitate

privind prețul derizoriu, tribunalul s-a raportat în soluționarea

cauzei atât la raportul de expertiză efectuat de expertul G., valoarea de

circulație a imobilului în litigiu la data de 20 decembrie 2010 fiind de

373.575 euro, însă și la coeficienții de individualizare, de

uzură și de actualizare aplicabili, precum și la sarcinile ce

grevau imobilul la momentul încheierii antecontractului de

vânzare-cumpărare, respectiv dreptul de abitație viageră,

ipoteca ce greva întregul imobil, precum și existența anumitor

datorii.

În privința ipotezei

susținută de reclamantă potrivit căreia pârâții ar fi

profitat de starea sa emoțională, de situația de constrângere

și de nevoie în care se afla spre a obține avantaje

disproporționate în cadrul acestei vânzări, tribunalul a reținut

că seriozitatea prețului dintr-un contract de vânzare-cumpărare

este o chestiune de fapt, iar reclamanta nu a reușit sa probeze

inexistența prețului, astfel încât acesta să nu poată

constitui obiectul obligației pârâtei și, deci, o cauză

suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În plus, a mai constatat tribunalul

că pierderea unei persoane apropiate din familie este de natură

să producă o anumită stare emoțională, de tulburare

și tristețe, însă aceasta nu este de natură să

conducă la o afectare a capacității și

discernământului reclamantei.

În consecință, prima

instanță a apreciat că, în cauză, subzista toate

cerințele valabilității cauzei contractului de

vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu.

Referitor la motivul de nulitate a

contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului, tribunalul

a reținut caracterul nefondat al acestei critici, prin raportare la lipsa

probelor care să susțină alegațiile reclamantei.

În ceea ce privește cauza de

nulitate vizând vicierea consimțământului prin dol, tribunalul a

reținut că din probele administrate la dosar sub acest aspect, s-a

reținut că pârâtul B. a recunoscut prin răspunsul la întrebarea

nr. 2 din interogatoriu că i-a promis reclamantei că îi va achiziționa

un apartament și că va avea grijă de aceasta până la

sfârșitul vieții dacă renunță la succesiunea

defunctului. Astfel, s-a constatat că promisiunea făcută de

pârât viza exclusiv actul juridic al renunțării la succesiune, iar nu

și înstrăinarea cotei proprii a reclamantei din dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu.

În ceea ce privește capătul

de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea

obligației de respectare a dreptului real de abitație, tribunalul a

reținut că această măsură nu este justificată întrucât

acest drept nu s-a constituit într-o obligație contractuală de

întreținere, ci reprezintă un drept real de sine stătător.

Tot sub acest aspect, s-a mai

reținut că reclamanta, pentru a reintra în spațiul locativ a

cărui folosința și-a rezervat-o, are la dispoziție fie o

acțiune reală confesorie, fie o acțiune personală,

fondată pe actul juridic ce constituie titlul abitației.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta A., care a fost respins ca nefondat prin Decizia

civilă nr. 133A/2016 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut că este nefondată

critica apelantei referitoare la obiectul contractului de

vânzare-cumpărare, motivat de faptul că, deși în cauză se

vinde cota de ½ din imobil, acest lucru nu constituie un criteriu pentru

constatarea faptului că obiectul nu ar fi posibil, așa cum

susține apelanta-reclamantă, prima instanță apreciind sub

acest aspect că obiectul contractului încheiat este posibil de realizat.

În ceea ce privește criticile

referitoare la prețul contractului, și anume că acesta ar fi

derizoriu ori nesincer și neserios, tribunalul a apreciat că, în

speță, suma de 100.000 euro reprezintă un preț sincer,

real, cât timp nu s-a făcut dovada că nu ar fi fost achitat.

Însă, sub acest aspect, pârâtul C. a făcut dovada unui împrumut

bancar în sumă de 200.000 euro, care de altfel a fost recunoscut și

de reclamantă.

Curtea a constatat că nu

există o disproporție vădită între prețul imobilului

și prețul din contract la data încheierii acestuia, prin raportare la

faptul că prețul nu trebuie să reprezinte neapărat

echivalentul exact al bunului vândut, părțile stabilind acest cuantum

și în considerarea relațiilor de familie dintre părți

și a faptului că reclamanta urmează a locui în imobil, având

păstrat dreptul de abitație asupra cotei de ½ din imobil, precum

și faptul că nu s-a vândut întreg imobilul, ci doar cota de ½ din

acesta.

În consecință, s-a apreciat

că reclamanta nu a reușit să probeze aspectele referitoare la

caracterul derizoriu al prețului.

Tribunalul a apreciat că nu este

dovedită nici lipsa scopului imediat al contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în cauză, întrucât reclamanta nu a

făcut dovada lipsei contraprestației în contractul încheiat,

respectiv lipsa predării bunului și plata prețului.

Curtea de Apel București a

considerat ca fiind nedovedită lipsa scopului imediat al contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în cauză, întrucât reclamanta nu a

făcut dovada lipsei contraprestației în contractul încheiat,

respectiv predarea bunului și plata prețului.

