ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2235/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2235/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2235/2015

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 octombrie 2010, sub nr.

x/3/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SRL,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îi oblige pe

pârâți, în solidar, la plata echivalentului în lei al sumei de 10.000 euro, cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin atingerile aduse

dreptului la propria imagine, onoarei și demnității umane.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, în data de 14 iulie 2010, ziaristul B. a publicat în

ziarul Financiarul articolul intitulat „15 multimilionari și datoriile lor la

stat de un sfert de miliard de lei”. În cadrul acestui articol, sub pretextul

prezentării „rețetei succesului în business garantată atunci când afacerile se

fac cu bani publici sau nu se plătesc obligațiile la buget”, autorul a făcut

referire la mai mulți oameni de afaceri din România, printre care și la

reclamantul A.

Cu privire la

reclamant, pârâtul B. a formulat susțineri vădit tendențioase, cu caracter

injurios, susțineri care au depășit limitele admisibile ale libertății de

exprimare. Astfel, acesta a afirmat despre reclamantul A. următoarele: „văzut

până nu demult drept cel mal bogat român, A. este eclipsat de D. și de E., dar

se menține în vârful milionarilor și în topul datornicilor prin dările

acumulate de societățile la care acesta a fost sau mai este acționar direct.

Averea de 900 de milioane de euro nu este suficientă pentru a acoperi găurile

date statului de asocierea cu mentorul trustului F., G., în cadrul SC H. SRL,

care are datorii de 5.586.833 de lei la bugetul de stat. O alta datorie a

firmelor în care s-a implicat A. este de numai 312.637 de lei prin SC I. SA.

Milionarul mai are datorii și prin firma SC J. SA”.

În partea finală a

articolului pârâtul B. a concluzionat că „statul se alege cu praful de pe tobă”

printre altele datorită faptului că „Milionarul A. a mai avut acțiuni la

societățile SC A. SA și la FC K. SA, companii care au fost îngropate cu datorii

cu tot după ce au fost preluate de diverși acționari, cum este cazul echipei de

fotbal.”

S-a arătat că SC H.

SRL are ca asociat unic pe SC L. SA, deținută la rândul ei în proporție de 13%

de M., companie cipriotă ale cărei părți sociale au fost cesionate în 2003 de

fostul asociat A. lui G. După cum se poate vedea, din 2003, reclamantul A. nu

mai are nicio legătură cu respectivele companii, fapt care face ca total

nejustificate acuzațiile aduse de ziarist reclamantului pentru presupuse

datorii la bugetul de stat de pe urma cărora ar câștiga în calitate de asociat.

SC I. SA are ca

acționar minoritar pe SC N. SA, ce deține un procent de 4.83%, iar nu pe

reclamantul A.

SC J. SA are ca

acționar minoritar pe SC N. SA, ce deține un procent de 2.57%, iar nu pe

reclamantul A.

SC O. SA nu este

„îngropată” și nici nu a fost „radiată, declarată în insolvență sau lichidată

prin tertipuri juridice variate”, după cum a afirmat pârâtul B., ci este o

companie activă, în funcțiune și fără datorii la bugetul de stat, schimbându-se

forma societății, din societate pe acțiuni, în societate cu răspundere

limitată.

La SC K. SA,

reclamantul A. a deținut calitatea de acționar minoritar, fără a deține însă

calitatea de administrator/director, neimplicându-se nici măcar de facto în

administrarea și managementul societății, aspect de care s-a ocupat dl. P. și a

cărui activitate a fost analizată în cadrul procedurii de faliment declanșată

împotriva mai sus numitei societăți și care nu a relevat vreo culpă a acestuia

sau a unei alte persoane pentru situația financiară care a determinat falimentul

FC K. SA (mărturie în acest sens stă soluția Tribunalului București, secția a

VII-a comercială, care, în Dosarul nr. x/3/2007, a pronunțat în ședința publică

de la data de 12 iunie 2008 soluția de respingere a cererii creditoarei

Administrația Finanțelor Publice sector 5 de atragere a răspunderii personale a

administratorului P., ca neîntemeiată).

A susținut

reclamantul că apare cu claritate caracterul inexact al informațiilor furnizate

de pârât prin articolul menționat, contrar situației de fapt și realității

juridice, evident fiind că pârâtul B. a extras diferite informații cărora le-a

dat o asemenea interpretare cu o vădita rea-intenție, informațiile din articol

căpătând astfel caracter tendențios.

Mai mult, afirmațiile

cuprinse în articolul publicat în ziarul ... din data de 14 iulie 2010 depășesc

limitele admisibile ale libertății de exprimare, care este fundamentul esențial

al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale ale progresului

și împlinirii fiecăruia. Sub aspectul conținutului dreptului la libertatea de

exprimare, Curtea Europeană a subliniat că aceasta cuprinde dreptul de a avea

și de a-și exprima opinia, dar și dreptul la informare.

În cauză, prin

afirmațiile defăimătoare, contrare realității aparținând pârâtului B., făcute

cu rea-credință, cu depășirea limitelor dreptului la libera exprimare, s-a adus

atingere dreptului reclamantului A. la propria imagine, demnității și onoarei.

