ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2235/2015

Decizia nr. 2235/2015 Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 octombrie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îi oblige pe pârâți, în solidar, la plata echivalentului în lei al sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin atingerile aduse dreptului la propria imagine, onoarei și demnității umane. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în data de 14 iulie 2010, ziaristul B. a publicat în ziarul Financiarul articolul intitulat „15 multimilionari și datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei”.

În cadrul acestui articol, sub pretextul prezentării „rețetei succesului în business garantată atunci când afacerile se fac cu bani publici sau nu se plătesc obligațiile la buget”, autorul a făcut referire la mai mulți oameni de afaceri din România, printre care și la reclamantul A. Cu privire la reclamant, pârâtul B. a formulat susțineri vădit tendențioase, cu caracter injurios, susțineri care au depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare. Astfel, acesta a afirmat despre reclamantul A. următoarele: „văzut până nu demult drept cel mal bogat român, A. este eclipsat de D. și de E., dar se menține în vârful milionarilor și în topul datornicilor prin dările acumulate de societățile la care acesta a fost sau mai este acționar direct.

Averea de 900 de milioane de euro nu este suficientă pentru a acoperi găurile date statului de asocierea cu mentorul trustului F., G., în cadrul SC H. SRL, care are datorii de 5.586.833 de lei la bugetul de stat. O alta datorie a firmelor în care s-a implicat A. este de numai 312.637 de lei prin SC I. SA. Milionarul mai are datorii și prin firma SC J. SA”.

În partea finală a articolului pârâtul B. a concluzionat că „statul se alege cu praful de pe tobă” printre altele datorită faptului că „Milionarul A. a mai avut acțiuni la societățile SC A. SA și la FC K. SA, companii care au fost îngropate cu datorii cu tot după ce au fost preluate de diverși acționari, cum este cazul echipei de fotbal.” S-a arătat că SC H. SRL are ca asociat unic pe SC L. SA, deținută la rândul ei în proporție de 13% de M., companie cipriotă ale cărei părți sociale au fost cesionate în 2003 de fostul asociat A. lui G. După cum se poate vedea, din 2003, reclamantul A. nu mai are nicio legătură cu respectivele companii, fapt care face ca total nejustificate acuzațiile aduse de ziarist reclamantului pentru presupuse datorii la bugetul de stat de pe urma cărora ar câștiga în calitate de asociat.

SC I. SA are ca acționar minoritar pe SC N. SA, ce deține un procent de 4.83%, iar nu pe reclamantul A. SC J. SA are ca acționar minoritar pe SC N. SA, ce deține un procent de 2.57%, iar nu pe reclamantul A. SC O. SA nu este „îngropată” și nici nu a fost „radiată, declarată în insolvență sau lichidată prin tertipuri juridice variate”, după cum a afirmat pârâtul B., ci este o companie activă, în funcțiune și fără datorii la bugetul de stat, schimbându-se forma societății, din societate pe acțiuni, în societate cu răspundere limitată.

La SC K. SA, reclamantul A. a deținut calitatea de acționar minoritar, fără a deține însă calitatea de administrator/director, neimplicându-se nici măcar de facto în administrarea și managementul societății, aspect de care s-a ocupat dl. P. și a cărui activitate a fost analizată în cadrul procedurii de faliment declanșată împotriva mai sus numitei societăți și care nu a relevat vreo culpă a acestuia sau a unei alte persoane pentru situația financiară care a determinat falimentul FC K. SA (mărturie în acest sens stă soluția Tribunalului București, secția a VII-a comercială, care, în Dosarul nr. x/3/2007, a pronunțat în ședința publică de la data de 12 iunie 2008 soluția de respingere a cererii creditoarei Administrația Finanțelor Publice sector 5 de atragere a răspunderii personale a administratorului P., ca neîntemeiată).

A susținut reclamantul că apare cu claritate caracterul inexact al informațiilor furnizate de pârât prin articolul menționat, contrar situației de fapt și realității juridice, evident fiind că pârâtul B. a extras diferite informații cărora le-a dat o asemenea interpretare cu o vădita rea-intenție, informațiile din articol căpătând astfel caracter tendențios. Mai mult, afirmațiile cuprinse în articolul publicat în ziarul ... din data de 14 iulie 2010 depășesc limitele admisibile ale libertății de exprimare, care este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale ale progresului și împlinirii fiecăruia. Sub aspectul conținutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a subliniat că aceasta cuprinde dreptul de a avea și de a-și exprima opinia, dar și dreptul la informare.

