ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2003/2017

Prin Sentința nr. 802 din 26 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active; a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. - societate în comandită; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 802.536 RON, inclusiv TVA, reprezentând triplul remunerației datorate în perioada 1 iunie 2008 - 28 februarie 2009 - despăgubiri pentru comunicarea publică a operelor în scop ambiental, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 240 din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâta SC B. împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 119.595 RON, reprezentând triplul remunerației legal datorate în perioada 1 iunie 2008 - 18 iulie 2008, pentru comunicarea publică a operelor în scop ambiental, fiind respinse restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Prin Decizia nr. 506 din 31 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva acestei decizii, cu consecința casării deciziei și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut ca fiind fondate criticile referitoare la nemotivarea deciziei de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatându-se că, în absența considerentelor de fapt și de drept ale deciziei recurate, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Prin Decizia nr. 84 din 16 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta SC B. împotriva sentinței menționate.

Prin Decizia nr. 1728 din 25 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că, în contextul criticilor formulate, decizia recurată nu cuprinde situația de fapt certă conturată pe baza probatoriului administrat, implicit nici demonstrarea modului de aplicare a dispozițiilor legale incidente în raport de elementele faptice relevante și a inaplicabilității dispozițiilor legale invocate de către pârâtă.

Astfel, se reține că prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, pârâta a susținut, în esență, următoarele:

La data de 18iulie 2008, a încheiat cu C. un contract având ca obiect producerea de către C. pentru B. a unui format specific de instore radio cu muzică ce nu necesită licență. Acest format urma să fie transmis în filialele B., cu respectarea principiilor și metodologiilor practicate pe plan internațional, respectiv metodologia D. similar reclamantei A..

Compozitorii operelor muzicale astfel difuzate în locațiile B. au renunțat la drepturile patrimoniale de autor și nici nu sunt membri ai D. ori ai vreunui alt organism de gestiune colectivă, motiv pentru care pârâta nu datorează vreo sumă de bani cu titlu de remunerație către niciun organism de gestiune colectivă.

Având în vedere că, potrivit convenției dintre D. și A. privind mandatarea reciprocă pentru gestionarea drepturilor de autor, A. colectează pe teritoriul României pentru D. sumele de bani datorate artiștilor din Germania, iar D. nu încasează nicio remunerație pentru difuzarea operelor, nici A., la rândul său, nu poate colecta și încasa sume de bani aferente acestor opere.

În aceste condiții, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active și, totodată, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Față de susținerile în apărare ale pârâtei, formulate încă din faza judecății în primă instanță și reiterate prin motivele de apel, decizia prin care a fost soluționat apelul pârâtei trebuia să conțină considerentele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile cu acest obiect din motivele de apel, atât în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, cât și fondul dreptului dedus judecății.

Această constatare se impune cu atât mai mult cu cât instanța de apel, în ciclul procesual anterior, a reținut că operele muzicale comunicate public în spațiile comerciale ale pârâtei ar fi aparținut unor autori străini, formatul radio fiind realizat de către C., societate comercială germană care a transmis dreptul de folosință asupra acestora către pârâtă, în baza contractului semnat la data de 18 iulie 2008, iar instanța de recurs, în raport de criticile recurentei, a constatat că instanța de apel nu a înfățișat situația de fapt certă, legea aplicabilă, nu a motivat existența sau inexistența raportului de mandat între reclamantă și societatea D. privitor la drepturile autorilor ale căror opere muzicale sunt folosite în programul C., nu a motivat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și nu s-a pronunțat nici cu privire la incidența prevederilor art. 131

1

alin. (4) din aceeași lege.

Așadar, împrejurarea utilizării de către pârâta B., după data de 18 iulie 2008, a unor opere muzicale aparținând unor autori străini, prin intermediul programului C., reprezenta premisa de la care instanța de apel, în rejudecare, trebuia să pornească în analiza situației de fapt certe și a legii aplicabile, din moment ce aspectele relevate în decizia de casare ca fiind ignorate de către instanța de apel din ciclul procesual anterior sunt în strânsă legătură cu împrejurarea menționată.

Pârâta a susținut că autorii operelor muzicale difuzate în magazinele B. sunt cetățeni germani, care nu sunt membri ai organismului de gestiune colectivă din Germania, indicând, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, patru asemenea compozitori: E., F., G. și H..

Reclamanta A. a susținut că pârâta nu a dovedit că ar fi difuzat, în perioada relevantă, operele acestor autori germani, în condițiile în care a depus la dosar o listă ce conține doar titlul operelor și numele interpreților, fără indicarea autorilor și a editorilor acestora. În același timp, a pretins că, în realitate, autorii operelor muzicale utilizate de către pârâtă sunt membri ai organismelor de gestiune colectivă din alte stat, ce au încheiat contracte de reprezentare reciprocă cu A., astfel cum a rezultat din extrasul din bazele internaționale de date constituite de CISAC.

Decizia recurată nu cuprinde niciun considerent pe acest aspect de fapt, de care depinde clarificarea atât a calității procesuale active, cât și soluționarea fondului cauzei.