Astfel, sfidând

regulile minimale ce țin de deontologia profesiei de ziarist și deturnând

întregul demers editorial de la informarea corectă și exactă a cetățeanului,

pârâtul B. a conceput un articol colectiv ce cuprinde informații despre mai

multe persoane și/sau personalități, evident pentru a crea o confuzie a

cititorului asupra celor amintiți în respectivul material publicistic. Intenția

de dezinformare creatoare de confuzie rezultă și din topografia paragrafelor

articolului, în care se face referire la persoana reclamantului. Astfel,

pârâtul a dedicat individual reclamantului A. parag. 3, pentru ca în paragraful

final, într-o înșiruire de denumiri ale unor societăți comerciale au fost

amintite mai multe persoane „incriminate” asociate necorespunzător, exclusiv în

scopul dezinformării și al inducerii concluziei că personalitățile menționate

în articol folosesc o rețetă garantată a succesului în business făcând afaceri

cu bani publici sau neplătind obligațiile la buget, toate acestea cu un singur

pretins efect, și anume acela al „alegerii statului cu praful de pe tobă”.

Calificarea ca faptă

ilicită a afirmațiilor făcute de pârât în cadrul articolului publicat în data

de 14 iulie 2010 în ziarul ... ține, în primul rând, de calitatea persoanei

lezate de afirmațiile făcute. Persoana lezată este reclamantul A., ca persoană

fizică ce nu deține o funcție publică sau altă calitate ce ar putea implica

exercițiul unei autorități publice sau obștești. Reclamantul este un important

om de afaceri, ce desfășoară activități de interes privat, iar nu public.

Calitatea persoanei

lezate de declarațiile făcute în presa scrisă sau audiovizuală are o mare

importanță, întrucât potrivit practicii constante a Curții Europene a

Drepturilor Omului, aprecierea unui discurs virulent sau afirmațiilor

defăimătoare la adresa unei persoane se face ținând seama de faptul că persoana

lezată este sau nu este persoana ce deține o funcție politică sau publică.

Un al doilea aspect,

care permite aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare, implică

caracterizarea tipului de discurs. În mod cert, o parte a afirmațiilor a privit

problema plății obligațiilor bugetare ale fiecărui contribuabil. Aceste

afirmații cu caracter critic pot fi exprimate de ziariști și țin de dreptul la

exprimare și informare a publicului, indiferent dacă problema pusă în discuție

este de interes public, publică sau pur privată. Acest tip de discurs - în sine

- nu a fost incriminat de reclamant ca fiind cel ce aduce atingere dreptului său

la imagine și onoare, ci faptul că acestuia i se reproșează lucruri de care nu

se face vinovat, știut fiind că un asociat, fie el chiar direct, iar nu

indirect prin intermediul altor companii, nu se identifica cu compania la care

este asociat, acționar.

Un al treilea aspect,

care permite aprecierea depășirii limitelor libertății de expresie privește

posibilitatea ca pârâtul să folosească alte expresii pentru exprimarea așa

ziselor opinii critice. În mod cert, există posibilitatea reală ca ziaristul

să-și limiteze discursurile critice la expunerea faptelor și a textelor de lege

încălcate prin respectivele fapte, fără a califica pe reclamant drept campion

al marilor datornici la bugetul de stat, vinovat de afaceri cu bani publici sau

de neplata la bugetul de stat a datoriilor.

Un al patrulea aspect

privește stabilirea calității persoanei care a făcut afirmațiile incriminate ca

și fapte ilicite și care este aceea de ziarist, calitate care implică

respectarea exigențelor impuse de Rezoluția Consiliului Europei nr. 1003/1993

privind Principiile de bază ale ziaristicii. Potrivit respectivei Rezoluții, de

care Camera Deputaților și Senatul României au luat act, ziaristica nu trebuie

să denatureze informația adevărată, imparțială și opiniile oneste, ziaristul

fiind obligat să respecte demnitatea umană și dreptul cetățeanului la viața

privată. De asemenea, la pct. 25, se reține că, în ziaristică, „scopul nu scuză

mijloacele.”

Față de aspectele mai

sus arătate, interpretarea art. 10 alin. (2) din Convenția privind protecția

drepturilor omului implică în interpretarea Curții Europene a Drepturilor

Omului, dar și a instanțelor române, următoarele precizări: a) libertatea de

informare nu este un drept absolut, ci relativ. Aceasta înseamnă că „art. 10 nu

garantează fără nicio restricție libertatea de exprimare, chiar când este vorba

de prezentarea în presă a chestiunilor care prezintă un interes public serios”.

Altfel spus, libertatea de exprimare „nu trebuie să depășească limitele impuse

în interesul protejării reputației persoanelor particulare” și b) depășirea

limitelor libertății de exprimare implică tragerea la răspundere materială a

autorului.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 998 - 999, 1000 alin.

(3) C. civ., art. 20 și art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 10 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, Decretul nr. 31/1954,

Hotărârea Camerei deputaților nr. 25/1994 și Rezoluția Consiliului Europei

nr. 1003/1993 privind Principiile de bază ale ziaristicii.

La termenul de

judecată din data de 24 iunie 2011, reclamantul a depus la dosar cerere de

îndreptare a erorii materiale din cuprinsul cererii introductive cu privire la

cuantumul despăgubirilor, în sensul că în acțiune în mod eronat a fost

menționată suma de 10.000 euro, în loc de suma de 130.000 euro.

Prin sentința civilă nr.

