ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1728/2015

Decizia nr. 1728/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 802 din 26 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active; a admis acțiunea formulată de reclamanta A. - B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA - societate în comandită; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 802.536 lei, inclusiv T.V.A., reprezentând triplul remunerației datorate în perioada 01 iunie 2008 - 28 februarie 2009 - despăgubiri pentru comunicarea publică a operelor în scop ambiental; a obligat pârâta la plata sumei de 3.619 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea sentinței, s-a constatat că reclamanta este organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical, conform Deciziei oficiul Român pentru Drepturile de Autor nr. 3/1997 și nr. 365/2006, iar calitatea procesuală activă se justifică atât din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora comunicarea publică a operelor muzicale reprezintă gestiune colectivă obligatorie și a dispozițiilor art. 123

1

alin. (2), ce prevăd că organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu i-au acordat mandat, cât și din perspectiva faptului că între părți a fost încheiată o autorizație de licență neexclusivă, prin care pârâta fusese autorizată să comunice public opere muzicale în scop ambiental.

Pe fondul cauzei tribunalul a reținut că pârâta SC C. SA, pentru a crea ambianța pentru desfășurarea activității comerciale prin comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental, a încheiat cu A.-B. autorizația de licență neexclusivă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental din 19 mai 2008, anexa 1 la autorizația licență cuprinzând o listă cu 32 de unități comerciale unde își desfășura activitatea.

Ulterior, pârâta a comunicat A.-B., pentru perioada iunie - august 2008, prin Anexa 3 la autorizația de licență neexclusivă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental din 19 mai 2008, o listă cu 34 de supermarket-uri unde își desfășoară activitatea.

Pârâta a fost notificată de reclamanta să achite remunerațiile datorate începând cu data de 1 iunie 2008, aspect necontestat de pârâtă.

Potrivit dispozițiilor art. 5 din autorizația de licență neexclusivă încheiată de părți, în cazul în care se întârzie plata remunerației cu mai mult de 5 zile față de scadența de la pct. 1 - data de 5 a fiecărei luni pentru care este datorată remunerația, autorizația încetează de drept și fără nici o formalitate prealabilă.

Clauza inserată și asumată de părți reprezintă un pact comisoriu de grad IV, astfel încât tribunalul a constatat întemeiate susținerile reclamantei privind intervenirea rezilierii de drept a licenței.

În acest context, a mai reținut instanța de fond, comunicarea publică de opere muzicale de către pârâtă în lipsa unui suport legal, respectiv a autorizației de licență neexclusivă, constituie un fapt prejudiciabil, ce atrage răspunderea civilă a pârâtei, conform dispozițiilor pct. 7 din Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică, titlul I, publicată prin Decizia Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nr. 365 din 10 octombrie 2006, respectiv triplul remunerațiilor legal datorate.

Având în vedere că reclamanta a probat ca pârâta, începând cu data de 01 iunie 2008 până în prezent, a mai deschis un număr de 7 supermarket-uri, respectiv în: luna iulie 2008 în Craiova, luna august 2008 în Craiova, luna august în Slatina, luna octombrie 2008 în Focșani, luna noiembrie 2008 în Pitești, luna decembrie 2008 în Buzău, luna decembrie 2008 în Bacău, astfel încât, în prezent pârâta deține un număr de 39 de supermarket-uri potrivit Anexei 1 la prezența cerere de chemare în judecată, tribunalul a admis cererea astfel cum a fost formulată.

Astfel, a dispus obligarea pârâtei la plata triplului remunerațiilor datorate pentru toate aceste centre comerciale, respectiv a sumei de 802.536 lei, inclusiv T.V.A., datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în cadrul celor 39 de supermarket-uri SC C. SA, remunerații ce au fost determinate prin raportare la numărul de unități comerciale deținute în prezent de pârâtă, la data de deschidere a fiecăreia și suprafața potrivit înscrisurilor anexate și Titlul 1, Tabelul B lit. e), g) și h), din Metodologie.

Admițând cererea astfel cum a fost formulată, tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate susținerile pârâtei privind lipsa obligației sale de a achita aceste remunerații, având în vedere contractul de difuzare încheiat cu postul de radio D. Germania.

Deoarece art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996 impune gestiunea obligatorie a drepturilor de autor în cazul comunicării publice a operelor muzicale în scop ambiental, reclamanta este îndreptățită să colecteze remunerațiile datorate.

Tribunalul nu a primit apărarea pârâtei privind lipsa oricărei obligații de plată deoarece autorii muzicali difuzați au renunțat la drepturile lor, având în vedere că nu s-a probat o asemenea împrejurare pentru fiecare dintre autorii a căror muzică este difuzată în scop ambiental în centrele comerciale deținute de pârâtă.

Prin Decizia nr. 240 din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâta SC C. SA împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 119.595 lei, reprezentând triplul remunerației legal datorate în perioada 01 iunie 2008-18 iulie 2008, pentru comunicarea publică a operelor în scop ambiental, fiind respinse restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Prin Decizia civilă nr. 506 din 31 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A.-B. împotriva acestei decizii, cu consecința casării deciziei și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut ca fiind fondate criticile referitoare la nemotivarea deciziei de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. (5) cu referire la art. 261 alin. (l) pct. (5) C. proc. civ., constatându-se că, în absența considerentelor de fapt și de drept ale deciziei recurate, este imD.ibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

În expunerea argumentării acestei aprecieri, s-a făcut referire și la criticile ce au fost încadrate de părți în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu scopul de a se sublinia elementele esențiale, de fapt și de drept, invocate de recurenți și care ar fi trebuit să se regăsească în motivarea deciziei, și nu de a se realiza o evaluare a pertinenței și temeiniciei criticilor în contextul în care au fost concepute, din moment ce nu este posibil controlul de legalitate al deciziei recurate, urmând ca, în cadrul rejudecării, să se țină cont de aspectele relevate prin prezentele considerente, a căror evaluare să fie reflectată în conținutul deciziei asupra apelului reclamanților.