În cauză, prin afirmațiile defăimătoare, contrare realității aparținând pârâtului B., făcute cu rea-credință, cu depășirea limitelor dreptului la libera exprimare, s-a adus atingere dreptului reclamantului A. la propria imagine, demnității și onoarei. Astfel, sfidând regulile minimale ce țin de deontologia profesiei de ziarist și deturnând întregul demers editorial de la informarea corectă și exactă a cetățeanului, pârâtul B. a conceput un articol colectiv ce cuprinde informații despre mai multe persoane și/sau personalități, evident pentru a crea o confuzie a cititorului asupra celor amintiți în respectivul material publicistic. Intenția de dezinformare creatoare de confuzie rezultă și din topografia paragrafelor articolului, în care se face referire la persoana reclamantului.

Astfel, pârâtul a dedicat individual reclamantului A. parag. 3, pentru ca în paragraful final, într-o înșiruire de denumiri ale unor societăți comerciale au fost amintite mai multe persoane „incriminate” asociate necorespunzător, exclusiv în scopul dezinformării și al inducerii concluziei că personalitățile menționate în articol folosesc o rețetă garantată a succesului în business făcând afaceri cu bani publici sau neplătind obligațiile la buget, toate acestea cu un singur pretins efect, și anume acela al „alegerii statului cu praful de pe tobă”. Calificarea ca faptă ilicită a afirmațiilor făcute de pârât în cadrul articolului publicat în data de 14 iulie 2010 în ziarul ... ține, în primul rând, de calitatea persoanei lezate de afirmațiile făcute.

Persoana lezată este reclamantul A., ca persoană fizică ce nu deține o funcție publică sau altă calitate ce ar putea implica exercițiul unei autorități publice sau obștești. Reclamantul este un important om de afaceri, ce desfășoară activități de interes privat, iar nu public. Calitatea persoanei lezate de declarațiile făcute în presa scrisă sau audiovizuală are o mare importanță, întrucât potrivit practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea unui discurs virulent sau afirmațiilor defăimătoare la adresa unei persoane se face ținând seama de faptul că persoana lezată este sau nu este persoana ce deține o funcție politică sau publică. Un al doilea aspect, care permite aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare, implică caracterizarea tipului de discurs.

În mod cert, o parte a afirmațiilor a privit problema plății obligațiilor bugetare ale fiecărui contribuabil. Aceste afirmații cu caracter critic pot fi exprimate de ziariști și țin de dreptul la exprimare și informare a publicului, indiferent dacă problema pusă în discuție este de interes public, publică sau pur privată. Acest tip de discurs - în sine - nu a fost incriminat de reclamant ca fiind cel ce aduce atingere dreptului său la imagine și onoare, ci faptul că acestuia i se reproșează lucruri de care nu se face vinovat, știut fiind că un asociat, fie el chiar direct, iar nu indirect prin intermediul altor companii, nu se identifica cu compania la care este asociat, acționar. Un al treilea aspect, care permite aprecierea depășirii limitelor libertății de expresie privește posibilitatea ca pârâtul să folosească alte expresii pentru exprimarea așa ziselor opinii critice.

În mod cert, există posibilitatea reală ca ziaristul să-și limiteze discursurile critice la expunerea faptelor și a textelor de lege încălcate prin respectivele fapte, fără a califica pe reclamant drept campion al marilor datornici la bugetul de stat, vinovat de afaceri cu bani publici sau de neplata la bugetul de stat a datoriilor. Un al patrulea aspect privește stabilirea calității persoanei care a făcut afirmațiile incriminate ca și fapte ilicite și care este aceea de ziarist, calitate care implică respectarea exigențelor impuse de Rezoluția Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind Principiile de bază ale ziaristicii. Potrivit respectivei Rezoluții, de care Camera Deputaților și Senatul României au luat act, ziaristica nu trebuie să denatureze informația adevărată, imparțială și opiniile oneste, ziaristul fiind obligat să respecte demnitatea umană și dreptul cetățeanului la viața privată.