Instanța de apel a considerat

nefondată și critica privind susținerea existenței unei

cauze ilicite și imorale, apreciind că nu rezultă din nicio

probă că scopul contractului încheiat în cauză a fost în

contradicție cu dispozițiile legale ori cu bunele moravuri.

Astfel, s-a constatat că scopul

cumpărătorului a fost să dobândească dreptul de proprietate

asupra întregului imobil în litigiu, în condițiile în care deținea

cota de ½, iar scopul reclamantei a fost să obțină prețul

de 100.000 euro, din vânzarea nudei proprietăți a cotei sale de ½ din

acesta.

Instanța de apel a apreciat ca

fiind neîntemeiate și criticile reclamantei potrivit cărora

pârâții ar fi profitat de starea sa emoțională și de

depresia prin care trecea, întrucât reclamanta a avut posibilitatea de a

reflecta asupra actului pe care urma să-l încheiere fiind

conștientă și responsabilă de semnificația acestuia.

De asemenea, s-a reținut că,

deși reclamanta a susținut că nu a primit prețul

vânzării, din probele administrate la dosar, respectiv declarația

dată de reclamantă notarului că a primit integral prețul,

declarația martorului H., rezultă că această critică

nu este fondată, fiind respinsă de instanța de apel.

Instanța de apel a reținut

că este nefondat și motivul de apel referitor la rezoluțiunea

contractului încheiat în cauză, pentru încălcarea dreptului de

abitație viageră, motivat de faptul că reclamanta avea la

dispoziție fie o acțiune reală confesorie, fie o acțiune

personală, bazată pe actul juridic ce reprezintă dreptul

său de abitație, pentru a reintra în spațiul locativ pentru care

dispune de abitație viageră.

În plus, s-a constatat că

reclamanta nu a probat faptul că i se interzice intrarea în spațiul

locativ din litigiu.

Împotriva Deciziei civile nr.

133A/2016 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a formulat recurs reclamanta

A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.,

prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

de apel, având în vedere că nepronunțarea asupra tuturor motivelor de

apel și motivarea lapidară echivalează cu lipsa motivării, iar

în subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul

admiterii apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în

judecată.

Criticile de nelegalitate întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că

instanța de apel nu a analizat motivul de apel cu privire la

incidența dolului, neexistând nicio mențiune cu privire la

recunoașterile pârâților la interogatoriu sau cu privire la

incidența dispozițiilor art. 948 alin. (2), art. 953, art. 960

și art. 961 C. civ.

În consecință, sub acest

aspect, având în vedere și dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii atacate

pentru a se înlătura vătămarea produsă, respectiv

instanța de apel să se pronunțe cu privire la acest motiv de

apel.

Recurenta a susținut că

hotărârea recurată este nemotivată, motiv de casare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Sub acest aspect a arătat

că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

A mai învederat recurenta că

motivarea instanței de apel este lapidară, conține în mare parte

considerații de ordin teoretic, instanța neanalizând susținerile

sale, probatoriul administrat și neindicând de ce nu sunt pertinente,

concludente și utile probele pe care le-a invocat în susținerea

apelului și a cererii de chemare în judecată.

În consecință, recurenta a

susținut că o motivare insuficientă echivalează cu lipsa

motivării, reținând că instanța de recurs se află în

imposibilitate de a aprecia dacă instanța de apel a aplicat corect

legea situației de fapt reținute, motiv pentru care a apreciat

că în speță este incident motivul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la cauza

ilicită și imorală, recurenta susținând că

hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 948 alin. (4) C. proc. civ., art. 966 - 968

același cod.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă

a susținut că pârâții ar fi profitat de starea sa

emoțională ulterioară decesului soțului său, pentru a

le transmite și cota sa parte din imobil, promițându-i ca va avea în

continuare o situația materială bună și că îi vor

achiziționa un apartament.

Totodată, s-a mai arătat

că pârâții ar fi adus construcția C2 în stare de

neîntrebuințare imediat după încheierea contractului și că

ar fi închiriat construcția C1, aspect care a condus la situația ca

reclamanta să nu mai aibă nicio locuința, fiind nevoită

să locuiască la rude.

În continuare, recurenta a

susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe cu

privire la vicierea consimțământului prin dol, hotărârea

atacată fiind astfel dată cu încălcarea prevederilor art. 948

alin. (2), art. 953, art. 960 și art. 961 C. civ.

Din această perspectivă,

recurenta a arătat că, anterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, pârâții i-au promis lucruri iluzorii, iar ulterior

încheierii contractului atitudinea acestora s-a schimbat radical.

În consecință, recurenta a

susținut că a avut consimțământul viciat prin dol la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest aspect fiind

invocat și prin cererea de apel, însă nu a făcut obiectul

analizei instanței de apel.

Recurenta-reclamantă a mai învederat

că, în ceea ce privește obiectul contractului, instanța de apel

în mod greșit a aplicat dispozițiile art. 977, art. 982, art. 983 C.

civ., precum și dispozițiile art. 948 pct. 3, art. 1294 și urm.

C. civ.

Astfel, recurenta a arătat

că susținerile instanțelor de fond în sensul că prin

contractul de vânzare-cumpărare cu drept de abitație viageră

sunt încorporate două convenții distincte, fără nicio

legătură una cu alta, sunt date cu aplicarea greșită a

legii.