În acest context, s-a constatat că instanța de apel nu a înfățișat situația de fapt certă, legea aplicabilă, nu a motivat existența sau inexistența raportului de mandat între reclamantă și SC E. SRL privitor la drepturile autorilor ale căror opere muzicale sunt folosite în programul D., precum și încetarea obligației pârâtei de achitare a drepturilor patrimoniale către reclamantă, din perspectiva prevederilor legale incidente în cauză, susținându-și hotărârea exclusiv pe opinii doctrinare, în speță lucrarea autorului Mihaly Ficsor „Gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe”, Editura Universul juridic, 2010.

De asemenea, deși reclamanta A.-B. și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, instanța de apel nu a motivat în niciun fel inaplicabilitatea acestor dispoziții la datele speței și, totodată, nu s-a pronunțat nici cu privire la incidența prevederilor art. 131 alin. (4) din aceeași lege, invocate în egală măsură de către reclamantă și nici cu privire la apărările acesteia.

Astfel, Înalta Curte a constatat că soluția pronunțată de instanța de apel este nemotivată, iar nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei și atrage imD.ibilitatea exercitării controlului judiciar în ceea ce privește aplicarea legii de către instanța anterioară, la situația de fapt reținută de aceasta.

Prin Decizia nr. 84 din 16 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta SC C. SA împotriva sentinței nr. 802 din 26 mai 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că, dat fiind că s-a dispus casarea pentru nemotivarea deciziei recurate, se impune analiza fiecare dintre motivele de apel susținute de către apelanta-pârâtă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, s-a reținut că a fost invocată ca motiv de apel față de soluția primei instanței care a respins-o în considerarea dispozițiilor art. 123

1

alin. (1) lit. e) și art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cât și a autorizației de licență neexclusivă încheiate între părți, prin care pârâta a fost autorizată să comunice public opere muzicale în scop ambiental.

Din examinarea dispozițiilor legale incidente în cauză și a înscrisurilor depuse, reiese că reclamanta este titularul dreptului invocat de a colecta sumele aferente drepturilor patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în cadrul celor 39 supermarket-uri SC C. SA de către pârâtă, modalitatea de calcul fiind reglementată prin Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicarea publică, Titlul I, publicată prin Decizia Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nr. 365 din 10 octombrie 2006 în M. Of. nr. 857 di 19 octombrie 2006.

Potrivit art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 dreptul de comunicare publică a operelor muzicale pe teritoriul României se exercită în mod obligatoriu prin gestiune colectivă, astfel că gestionarea drepturilor în acest caz este una legală, obligatorie, iar în conformitate cu dispozițiile art. 123 alin. (2) din lege, mandatul legal este obligatoriu, aceste norme speciale și derogatorii ce instituie gestiune colectivă obligatorie și reprezentarea legală fiind aplicabile cauzei și, ca atare, excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă în mod corect.

În legătură cu critica invocată de către apelanta-pârâtă în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pe considerentul că autorii operelor muzicale reproduse în incinta magazinelor au renunțat să mai fie reprezentați de orice organisme de gestiune colectivă, în rejudecarea apelului, Curtea a reținut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, potrivit cu care „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”.

Pe de altă parte, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 123, 123

1

, 123

2

, 123

3

, 129, 129

1

, 131

1

alin. (4) și art. 131

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că gestionarea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor de comunicare publică a operelor muzicale se realizează în trei ipoteze și anume: gestionarea colectivă obligatorie ce vizează toate operele muzicale și pe toți titularii de drepturi; gestiunea colectivă facultativă care vizează numai repertoriul pentru care s-a acordat mandat și gestiunea pe bază de mandat special care privește gestiunea oricărui drept pentru care legea nu prevede gestiunea colectivă obligatorie sau facultativă.

Această distincție precizată de către legiuitor nu este susținută în motivele de apel astfel că și din această perspectivă apelul este nefondat, întrucât nici titularii, nici utilizatorii nu pot opta pentru gestionarea individuală a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.

În cazul comunicării publice a operelor muzicale, gestionarea colectivă este obligatorie, organismul de gestiune colectivă reprezentând în temeiul legii toți titularii acestor drepturi, indiferent dacă i-au acordat sau nu mandat (art. 123

1

alin. (1) lit. e) și alin. (2), art. 129

1

și art. 131

1

alin. (4), art. 131

2

alin. (2) din Legea nr. 8/1996).

Rezultă că este nefondată și critica apelantei-pârâte relativ la incidența în cauză a gestiunii colective facultative și nu obligatorii, având în vedere totodată temeiul de drept al acțiunii - art. 123

1

alin. (1) - ce reprezintă norma generală în materia gestiunii colective a drepturilor patrimoniale de autor.

Reclamanta are calitate de organism de gestiune colectivă ce desfășoară, potrivit legii și avizului Oficiul Român pentru Drepturile de Autor din 1997, activitatea de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale.

S-au invocat în motivarea apelului înscrisuri depuse la dosarul cauzei, respectiv contractele individuale încheiate direct cu autorii operelor muzicale, însă apelanta-pârâtă nu a probat existența unor astfel de contracte, câtă vreme acestea nu sunt contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale cu care apelanta a încheiat un contract și împotriva căruia are un eventual drept de regres.