De asemenea, la pct. 25, se reține că, în ziaristică, „scopul nu scuză mijloacele.” Față de aspectele mai sus arătate, interpretarea art. 10 alin. (2) din Convenția privind protecția drepturilor omului implică în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a instanțelor române, următoarele precizări: a) libertatea de informare nu este un drept absolut, ci relativ. Aceasta înseamnă că „art. 10 nu garantează fără nicio restricție libertatea de exprimare, chiar când este vorba de prezentarea în presă a chestiunilor care prezintă un interes public serios”. Altfel spus, libertatea de exprimare „nu trebuie să depășească limitele impuse în interesul protejării reputației persoanelor particulare” și b) depășirea limitelor libertății de exprimare implică tragerea la răspundere materială a autorului.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 998 - 999, 1000 alin. (3) C. civ., art. 20 și art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, Decretul nr. 31/1954, Hotărârea Camerei deputaților nr. 25/1994 și Rezoluția Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind Principiile de bază ale ziaristicii. La termenul de judecată din data de 24 iunie 2011, reclamantul a depus la dosar cerere de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul cererii introductive cu privire la cuantumul despăgubirilor, în sensul că în acțiune în mod eronat a fost menționată suma de 10.000 euro, în loc de suma de 130.000 euro. Prin sentința civilă nr. 877 din 02 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SRL.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că la data de 14 iulie 2010, în ziarul ... a fost publicat articolul „15 multimilionari și datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei”, semnat de pârâtul B. În cadrul acestui articol, pârâtul a făcut referire la mai mulți oameni de afaceri din România, printre care și reclamantul A. Cu privire la reclamant, pârâtul a afirmat următoarele: „Văzut până nu demult drept cel mai bogat român, A. este eclipsat de D. și de E., dar se menține în vârful milionarilor și în topul datornicilor prin dările acumulate de societățile la care acesta a fost sau mai este acționar direct. Averea de 900 milioane de euro nu este suficientă pentru a acoperi găurile date statului de asocierea cu mentorul trustului F., G., în cadrul SC H. SRL, care are datorii de 5.586.833 lei la bugetul de stat.

O altă datorie a firmelor în care s-a implicat A. este de numai 312.637 lei prin SC I. SA. Milionarul mai are datorii și prin firma SC J. SA. (…) Milionarul A. a mai avut acțiuni la SC O. SA și la FC K. SA, companii care au fost îngropate cu datorii cu tot după ce au fost preluate de diverși acționari, cum este cazul echipei de fotbal”. Potrivit art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar, conform art. 999 C. civ., „Omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Din dispozițiile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) existența unei fapte ilicite, b) existența unui prejudiciu, c) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și d) existența vinovăției autorului prejudiciului. Cu privire la prima dintre condițiile enumerate, tribunalul a arătat că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este orice faptă a omului prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane. Altfel spus, un comportament, acțiune sau inacțiune, devine fapt ilicit dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puțin un interes legitim și serios al altei persoane.

În materia libertății de exprimare, fapta ilicită prezintă anumite particularități, deoarece posibilitatea omului de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin orice alte mijloace de comunicare în public, opiniile, gândurile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel este protejată atât la nivel intern, cât și internațional. În acest sens, art. 30 din Constituția României prevede că „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Alin. (6), (7) și (8) ale aceluiași articol stabilesc coordonatele juridice în cadrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare, arătând printre altele că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

În temeiul art. 21 din Constituia României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar în cazul existenței unor neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, se vor aplica cu prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Libertatea de exprimare este garantată și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994), potrivit căruia: „1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”. De asemenea, art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrădit în opiniile sale și dreptul de a primi și de a răspândi informații pe orice cale, fără luarea în considerare a frontierelor statale. Totodată, Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice, în parag.

1 al art. 19 prevede că nimeni nu poate fi îngrădit în opiniile sale, iar parag. 2 al aceluiași text dispune că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, care cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, fără luarea în considerare a frontierelor statale, sub formă orală, scrisă, imprimată sau artistică, prin orice mijloace la alegerea sa. Atât art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și parag. 3 al art. 19 al Pactului stabilesc că exercițiul dreptului la liberă exprimare trebuie făcut în anumite limite, mai ales atunci când acesta intră în conflict cu alte interese individuale sau colective. Astfel, potrivit parag.

2 al art. 10 din Convenția europeană: „Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranță publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. La fel, parag.

3 al art. 19 din Pact dispune că exercițiul acestui drept comportă îndatoriri deosebite și responsabilități speciale, ceea ce înseamnă că acesta poate fi supus unor restricții care trebuie să fie expres prevăzute de lege, restricții care au ca scop respectarea drepturilor și reputației altor persoane sau sunt necesare pentru salvgardarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății sau a moralei publice. A apreciat prima instanță că se impune a se analiza dacă afirmațiile pârâtului sunt protejate de art. 30 din Constituția României și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă exercițiul libertății de exprimare s-a făcut cu respectarea îndatoririlor și a responsabilităților intrinseci.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat de mai multe ori că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile principale ale progresului acesteia și ale împlinirii fiecărei persoane (Muller c. Elveția, hotărârea din 24 mai 1988). În continuare, Curtea a arătat că pluralismul ideilor este fundamentul societății moderne europene, motiv pentru care art. 10 protejează nu numai ideile neutre și informațiile brute, ci și acele idei și informații care șochează, neliniștesc sau ofensează populația sau o parte a acesteia (Handyside c. Marea Britanie, hotărârea din 7 decembrie 1976). Convenția permite ingerința autorităților naționale în exercițiul dreptului la libera exprimare cu respectarea cumulativă a trei condiții: ingerința să fie prevăzută de lege, să vizeze unul dintre scopurile legitime expres menționate în art. 10 și să fie necesară într-o societate democratică.