Astfel, în ceea ce privește legitimarea procesuală activă, instanța de apel a apreciat că aceasta este justificată de dispozițiile art. 123

1

alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pe temeiul cărora, în cazul gestiunii colective obligatorii - astfel cum este reglementată comunicarea publică de opere muzicale -, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Pornind de la premisa necontestată că autorii ale căror opere au fost difuzate de către B. sunt străini, ar fi trebuit, însă, să se arate motivele pentru care s-a considerat că extinderea reprezentării de către organismul de gestiune colectivă chiar în absența unui mandat are loc, în baza legii, și în privința titularilor de drepturi străini, atunci când operele lor sunt utilizate în România, nu numai a celor români, pentru care sunt incidente prevederile art. 146 din Legea nr. 8/1996.

În acest context, pârâta a susținut că, în privința autorilor străini, sunt aplicabile prevederile art. 147 teza ultimă din lege, care instituie regula tratamentului național, dar sub condiția reciprocității. În acest sens, a invocat acordul de reprezentare reciprocă încheiat între reclamanta A. și D., care a fost depus integral în dosarul de apel din primul ciclu procesual.

În schimb, însă, reclamanta a pretins că, în aplicarea art. 147 prima teză din Legea nr. 8/1996, este incident art. 5 din Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (la care România a aderat prin Legea nr. 77/1998), care trimite în mod necondiționat la legea statului în care se reclamă protecția, astfel încât nu pot fi ignorate prevederile art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Cu alte cuvinte, ar fi trebuit stabilit motivat dacă reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în ceea ce privește reprezentarea autorilor străini exclusiv pe temeiul art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 sau era necesară examinarea existenței unui mandat din partea autorilor străini, prin intermediul organismului de gestiune colectivă din țara de origine, care să fi încheiat cu reclamanta A. un contract de reprezentare reciprocă.

Cu această ocazie, urma a se fi analizat susținerile părților pe acest aspect, pârâta invocând, pe lângă inexistența unui mandat de gestiune, rezultată din absența calității autorilor de membri ai D. și, implicit, din absența apartenenței operelor difuzate la repertoriul D., astfel cum prevede art. 1 pct. II din acord, și lipsa unui mecanism prin care sumele de bani încasate de către A. să fie încasate în mod efectiv de către titularii străini.

Această din urmă susținere poate fi relevantă în ipoteza în care, ținându-se cont de prevederile Convenției de la Berna (în special, de art. 11 bis, care prevede că exercițiul dreptului de autorizare a comunicării publice a operelor se stabilește prin legea națională), se consideră că art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar trebui aplicat, pentru a se examina dacă Legea nr. 8/1996 prezintă garanții pentru absența oricărei discriminări a autorilor străini față de cei români din perspectiva gestiunii colective.

În acest context, merită subliniat că, deși Uniunea Europeană nu este parte contractantă la convenție, este totuși obligată, în temeiul art. 1 alin. (4) din Tratatul OMPI privind drepturile de autor, la care este parte, să se conformeze art. 1 - 21 din Convenția de la Berna (a se vedea hotărârile CJUE din cauzele conexate C - 403/08 și C - 429/08 Football Association Premier League și alții, paragraf 189). Din această perspectivă, CJUE a avut în vedere în mod constant principiul nediscriminării (de exemplu, hotărârile din cauzele C-360/00 Land Hessen și C-28/04 Tod’s SpA, Tod’s France SARL).

Instanța de apel în rejudecare nu a analizat, însă, niciunul dintre aspectele menționate anterior și nu a stabilit ce opere muzicale au fost difuzate de către pârâtă în spațiile comerciale din România și care sunt autorii acestora, respectiv dacă aceștia sunt membri ai organismului german de gestiune colectivă, precum și apartenența operelor difuzate la repertoriul D., dar nu mai puțin, relevanța acestor aspecte pentru întrunirea legitimării procesuale în persoana reclamantei.

Aspectele de fapt menționate ar fi fost relevante și pentru soluționarea fondului cauzei, care presupune a se stabili dacă pârâta datorează autorilor operelor muzicale, prin intermediul reclamantei A., remunerația pentru difuzarea acestora.

Susținerea pârâtei SC B. în sensul că autorii ar fi renunțat la drepturile patrimoniale cuvenite pentru utilizarea operelor lor în favoarea C., nefiind membri ai D., impunea a se stabili, în primul rând, dacă autorii operelor muzicale difuzate de către pârâtă în spațiile comerciale din România erau compozitori germani, membri ai organismului german de gestiune colectivă, precum și apartenența operelor difuzate la repertoriul D..

Instanța de casare a observat, în al doilea rând, că instanța de apel a constatat nedovedirea încheierii în formă scrisă a unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale între autori și pârâta B., astfel cum prevede art. 42 din Legea nr. 8/1996 și, chiar în ipoteza unor astfel de contracte, pârâta nu putea fi exonerată de obligația plății remunerației către A., față de dispozițiile art. 123

1

alin. (2), precum și ale art. 131

1

alin. (4) din lege.

