ÎCCJ, decizie (scj.ro #131603)

Recursul. Incidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 din noul Cod de procedură civilă. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : acțiune în constatare

-cercetarea fondului

NCPC, art. 22 alin. (2), art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 pct. 6, art. 501 alin. (4)

Pentru exercitarea controlului de legalitate modalitatea cercetării fondului de către instanța de apel este un element esențial întrucât situația de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale și presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situației de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între părțile în proces.

Astfel, în cazul în care instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalității soluției pronunțată de instanța de apel, devine incident motivul de nelegalitate prevazut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 968 din 26 mai 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a civilă, reclamanta C.N.A.D.N.R. SA a chemat în judecată pârâtul Cabinet de Avocatură A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate că contractele de asistență juridică nr. 127/2008 și nr. 130/2008 au încetat în mod tacit prin acordul părților, începând cu data de 10.02.2010, conform proceselor de predare-primire dosare dintre părți,  stingându-se orice obligație de plată între părți;

- să se constate că C.N.A.D.N.R. nu datorează suma de 7.839.868,00 lei cabinetului de avocatură (sumă stabilită de executorul judecătoresc), deci nu mai are nici o obligație de plată către Cabinetul de avocatură începând cu 10.02.2010, data încheierii proceselor-verbale de predare-primire dosare dintre părți și încetarea contractelor în mod tacit prin acordul părților.

Prin sentința civilă nr. 1261 din 17.03.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta C.N.A.D.N.R. SA în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocatura A., ca nefondată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 38.657,25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 667 A din 22 aprilie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta C.N.A.D.N.R. SA, a admis apelul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat A., au fost înlăturate considerentele din sentința de fond referitoare la soluționarea capătului 2 din cererea de chemare în judecată, care au fost înlocuite cu considerentele din prezenta decizie.

A fost menținută soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 44156,7 lei cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta C.N.A.D.N.R. SA, cât și pârâtul Cabinet de Avocat A.

Recursul reclamantei C.N.A.D.N.R. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea acestor motive recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel nu a motivat respingerea motivului ce a constituit acordarea cheltuielilor de judecată într-o sumă exagerat de mare fără să țină cont de prevederile legale.

Recurenta consideră că în ce privește cheltuielile de judecată, acestea sunt exagerat de mari, iar instanța nu a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 451 alin. (2) și urm. C. proc. civ., deși instanța de judecată avea de stabilit în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată dacă valoarea acestora nu este vădit disproporționată în raport cu complexitatea cauzei și trebuia analizată natura acestora în raport de obiectul cauzei.

În opinia recurentei instanța a ignorat sau a dat o proprie interpretare prevederilor contractuale, prevederilor din Legea avocatului nr. 51/1995, precum și normele din Codul civil, respectiv art. 960 și urm.

Făcând o prezentare a situației de fapt, a dispozițiilor contractelor de asistență juridică, a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat și a prevederilor art. 1321 NCC, recurenta consideră că cele două contracte au încetat tacit prin acordul părților în anul 2010 prin predarea-primirea dosarelor, stingându-se orice obligație de plată între părți.

În ceea ce privește apelul declarat de A., susține recurenta, referitor la respingerea autorității de lucru judecat și putere de lucru judecat, instanța de apel nu a analizat probele de la dosarul cauzei și a dat o interpretare ce excede obiectului cauzei, motivarea de respingere a instanței de fond fiind corectă.

În continuarea motivării recursului, recurenta a reiterat excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes în formularea apelului, solicitând admiterea excepțiilor.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, recurenta consideră că lipsa identității de obiect duce la neîndeplinirea condițiilor expres prevăzute de lege, respectiv tripla identitate de obiect, cauză și părți, astfel că excepția autorității de lucru judecat este neîntemeiată și nefondată.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul pârâtului Cabinet de Avocatură A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 478 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 cu trimitere la art. 494, raportat la art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurentul a arătat, în esență, că instanța de apel a apreciat în mod greșit că ar fi chemată să se pronunțe exclusiv pe cererea reclamantei prin care se invocă încetarea amiabilă a contractelor de asistență juridică, nu și pe apărările de fond formulate prin întâmpinare și prin apelul pârâtului în legătură cu „așa zisa” încetare amiabilă a contractelor de asistență juridică.