Tribunalul a constatat că primele două condiții enunțate mai sus sunt îndeplinite în cauza de față. Astfel, răspunderea civilă delictuală a autorului unei fapte ilicite este reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., normă de drept care respectă condițiile de accesibilitate și previzibilitate; pe de altă parte, prin această reglementare se urmărește unul din scopurile legitime enumerate în art. 10 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume protecția reputației și a drepturilor altor persoane. Cât privește cerința ca restrângerea libertății de exprimare să reprezinte o măsură necesară într-o societate democratică, tribunalul a apreciat că aceasta nu este îndeplinită în speță.

Astfel, Curtea de la Strasbourg a stabilit o serie de principii legate de interpretarea noțiunii de „măsură necesară într-o societate democratică”, aceasta fiind cel mai adesea determinantă pentru stabilirea unei concluzii de încălcare sau nu a Convenției. Așa cum a rezultat din jurisprudența Curții, analiza necesității unei măsuri ce afectează libertatea de exprimare, pentru a duce la concluzia compatibilității cu prevederile Convenției, trebuie să evidențieze faptul că aceasta răspundea unei „nevoi sociale imperioase”, care a determinat adoptarea ei; motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica trebuie să fie pertinente și suficiente, iar măsura în cauză trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.

Curtea a afirmat în mai multe cauze (cauza Barthold c. Germaniei, hotărârea din 25 martie 1985; cauza Markt Intern Verlag GMBH și Klaus Beerman c. Germaniei, hotărârea din 20 noiembrie 1990; cauza Casado Coca c. Spaniei, hotărârea din 24 februarie 1994) că, pentru a se determina proporționalitatea ingerinței, trebuie cântărite pe de o parte exigențele protecției interesului din cauză (reputația și drepturile altuia) și, pe de altă parte, interesul publicării informațiilor respective, în vederea realizării unui just echilibru între cele două interese prezente, această operațiune urmând a se realiza ținându-se cont de circumstanțele concrete ale cauzei. În jurisprudența sa, Curtea europeană a stabilit o distincție importantă între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare în sensul că: „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu poate fi dovedit”.

Din distincția pe care Curtea europeană a realizat-o între fapte și judecăți de valoare se desprinde concluzia potrivit căreia persoanelor care afirmă fapte obiective li se poate cere în mod legitim să dovedească adevărul acestora.

Astfel, Curtea a arătat în repetate rânduri că afirmațiile referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină și care nu sunt susținute de chiar afirmațiile părții vătămate nu se bucură de protecția art. 10 (cauza Nilsen și Johnsen c. Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999). De asemenea, Curtea a arătat că se impune a se verifica dacă ziariștii s-au conformat obligației obișnuite ce le incumbă, de a verifica o declarație factuală; această obligație semnifică faptul că aceștia trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă care să poată fi considerată proporțională cu natura și forța afirmației lor, având în vedere că, cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă (cauza Pedersen și Baadsgard c. Danemarcei, hotărârea din 17 decembrie 2004). În ceea ce privește judecățile de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmațiile unui ziarist privesc exprimarea unor opinii sau aprecieri personale, acestea sunt protejate de art. 10, cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor.

Astfel cum a rezultat din hotărârile Curții de la Strasbourg, atât în cazul faptelor, cât și în cazul judecăților de valoare, este necesară analiza atitudinii subiective a persoanei acuzate de săvârșirea delictului de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligențele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor), cât și cu scopul demersului jurnalistic (dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia).

Totodată, din jurisprudența Curții europene se desprinde concluzia că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unor oameni politici, funcționari publici sau alte persoane implicate în viața publică decât cu privire la persoane private.