De altfel, înscrisurile enunțate reprezintă declarații extrajudiciare de martor ale reprezentanților unor utilizatori prin care se tinde a se proba că apelanta-pârâtă nu are obligația plății renumerației către intimata-reclamantă pe considerentul că s-ar fi încheiat contracte directe cu autorii și ar fi fost plătite remunerațiile direct acestora.

Or, potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, „Existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia”.

Însă, chiar și în ipoteza existenței unor astfel de contracte, pârâta nu putea fi exonerată de obligația plății remunerațiilor către A.-B., sens în care art. 131

1

alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare dispune că în cazul gestiunii colective obligatorii, la determinarea remunerațiilor nu se ține seama de plățile directe făcute de utilizator titularului în baza unor contracte încheiate direct cu aceștia, or, criticile apelantei-pârâte relativ la pretinse contracte și plăți directe încalcă această normă juridică.

Celelalte critici din apel au fost respinse în contextul în care nu s-au administrat dovezi privind renunțarea autorilor la drepturile patrimoniale de autor, iar din probele administrate în apel nu rezultă că suma datorată de către pârâtă diferă de aceea stabilită în primă instanță.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- În mod greșit, instanța de apel a considerat că reclamanta a justificat calitatea procesuală activă în cauză, în condițiile în care compozitorii operelor muzicale difuzate în magazinele SC C. SA sunt cetățeni germani, astfel încât protecția drepturilor acestora nu intră sub incidența Legii nr. 8/1996 și nu este vorba despre gestiunea colectivă obligatorie reglementată de art. 123

1

din acest act normativ (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Atât în cuprinsul motivelor de apel, cât și prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, pârâta a arătat faptul că, la data de 18 iulie 2008, a încheiat cu D. un contract având ca obiect furnizarea unui format specific de Instore Radio cu muzică care nu necesită licență (royalty-free music), format care urma să fie transmis în filialele SC C. SA din România.

Operele muzicale difuzate în baza contractului încheiat cu D. nu intră în sfera protecției conferite de art. 146 din Legea nr. 8/1996, care prevede că beneficiază de protecția prevăzută de această lege, printre altele, operele ai căror autori sunt cetățeni români (lit. a) și operele ai căror autori sunt persoane fizice sau juridice cu domiciliul ori cu sediul în România (lit. b)).

În condițiile existenței unui element de extraneitate, fiind vorba despre autori străini, sunt aplicabile dispozițiile art. 147 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „Persoanele fizice sau juridice străine, titulare ale drepturilor de autor sau ale drepturilor conexe, beneficiază de protecția prevăzută prin convențiile, tratatele și acordurile internaționale la care România este parte, iar în lipsa acestora beneficiază de un tratament egal cu cel al cetățenilor români, cu condiția ca aceștia să beneficieze, la rândul lor, de tratament similar în statele respective”.

A.-B. nu a făcut dovada faptului că este abilitată să exercite gestiunea colectivă pentru operele muzicale difuzate în temeiul contractului încheiat cu D., opere muzicale care nu se află în repertoriul SC E. SRL.

Organismul de gestiune colectivă este îndrituit să exercite gestiunea colectivă, inclusiv cea obligatorie, doar pentru operele care intră în sfera dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 8/1996 sau, în situația în care titularii drepturilor de autor și ai drepturilor conexe sunt persoane fizice sau juridice străine, numai raportat la dispozițiile acordului de reciprocitate încheiat cu organismul de gestiune colectivă similar.

Astfel, cu toate că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. 147 din Legea nr. 8/1996, instanța de apel a ignorat total existența și clauzele Acordului de reciprocitate încheiat între SC E. SRL și A.-B. la data de 25 iunie 1993, potrivit cărora cele două organisme de gestiune colective sunt mandatate pentru exercitarea gestiunii colective numai pentru operele aflate în repertoriul celor două organisme (conform art. 1 pct. II din contract, relevante fiind și dispozițiile art. 9 pct. 2 și art. 10 pct. 1).

Or, așa cum s-a probat în prezenta cauză, operele difuzate în baza contractului încheiat între SC C. SA România și D. exced repertoriului SC E. SRL, astfel încât A.-B. nu este îndrituită să exercite gestiunea colectivă și să colecteze remunerațiile aferente.

Acest fapt a fost confirmat de SC E. SRL care a precizat că toate operele muzicale ce fac obiectul contractului încheiat între D. și SC C. SA România nu fac parte din portofoliul SC E. SRL.

- Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii considerând că, indiferent de cesiunea individuală a drepturilor deținute de către titularii drepturilor, pârâta nu poate fi exonerată de plata remunerațiilor către A.-B., dată fiind gestiunea colectivă obligatorie reglementată de art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Convenția de la Berna,

ratificată de România prin Legea nr. 77/1998, în forma revizuită prin Actul de la Paris la 24 iulie 1971 și modificată la 28 septembrie 1979, prevede că autorii operelor literare și artistice beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea acestor opere, în orice mod și sub orice formă ar fi (art. 8), precum și că autorii de opere muzicale beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza reprezentarea și executarea publică a operelor lor, inclusiv reprezentarea și executarea publică prin orice mijloace sau procedee și transmiterea publică a operelor lor (art. 11).

Astfel, în virtutea gestiunii colective obligatorii aplicabile în cazul comunicării publice, organismul de gestiune colectivă este îndrituit să colecteze remunerații, pentru operele care beneficiază de protecția prevăzută de art. 146 din Legea nr.