După o prezentare a unor fragmente din considerentele deciziei recurate, recurentul susține că motivarea instanței de apel este greșită fiindcă o cauză se judecă în apel potrivit principiului „

tantum devolutum quantum apellatum

”, deci, nu numai în raport de susținerile și cererile reclamantului, ci și în raport de susținerile și apărările de fond ale pârâtului, recurentul considerând că s-a făcut abstracție de cererile și apărările pârâtului fundamentate pe prevederile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864 și art. 166 C. proc. civ.

Recurentul susține că motivează recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 NCPC solicitând să se dea eficiență prevederilor art. 496 alin. (1), art. 497 teza finală și art. 499 NCPC pe motiv că în cauză operează ca prezumție legală absolută „efectul pozitiv” al puterii de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 865/2011 a Tribunalului Vrancea, a considerentelor deciziei civile nr. 34/A/2012 a Curții de Apel Galați și a considerentelor sentinței civile nr. 11673/2013 a Judecătoriei Sector 3 București.

Prezentând aspecte doctrinare și de jurisprudență națională, recurentul invocă ca motiv de recurs art. 328 alin. (1) NCPC și „efectul pozitiv” al autorității de lucru judecat instituit prin art. 431 alin.2 din NCPC, susținând că atât timp cât „chestiunea litigioasă” a „rezilierii la 04.02.2010” a contractelor de asistență juridică nr. 127/2008 și nr. 130/2008 a fost realmente și irevocabil „tranșată” prin hotărâri judecătorești, în prezent irevocabile, acest „lucru deja judecat” își extinde efectele asupra „lucrului de judecat” din prezenta cauză.

Redând fragmente din decizia recurată, recurentul consideră că motivarea deciziei este greșită fiindcă se omite a se da eficiență prezumției legale absolute potrivit căreia este „lucru judecat” faptul că cele două contracte de asistență juridică au încetat ca efect al rezilierii lor unilaterale de către reclamantă la 4 februarie 2013, prezumție care operează ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat.

Recurentul consideră că instanța de apel a făcut abstracție de faptul că pârâtul s-a judecat cu reclamanta în dosarul nr. x/3/2009 în care s-a cerut a se constata nulitatea absolută a celor două contracte, astfel încât, în temeiul art. 35 NCPC, solicită ca motivarea instanței de apel să fie înlocuită cu motivarea instanței de recurs, în sensul că această a doua cerere urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

În continuarea motivării recurentul prezintă aspecte doctrinare pentru a reliefa faptul că niciunul dintre cele două capete de cerere din acțiune nu se încadrează în conținutul noțiunii și varietăților „acțiunii în constatare”.

În ce privește motivarea respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, recurentul consideră că această motivare este greșită și în contradicție cu normele de drept material în materie de prescripție extinctivă fiindcă prin primul capăt de cerere reclamanta a solicitat să se constate că două contracte de asistență juridică ar fi încetat, tacit, prin acordul părților la data de 10.02.2010 prin faptul predării dosarelor de către avocat clientului, ce, pe de o parte, este inadmisibilă fiindcă tinde a lipsi de efect pozitiv puterea de lucru judecat de care se bucură în prezent mai multe hotărâri judecătorești și, pe de altă parte, fiindcă este inadmisibilă o acțiune în constatarea unei stări de fapt.

În opinia recurentului reclamanta este cea care stabilește data nașterii dreptului ei la acțiune prin formularea celui de-al doilea capăt de cerere, iar data în raport de care se calculează termenul de prescripție al dreptului la acțiune al reclamantei - prin care solicită să se constate că nu ar datora o sumă de bani - este de 10 februarie 2010, data începând de la data la care susține că nu ar mai datora respectiva sumă de bani.

Recurentul, după prezentarea unui fragment din considerentele deciziei și aspecte teoretice asupra prescripției, consideră că motivarea instanței este greșită aplicându-se greșit normele de drept material în materia prescripției extinctive și fiindcă stabilește ca dată de început al cursului prescripției extinctive reglementată de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1886 C. civ., ca fiind „data nașterii interesului” reclamantei de a formula acțiunea.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului și, punctual, în măsura în care soluția dată excepțiilor indicate va fi apreciată ca fiind greșită, înlăturarea considerentelor deciziei civile nr. 667/A/2015 și, strict în limita criticilor formulate, înlocuirea cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul deciziei atacate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-reclamantă C.N.A.D.N.R. SA) față de motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Av. A., consideră, în principal, că recursul este nul și lipsit de interes, iar, în subsidiar, că este nefondat.