Cu toate acestea, nu se poate considera că funcționarii publici pot fi tratați pe picior de egalitate cu oamenii politici, deoarece, spre deosebire de aceștia din urmă, care se expun în mod conștient unui control atent al afirmațiilor și gesturilor lor, control realizat în special de către presă, funcționarii publici au nevoie de încrederea opiniei publice pentru a se putea achita în mod corespunzător de sarcinile lor, fiind deci necesar să fi protejați de atacuri abuzive îndreptate împotriva lor (cauza Thomas c. Luxemburg, hotărârea din 29 martie 2001; cauza Nikula c. Finlandei, hotărârea din 21 martie 2002). Făcând referire la principiile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în speța de față, tribunalul a apreciat că, în circumstanțele particulare ale cauzei, nu este justificată antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, măsura solicitată privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri civile nefiind proporțională cu scopul urmărit.

Astfel, a fost reținut că afirmațiile făcute de pârâtul B. în cadrul articolului „15 multimilionari și datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei”, publicat în ediția din data de 14 iulie 2010 a ziarului ..., cuprind atât imputații factuale cu privire la acțiunile reclamantului, în sensul că acesta a avut sau încă mai are calitatea de acționar la SC H. SRL, SC I. SA, SC J. SA, SC O. SA și FC K. SA., societăți care au datorii la bugetul de stat, cât și judecăți de valoare legate de activitatea reclamantului, în sensul că acesta ar fi dat „găuri” statului și că se menține în topul datornicilor către stat. În opinia tribunalului, pârâtul B. a acționat cu bună-credință, urmărind să informeze opinia publică asupra unui subiect de interes general, referitor la datoriile către bugetul de stat ale firmelor în care sunt implicați marii afaceriști români.

Atât imputațiile factuale, cât și judecățile de valoare exprimate de pârât în cadrul articolului din data de 14 iulie 2010 au avut o bază factuală suficient de precisă. Astfel, afirmațiile pârâtului, deși nu sunt în totalitate exacte, s-au bazat pe informațiile puse la dispoziție de Oficiul Național al Registrului Comerțului referitoare la firmele la care reclamantul a avut sau are calitatea de acționar și pe cele existente pe site-ul Agenției Naționale a Administrației Fiscale cu privire la datoriile către bugetul de stat ale firmelor respective.

Într-adevăr, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamantul nu a fost acționar direct la trei dintre societățile la care se face referire în cuprinsul articolului (SC H. SRL, SC I. SA, SC J. SA), ci a deținut sau deține acțiuni ori părți sociale la firme care au calitatea de acționari la societățile respective; deși la începutul articolului pârâtul a afirmat că reclamantul a fost sau este acționar al respectivelor societăți, puțin mai jos și-a nuanțat această afirmație, arătând că reclamantul a fost implicat în firmele menționate.

În ceea ce privește societatea FC K. SA, tribunalul a reținut că însuși reclamantul a recunoscut faptul că a deținut calitatea de acționar la această societate, neavând nicio relevanță faptul că nu a fost acționar majoritar și nici administrator sau director al societății sau că nu s-a implicat în administrarea acesteia, câtă vreme pârâtul nu a afirmat așa ceva, ci numai că firma respectivă a fost îngropată cu tot cu datorii, după ce a fost preluată de diverși acționari. Cât privește firma SC O. SA, este real că aceasta nu a fost radiată, pârâtul făcând o confuzie, urmare faptului că societatea și-a schimbat forma de organizare, din societate pe acțiuni în societate cu răspundere limitată. Or, în cauza Dalban c. României, Curtea de la Strasbourg a subliniat că: „nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau total false și urmăreau doar să alimenteze o companie de defăimare împotriva părților lezate”.

Prin urmare, o inexactitate parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 din Convenția europeană în situația în care este vorba de un demers jurnalistic privind subiecte de interes public, iar reaua-credință a jurnalistului nu a fost dovedită, așa cum este cazul în speță. Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mai multe cauze, faptul că libertatea jurnalistică implică recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare. În ceea ce privește calitatea victimei afirmațiilor defăimătoare, care este un alt aspect luat în considerare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că reclamantul este o personalitate publică, fost sportiv de renume internațional, actualmente om de afaceri de succes, a cărui implicare în viața economică și socială este cunoscută.