În condițiile în care, însă, instanța de apel nu a reținut, în prealabil, că pârâta ar fi pretins faptul că ar fi încheiat ea însăși cu autorii contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale, ar fi trebuit justificată aprecierea privind aplicarea legii române sub aspectul condițiilor de fond și de formă (încheierea unui contract de cesiune în formă scrisă, conform art. 42 din Legea nr. 8/1996), ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pe de altă parte, ar fi trebuit clarificată însăși susținerea pârâtei privind renunțarea autorilor la drepturile patrimoniale cuvenite pentru utilizarea operelor lor în favoarea C., în corelație cu celelalte susțineri formulate în cursul judecății.

Astfel, ar fi trebuit stabilit dacă pârâta pretinde că dreptul C. de a transmite muzică ce nu necesită licență decurge fie din simpla absență a calității autorilor de membri ai D., ce ar presupune, în opinia pârâtei, că operele muzicale pot fi utilizate fără autorizarea autorilor, fie, în mod implicit, din eventualul acord pentru crearea a însuși programului muzical transmis în spațiile comerciale (ori dacă decurge chiar din cumulul surselor menționate), fie dintr-un act juridic de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

În oricare dintre aceste cazuri, ar fi trebuit lămurit dacă raporturile juridice dintre autori și C. sunt reglementate de legea germană, dacă s-ar reține că este vorba despre persoane cu această naționalitate și dacă, în evaluarea eventualului drept de utilizare a operelor pretins a fi fost dobândit de pârâtă în baza contractului încheiat cu C., este necesară dovedirea de către pârâtă a existenței raporturilor juridice menționate sau operează o prezumție privind existența unui drept valabil de utilizare din contractul menționat.

De aceste clarificări depindea evaluarea susținerilor pârâtei referitoare la gestiunea individuală a drepturilor patrimoniale de autor, care ar înlătura, în opinia pârâtei, posibilitatea exercitării gestiunii colective prevăzute de Legea nr. 8/1996, în sensul că nu s-a clarificat dacă aceste susțineri vizează doar aptitudinea abstractă, recunoscută de lege titularului dreptului de autor, de a dispune de prerogativa autorizării dreptului de utilizare de către terți, sau chiar exercitarea efectivă în cauză a acestui drept, în raporturile cu C.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a justificat în mod corespunzător corelația dintre gestiunea individuală și gestiune colectivă obligatorie în cazul comunicării publice de opere muzicale, chiar în contextul legii române (art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996), pe lângă faptul că nu a examinat susținerile pârâtei privind legea aplicabilă, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Astfel, aprecierea instanței de apel că, și în ipoteza dovedirii unor contracte de cesiune, pârâta nu putea fi exonerată de obligația plății remunerației către A., a fost fundamentată exclusiv pe dispozițiile art. 131

1

alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Or, acest text nu are relevanță pentru obligația de plată a remunerației, către organismul de gestiune colectivă, în ipoteza gestiunii colective obligatorii, de către utilizatorul autorizat a utiliza o operă de către însuși titularul prerogativelor patrimoniale ale dreptului de autor.

Norma în discuție prevede că, în cazul în care gestiunea colectivă este obligatorie, metodologiile cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi se negociază fără a se ține seama de proporția utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligațiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi (criteriu la care a făcut referire instanța de apel).

Art. 131

1

alin. (4) are legătură, de fapt, cu atribuția organismului de gestiune colectivă de negociere cu utilizatorii a metodologiilor în domeniul lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. b) din lege. Or, în cauză, nu interesează modul de elaborare a metodologiei privind remunerația cuvenită în cazul comunicării publice de opere muzicale, ci însăși plata remunerației, pretinsă de către organismul de gestiune colectivă pe temeiul respectivei metodologii, ce vizează atribuția de colectare a sumelor datorate de utilizatori (art. 130 alin. (1) lit. e).

Din premisa reținută de instanța de apel, aceea a lipsei de relevanță a existenței ori a inexistenței în cauză a unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, se deduce că instanța de apel a apreciat că reglementarea prin lege a gestiunii colective ca fiind obligatorie în ipoteza comunicării publice de opere muzicale (art. 123

1

alin. (1) lit. e) semnifică pierderea de către titular a dreptului de a autoriza sau interzice utilizarea operei sale în forma comunicării publice (drept reglementat de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996).

Această apreciere nu a fost motivată (și, de altfel, nici expusă ca atare în decizia recurată, deducându-se din context), dat fiind că, după cum s-a arătat, singurul text la care s-a făcut referire, art. 131

1

alin. (4) din Legea nr. 8/1996, nu este incident în cauză. De altfel, dacă s-ar reține incidența sa, ar fi trebuit să se observe că norma nu exclude, în cazul gestiunii colective obligatorii, posibilitatea ca utilizatorul să fi încheiat contracte directe cu titularii de drepturi, pe temeiul cărora să le fi plătit remunerația. Singurul efect pe care pare să-l aibă caracterul obligatoriu al gestiunii colective în acest caz este negocierea metodologiei fără a se ține seama de proporția utilizărilor pentru care s-au îndeplinit obligațiile de plată direct către titularul drepturilor.