877 din 02 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu

pârâții B. și SC C. SRL.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că la data de 14 iulie 2010, în ziarul

... a fost publicat articolul „15 multimilionari și datoriile lor la stat de un

sfert de miliard de lei”, semnat de pârâtul B. În cadrul acestui articol,

pârâtul a făcut referire la mai mulți oameni de afaceri din România, printre

care și reclamantul A.

Cu privire la reclamant,

pârâtul a afirmat următoarele: „Văzut până nu demult drept cel mai bogat român,

A. este eclipsat de D. și de E., dar se menține în vârful milionarilor și în

topul datornicilor prin dările acumulate de societățile la care acesta a fost

sau mai este acționar direct. Averea de 900 milioane de euro nu este suficientă

pentru a acoperi găurile date statului de asocierea cu mentorul trustului F., G.,

în cadrul SC H. SRL, care are datorii de 5.586.833 lei la bugetul de stat. O

altă datorie a firmelor în care s-a implicat A. este de numai 312.637 lei prin SC

I. SA. Milionarul mai are datorii și prin firma SC J. SA.

(…) Milionarul A. a

mai avut acțiuni la SC O. SA și la FC K. SA, companii care au fost îngropate cu

datorii cu tot după ce au fost preluate de diverși acționari, cum este cazul

echipei de fotbal”.

Potrivit art. 998 C.

civ., „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe

acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar, conform art. 999 C.

civ., „Omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta

sa, dar și de acela cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Din dispozițiile

legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale

este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) existența unei

fapte ilicite, b) existența unui prejudiciu, c) existența raportului de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și d) existența vinovăției

autorului prejudiciului.

Cu privire la prima

dintre condițiile enumerate, tribunalul a arătat că fapta ilicită, ca element

al răspunderii civile delictuale, este orice faptă a omului prin care,

încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului

subiectiv aparținând altei persoane. Altfel spus, un comportament, acțiune sau

inacțiune, devine fapt ilicit dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puțin un

interes legitim și serios al altei persoane.

În materia libertății

de exprimare, fapta ilicită prezintă anumite particularități, deoarece

posibilitatea omului de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini,

sunete sau prin orice alte mijloace de comunicare în public, opiniile,

gândurile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel este protejată

atât la nivel intern, cât și internațional.

În acest sens, art. 30

din Constituția României prevede că „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor,

a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu

grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în

public, sunt inviolabile”. Alin. (6), (7) și (8) ale aceluiași articol

stabilesc coordonatele juridice în cadrul cărora trebuie să se exercite

libertatea de exprimare, arătând printre altele că „libertatea de exprimare nu

poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici

dreptul la propria imagine”.

În temeiul art. 21

din Constituia României, dispozițiile constituționale privind drepturile și

libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță

cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte

tratate la care România este parte, iar în cazul existenței unor neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, se vor aplica cu prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Libertatea de

exprimare este garantată și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994), potrivit căruia: „1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori

idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune,

de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”.

De asemenea, art. 19

din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are

dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a

nu fi îngrădit în opiniile sale și dreptul de a primi și de a răspândi

informații pe orice cale, fără luarea în considerare a frontierelor statale.

Totodată, Pactul

internațional privitor la drepturile civile și politice, în parag. 1 al art. 19

prevede că nimeni nu poate fi îngrădit în opiniile sale, iar parag. 2 al

aceluiași text dispune că orice persoană are dreptul la libertatea de

exprimare, care cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi

informații și idei de orice fel, fără luarea în considerare a frontierelor

statale, sub formă orală, scrisă, imprimată sau artistică, prin orice mijloace

la alegerea sa.

Atât art. 10 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și parag. 3 al art. 19 al

Pactului stabilesc că exercițiul dreptului la liberă exprimare trebuie făcut în

anumite limite, mai ales atunci când acesta intră în conflict cu alte interese

individuale sau colective.

Astfel, potrivit parag.

2 al art. 10 din Convenția europeană: „Exercitarea acestor libertăți ce

comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități,

condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională,

integritatea teritorială sau siguranță publică, apărarea ordinii și prevenirea

infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a

drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale

sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. La

fel, parag. 3 al art. 19 din Pact dispune că exercițiul acestui drept comportă

îndatoriri deosebite și responsabilități speciale, ceea ce înseamnă că acesta

poate fi supus unor restricții care trebuie să fie expres prevăzute de lege,

restricții care au ca scop respectarea drepturilor și reputației altor persoane

sau sunt necesare pentru salvgardarea siguranței naționale, a ordinii publice,

a sănătății sau a moralei publice.

A apreciat prima

instanță că se impune a se analiza dacă afirmațiile pârâtului sunt protejate de

art. 30 din Constituția României și de art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, respectiv dacă exercițiul libertății de exprimare s-a făcut

cu respectarea îndatoririlor și a responsabilităților intrinseci.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a subliniat de mai multe ori că libertatea de exprimare

constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una

din condițiile principale ale progresului acesteia și ale împlinirii fiecărei

persoane (Muller c. Elveția, hotărârea din 24 mai 1988). În continuare, Curtea

a arătat că pluralismul ideilor este fundamentul societății moderne europene,

motiv pentru care art. 10 protejează nu numai ideile neutre și informațiile

brute, ci și acele idei și informații care șochează, neliniștesc sau ofensează

populația sau o parte a acesteia (Handyside c. Marea Britanie, hotărârea din 7

decembrie 1976).