Ca atare, și în cazul persoanelor publice, limitele criticii admisibile sunt mai extinse decât în privința unui particular, deoarece acestea se expun, în mod inevitabil și constant, unui control atent al faptelor și gesturilor lor și trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță. Pentru considerentele expuse, în opinia tribunalului, fapta jurnalistului B. se înscrie în limitele exercițiului normal al libertății de exprimare, neavând caracter ilicit. Reținând că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a celor patru condiții (faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea și vinovăția) și că nu este îndeplinită condiția ca fapta imputată pârâtului B. să constituie faptă ilicită, tribunalul a constatat că nu se mai impune a analiza întrunirea celorlalte condiții prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Cu referire la pârâta SC C. SRL, a reținut că aceasta a fost chemată în judecată în calitate de comitent al pârâtului B., invocându-se prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., potrivit cărora comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., se cer a fi întrunite următoarele condiții: să existe un raport de prepușenie la momentul săvârșirii faptei ilicite, iar prepusul să fi săvârșit fapta în funcția ce i s-a încredințat. Totodată, este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite cerințele răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Având în vedere că în cauza de față nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. în persoana pârâtului B., nu poate fi angajată nici răspunderea pârâtei SC C. SRL, în calitate de comitent. În consecință, tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SRL, ca neîntemeiată. Apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 877 din 02 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, de reclamantul A. a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 233/A din 28 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În calea de atac a apelului, în complet de divergență, a fost completat probatoriul administrat cu înscrisuri constând în relații de la Agenția Națională a Administrației Fiscale, cu privire la situația datoriilor, la nivelul anului 2010, a societăților comerciale menționate în cuprinsul articolului, precum și înscrisuri referitoare la sursele de inspirație ale ziaristului. În motivare, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt care a fost expusă și de tribunal. În drept, curtea de apel a constatat că angajarea răspunderii civile delictuale se realizează dacă sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 998 C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate.

În speță, apelantul a susținut că au fost aplicate în mod greșit dispozițiile art. 998-1000 C. civ. în ceea ce privește existența elementelor răspunderii civile delictuale, precum și dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la limitele libertății de exprimare, iar curtea de apel a analizat existența condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și pentru fapta prepusului, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la existența unei fapte ilicite, din două perspective: judecata de valoare și situația faptică. Astfel, instanța de apel a constatat că, în ceea ce privește libertatea de exprimare, prin jurisprudența sa, Curtea europeană a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din condițiile primordiale ale progresului său și a dezvoltării fiecărei persoane (Lingens c. Austriei).

Libertatea de exprimare privește nu numai „informațiile” sau „ideile” primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci și pe cele care lovesc, șochează sau neliniștesc (Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei). Referitor la dreptul la viață privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii.

Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține «vieții private» (Von Hannover c. Germaniei (GC), nr. 59320/00, parag. 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție (Chauvy și alții c. Franței, nr. 64915/01, par. 70, CEDH 2004-VI).

În acest sens, instanța de apel a reținut că trebuie să se găsească un echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina c. României, cauza Andreescu c. României).

În acest sens, Curtea a reținut în cauza Sipos c. României : „Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, cit. anterior, pct. 36; Von Hannover c. Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, Curtea Eupeană a Dreptului Omului 2004-VI). Astfel, Curtea a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, cit. anterior, pct. 39)”.

De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (printre care cauza Cumpănă și Mazăre c. României (MC), nr. 33348/96, parag. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici, politicienilor ori a persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, parag 38). Astfel, libertatea de exprimare este aplicabilă și „informațiilor” ori „ideilor” care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64). Libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenției este una dintre libertățile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanțiile acesteia, o condiție primordială a progresului și a fericirii fiecăruia, așa cum au considerat judecătorii Curții în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, cum ar fi dreptul la liberă asociere, fiind, totodată, un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, care permite comunicarea cu ceilalți semeni. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi și comunica informații ori idei, fără a exista limite frontaliere ori impuse de autoritățile publice. Însă libertatea de exprimare impune și anumite restricții menite să ocrotească demnitatea umană și respectul datorat reputației și drepturilor altuia.

În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea de exprimare poate afecta uneori dreptul la reputație, fără a se angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei respective și în, analizarea acestui aspect, trebuie avute în vedere mai multe criterii: tema articolului de presă, titlul și conținutul acestuia, cuvinte utilizate și tonul articolului, forma, stilul și contextul mesajului transmis, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, calitatea și funcția persoanei care face afirmațiile respective și calitatea și funcția persoanei vizate, buna-credință a jurnalistului sau a persoanei care a făcut afirmațiile denigratoare, raportul dintre judecățile de valoarea și faptele materiale, existența unei doze de exagerare a limbajului artistic și proporționalitatea sancțiunii cu fapta comisă.

De asemenea, în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României), raportul dintre judecățile de valoare și situații faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României).