8/1996,

chiar și în cazul în care titularii drepturilor aferente operelor protejate nu sunt membri ai organismului de gestiune colectivă. Nu poate fi, însă, suprimată prerogativa titularului dreptului de proprietate intelectuală de a dispune după cum crede de cuviință de drepturile ce îi revin (art. 12 din Legea nr. 8/1996) și de a exclude, astfel, protecția drepturilor sale din sfera gestiunii colective.

Totodată, A.-B. nu a făcut dovada faptului că operele difuzate în temeiul contractului încheiat între D. și SC C. SA România constituie „repertoriu protejat” în sensul art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, astfel încât, pe de o parte, să fie incidentă obligația pârâtei de a solicita emiterea licenței neexclusive în condițiile acestui text de lege și, pe de altă parte, să fie justificată obligația de plată a remunerațiilor cuvenite pentru comunicarea publică.

Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că autorii de opere muzicale nu pot dispune de drepturile lor după cum cred de cuviință și, chiar în situația în care aceștia aleg să încredințeze gestiunea acestor drepturi, respectiv colectarea remunerațiilor cuvenite, unui alt organism de gestiune colectivă decât A.-B., aceasta din urmă ar fi, oricum, îndreptățită la colectarea remunerațiilor, în temeiul gestiunii colective obligatorii.

Tocmai acesta a fost motivul pentru care Comisia Europeană a sancționat practicile anticoncurențiale exercitate de organismele de gestiune colectivă, respectiv faptul că, pe de o parte, acestea au înțeles să își acorde reciproc drepturi exclusive de gestionare colectivă și, astfel și-au „împărțit teritoriile” și, pe de altă parte, au restricționat dreptul titularilor drepturilor de autor și ai drepturilor conexe de a încredința protecția operelor ale căror titulari oricărui organism de gestiune colectivă, indiferent de naționalitatea acestuia. Astfel, Comisia Europeană a statuat faptul că pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, un organism de gestiune nu poate beneficia de dreptul exclusiv de gestiune colectivă și, astfel, un titular al unui drept de proprietate intelectuală sau drept conex poate decide liber încredințarea gestiunii colective oricărui organism de gestiune colectivă, după cum crede de cuviință și, mai mult decât atât, poate dispune în mod liber de drepturile ce i se cuvin, inclusiv prin cesionarea acestor drepturi unor terțe persoane, respectiv acordarea dreptului de comunicare liberă a operei sale (royalty-free).

Recurenta a mai susținut că acordarea dreptului reclamantei de a colecta remunerații, respectiv de a exercita gestiunea colectivă obligatorie, chiar și pentru operele muzicale care nu intră în sfera de protecție a art. 146 din Legea nr. 8/1996, respectiv în lipsa unui mandat de reprezentare acordat de organismul de gestiune colectivă similar (SC E. SRL) în baza acordului de reciprocitate în temeiul art. 147 din Lege, ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a acestui organism, ținând cont de faptul că autorii pe care susține că îi reprezintă și în numele cărora colectează aceste remunerații, nu vor încasa niciodată aceste remunerații.

A.-B. are obligația de a notifica autorii, respectiv organismul de gestiune colectivă similar, cu privire la perceperea remunerațiilor în numele acestora, în timp ce titularul dreptului de autor are la dispoziție un termen de 3 ani în care să revendice sumele încasate. În condițiile în care, pe de o parte, compozitorii operelor muzicale pentru care A.-B. exercită în mod abuziv dreptul de colectare a remunerațiilor au renunțat în mod expres sau au încredințat altor organisme gestiunea acestor drepturi, respectiv organismul de gestiune colectivă similar (SC E. SRL), nu este îndreptățit la a accepta transferul acestor remunerații, întrucât operele muzicale în cauză nu sunt incluse în portofoliul său și, astfel, nu intră sub incidența gestiunii colective, aceste remunerații vor rămâne în mod abuziv și fără o cauză legală în patrimoniul A.-B.

- Instanța de apel a interpretat în mod greșit actele juridice deduse judecății

(art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de apel, reținând inexistența unor

contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor încheiate în formă scrisă cu autorii operelor muzicale, în aplicarea

art. 42 din Legea nr. 8/1996, a considerat, în mod greșit, că pârâta poate beneficia de dreptul de utilizare și comunicare publică a operei muzicale doar în baza unui act juridic încheiat direct cu titularul dreptului de proprietate intelectuală.

În realitate, pârâta a dobândit acest drept în baza contractului încheiat cu D., iar aceasta din urmă este beneficiara cesiunii drepturilor efectuate de către autori, respectiv titulara unei licențe exclusive de difuzare, inclusiv prin comunicare publică, a operelor muzicale, acte juridice ai căror semnatari sunt persoane de naționalitate germană, legea aplicabilă fiind cea germană, și nu cea română.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, simpla enumerare a unor texte din Legea nr. 8/1996 nu este în măsură să suplinească motivarea legală de care instanța de apel era ținuta la pronunțarea hotărârii în această cauză, cu atât mai mult cu cât fusese deja casată o hotărâre pronunțată de către instanța de apel pentru același motiv.

Deși, în cuprinsul motivelor de apel, respectiv prin intermediul concluziilor orale și scrise depuse în față instanței de apel, pârâta a invocat o serie de dispoziții legale aplicabile, inclusiv prevederi ale unor acte normative europene (Convenția de la Berna, Tratatul O.P.M.I. de la Geneva), în cuprinsul hotărârii recurate nu se face nicio referire la acestea, cu atât mai puțin o motivare a instanței de apel în sensul inaplicabilității dispozițiilor legale invocate.