Convenția permite ingerința

autorităților naționale în exercițiul dreptului la libera exprimare cu

respectarea cumulativă a trei condiții: ingerința să fie prevăzută de lege, să

vizeze unul dintre scopurile legitime expres menționate în art. 10 și să fie

necesară într-o societate democratică.

Tribunalul a

constatat că primele două condiții enunțate mai sus sunt îndeplinite în cauza

de față. Astfel, răspunderea civilă delictuală a autorului unei fapte ilicite

este reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., normă de drept care

respectă condițiile de accesibilitate și previzibilitate; pe de altă parte,

prin această reglementare se urmărește unul din scopurile legitime enumerate în

art. 10 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume protecția

reputației și a drepturilor altor persoane.

Cât privește cerința

ca restrângerea libertății de exprimare să reprezinte o măsură necesară într-o

societate democratică, tribunalul a apreciat că aceasta nu este îndeplinită în

speță.

Astfel, Curtea de la

Strasbourg a stabilit o serie de principii legate de interpretarea noțiunii de

„măsură necesară într-o societate democratică”, aceasta fiind cel mai adesea

determinantă pentru stabilirea unei concluzii de încălcare sau nu a Convenției.

Așa cum a rezultat

din jurisprudența Curții, analiza necesității unei măsuri ce afectează

libertatea de exprimare, pentru a duce la concluzia compatibilității cu

prevederile Convenției, trebuie să evidențieze faptul că aceasta răspundea unei

„nevoi sociale imperioase”, care a determinat adoptarea ei; motivele invocate

de autoritățile naționale pentru a o justifica trebuie să fie pertinente și

suficiente, iar măsura în cauză trebuie să fie proporțională cu scopul legitim

urmărit.

Curtea a afirmat în

mai multe cauze (cauza Barthold c. Germaniei, hotărârea din 25 martie 1985;

cauza Markt Intern Verlag GMBH și Klaus Beerman c. Germaniei, hotărârea din 20

noiembrie 1990; cauza Casado Coca c. Spaniei, hotărârea din 24 februarie 1994)

că, pentru a se determina proporționalitatea ingerinței, trebuie cântărite pe

de o parte exigențele protecției interesului din cauză (reputația și drepturile

altuia) și, pe de altă parte, interesul publicării informațiilor respective, în

vederea realizării unui just echilibru între cele două interese prezente,

această operațiune urmând a se realiza ținându-se cont de circumstanțele

concrete ale cauzei.

În jurisprudența sa,

Curtea europeană a stabilit o distincție importantă între afirmarea unor fapte

și cea a unor judecăți de valoare în sensul că: „existența faptelor poate fi

demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu poate fi dovedit”.

Din distincția pe

care Curtea europeană a realizat-o între fapte și judecăți de valoare se

desprinde concluzia potrivit căreia persoanelor care afirmă fapte obiective li

se poate cere în mod legitim să dovedească adevărul acestora.

Astfel, Curtea a

arătat în repetate rânduri că afirmațiile referitoare la fapte determinate,

care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care

să le susțină și care nu sunt susținute de chiar afirmațiile părții vătămate nu

se bucură de protecția art. 10 (cauza Nilsen și Johnsen c. Norvegiei, hotărârea

din 25 noiembrie 1999). De asemenea, Curtea a arătat că se impune a se verifica

dacă ziariștii s-au conformat obligației obișnuite ce le incumbă, de a verifica

o declarație factuală; această obligație semnifică faptul că aceștia trebuie să

se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă care să poată

fi considerată proporțională cu natura și forța afirmației lor, având în vedere

că, cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie

mai solidă (cauza Pedersen și Baadsgard c. Danemarcei, hotărârea din 17

decembrie 2004).

În ceea ce privește

judecățile de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmațiile

unui ziarist privesc exprimarea unor opinii sau aprecieri personale, acestea

sunt protejate de art. 10, cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte

adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor.

Astfel cum a rezultat

din hotărârile Curții de la Strasbourg, atât în cazul faptelor, cât și în cazul

judecăților de valoare, este necesară analiza atitudinii subiective a persoanei

acuzate de săvârșirea delictului de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor

sale (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus

diligențele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea

afirmațiilor), cât și cu scopul demersului jurnalistic (dacă a urmărit să

informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public,

îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor

subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent

afectarea reputației persoanei vizate sau a avut numai intenția de a afecta în

mod gratuit reputația acesteia).

Totodată, din

jurisprudența Curții europene se desprinde concluzia că limitele criticii

admisibile sunt mai largi în privința unor oameni politici, funcționari publici

sau alte persoane implicate în viața publică decât cu privire la persoane

private. Cu toate acestea, nu se poate considera că funcționarii publici pot fi

tratați pe picior de egalitate cu oamenii politici, deoarece, spre deosebire de

aceștia din urmă, care se expun în mod conștient unui control atent al

afirmațiilor și gesturilor lor, control realizat în special de către presă,

funcționarii publici au nevoie de încrederea opiniei publice pentru a se putea

achita în mod corespunzător de sarcinile lor, fiind deci necesar să fi protejați

de atacuri abuzive îndreptate împotriva lor (cauza Thomas c. Luxemburg,

hotărârea din 29 martie 2001; cauza Nikula c. Finlandei, hotărârea din 21

martie 2002).