Aplicând principiile enunțate de către Curtea europeană, instanța de apel a constatat, în ceea ce privește articolul intitulat „15 multimilionari și datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei”, sub aspectul faptei ilicite pretins a fi fost comisă de către pârâtul ziarist, că tema articolului era de interes public general, urmărindu-se prezentarea unui top al milionarilor, care au fost sau erau în continuare acționari la firme ce aveau datorii la stat. Instanța de apel a menționat că ziarul ... realiza în fiecare an un top al celor mai bogați oameni de afaceri din România, motiv pentru care s-a dorit realizarea unui articol referitor la firmele care înregistrează datorii mari la stat pentru a se identifica dacă printre acționarii acestor firme se află și oameni de afaceri aflați în topul milionarilor.

Astfel, articolul a urmărit să aducă la cunoștința publicului larg împrejurarea că pot exista firme care au datorii la stat, chiar dacă asociații/acționarii acestora sunt cei mai bogați oameni din România. Instanța de apel a constatat că nu i se impută apelantului că ar fi avut vreo contribuție efectivă la existența datoriilor firmei, ci doar că a avut sau avea, în continuare, calitatea de acționar la firme care înregistrau datorii la bugetul de stat. Nu se evidențiază explicit sau implicit, prin conținutul articolului, că apelantul ar fi contribuit în vreun fel la accentuarea stării de insolvabilitate a firmelor la care era acționar.

În acest sens, trebuie să se aibă în vedere că articolul nu reprezintă o investigație jurnalistică referitoare la cauzele, motivele sau activitățile acționarilor, care au determinat existența datoriilor, ci se urmărește să se atragă atenția opiniei publice asupra faptului că, deși există milionari în România, aceștia sunt asociați/acționari la firme care nu își plătesc contribuțiile la stat.

În ceea ce privește titlul articolului și modul de redare al articolului de presă, instanța de apel a arătat că situația existenței unor datorii la stat ale firmelor menționate în cuprinsul articolului nu prezenta un caracter de noutate, deoarece au apărut în presă numeroase articole referitoare la acest aspect încă din anul 2001. Astfel, ziaristul B. a depus la dosar articole de presă apărute încă din anul 2001 cu privire la datoriile înregistrate de F., la care era asociată SC H. SRL., la care deținea acțiuni apelantul, precum și cu privire la datoriile înregistrate de către FC K. SA.

Din punctul de vedere al conținutului, instanța de apel a reținut că articolul incriminat cuprinde relatări care constituie situații factuale, precum: existența unor datorii ale unor firme și calitatea de actual sau fost acționar/asociat al unei persoane aflate în topul milionarilor la firmele respective, dar și judecăți de valoare, respectiv: opiniile personale ale ziaristului constând în faptul că „A. s-a asociat în media cu societăți care aveau găuri la stat”. Având în vedere că articolul conține atât afirmații care reprezintă judecății de valoare, cât și situații factuale, curtea de apel a apreciat a fi necesară o analiză diferențiată a acestora și a arătat că materialitatea faptelor poate fi dovedită, în vreme ce judecățile de valoare nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei).

Pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit și aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de art. 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Franței). Curtea europeană a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la bază pot să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH și Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Desigur, atunci când este vorba despre alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte și judecăți de valoare.

În contextul în care diferența dintre situațiile factuale și judecățile de valoare este dificil de realizat, instanța de apel a apreciat că afirmațiile referitoare la existența unor datorii ale unor firme și calitatea de actual sau fost acționar/asociat al unei persoane aflate în topul milionarilor la firmele respective nu reprezintă judecăți de valoare de natură, ci situații factuale care au fost probate prin probele administrate în cauză. Astfel, din adresele emise de către Agenția Națională de Administrație Financiară (aflate în dosarul curții de apel), rezultă că toate societățile comerciale menționate în cuprinsul articolului înregistrau la nivelul anului 2010 datorii la stat, iar din adresele de la Registrul Comerțului reiese calitatea de acționar al apelantului la societățile comerciale respective sau la alte societăți, la care apelantul era acționar, aceste societăți fiind acționare la societățile care aveau datorii la stat.

În opinia curții de apel, deși intimatul B. nu a menționat cu exactitate dacă apelantul era asociat direct, majoritar sau minoritar la unele dintre firme, acest aspect nu are nicio relevanță, deoarece este permis ziaristului să prezinte informații, chiar dacă parțial inexacte, neputându-i-se pretinde acestuia să efectueze cercetări ca și un investigator. În acest sens, instanța europeană a statuat că inexactitatea parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10, dacă jurnalistul nu a acționat cu rea-credință, iar subiectul este unul de interes public (cauza nr. 53984/00, Radio France și alții c. Franței, hotărârea din 30 martie 2004). Având în vedere probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a constatat că toate afirmațiile faptice au suport probatoriu, împrejurare care este de natură a înlătura răspunderea ziaristului.