Instanța de apel s-a rezumat la a constata incidența gestiunii colective obligatorii reglementate de art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 și, astfel, a constatat dreptul „exclusiv și suprem” al A.-B. de a colecta remunerații inclusiv pentru opere muzicale care nu intră sub incidența „repertoriului protejat” sau chiar contrar voinței titularilor drepturilor de autor care au înțeles să excludă în mod expres operele muzicale ale căror autori sunt din sfera „repertoriului protejat” și, astfel, au renunțat la orice drept ce li s-ar cuveni prin comunicarea publică a operelor muzicale.

La termenul de judecată din 12 iunie 2015, recurenta-pârâtă SC C. SA Romania a învederat instanței că înțelege să invoce un nou motiv de recurs, de ordine publică, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 C. proc. civ. (conform precizării verbale a reprezentantului ales al recurentei, făcute în ședință publică), despre existența căruia susține că a luat cunoștință prin Rezoluția nr. x/IJ/264/DIJ/2015 a Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 5 martie 2015, după data expirării termenului de recurs.

Prin acest motiv de recurs, s-a arătat că, din răspunsul primit la sesizarea vizând neredactarea hotărârii timp de aproape 2 ani de zile, rezultă că hotărârea atacată a fost redactată de un magistrat care nu mai deținea această calitate la momentul motivării deciziei - 26 ianuarie 2015, ca urmare a eliberării din funcția de magistrat, prin decret prezidențial, în data de 3 septembrie 2014.

Pârâta a susținut, în esență, că motivarea hotărârii de către o persoană care nu mai avea calitatea necesară exercitării atributelor puterii judecătorești atrage nulitatea absolută a hotărârii astfel pronunțate.

Înalta Curte a reținut spre soluționare motivul suplimentar de recurs deodată cu recursul, urmând a se pronunța și asupra excepției tardivității formulării acestuia, din perspectiva caracterului de ordine publică al noii critici.

La același termen de judecată, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea recurentei - pârâte SC C. SA Romania de sesizare, în temeiul art. 267 din Tratatul Uniunii Europene, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu mai multe întrebări preliminare vizând interpretarea Directivelor nr. 93/1983 și nr. 29/2001, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, astfel cum au fost completate la termenul din 12 iunie 2015, s-au invocat atât motive de casare, cât și de modificare a deciziei, dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât criticile formulate urmează a fi cercetate în ordinea presupusă de finalitatea lor.

Astfel, prin motivul suplimentar de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că decizia recurată este lovită de nulitate absolută, întrucât motivarea acesteia a fost făcută de către unul dintre membrii completului de judecată care, la data redactării hotărârii (26 ianuarie 2015) nu mai avea calitatea de magistrat, ca urmare a pensionării (decretul prezidențial de eliberare din funcție fiind publicat în M. Of. la data de 3 septembrie 2014).

Din actele dosarului, rezultă că decizia recurată a fost comunicată recurentei la sediul ales în cursul judecății la data de 27 ianuarie 2015 (fila 51 dosar apel), astfel încât termenul de motivare a recursului s-a împlinit la data de 12 februarie 2015, în condițiile art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ. Noul motiv de recurs a fost formulat la data de 12 iunie 2015.

Atunci când partea a formulat motivele de recurs în termenul legal, dar adaugă un motiv de recurs după împlinirea termenului de motivare a căii de atac, sancțiunea aplicabilă este aceea a tardivității completării motivării căii de atac, ca urmare a nerespectării termenului imperativ prescris pentru îndeplinirea actului de procedură, în aplicarea art. 103 C. proc. civ.

Cu toate acestea, sancțiunea nu operează dacă motivul suplimentar de recurs coincide cu un motiv de ordine publică, din moment ce acesta ar putea fi invocat chiar din oficiu de către instanța de recurs, astfel cum prevede art. 306 alin. (2) C. proc. civ., așadar, oricând în cursul judecării recursului.

Prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pot fi invocate toate neregularitățile procedurale (altele decât cele de la pct. 1 - 4 ale art. 304) care atrag sancțiunea nulității actului de procedură astfel întocmit, pe temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a reprezenta un motiv de ordine publică, motivul de recurs prin care se invocă încălcarea unei norme de procedură trebuie să vizeze o normă imperativă, a cărei încălcare conduce la nulitatea absolută a actului de procedură întocmit.

Se observă că o asemenea evaluare corespunde unei analize a înseși temeiniciei motivului de recurs, ceea ce înseamnă că, în cazul dat, odată cu stabilirea caracterului de ordine publică se va cerceta și dacă motivul de recurs este fondat.

În acest context, se constată că, în cauză, recurenta nu a indicat textul de lege a cărui încălcare ar trebui sancționată prin casarea deciziei recurate. Cu toate acestea, față de susținerile recurentei, se poate considera că acest text este reprezentat de art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ.

Potrivit acestei norme, în cazul completelor colegiale, președintele va putea însărcina cu redactarea hotărârii pe unul dintre judecătorii din compunerea completului.

În interpretarea recurentei, dacă acel membru al completului ce a fost însărcinat cu redactarea hotărârii nu mai are calitatea de judecător la data motivării, nu mai este îndeplinită una dintre cerințele textului, astfel încât hotărârea motivată în acest mod este lovită de nulitate.

Această interpretare a normei nu poate fi primită, deoarece asimilează în mod greșit pe un membru al completului ce a fost însărcinat cu redactarea hotărârii, căruia i-a încetat calitatea de judecător, cu o persoană ce nu a făcut parte din completul de judecată și care ar fi redactat hotărârea în aceste condiții.