Făcând referire la

principiile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

speța de față, tribunalul a apreciat că, în circumstanțele particulare ale

cauzei, nu este justificată antrenarea răspunderii civile delictuale a

pârâtului, măsura solicitată privind obligarea pârâtului la plata de

despăgubiri civile nefiind proporțională cu scopul urmărit.

Astfel, a fost

reținut că afirmațiile făcute de pârâtul B. în cadrul articolului „15

multimilionari și datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei”,

publicat în ediția din data de 14 iulie 2010 a ziarului ..., cuprind atât

imputații factuale cu privire la acțiunile reclamantului, în sensul că acesta a

avut sau încă mai are calitatea de acționar la SC H. SRL, SC I. SA, SC J. SA, SC

O. SA și FC K. SA., societăți care au datorii la bugetul de stat, cât și

judecăți de valoare legate de activitatea reclamantului, în sensul că acesta ar

fi dat „găuri” statului și că se menține în topul datornicilor către stat.

În opinia

tribunalului, pârâtul B. a acționat cu bună-credință, urmărind să informeze

opinia publică asupra unui subiect de interes general, referitor la datoriile

către bugetul de stat ale firmelor în care sunt implicați marii afaceriști

români.

Atât imputațiile

factuale, cât și judecățile de valoare exprimate de pârât în cadrul articolului

din data de 14 iulie 2010 au avut o bază factuală suficient de precisă. Astfel,

afirmațiile pârâtului, deși nu sunt în totalitate exacte, s-au bazat pe

informațiile puse la dispoziție de Oficiul Național al Registrului Comerțului

referitoare la firmele la care reclamantul a avut sau are calitatea de acționar

și pe cele existente pe site-ul Agenției Naționale a

Administrației Fiscale cu privire la datoriile către bugetul de stat ale

firmelor respective.

Într-adevăr, potrivit

înscrisurilor depuse la dosar, reclamantul nu a fost acționar direct la trei dintre

societățile la care se face referire în cuprinsul articolului (SC H. SRL, SC I.

SA, SC J. SA), ci a deținut sau deține acțiuni ori părți sociale la firme care

au calitatea de acționari la societățile respective; deși la începutul

articolului pârâtul a afirmat că reclamantul a fost sau este acționar al

respectivelor societăți, puțin mai jos și-a nuanțat această afirmație, arătând

că reclamantul a fost implicat în firmele menționate.

În ceea ce privește

societatea FC K. SA, tribunalul a reținut că însuși reclamantul a recunoscut

faptul că a deținut calitatea de acționar la această societate, neavând nicio

relevanță faptul că nu a fost acționar majoritar și nici administrator sau

director al societății sau că nu s-a implicat în administrarea acesteia, câtă

vreme pârâtul nu a afirmat așa ceva, ci numai că firma respectivă a fost

îngropată cu tot cu datorii, după ce a fost preluată de diverși acționari.

Cât privește firma SC

O. SA, este real că aceasta nu a fost radiată, pârâtul făcând o confuzie,

urmare faptului că societatea și-a schimbat forma de organizare, din societate

pe acțiuni în societate cu răspundere limitată.

Or, în cauza Dalban

c. României, Curtea de la Strasbourg a subliniat că: „nu s-a dovedit că cele

afirmate în articolele incriminate erau total false și urmăreau doar să

alimenteze o companie de defăimare împotriva părților lezate”.

Prin urmare, o

inexactitate parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 din

Convenția europeană în situația în care este vorba de un demers jurnalistic

privind subiecte de interes public, iar reaua-credință a jurnalistului nu a

fost dovedită, așa cum este cazul în speță.

Pe de altă parte,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mai multe cauze, faptul că

libertatea jurnalistică implică recurgerea la o anumită doză de exagerare,

chiar de provocare.

În ceea ce privește

calitatea victimei afirmațiilor defăimătoare, care este un alt aspect luat în

considerare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că

reclamantul este o personalitate publică, fost sportiv de renume internațional,

actualmente om de afaceri de succes, a cărui implicare în viața economică și

socială este cunoscută. Ca atare, și în cazul persoanelor publice, limitele

criticii admisibile sunt mai extinse decât în privința unui particular,

deoarece acestea se expun, în mod inevitabil și constant, unui control atent al

faptelor și gesturilor lor și trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță.

Pentru considerentele

expuse, în opinia tribunalului, fapta jurnalistului B. se înscrie în limitele

exercițiului normal al libertății de exprimare, neavând caracter ilicit.

Reținând că pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a

celor patru condiții (faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre

acestea și vinovăția) și că nu este îndeplinită condiția ca fapta imputată

pârâtului B. să constituie faptă ilicită, tribunalul a constatat că nu se mai

impune a analiza întrunirea celorlalte condiții prevăzute de art. 998-999 C.

civ.

Cu referire la pârâta

SC C. SRL, a reținut că aceasta a fost chemată în judecată în calitate de

comitent al pârâtului B., invocându-se prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ.,

potrivit cărora comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în

funcțiile ce li s-au încredințat. Pentru ca răspunderea comitentului să fie

angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., se cer a fi întrunite

următoarele condiții: să existe un raport de prepușenie la momentul săvârșirii

faptei ilicite, iar prepusul să fi săvârșit fapta în funcția ce i s-a

încredințat. Totodată, este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite

cerințele răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Având în vedere că în

cauza de față nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.