În mod evident, această interpretare a textului nu ar fi fost, oricum, suficientă pentru a justifica o apreciere în sensul că gestiunea colectivă obligatorie nu echivalează cu pierderea de către titular a dreptului de a autoriza sau interzice utilizarea operei sale în forma comunicării publice, astfel încât organismul de gestiune colectivă să fie îndreptățit să colecteze remunerația de la utilizator.

În condițiile în care pârâta a susținut constant că gestiunea colectivă obligatorie nu împiedică exercițiul drepturilor patrimoniale de autor de către titularul însuși, în temeiul Legii nr. 8/1996, al convențiilor și tratatelor internaționale la care România este parte, instanța de apel ar fi trebuit să arate motivele pentru care a calificat gestiunea colectivă obligatorie ca o restrângere a unei asemenea exercitări.

Înalta Curte a constatat, că, în mod fondat, s-a susținut de către recurenta- pârâtă că simpla reținere a incidenței dispozițiilor art. 123

1

alin. (2) și 131

1

alin. (4) din Legea nr. 8/1996, totodată a celor ale art. 42 din același act normativ, nu este suficientă pentru o motivare corespunzătoare a deciziei, prin prisma exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii cu certitudine a situației de fapt și a analizării chestiunilor arătate în analiza motivelor de recurs, în raport de toate apărările pârâtei referitoare la difuzarea, în locațiile sale din România, de opere muzicale aparținând unor autori germani, în baza contractului încheiat cu C., evident, și de susținerile reclamantei pe același aspect. S-a dispus a se avea în vedere și înscrisurile depuse în faza recursului, în măsura în care sunt relevante din perspectiva perioadei de timp vizate de criticile din recurs (18 iulie 2008 - 28 februarie 2009), dar și a conținutului susținerilor și apărărilor formulate până în faza recursului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 777 din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat Sentința nr. 802 din 26 mai 2009, în sensul că a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtei la plata a 105.060 RON cu titlul de despăgubire a triplului sumei cuvenite ca remunerații pentru perioada 1 iunie 2008 - 17 iulie 2008, păstrând în rest celelalte dispoziții.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește problema calității procesuale a reclamantei A., aceasta rezultă din dispozițiile art. 147 din Legea nr. 8/1996, care oferă titularilor străini ai drepturilor de autor protecția prevăzută prin convențiile, tratatele, acordurile internaționale la care România este parte iar în lipsa acestora, tratament egal cu cel al cetățenilor români, iar în speță reclamanta pretinde, în calitate de organism care gestionează colectiv drepturile patrimoniale de autor ale compozitorilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, remunerațiile cuvenite cu acest titlu pentru utilizarea operelor unor compozitori străini pe teritoriul României.

În ceea ce privește stabilirea, în fapt, a operelor efectiv difuzate de pârâtă în perioada relevantă, acestea sunt cele 199 de titluri pe care pârâta le-a indicat în recurs (în biblioraftul atașat dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Atunci când le-a contestat, reclamanta nu a adus dovezi contrare care să combată cele afirmate de către pârâtă cu privire la operele difuzate; pârâta a justificat plauzibil motivele pentru care a indicat inițial, în ciclul anterior, alte titluri ca fiind operele difuzate.

Autorii operelor difuzate sunt I., J., K., L., M., N., O. și P. (acolo unde în lista inițială figura Q. a fost depusă o corecție prin care titlurile menționate ca aparținând lui Q. s-a stabilit că aparțin, de fapt, compozitorilor O. și P.).

În speță, nu s-a dovedit că aceștia ar fi membri D. (organismul de gestiune colectivă din Germania). În contractul dintre A. și D., aflat la fila x din volumul 1 al primului dosar de apel, la art. 1 pct. II se stabilește că dreptul de execuție publică este transmis de către D. în favoarea A., în măsura în care a fost dat de către autori în favoarea D. în vederea administrării.

Or, în speță nu s-a dovedit că cei opt autori ar fi dat mandat D. în vederea administrării drepturilor lor patrimoniale, în condițiile în care în Germania este necesar ca autorii să dea mandat chiar și în cazul gestiunii colective obligatorii.

În speță, din probatoriul administrat, Curtea reține că autorii au încheiat contracte de licență cu R., care a transmis la rândul său aceste drepturi către C., acesta din urmă încheind cu pârâta un contract prin care C. produce pentru pârâtă un format specific de instore radio cu muzică ce nu necesită licență, ce se transmite în filialele B..

Această situație rezultă din contractul dintre S. și POS din august 2008 din 1 septembrie 2008 (aflat în dosarul-biblioraft atașat celui de recurs din fața Înaltei Curți de Casație și Justiție și nenumerotat - S. este o societate de gestiune colectivă din Austria; întrucât C. transmite din Austria avea nevoie de autorizarea S., acordată prin contractul ante-referit), precum și din declarațiile date în anul 2015 de către autori, prin care aceștia confirmă că au renunțat la drepturile patrimoniale în favoarea C. și din contractul dintre B. și C. încheiat la 19 iulie 2008 - dosarul de apel din primul ciclu procesual.