Recurentul-pârât Cabinet de Avocat A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat, în principal, ca, în temeiul dispozițiilor art. 483 alin. (3), art. 486 alin. (3), art. 488 alin. (2), art. 498 alin. (1) și alin. (2) și art. 490 alin. (2) C. proc. civ. să se anuleze recursul C.N.A.D.N.R. SA ca inadmisibil în procedura de filtrare a dosarelor, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsurile la întâmpinări, ambele părți au solicitat respingerea susținerilor celeilalte părți.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 februarie 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 26 februarie 2016.

În urma comunicării raportului, recurentul-pârât Cabinet de Avocat A. a depus punct de vedere prin care a reiterat solicitarea anulării ca inadmisibile a motivelor de recurs formulate de reclamanta C.N.A.D.N.R.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, a reținut că recursurile sunt fondate

pentru următoarele considerente:

Recursul reclamantei C.N.A.D.N.R. SA.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC, casarea unor hotărâri se poate cere și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestor prevederi recurenta a susținut că instanța de apel, fără a analiza motivul de apel privind acordarea onorariului de 38.675,25 lei, l-a respins fără o motivare pertinentă, cu ignorarea prevederilor contractuale, a prevederilor Legii nr. 51/1995, precum și a normelor din codul civil.

Critica recurentei va fi înlăturată având în vedere că instanța de apel, prin raportare la dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a făcut o analiză pertinentă a obligației dispusă de instanța de fond privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 38.675,25 lei.

Astfel, se constată că instanța de apel a apreciat în mod corect temeinicia măsurii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere complexitatea litigiului, precum și valoarea acestuia, activitatea desfășurată de către avocat, reținând, totodată, în mod corect că, în speță, nu sunt aplicabile concluziile Curții Europene de Justiție a Drepturilor Omului în cauza

Buzescu

contra României

.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit.

Deși recurenta invocă art. 488 pct. 8 NCPC, arătând că instanța de apel a ignorat sau a dat o interpretare proprie prevederilor contractuale, prevederilor din Legea avocatului nr. 51/1995, unde se arată că nu se poate plăti avocatului daune în caz de renunțare la serviciile acestuia, precum și normele din Codul civil vechi unde se arată cum se interpretează clauzele contractuale, modalitatea de redactare a deciziei recurate nu permite efectuarea controlului judiciar din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, astfel că Înalta Curte are în vedere art. 488 pct. 6 NCPC.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților.

Doctrina a statuat că motivarea este de esența hotărârii și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, numai aplicarea legii sau stabilirea situației de fapt și aplicarea legii.

În speța de față se constată că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei privind constatarea încetării contractelor de asistență juridică nr. 127/2008 și nr. 130/2008 și, în funcție de aceasta, existența sau inexistența datoriei de 7.839.868 lei.

Din considerentele deciziei recurate rezultă, în ceea ce privește primul capăt de cerere, că instanța de apel a apreciat printre altele că în mod întemeiat instanța de fond a reținut că nu se poate considera că cele două contracte de asistență juridică au încetat prin acordul părților, având în vedere mențiunea din procesul verbal de predare-preluare dosare încheiat la data de 11.02.2010, însă Înalta Curte, verificând hotărârea primei instanțe a constatat că aceasta a reținut că expresia „în urma comunicării revocării integrale a mandatelor acordate avocatului de către C.N.A.D.N.R.” nu este suficient de edificatoare în a accepta teza reclamantei privind existența și eficacitatea unui acord tacit al părților la încetarea contractelor de asistență nr. 127/2008 și nr. 130/2008.

Din cele arătate rezultă fără echivoc că în ceea ce privește soluționarea primului capăt de cerere, situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită din moment ce prima instanță a reținut că „…nu este suficient de edificatoare…”, aspect însușit și de către instanța de apel.