În ceea ce privește judecata de valoare, constând în asocierea numelui A. cu societățile care au dat găuri la stat, curtea de apel a reținut că această asociere a fost determinată și de faptul că apelantul a avut sau încă mai are calitatea de asociat/acționar la societățile respective. Însă prin această asociere nu i se impută apelantului că ar fi fost vinovat de existența datoriilor firmelor respective, deoarece din conținutul articolului rezultă cu claritate că datoriile sunt ale firmelor în cauză și că unele datorii au fost înregistrate după ce apelantul nu mai avea nicio legătură cu firmele menționate.

În condițiile în care nu i se impută apelantului existența unor activități care să fi determinat starea de insolvabilitate a firmei, ci doar simplu fapt că este ori a fost asociat/acționar la societățile respective, instanța de apel a arătat că intimatul B. nu a urmărit să aducă atingere demnității și reputației apelantului, ci să atragă atenția opiniei publice asupra unui subiect de interes general, și anume că milionarii de top în România sunt acționari la firme care nu își plătesc datoriile la bugetul de stat. Astfel, scopul articolului a fost de a aduce la cunoștința publicului larg un subiect de interes general, respectiv existența unor firme cu datorii mari la stat, și nu denigrarea imaginii apelantului.

De asemenea, articolul a avut în vedere un fenomen social existent în cadrul societății românești, neputând fi considerat drept o campanie de denigrare a apelantului-reclamant. Referitor la atitudinea subiectivă a ziaristului, care este esențială în materia angajării răspunderii civile delictuale pentru faptele ilicite comise de ziarist, curtea de apel a arătat că este necesar să analizeze caracterul defăimător al afirmațiilor publice efectuate de către jurnalist, dacă aceste afirmații au afectat dreptul la bună reputație și dreptul la imagine al persoanei vizate și dacă acestea pot atrage răspunderea civilă delictuală a prepusului, în condițiile art. 998-1000 C. civ. sau se încadrează în limitele unor simple judecăți de valoare, care se circumscriu libertății de exprimare, consacrate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, pentru a determina justul echilibru între asigurarea dreptului garantat de art. 10 din Convenție, menținând în același timp garanțiile oferite de art. 8 respectului datorat reputației și drepturilor altora, Curtea europeană a dezvoltat, în jurisprudența sa, unele principii, în sensul că obligația statelor de a lua măsuri pentru respectarea reputației indivizilor poate apărea și în cadrul raporturilor între particulari. Al doilea element deosebit de important este necesitatea ca publicarea în mass media a oricărui fel de informații să servească interesului general, să intereseze marele public, deoarece, în ceea ce privește presa, orice restricție impusă acesteia trebuie raportată la interesul pe care îl are o societate democratică de a menține un grad cât mai ridicat de libertate a «câinelui de pază al democrației».

Instanța de apel a subliniat că art. 10 din Convenția europeană nu este un drept absolut, nesupus niciunei îngrădiri, ci limitele ingerinței în exercițiul acestui drept sunt înscrise în chiar parag. 2 al art. 10. În domeniul de aplicare al art. 10 intră toate categoriile de mesaje, indiferent de conținutul lor, precum și mijloacele prin care informațiile sunt transmise și aceasta pentru a preîntâmpina eventualele restricții aduse dreptului de a primi ori transmite informații generate de restricționarea utilizării anumitor mijloace de transmitere a acestora.

Cum majoritatea informațiilor de interes general se transmit prin intermediul presei, Curtea europeană a acordat întotdeauna o protecție deosebită libertății acesteia, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: «Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altora, ei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa, care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa fiind considerată «câinele de pază al democrației». Locul central pe care îl ocupă presa, se datorează responsabilității sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democrației.

Desigur, aceste îndatoriri ale presei trebuie exercitate cu bună-credință, jurnalistul având obligația de informa în mod corect și obiectiv opinia publică asupra temelor majore de interes general. De asemenea, printre aprecierile făcute de instanța europeană în jurisprudența sa se numără și considerarea mediei audiovizuale, precum radioul și televiziunea, ca având un impact mult mai puternic, mai direct și asupra unui număr mult mai mare de persoane decât presa scrisă. Dreptul garantat de art. 10 e subordonat condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, oferind informații exacte și demne de crezare. Tendința care reiese din jurisprudența instanței europene este aceea de a proteja presa de acuzațiile de calomnie, formulând în acest sens principiul conform căruia jurnaliștii nu trebuie să dovedească