De asemenea, s-a mai arătat

că, în ce privește prețul, în mod greșit instanțele de

fond au apreciat că acesta nu ar fi derizoriu, aplicând greșit

dispozițiile legale incidente. Sub acest aspect, recurenta consideră

că prețul este derizoriu prin raportare la valoarea cotei din imobil,

în opinia sa acesta nu reprezintă o cauză suficientă a

obligației pe care și-a asumat-o, respectiv de a înstrăina cota

sa de 1/2 din imobil sub rezerva dreptului de abitație viageră.

În ceea ce privește

rezoluțiunea contractului, recurenta A. susține că instanța

de apel nu a arătat în hotărârea atacată de ce i-au fost

înlăturate susținerile, iar pe de altă parte nu a arătat de

ce este contrară legii. În opinia sa, în speță, sunt îndeplinite

condițiile necesare pronunțării rezoluțiunii, dezvoltând în

cuprinsul recursului argumente în acest sens.

În consecință, având în

vedere că dreptul de abitație al reclamantei a rămas

fără obiect, întrucât casa C2 este de nelocuit, garajul demolat, iar

construcția C1 este fie închiriată, fie nelocuibilă, recurenta

susține că în mod greșit instanța de apel i-a respins

motivul de apel vizând rezoluțiunea contractului.

Intimații-pârâți B. și

C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului

ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca fiind

legală și temeinică.

Analizând decizia atacată în

raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și

temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este

fondat pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă

că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au

condus la soluția pronunțată, care au legătură

directă cu aceasta și care susțin soluția

pronunțată.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele

pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul

potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar

nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună

administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de

către instanțele superioare.

Un proces civil finalizat prin

hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1

din Convenția europeană privind drepturile omului, include printre

altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în

mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta

implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la

un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația

de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei,

de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de

justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un

silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată,

ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse

de parte, dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt

susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această concluzie se impune,

deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie,

din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate

înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte

constată că decizia instanței de apel nu îndeplinește

aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată sub toate aspectele

invocate sau a fost motivată lapidar, astfel încât, coroborat cu

principiile și regulile de drept substanțial și procesual,

să conducă în mod logic la soluția pronunțată și

să permită realizarea controlului judiciar.

În realitate, hotărârea

instanței de prim control judiciar apare ca fiind motivată

superficial pe aspectul nulității contractului și complet

nemotivată cu privire la pretenția subsidiară, respectiv cea

referitoare la rezoluțiune.

În concret, verificând decizia

recurată, Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde o

analiză cu privire la toate aspectele de nulitate invocate de

reclamantă, afirmațiile instanței de apel fiind lacunare și

având caracter de generalitate, fără a se argumenta în concret care

au fost motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței în sensul înlăturării cererilor părților.

În ceea ce privește critica

recurentei-reclamante referitoare la preț, se constată că,

într-adevăr, decizia recurată este deficitară sub aspectul

motivării, având în vedere că instanța de apel face analize

specifice prețului lezionar și simulat, însă acest lucru nu a

fost invocat în cuprinsul cererii de apel, nefăcând obiectul cauzei

cererii, motivarea fiind astfel străină de natura cauzei.

În egală măsură, este

fondată și critica reclamantei referitoare la nemotivarea

hotărârii recurate sub aspectul rezoluțiunii contractului de

vânzare-cumpărare cu drept de abitație, altfel spus, din

considerentele deciziei recurate nu rezultă care au fost argumentele care

au condus la înlăturarea susținerilor reclamantei, instanța de

apel afirmând doar că reclamanta are la dispoziție alte mijloace

procesuale de valorificare a dreptului său.

În consecință, sub acest

aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în

mod superficial criticile referitoare la rezoluțiunea contractului, aspect

care reflectă faptul că instanța nu a analizat cauza pe fond.

De asemenea, se constată a fi

fondată și critica recurentei-reclamante referitoare la lipsa

motivării cu privire la incidența în cauză a dolului. Analizând

hotărârea atacată din această perspectivă, se poate observa

că instanța de apel a omis să se pronunțe pe acest motiv de

apel, astfel încât cauza nu a fost soluționată sub toate aspectele

invocate de reclamantă prin cererea sa.

Totodată, motivele întemeiate pe

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi evaluate câtă vreme lipsa unei

motivări concrete și complete nu permite instanței de recurs

să verifice modalitatea în care a procedat instanța de apel în

aplicarea normelor de drept material.

În considerarea celor ce preced,

constatând că soluția adoptată de instanța de apel este

nemotivată sau insuficient motivată în raport cu criticile formulate

de parte prin memoriul de apel, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul

declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 133A/2016 din 25

februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanței, care, cu ocazia

rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor

arătate cu respectarea dispozițiilor legale menționate, iar cu

ocazia rejudecării, va avea în vedere și celelalte susțineri din

recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

A. împotriva Deciziei civile nr. 133A/2016 din 25 februarie 2016

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2016.

Procesat

de GGC - CL