De asemenea, Înalta Curte reține că în ceea ce privește al doilea capăt de cerere - „să se constate că C.N.A.D.N.R. nu datorează 7.839.868,00 lei cabinetului de avocatură (sumă stabilită de executorul judecătoresc), deci nu mai are nici o obligație de plată către Cabinetul de avocatură începând cu 10.02.2010, data încheierii proceselor-verbale de predare-primire dosare dintre părți și încetarea contractelor în mod tacit prin acordul părților - din motivarea deciziei recurate nu rezultă cu exactitate dacă recurenta-reclamantă datorează sau nu suma respectivă și ce reprezintă.

Într-o altă exprimare, din motivarea deciziei instanței de apel nu rezultă dacă suma de 7.839.868 lei reprezintă suma ce trebuie/trebuia să fie achitată sau să nu fie achitată de către C.N.A.D.N.R. către Fondul pentru handicapați sau către Cabinetul de avocatură.

În ceea ce privește acest aspect cu caracter determinant în soluționarea litigiului, instanța de apel, fără a avea o motivare proprie, a făcut trimitere la motivarea primei instanțe reținând că „în mod întemeiat a reținut instanța de fond că suma de 7.839.868 lei cu privire la care reclamanta a solicitat să se constate că nu este datorată nu reprezintă onorariu de avocat, ci prin executarea silită pornită s-a cerut aplicarea clauzei penale de la art. 5 din contract (art. 1066 C. civ.)”, astfel că din considerentele deciziei instanței de apel nu rezultă cu exactitate dacă recurenta-reclamantă datorează sau nu suma litigantă.

Aceasta, deoarece, deși instanța de apel face trimitere la hotărârea primei instanțe, în sensul că „în mod întemeiat a reținut instanța de fond că suma de 7.839.868 lei cu privire la care reclamanta a solicitat să se constate că nu este datorată nu reprezintă onorariu de avocat, ci prin executarea silită pornită s-a cerut aplicarea clauzei penale de la art. 5 din contract (art. 1066 C. civ.)”, atunci când soluționează apelul pârâtului a apreciat că „în mod eronat a reținut instanța de fond puterea de lucru judecat cu privire la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere față de considerentele sentinței civile nr. 11673/01.10.2013…”.

Cu alte cuvinte, deși instanța de apel a apreciat că prima instanță a reținut în mod eronat puterea de lucru judecat cu privire la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, a considerentelor sentinței civile nr. 11673/01.10.2013, nu a tranșat problema litigioasă și nu a arătat clar și fără echivoc dacă reclamanta datorează sau nu Cabinetului de avocatură suma de 7.839.868 lei, făcând o apreciere generală că soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere depinde de modul de soluționare a primului capăt de cerere, respectiv, „…nu se poate constata nici că C.N.A.D.N.R. nu ar datora pârâtului suma de 7.839.868 lei…”.

Cercetarea fondului este un element esențial pentru exercitarea  controlului de legalitate întrucât situația de fapt corect determinată constituie  fundamentul aplicării dispozițiilor legale și presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situației de fapt pornind de la raporturile  juridice ce au existat între părțile în proces.

Cu alte cuvinte, considerentele deciziei din apel fac imposibilă examinarea legalității soluției pronunțată de instanța de apel, în condițiile  în care prin intermediul recursului se verifică  numai legalitatea soluției criticate.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel urmează să stabilească situația de fapt a cauzei, să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor într-o formă clară și concisă și, nu în ultimul rând, să analizeze din această perspectivă efectele sentinței civile nr. 11673/01.10.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 cu privire la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere.

Față de art. 501 alin. (4) coroborat cu art. 22 alin. (2) NCPC instanța este îndreptățită să ceară părților să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile soluționării cauzei în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu art. 497 coroborat cu art. 488 pct. 6 NCPC, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru stabilirea exactă a raporturilor juridice dintre părțile litigante, în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată din perspectiva celor două capete de cerere, și în funcție de acesta aplicarea dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce privește recursul declarat de Cabinetul de Avocatură A.,

având în vedere, pe de o parte, motivele care au determinat admiterea recursului reclamantei, precum și soluția de casare a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, pe de altă parte, faptul că motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât vizează doar considerentele deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că pentru o judecată unitară se impune și admiterea recursului formulat de către recurentul-pârât, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (3) NCPC, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.