Pentru ca norma în discuție să fie respectată, este suficient ca hotărârea să fi fost redactată de către unul dintre membrii completului care să fi avut calitatea de judecător la momentul pronunțării, indiferent de încetarea ulterioară a acestei calități.

Rațiunea normei este aceea ca elaborarea considerentelor de fapt și de drept ce au stat la baza adoptării unei anumite soluții să fie făcută de către aceiași judecători care au pronunțat hotărârea, or, din acest punct de vedere, finalitatea pentru care norma a fost edictată este asigurată prin simplul fapt al motivării soluției chiar de către unul dintre acei judecători.

Pe de altă parte, din perspectiva activității judecătorului, motivarea hotărârii reflectă îndatorirea respectării unei prevederi legale, ce revine judecătorului cauzei în baza art. 5 alin. (2) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, cu referire la norma C. proc. civ. menționată anterior.

Odată cu încetarea calității de judecător prin vreuna dintre modalitățile prevăzute de art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (inclusiv prin pensionare - lit. b)), încetează și îndatoririle aferente acestui statut.

În măsura în care eliberarea din funcție a avut loc înainte ca hotărârea să fie redactată, există riscul ca judecătorul respectiv să nu se mai preocupe de motivare după eliberarea din funcție, în absența unei reglementări exprese (semnalat de expunerea de motive a inițiativei de modificare legislativă atașate motivului suplimentar de recurs din cauză, care avea în vedere, în esență, condiționarea eliberării din funcție de redactarea în prealabil a hotărârilor).

În niciun caz nu se poate vorbi despre o interdicție pentru magistrat de a elabora considerentele unei hotărâri după publicarea decretului de eliberare din funcție, deoarece, după cum s-a arătat, acest act răspunde rațiunii pentru care a fost edictat art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., iar, pe de altă parte, atare interdicție ar fi trebuit prevăzută în mod expres, ceea ce nu s-a întâmplat.

Față de modul de interpretare logică și teleologică a dispozițiilor art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., expus anterior, ținând cont și de absența unei norme care să interzică redactarea hotărârii după încetarea calității de judecător a acelui membru al completului, se constată că, în cauză, nu a avut loc vreo încălcare a legii, astfel încât nu operează sancțiunea nulității, astfel cum a pretins recurenta (cu atât mai puțin nulitatea absolută, pentru a fi vorba despre un motiv de ordine publică).

În consecință, susținerile recurentei pe acest aspect vor fi respinse.

Recurenta - pârâtă a susținut, totodată, că decizia recurată este nemotivată, în raport de exigențele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu a făcut nicio referire la dispozițiile legale invocate de către pârâtă prin motivele de apel, respectiv prin concluziile orale și scrise depuse în fața instanței de apel, nearătând motivele pentru care acele dispoziții ar fi inaplicabile, cu atât mai mult cu cât fusese anterior casată o hotărâre a instanței de apel tocmai pentru nemotivare.

De asemenea, recurenta a formulat critici în legătură cu menținerea greșită a hotărârii primei instanțe de respingere a excepției privind lipsa calității procesuale active și de admitere în fond a acțiunii reclamantei.

În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În contextul criticile formulate, se constată că, într-adevăr, decizia recurată nu cuprinde situația de fapt certă conturată pe baza probatoriului administrat, implicit nici demonstrarea modului de aplicare a dispozițiilor legale incidente în raport de elementele faptice relevante și a inaplicabilității dispozițiilor legale invocate de către pârâtă.

Astfel, se reține că prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, pârâta a susținut, în esență, următoarele:

La data de 18 iulie 2008, a încheiat cu D. un contract având ca obiect producerea de către D. pentru SC C. SA a unui format specific de instore radio cu muzică care nu necesită licență. Acest format urma să fie transmis în filialele SC C. SA din România, cu respectarea principiilor și metodologiilor practicate pe plan internațional, respectiv metodologia forului din Germania (SC E. SRL) similar reclamantei A.-B.

Compozitorii operelor muzicale astfel difuzate în locațiile SC C. SA au renunțat la drepturile patrimoniale de autor și nici nu sunt membri ai SC E. SRL ori ai vreunui alt organism de gestiune colectivă, motiv pentru care pârâta nu datorează vreo sumă de bani cu titlu de remunerație către niciun organism de gestiune colectivă.

Având în vedere că, potrivit convenției dintre SC E. SRL și A.-B. privind mandatarea reciprocă pentru gestionarea drepturilor de autor, A.-B. colectează pe teritoriul României pentru SC E. SRL sumele de bani datorate artiștilor din Germania iar SC E. SRL nu încasează nicio remunerație pentru difuzarea operelor, nici A., la rândul său, nu poate colecta și încasa sume de bani aferente acestor opere.

În aceste condiții, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active și, totodată, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Față de susținerile în apărare ale pârâtei, formulate încă din faza judecății în primă instanță și reiterate prin motivele de apel, decizia prin care a fost soluționat apelul pârâtei trebuia să conțină considerentele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile cu acest obiect din motivele de apel, atât în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, cât și fondul dreptului dedus judecății.

Această constatare se impune cu atât mai mult cu cât instanța de apel, în ciclul procesual anterior, a reținut că operele muzicale comunicate public în spațiile comerciale ale pârâtei ar fi aparținut unor autori străini, formatul radio fiind realizat de către D., societate comercială germană care a transmis dreptul de folosință asupra acestora către pârâtă, în baza contractului semnat la data de 18 iulie 2008, iar instanța de recurs, în raport de criticile recurentei, a constatat că instanța de apel nu a înfățișat situația de fapt certă, legea aplicabilă, nu a motivat existența sau inexistența raportului de mandat între reclamantă și SC E. SRL privitor la drepturile autorilor ale căror opere muzicale sunt folosite în programul D., nu a motivat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și nu s-a pronunțat nici cu privire la incidența prevederilor art. 131

1

alin. (4) din aceeași lege.