În ceea ce privește susținerea apelantei pârâte referitoare la inexistența în sarcina sa a unei obligații de plată a remunerațiilor pentru comunicare publică decurgând din difuzarea operelor în discuție, motivat de împrejurarea că, în realitate, avem de a face cu un act de comunicare publică prin satelit, reglementată de capitolul V secțiunea a II-a din Legea nr. 8/1996, ce transpune Directiva 83/93/CEE, comunicare publică ce are loc în Austria, în raport de cerințele art. 117 alin. (2) și de faptul că organismul de radiodifuziune (C.) sub responsabilitatea căruia au fost introduse semnalele purtătoare de programe în lanțul neîntrerupt către satelit și înapoi spre pământ se află în Austria, Curtea remarcă împrejurarea că aceste argumente au fost aduse abia prin concluziile finale, orale și scrise, formulate cu ocazia rejudecării, fără a fi fost invocate prin motivele de apel, astfel că nu au investit instanța de apel și nu vor fi analizate.

În ceea ce privește raporturile juridice dintre cei opt autori/compozitori de naționalitate germană și C., acestea sunt reglementate de legea germană și nu sunt supuse jurisdicției Legii române nr. 8/1996; instanțele române nu sunt învestite cu soluționarea acestui raport juridic obligațional derivat dintr-un fapt generator produs în Germania și având ca părți doar persoane de naționalitate germană. C., în calitate de utilizator al fonogramelor în actul de comunicare publică prin satelit nu este parte în cauza de față iar apelanta-pârâtă a depus declarații notariale date chiar de creditorii C., prin care aceștia au arătat că și-au transmis drepturile de exploatare asupra fonogramelor către R., inclusiv dreptul de comunicare publică, care le-a transmis mai departe către organismul de radiodifuziune C. din Germania, artiștii interpreți înțelegând să-și gestioneze singuri drepturile lor conexe prin asigurarea acestora a unui sistem de retribuire direct proporțional cu veniturile obținute de C. din radiodifuzare, situație de fapt pe care reclamanta nu a contraprobat-o.

În schimb, cu privire la susținerea apelantei-pârâte conform căreia intimata-reclamantă nu poate colecta remunerații în dosarul de față datorită simplului fapt că actul de comunicare publică prin satelit realizat de organismul de radiodifuziune C. nu este supus jurisdicției Legii nr. 8/1996, Curtea arată că trebuie distins între două raporturi juridice ce sunt fiecare supuse unei reglementări distincte, respectiv între:

(1) raportul juridic obligațional dintre cei opt autori de naționalitate germană și organismul de radiodifuziune C. având ca obiect remunerația echitabilă ce derivă din actul de comunicare publică prin satelit a celor 199 de fonograme - care este, așa cum s-a arătat mai sus, guvernat de legea germană care reglementează drepturile conexe dreptului de autor, raport juridic care nu face obiectul învestirii instanței de față, ci a fost antamat doar în scopul stabilirii completei situații de fapt.

(2) raportul juridic dintre cei opt autori/compozitori de naționalitate germană și apelanta-pârâtă, având ca obiect remunerația echitabilă ce derivă din actul de comunicare publică reproșat în speța de față pârâtei, raport juridic care face obiectul învestirii instanței și care se analizează din perspectiva legii române de drept substanțial care reglementează drepturile conexe dreptului de autor.

Soluționarea aspectului litigios - dacă apelanta-pârâtă datorează remunerația solicitată de A. - nu depinde de faptul că actul de comunicare publică prin satelit realizat de C. nu este supus jurisdicției legii române, ci de aspectul dacă apelanta-pârâtă are calitatea de utilizator și dacă a realizat un act de comunicare publică, conform legii române.

Potrivit legii române, are calitatea de utilizator orice persoană fizică sau juridică autorizată, care comunică public fonograme de comerț ori reproduceri ale acestora, în spații deținute cu orice titlu.

Prin comunicarea publică a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora se înțelege comunicarea acestora în spații publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuințarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale.

Prin urmare, legea internă prevede faptul că remunerația echitabilă este datorată atât în cazul unei comunicări directe a fonogramelor, cât și în cazul unei comunicări indirecte, în sensul în care se realizează o nouă utilizare a acelorași fonograme. Rațiunea acestei reglementări constă în aceea că se realizează posibilitatea ca o nouă parte a publicului să audieze fonograma.

În speța de față, comunicarea publică directă a celor 199 de fonograme în litigiu a fost realizată de către organismul de radiodifuziune C., în modalitatea comunicării publice prin satelit, iar instanța de apel a arătat în cele ce preced că, în acest caz, dreptul la remunerația echitabilă este opozabil celui care a radiodifuzat fonogramele, în concret C.

În continuare, instanța de apel trebuie să stabilească dacă apelanta-pârâtă a realizat o comunicare publică indirectă a acestor 199 de fonograme.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în conturarea noțiunii de "comunicare publică", prin Hotărârea din data de 15 martie 2012 în cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei, a statuat în sensul că "operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării".

Curtea de Justiție a afirmat în cuprinsul acestei hotărâri că noțiunea "comunicare publică" implică o apreciere individualizată, iar pe de altă parte, că trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente, iar printre aceste criterii se numără rolul indispensabil al utilizatorului, caracterul lucrativ al unei comunicări publice, elementele inerente noțiunii de public și caracterul nou al publicului.