în persoana pârâtului B., nu poate fi angajată nici răspunderea pârâtei SC C.

SRL, în calitate de comitent.

În consecință,

tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu

pârâții B. și SC C. SRL, ca neîntemeiată.

Apelul declarat

împotriva sentinței civile nr. 877 din 02 mai 2013 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, de reclamantul A. a fost respins, ca nefondat,

prin Decizia civilă nr. 233/A din 28 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

În calea de atac a

apelului, în complet de divergență, a fost completat probatoriul administrat cu

înscrisuri constând în relații de la Agenția Națională a Administrației

Fiscale, cu privire la situația datoriilor, la nivelul anului 2010, a

societăților comerciale menționate în cuprinsul articolului, precum și

înscrisuri referitoare la sursele de inspirație ale ziaristului.

În motivare, instanța

de apel a reținut aceeași situație de fapt care a fost expusă și de tribunal.

În drept, curtea de

apel a constatat că angajarea răspunderii civile delictuale se realizează dacă

sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 998 C. civ., respectiv

existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a vinovăției și a legăturii de

cauzalitate.

În speță,

apelantul a susținut că au fost aplicate în mod greșit dispozițiile art. 998-1000

C. civ. în ceea ce privește existența elementelor răspunderii civile

delictuale, precum și dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului referitoare la limitele libertății de exprimare, iar curtea

de apel a analizat existența condițiilor pentru angajarea răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie și pentru fapta prepusului, având în vedere

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la existența unei

fapte ilicite, din două perspective: judecata de valoare și situația faptică.

Astfel, instanța de

apel a constatat că, în ceea ce privește libertatea de exprimare, prin

jurisprudența sa, Curtea europeană a statuat că libertatea de exprimare

constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice

și una din condițiile primordiale ale progresului său și a dezvoltării

fiecărei persoane (Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare privește

nu numai „informațiile” sau „ideile” primite favorabil sau considerate ca

inofensive sau indiferente, ci și pe cele care lovesc, șochează sau

neliniștesc (Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c.

Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei).

Referitor la dreptul

la viață privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că noțiunea

de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei

persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală;

garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure

dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în

relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți

care, chiar și într-un context public, poate aparține «vieții private» (Von

Hannover c. Germaniei (GC), nr. 59320/00, parag. 50, CEDH 2004-VI). De

asemenea, a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în

calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție

(Chauvy și alții c. Franței, nr. 64915/01, par. 70, CEDH 2004-VI).

În acest sens,

instanța de apel a reținut că trebuie să se găsească un echilibrul între

libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art.

8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de

comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații

factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii

de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și

mass-media cu rea-credință (cauza Petrina c. României, cauza Andreescu c.

României).

În acest

sens, Curtea a reținut în cauza Sipos

c. României

: „Curții îi revine sarcina de a

stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8

din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului

reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția

vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, cit. anterior,

pct. 36; Von Hannover c. Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, Curtea Eupeană a Dreptului

Omului 2004-VI). Astfel, Curtea a considerat că obligația pozitivă care decurge

din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile

susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile

din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, cit. anterior, pct. 39)”.

De

asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența

sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție

(printre care cauza Cumpănă și Mazăre c. României (MC), nr. 33348/96, parag.

88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o

societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să

depășească anumite limite ținând în special de protecția reputației și

drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a comunica informații și idei

asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes

general.

Curtea a

făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția

oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la

limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor

publici, politicienilor ori a persoanelor publice decât în privința persoanelor

private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, parag

38).

Astfel, libertatea de

exprimare este aplicabilă și „informațiilor” ori „ideilor” care ofensează,

șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din

Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației

unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un

prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul

vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

Libertatea de

exprimare prevăzută de art. 10 al Convenției este una dintre libertățile

fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi

catalogată chiar ca una dintre garanțiile acesteia, o condiție primordială a progresului

și a fericirii fiecăruia, așa cum au considerat judecătorii Curții în cauza Handyside

c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele

ulterioare. Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept

absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, cum ar

fi dreptul la liberă asociere, fiind, totodată, un drept individual, parte a

libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, care

permite comunicarea cu ceilalți semeni. Acest drept cuprinde libertatea de

opinie și libertatea de a primi și comunica informații ori idei, fără a exista

limite frontaliere ori impuse de autoritățile publice. Însă libertatea de

exprimare impune și anumite restricții menite să ocrotească demnitatea umană

și respectul datorat reputației și drepturilor altuia.

În jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea de exprimare

poate afecta uneori dreptul la reputație, fără a se angaja răspunderea civilă

delictuală a persoanei respective și în, analizarea acestui aspect, trebuie

avute în vedere mai multe criterii: tema articolului de presă, titlul și

conținutul acestuia, cuvinte utilizate și tonul articolului, forma, stilul și

contextul mesajului transmis, contextul în care este redactat articolul,

interesul public pentru tema dezbătută, calitatea și funcția persoanei care

face afirmațiile respective și calitatea și funcția persoanei vizate,

buna-credință a jurnalistului sau a persoanei care a făcut afirmațiile

denigratoare, raportul dintre judecățile de valoarea și faptele materiale,

existența unei doze de exagerare a limbajului artistic și proporționalitatea

sancțiunii cu fapta comisă.