Așadar, împrejurarea utilizării de către pârâta SC C. SA, după data de 18 iulie 2008, a unor opere muzicale aparținând unor autori străini, prin intermediul programului D., reprezenta premisa de la care instanța de apel, în rejudecare, trebuia să pornească în analiza situației de fapt certe și a legii aplicabile, din moment ce aspectele relevate în decizia de casare ca fiind ignorate de către instanța de apel din ciclul procesual anterior sunt în strânsă legătură cu împrejurarea menționată.

Pârâta a susținut că autorii operelor muzicale difuzate în magazinele SC C. SA sunt cetățeni germani, care nu sunt membri ai organismului de gestiune colectivă din Germania, indicând, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, patru asemenea compozitori: Oliver Klimm, Martin Rennincke, Bjorn Walter și Reinhard Saure.

Reclamanta A.-B. a susținut că pârâta nu a dovedit că ar fi difuzat, în perioada relevantă, operele acestor autori germani, în condițiile în care a depus la dosar o listă ce conține doar titlul operelor și numele interpreților, fără indicarea autorilor și a editorilor acestora. În același timp, a pretins că, în realitate, autorii operelor muzicale utilizate de către pârâtă sunt membri ai organismelor de gestiune colectivă din alte stat, ce au încheiat contracte de reprezentare reciprocă cu A.-B., astfel cum a rezultat din extrasul din bazele internaționale de date (Dosar recurs nr. x/3/2009, fila 35).

Decizia recurată nu cuprinde nici un considerent pe acest aspect de fapt, de care depinde clarificarea atât a calității procesuale active, cât și soluționarea fondului cauzei.

Astfel, în ceea ce privește

legitimarea procesuală activă, instanța de apel a apreciat că aceasta este justificată de dispozițiile art. 123

1

alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pe temeiul cărora,

în cazul gestiunii colective obligatorii - astfel cum este reglementată

comunicarea publică de opere muzicale - organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Pornind de la premisa necontestată că autorii ale căror opere au fost difuzate de către SC C. SA sunt străini, ar fi trebuit, însă, să se arate motivele pentru care s-a considerat că extinderea reprezentării de către organismul de gestiune colectivă chiar în absența unui mandat are loc, în baza legii, și în privința titularilor de drepturi străini, atunci când operele lor sunt utilizate în România, nu numai a celor români, pentru care sunt incidente prevederile art. 146 din Legea nr. 8/1996.

În acest context, pârâta a susținut că, în privința autorilor străini, sunt aplicabile prevederile art. 147 teza ultimă din lege, care instituie regula tratamentului național, dar sub condiția reciprocității. În acest sens, a invocat acordul de reprezentare reciprocă încheiat între reclamanta A.-B. și organismul de gestiune colectivă similar din Germania (SC E. SRL), care a fost depus integral în dosarul de apel din primul ciclu procesual (vol. I, file 110 - 120).

În schimb, însă, reclamanta a pretins că, în aplicarea art. 147 prima teză din Legea nr. 8/1996, este incident art. 5 din Convenția de la Berna

pentru protecția operelor literare și artistice

(la care România a aderat prin Legea nr. 77/1998), care trimite în mod necondiționat la legea statului în care se reclamă protecția, astfel încât nu pot fi ignorate prevederile art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Cu alte cuvinte, ar fi trebuit stabilit motivat dacă reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în ceea ce privește reprezentarea autorilor străini exclusiv pe temeiul art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 sau era necesară examinarea existenței unui mandat din partea autorilor străini, prin intermediul organismului de gestiune colectivă din țara de origine, care să fi încheiat cu reclamanta A.-B. un contract de reprezentare reciprocă.

Cu această ocazie, urma a se fi analizat susținerile părților pe acest aspect, pârâta invocând, pe lângă inexistența unui mandat de gestiune, rezultată din absența calității autorilor de membri ai SC E. SRL și, implicit, din absența apartenenței operelor difuzate la repertoriul SC E. SRL, astfel cum prevede art. 1 pct. 2 din acord, și lipsa unui mecanism prin care sumele de bani încasate de către A.-B. să fie încasate în mod efectiv de către titularii străini.

Această din urmă susținere poate fi relevantă în ipoteza în care, ținându-se cont de prevederile Convenției de la Berna (în special, de art. 11 bis, care prevede că exercițiul dreptului de autorizare a comunicării publice a operelor se stabilește prin legea națională), se consideră că art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar trebui aplicat, pentru a se examina dacă Legea nr. 8/1996 prezintă garanții pentru absența oricărei discriminări a autorilor străini față de cei români din perspectiva gestiunii colective.

În acest context, merită subliniat că, deși Uniunea Europeană nu este parte contractantă la convenție, este totuși obligată, în temeiul art. 1 alin. (4) din Tratatul O.M.P.I. privind drepturile de autor, la care este parte, să se conformeze art. 1 - 21 din Convenția de la Berna (a se vedea hotărârile C.J.U.E. din cauzele conexate C - 403/08 și C - 429/08 Football Association Premier League și alții, parag. 189). Din această perspectivă, C.J.U.E. a avut în vedere în mod constant principiul nediscriminării (de exemplu, hotărârile din cauzele

C-360/00 Land Hessen

și C-28/04

Tod’s SpA, Tod’s France SARL).