De asemenea, Curtea a statuat, la paragrafele 49 - 51, că elementul "public nou" trebuie de asemenea luat în considerare la momentul aplicării articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, și că, atunci când un operator hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienților săi, utilizează această fonogramă în mod autonom și o transmite unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială. În plus, pentru această transmisie operatorul respectiv obține beneficii materiale care sunt independente de cele obținute de autorul radiodifuzării.

Curtea constată, însă, că situația de fapt din speța de față nu este similară celei din cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei din 15 martie 2012. Ideea de bază din Hotărârea invocată de intimata-reclamantă este aceea că autorii din acea cauză, atunci când au autorizat radiodifuzarea operelor lor, au avut în vedere numai deținătorii de televizoare care, în mod individual sau în sfera lor privată sau familială, primesc semnalul și urmăresc emisiunile, situație în care este evidentă întrunirea condiției unui public nou atunci când transmisiunea operei radiodifuzate se face pentru un public suplimentar.

În schimb, în cauza de față, autorizarea dată radiodifuzorului C., ca efect al transmiterii de către titulari a dreptului de utilizare și de valorificare a celor 199 de fonograme, incluzând și dreptul de comunicare public, către organismul de radiodifuziune, a avut în vedere exact clienții magazinelor conectate la programul specializat de radiodifuziune oferit de C., respectiv clienții magazinelor în care se difuza programul "radio în magazine" (instore radio).

În jurisprudența sa constantă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a identificat patru criterii de apreciere a noțiunii de "comunicare publică", respectiv existența unui "act de comunicare" pentru care rolul utilizatorului este indispensabil, comunicarea "publică" a unei opere protejate, caracterul "nou" al publicului și caracterul "lucrativ" al comunicării.

Dat fiind caracterul cumulativ al acestor criterii, nu există o comunicare publică atunci când unul dintre criterii nu este îndeplinit.

În ceea ce privește primul criteriu, jurisprudența CJUE este în sensul că trebuie stabilit rolul indispensabil al utilizatorului, care trebuie să acționeze în mod deliberat. În acest sens, s-a decis că se efectuează un act de comunicare atunci când utilizatorul intervine având cunoștință deplină a consecințelor comportamentului său, pentru a oferi pacienților săi acces la opere protejată (Hotărârea OSA, C-351/12, par. 32).

În același timp, Curtea a precizat că este necesar ca intervenția utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepționarea emisiunii inițiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care acești clienți nu se pot bucura de operele difuzate, deși se află în interiorul zonei respective (Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, par. 194 și 195, sau Hotărârea Phonographic Performance (Ireland) Limited, C-162/10, par. 31).

În speța de față, operatorul B. intervine în mod deliberat, având deplină cunoștință a comportamentului său, pentru a oferi clienților său acces la operele comunicate public prin satelit de C., având în vedere faptul că a încheiat un contract în acest sens; însă instanța de apel a constatat că intervenția apelantei B. nu constituie decât un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepționarea programului instore radio transmis prin satelit de către C.

În acest sens, Curtea are în vedere clauzele contractului încheiat cu C., din care rezultă faptul că toate serviciile tehnice necesare pentru recepționarea efectivă a transmisiei semnalului purtător al programului radio sunt puse la dispoziție de C., incluzând receiverul pentru recepționarea și pentru decodarea programelor transmise prin satelit, montarea instalației electroacustice, cât și punerea la dispoziție a unui serviciu telefonic de service în orele de program, pe când intervenția B. se limitează la a garanta radiodifuzorului că sistemele pentru recepționarea programului sunt pornite și funcționale în timpul orelor de program.

Este adevărat că CJUE a statuat deja că administratorul unui bar, al unui hotel sau al unui centru balnear efectuează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat opere protejate clienților lor, prin faptul că instalează în unitățile lor receptoare de televiziune sau de radio, însă într-un context ce este diferit de cel din cauza de față, în care semnalele purtătoare de programe radio sunt criptate de organismul de radiodifuziune, iar cheia de decodare este oferită pe un temei contractual apelantei-pârâte care are obligația convențională să asigure transmisia fără întreruperi a semnalului transmis prin satelit.

Este cert că, fără serviciile tehnice puse la dispoziție de C., clienții magazinelor B. nu ar avea acces la programul instore radio difuzat prin satelit, intervenția apelantei fiind limitată la a garanta că sistemele de funcționare a recepției prin satelit sunt pornite și că funcționează, în caz contrar beneficiază de service tot din partea C..

Criteriul referitor la comunicarea "publică" a fost analizat de instanța de apel împreună cu cel al caracterului "nou" al publicului.

Criteriul "publicului nou" a fost stabilit de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea SGAE (C-306/05) și a fot confirmat ulterior în mai multe decizii, de ex. Hotărârea Football Association Premier League și alții (C-403/08 și C-429/08), pronunțată de Marea Cameră.