De asemenea, în

aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea

respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul

la reputație, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere calitatea

și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic,

contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c.

României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României),

buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României),

raportul dintre judecățile de valoare și situații faptice, doza de exagerare a

limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și

motivarea hotărârii (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României).

Aplicând principiile

enunțate de către Curtea europeană, instanța de apel a constatat, în ceea ce

privește articolul intitulat „15 multimilionari și datoriile lor la stat

de un sfert de miliard de lei”, sub aspectul faptei ilicite pretins a fi fost

comisă de către pârâtul ziarist, că tema articolului era de interes public

general, urmărindu-se prezentarea unui top al milionarilor, care au fost sau

erau în continuare acționari la firme ce aveau datorii la stat.

Instanța de apel a

menționat că ziarul ... realiza în fiecare an un top al celor mai bogați

oameni de afaceri din România, motiv pentru care s-a dorit realizarea unui

articol referitor la firmele care înregistrează datorii mari la stat pentru a

se identifica dacă printre acționarii acestor firme se află și oameni de afaceri

aflați în topul milionarilor.

Astfel, articolul a

urmărit să aducă la cunoștința publicului larg împrejurarea că pot exista firme

care au datorii la stat, chiar dacă asociații/acționarii acestora sunt cei mai

bogați oameni din România.

Instanța de apel a

constatat că nu i se impută apelantului că ar fi avut vreo contribuție efectivă

la existența datoriilor firmei, ci doar că a avut sau avea, în continuare,

calitatea de acționar la firme care înregistrau datorii la bugetul de stat. Nu

se evidențiază explicit sau implicit, prin conținutul articolului, că apelantul

ar fi contribuit în vreun fel la accentuarea stării de insolvabilitate a

firmelor la care era acționar.

În acest sens,

trebuie să se aibă în vedere că articolul nu reprezintă o investigație

jurnalistică referitoare la cauzele, motivele sau activitățile acționarilor, care

au determinat existența datoriilor, ci se urmărește să se atragă atenția

opiniei publice asupra faptului că, deși există milionari în România, aceștia

sunt asociați/acționari la firme care nu își plătesc contribuțiile la stat.

În ceea ce privește

titlul articolului și modul de redare al articolului de presă, instanța de apel

a arătat că situația existenței unor datorii la stat ale firmelor menționate în

cuprinsul articolului nu prezenta un caracter de noutate, deoarece au apărut în

presă numeroase articole referitoare la acest aspect încă din anul 2001.

Astfel, ziaristul B.

a depus la dosar articole de presă apărute încă din anul 2001 cu privire la

datoriile înregistrate de F., la care era asociată SC H. SRL., la care deținea

acțiuni apelantul, precum și cu privire la datoriile înregistrate de către FC

K. SA.

Din punctul de vedere

al conținutului, instanța de apel a reținut că articolul incriminat

cuprinde relatări care constituie situații factuale, precum: existența unor

datorii ale unor firme și calitatea de actual sau fost acționar/asociat al unei

persoane aflate în topul milionarilor la firmele respective, dar și judecăți de

valoare, respectiv: opiniile personale ale ziaristului constând în faptul că „A.

s-a asociat în media cu societăți care aveau găuri la stat”.

Având în vedere că

articolul conține atât afirmații care reprezintă judecății de valoare, cât și

situații factuale, curtea de apel a apreciat a fi necesară o analiză

diferențiată a acestora și a arătat că materialitatea faptelor poate fi

dovedită, în vreme ce judecățile de valoare nu se pretează la o demonstrație a

exactității lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecățile de valoare,

obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit și aduce

atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de art. 10 (Jerusalem

c. Austriei; Brasilier c. Franței). Curtea europeană a acceptat că necesitatea

unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la bază pot să

varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (Feldek

c. Slovaciei). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății

de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja

cunoscute de public (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH și

Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Desigur, atunci când este vorba despre

alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori

dificil să se distingă între imputarea unor fapte și judecăți de valoare.

În contextul în care

diferența dintre situațiile factuale și judecățile de valoare este dificil de

realizat, instanța de apel a apreciat că afirmațiile referitoare la existența

unor datorii ale unor firme și calitatea de actual sau fost acționar/asociat al

unei persoane aflate în topul milionarilor la firmele respective nu reprezintă

judecăți de valoare de natură, ci situații factuale care au fost probate prin probele

administrate în cauză. Astfel, din adresele emise de către Agenția Națională

de Administrație Financiară (aflate în dosarul curții de apel),

rezultă că toate societățile comerciale menționate în cuprinsul articolului

înregistrau la nivelul anului 2010 datorii la stat, iar din adresele de la

Registrul Comerțului reiese calitatea de acționar al apelantului la societățile

comerciale respective sau la alte societăți, la care apelantul era acționar,

aceste societăți fiind acționare la societățile care aveau datorii la stat.

În opinia curții

de apel, deși intimatul B. nu a menționat cu exactitate dacă apelantul era

asociat direct, majoritar sau minoritar la unele dintre firme, acest aspect nu

are nicio relevanță, deoarece este permis ziaristului să prezinte informații,

chiar dacă parțial inexacte, neputându-i-se pretinde acestuia să efectueze cercetări

ca și un investigator.