Instanța de apel în rejudecare nu a analizat, însă, niciunul dintre aspectele menționate anterior și nu a stabilit ce opere muzicale au fost difuzate de către pârâtă în spațiile comerciale din România și care sunt autorii acestora, respectiv dacă aceștia sunt membri ai organismului german de gestiune colectivă, precum și apartenența operelor difuzate la repertoriul SC E. SRL, dar nu mai puțin, relevanța acestor aspecte pentru întrunirea legitimării procesuale în persoana reclamantei.

Aspectele de fapt menționate ar fi fost relevante și pentru soluționarea fondului cauzei, care presupune a se stabili dacă pârâta datorează autorilor operelor muzicale, prin intermediul reclamantei A.-B., remunerația pentru difuzarea acestora.

Susținerea

pârâtei SC C. SA Romania în sensul că

autorii ar fi renunțat la drepturile patrimoniale cuvenite pentru utilizarea operelor lor în favoarea D., nefiind membri ai SC E. SRL, impunea a se stabili, în primul rând, dacă autorii operelor muzicale difuzate de către pârâtă în spațiile comerciale din România erau compozitori germani, membri ai organismului german de gestiune colectivă, precum și apartenența operelor difuzate la repertoriul SC E. SRL.

În al doilea rând, se observă că instanța de apel a constatat ne

dovedirea încheierii în formă scrisă a unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale între autori și pârâta SC C. SA, astfel cum prevede art. 42 din Legea nr. 8/1996 și, chiar în ipoteza unor astfel de contracte, pârâta nu putea fi exonerată de obligația plății remunerației către A.-B., față de dispozițiile

art. 123

1

alin. (2)

, precum și ale art. 131

1

alin. (4) din Lege.

În condițiile în care, însă, instanța de apel nu a reținut, în prealabil, că pârâta ar fi pretins faptul că ar fi încheiat ea însăși cu autorii contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale, ar fi trebuit justificată aprecierea privind aplicarea legii române sub aspectul condițiilor de fond și de formă (încheierea unui contract de cesiune în formă scrisă, conform art. 42 din Legea nr. 8/1996), ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pe de altă parte, ar fi trebuit clarificată însăși susținerea pârâtei privind renunțarea autorilor la drepturile patrimoniale cuvenite pentru utilizarea operelor lor în favoarea D., în corelație cu celelalte susțineri formulate în cursul judecății.

Astfel, ar fi trebuit stabilit dacă pârâta pretinde că dreptul D. de a transmite muzică ce nu necesită licență decurge fie din simpla absență a calității autorilor de membri ai SC E. SRL, ce ar presupune, în opinia pârâtei, că operele muzicale pot fi utilizate fără autorizarea autorilor, fie, în mod implicit, din eventualul acord pentru crearea a însuși programului muzical transmis în spațiile comerciale (ori dacă decurge chiar din cumulul surselor menționate), fie dintr-un act juridic de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

În oricare dintre aceste cazuri, ar fi trebuit lămurit dacă raporturile juridice dintre autori și Radio D. sunt reglementate de legea germană, dacă s-ar reține că este vorba despre persoane cu această naționalitate și dacă, în evaluarea eventualului drept de utilizare a operelor pretins a fi fost dobândit de pârâtă în baza contractului încheiat cu D., este necesară dovedirea de către pârâtă a existenței raporturilor juridice menționate sau operează o prezumție privind existența unui drept valabil de utilizare din contractul menționat.

De aceste clarificări depindea evaluarea susținerilor pârâtei referitoare la gestiunea individuală a drepturilor patrimoniale de autor, care ar înlătura, în opinia pârâtei, posibilitatea exercitării gestiunii colective prevăzute de Legea nr. 8/1996, în sensul că nu s-a clarificat dacă aceste susțineri vizează doar aptitudinea abstractă, recunoscută de lege titularului dreptului de autor, de a dispune de prerogativa autorizării dreptului de utilizare de către terți, sau chiar exercitarea efectivă în cauză a acestui drept, în raporturile cu D.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a justificat în mod corespunzător corelația dintre gestiunea individuală și gestiune colectivă obligatorie în cazul

comunicării publice de opere muzicale, chiar în contextul legii române (

art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996), pe lângă faptul că nu a examinat susținerile pârâtei privind legea aplicabilă, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Astfel, aprecierea instanței de apel că, și

în ipoteza dovedirii unor contracte de cesiune, pârâta nu putea fi exonerată de obligația plății remunerației către A.-B., a fost fundamentată exclusiv pe dispozițiile art. 131

1

alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Or, acest text nu are relevanță pentru obligația de plată a remunerației, către organismul de gestiune colectivă, în ipoteza gestiunii colective obligatorii, de către utilizatorul autorizat a utiliza o operă de către însuși titularul prerogativelor patrimoniale ale dreptului de autor.

Norma în discuție prevede că, în cazul în care gestiunea colectivă este obligatorie, metodologiile cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi se negociază fără a se ține seama de proporția utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligațiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi (criteriu la care a făcut referire instanța de apel).

Art.

131

1

alin. (4)

are legătură, de fapt, cu atribuția organismului de gestiune colectivă de negociere

cu utilizatorii a metodologiilor în domeniul lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. b) din Lege. Or, în cauză, nu interesează modul de elaborare a metodologiei privind remunerația cuvenită în cazul comunicării publice de opere muzicale, ci însăși plata remunerației, pretinsă de către organismul de gestiune colectivă pe temeiul respectivei metodologii, ce vizează atribuția de colectare a sumelor datorate de utilizatori (art. 130 alin. (1) lit. e)).

Din premisa reținută de instanța de apel, aceea a lipsei de relevanță a existenței ori a