Clienții magazinelor B. se califică drept "public", pentru motivele deja arătate cu ocazia analizei actului de comunicare publică prin satelit realizat sub controlul și responsabilitatea organismului de radiodifuziune C. - referitoare la întrunirea atât a caracterului nedeterminat de potențiali clienți care fac cumpărături în magazinele B. în cadrul orelor normale de program, cât și a numărului important al acestora.

Se constată, însă, că publicul compus din clienții magazinelor B. nu este unul nou, distinct de publicul vizat de actul de comunicare publică directă a fonogramelor, realizat de C. Așa cum s-a reținut în cadrul situației de fapt, actul de radiodifuzare a fonogramelor prin satelit a vizat în mod expres clienții magazinelor conectate la sistemul de satelit organizat de C., în cazul concret, de clienții magazinelor B.

Spre deosebire de Hotărârile menționate mai sus, în care Curtea de Justiție a statuat în sensul că "atunci când autorizează radiodifuzarea operei sale, autorul ia în considerare, în principiu, numai deținătorii de televizoare care, în mod individual sau în sfera lor privată sau familială, primesc semnalul și urmăresc emisiunile" (Football Association Premier League și alții, par. 198), în cauza de față apelanta-pârâtă a administrat probe prin care a demonstrat că cei opt artiști interpreți sau executanți au înțeles să-și gestioneze în mod individual drepturile conexe, transmițând către R. dreptul de utilizare și valorificare a celor 199 de fonograme, incluzând dreptul de comunicare publică, în cadrul unui sistem remuneratoriu care ține cont de veniturile obținute din sub-licențierea acestor drepturi de către R. către radiodifuzorul C.

Instanța de apel a conchis în sensul că apelanta-pârâtă B. nu a asigurat accesul la cele 199 de fonograme unui public suplimentar față de cel vizat prin actul de comunicare publică directă, prin satelit, realizat sub controlul și responsabilitatea C.

Așadar, nefiind întrunite în mod cumulativ criteriile pentru a fi în prezența unui "act de comunicare publică", indirectă, a celor 199 de fonograme de comerț aparținând celor opt autori de naționalitate germană, de care să fie responsabilă apelanta-pârâtă B., este întemeiată apărarea acesteia în sensul că nu datorează despăgubiri echivalente triplului remunerației echitabile pretinse de intimata-reclamantă pentru perioada ulterioară datei de 17 iulie 2008, despăgubiri care fac obiectul cauzei.

În ceea ce privește problema dacă în cazul gestiunii colective obligatorii autorii pot sau nu să-și exercite drepturile patrimoniale individual, instanța de apel a considerat că autorii pot transmite drepturile patrimoniale prin cesiune (art. 39 din Legea nr. 8/1996), ceea ce înseamnă că autorizează pe cesionar să utilizeze opera.

Organismele de gestiune colective au ca obiect de activitate colectarea și repartizarea drepturilor către titulari.

În condițiile unei cesiuni, însă, cesionarul care a plătit remunerația (prețul cesiunii) către cedent nu mai poate fi obligat la plata unei alte remunerații către organismul de gestiune colectivă.

Practic, organismul de gestiune colectivă nu mai are, în acest caz, ce drepturi patrimoniale să le gestioneze; rolul său este de a proteja, prin gestiunea sa, interesele autorului corespunzătoare drepturilor patrimoniale ale acestuia, în condițiile în care autorul nu mai are, ulterior vânzării (cesiunii) drepturi care să fie protejate/gestionate.

Semnificația gestiunii obligatorii este aceea că autorul nu este ținut să acorde un mandat organismului de gestiune colectivă, astfel încât, dacă opera sa este utilizată, organismul de gestiune colectivă acordă prin efectul legii licențe de utilizare a acesteia.

Gestiunea colectivă obligatorie nu presupune, însă, interdicția pentru titularul de drepturi de a transmite către un terț drepturile sale patrimoniale de autor, adică ceea ce s-a întâmplat în speța de față.

Față de cele expuse, pretențiile reclamantei au fost considerate neîntemeiate, mai puțin cele referitoare la perioada 1 iunie 2008 - 17 iulie 2008, perioadă cu privire la care soluția primei instanțe de admitere a pretențiilor privitoare la acordarea de despăgubiri constând în triplul remunerațiilor cuvenite autorilor operelor muzicale comunicate se justifică și considerentele primei instanțe sunt valide, întrucât toate contractele încheiate cu C. depuse la dosar se referă la perioada ulterioară datei de 17 iulie 2008.

Sumele reprezentând taxă pe valoare adăugată nu au fost acordate, întrucât, fiind vorba despre despăgubiri decurgând din delict civil, acestea nu sunt purtătoare de TVA (art. 137 alin. (3) lit. b) din fostul Codul fiscal).

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., după cum urmează:

- Prin hotărârea dată, au fost încălcate normele de procedură prevăzute de art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Prin motivele de apel, nu au fost formulate critici privitoare la existența sau inexistența în speță a actului de comunicare publică, la existența sau inexistența unui public nou ori cu privirea la calificarea comunicării publice ca fiind una prin satelit și că pretinsa incidență a acestora ar înlătura obligațiile stabilite de către prima instanță în sarcina B.