În acest sens,

instanța europeană a statuat că inexactitatea parțială a faptelor

prezentate nu exclude protecția art. 10, dacă jurnalistul nu a

acționat cu rea-credință, iar subiectul este unul de interes public (cauza

nr. 53984/00, Radio France și alții c. Franței, hotărârea din 30

martie 2004).

Având în vedere probatoriul

administrat în cauză, instanța de apel a constatat că toate afirmațiile faptice

au suport probatoriu, împrejurare care este de natură a înlătura răspunderea

ziaristului.

În ceea ce privește

judecata de valoare, constând în asocierea numelui A. cu societățile care au

dat găuri la stat, curtea de apel a reținut că această asociere a fost

determinată și de faptul că apelantul a avut sau încă mai are calitatea de

asociat/acționar la societățile respective. Însă prin această asociere nu i se

impută apelantului că ar fi fost vinovat de existența datoriilor firmelor respective,

deoarece din conținutul articolului rezultă cu claritate că datoriile sunt ale

firmelor în cauză și că unele datorii au fost înregistrate după ce apelantul nu

mai avea nicio legătură cu firmele menționate.

În condițiile în care

nu i se impută apelantului existența unor activități care să fi determinat

starea de insolvabilitate a firmei, ci doar simplu fapt că este ori a fost

asociat/acționar la societățile respective, instanța de apel a arătat că

intimatul B. nu a urmărit să aducă atingere demnității și reputației

apelantului, ci să atragă atenția opiniei publice asupra unui subiect de

interes general, și anume că milionarii de top în România sunt acționari la

firme care nu își plătesc datoriile la bugetul de stat.

Astfel, scopul

articolului a fost de a aduce la cunoștința publicului larg un subiect de

interes general, respectiv existența unor firme cu datorii mari la stat, și nu

denigrarea imaginii apelantului. De asemenea, articolul a avut în vedere un

fenomen social existent în cadrul societății românești, neputând fi considerat

drept o campanie de denigrare a apelantului-reclamant.

Referitor la

atitudinea subiectivă a ziaristului, care este esențială în materia angajării

răspunderii civile delictuale pentru faptele ilicite comise de ziarist, curtea

de apel a arătat că este necesar să analizeze caracterul defăimător al

afirmațiilor publice efectuate de către jurnalist, dacă aceste afirmații au

afectat dreptul la bună reputație și dreptul la imagine al persoanei vizate și

dacă acestea pot atrage răspunderea civilă delictuală a prepusului, în

condițiile art. 998-1000 C. civ. sau se încadrează în limitele unor simple

judecăți de valoare, care se circumscriu libertății de exprimare, consacrate de

art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, pentru a

determina justul echilibru între asigurarea dreptului garantat de art. 10 din

Convenție, menținând în același timp garanțiile oferite de art. 8 respectului

datorat reputației și drepturilor altora, Curtea europeană a dezvoltat, în

jurisprudența sa, unele principii, în sensul că obligația statelor de a lua

măsuri pentru respectarea reputației indivizilor poate apărea și în cadrul

raporturilor între particulari.

Al doilea element

deosebit de important este necesitatea ca publicarea în mass media a oricărui

fel de informații să servească interesului general, să intereseze marele

public, deoarece, în ceea ce privește presa, orice restricție impusă acesteia

trebuie raportată la interesul pe care îl are o societate democratică de a

menține un grad cât mai ridicat de libertate a «câinelui de pază al democrației».

Instanța de apel a

subliniat că art. 10 din Convenția europeană nu este un drept absolut, nesupus

niciunei îngrădiri, ci limitele ingerinței în exercițiul acestui drept sunt

înscrise în chiar parag. 2 al art. 10.

În domeniul de

aplicare al art. 10 intră toate categoriile de mesaje, indiferent de conținutul

lor, precum și mijloacele prin care informațiile sunt transmise și aceasta

pentru a preîntâmpina eventualele restricții aduse dreptului de a primi ori

transmite informații generate de restricționarea utilizării anumitor mijloace

de transmitere a acestora. Cum majoritatea informațiilor de interes general se

transmit prin intermediul presei, Curtea europeană a acordat întotdeauna o protecție

deosebită libertății acesteia, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres

rolul său, astfel: «Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în

special pentru protejarea reputației altora, ei îi incumbă obligația de a

comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică,

precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa,

care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa

fiind considerată «câinele de pază al democrației».

Locul central pe care

îl ocupă presa, se datorează responsabilității sale de a informa, de a veghea

la respectarea regulilor democrației. Desigur, aceste îndatoriri ale presei

trebuie exercitate cu bună-credință, jurnalistul având obligația de informa în

mod corect și obiectiv opinia publică asupra temelor majore de interes general.

De asemenea, printre

aprecierile făcute de instanța europeană în jurisprudența sa se numără și

considerarea mediei audiovizuale, precum radioul și televiziunea, ca având un

impact mult mai puternic, mai direct și asupra unui număr mult mai mare de

persoane decât presa scrisă. Dreptul garantat de art. 10 e subordonat condiției

ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, oferind informații exacte și

demne de crezare.

Tendința care reiese

din jurisprudența instanței europene este aceea de a proteja presa de

acuzațiile de calomnie, formulând în acest sens principiul conform căruia

jurnaliștii nu trebuie să dovedească