Chiar instanța de apel, într-o primă etapă, constată prin considerentele hotărârii recurate că motivele apelului declarat de B. nu cuprind critici privitoare la inexistența obligației sale de plată a remunerațiilor motivată de faptul că, în realitate, ar fi vorba de un act de comunicare publică prin satelit care are loc în Austria, și nu de un act de comunicare publică în sensul art. 123 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996.

În consecință, instanța de apel a reținut că astfel de critici nu vor fi analizate, întrucât nu se regăsesc în motivele de apel.

Contrar celor reținute în această primă etapă, instanța de apel trece la analizarea acestor critici care nu se găsesc în motivele de apel.

Mai mult, instanța de apel a considerat că aceste critici ce nu se regăsesc în motivele apelului sunt fondate și își întemeiază hotărârea recurată și pe aceste considerente.

În acest sens, s-a reținut, în esență, că actul de comunicare publică este realizat prin satelit și pentru acest motiv B. nu poate fi obligată la plata remunerațiilor pretinse în cauză, totodată, că actul de comunicare publică prin satelit este realizat de către C. care deține licență din partea S. și că persoanele care au acces în magazinele B. nu reprezintă un public nou.

- Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Pe același aspect cu cel arătat în precedentul motiv de apel, motivarea prin care se reține ca nu pot fi analizate critici ce nu se regăsesc în motive de apel este în contradicție cu cea prin care criticile respective sunt analizate și găsite întemeiate.

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu o acțiune vizând remunerații datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, astfel încât sunt străine de natura pricinii considerentele privind utilizarea fonogramelor, a fonogramelor de comerț, precum și cele referitoare la dispoziții legale prin care este reglementată comunicarea publică a fonogramelor.

Calitatea de utilizator a pârâtei B. a fost analizată din perspectiva comunicării publice de fonograme de comerț ori a reproducerilor acestora, reținându-se că această definire a noțiunii de utilizator ar fi cea prevăzută de legea română, fără să fie indicată norma legală pe care se întemeiază.

Considerentele hotărârii recurate abundă în motivări întemeiate pe reglementari privind comunicarea publică a fonogramelor, precum și în referiri la "termeni generali" precum:

"potrivit legii", "legea română", "legea internă", fără să fie indicată în mod concret norma juridică pe care se întemeiază soluția instanței.

De asemenea, față de obiectul cererii de chemare în judecată, sunt străine de natura pricinii și motivele hotărârii recurate referitoare la drepturile conexe ale artiștilor interpreți, la normele care reglementează aceste drepturi ori la contracte încheiate cu privire la acestea.

- Decizia recurată nu este motivată în fapt și în drept.

În primul rând, motivarea este insuficientă în ceea ce privește identificarea normelor de drept material aplicabile (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Decizia recurată abundă în referiri generale la legea română, astfel încât este dificilă identificarea normelor de drept material pe care se întemeiază.

Hotărârea recurată nu permite A. să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare, să cunoască exact care sunt normele de drept material pe care se întemeiază aceasta și cum au fost ele interpretate și aplicate de către instanța de apel.

Motivarea insuficientă constituie un obstacol și pentru instanța de recurs în exercitarea controlului de legalitate asupra hotărârii recurate cu privire la aplicarea normelor de drept material.

În al doilea rând, au fost greșit aplicate normele de drept material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Întrucât este dificilă identificarea normelor de drept material, criticile pe acest aspect se fundamentează și pe deducții privind normele pe care este posibil ca instanța de apel să le fi avut în vedere în adoptarea soluției.

Instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor Deciziei de casare nr. 1728 din 25 iunie 2015, deoarece nu și-a îndeplinit obligația de a stabili pe deplin situația de fapt "certă", în raport de normele legale aplicabile.

În speță, cu privire la operele muzicale utilizate, instanța de apel a reținut că acestea sunt cele 199 de titluri pe care pârâta le-a indicat în recurs (în biblioraftul nenumerotat atașat dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție).

A. a invocat faptul că informațiile oferite de pârâtă cu privire la operele muzicale utilizate nu sunt reale, corecte și complete și a arătat văditele contradicții dintre înscrisurile depuse de către pârâtă în diversele stadii procesuale ale litigiului care conduceau la concluzia că situația de fapt nu a fost stabilită cu certitudine.

În temeiul art. 172 și sub sancțiunea art. 175 C. proc. civ., A. a cerut instanței să dispună ca pârâta să depună la dosar toate înscrisurile relevante pentru a stabili cu certitudine operele muzicale utilizate.

Instanța a considerat în mod greșit ca pârâta și-a îndeplinit această obligație, ceea ce înseamnă că situația de fapt nu fost stabilita în mod cert.

Pe de o parte, există o diferență vădită între înscrisurile depuse în prezenta cauză și operele muzicale menționate în acestea și înscrisurile depuse de aceeași pârâtă în Dosarul nr. x/2009.

Spre exemplu, din înscrisurile depuse în Dosarul nr. x/2009, a rezultă că pârâta a folosit în aceeași perioadă și alte opere muzicale, în special în spoturi publicitare comunicate public, cu alți autori decât cei indicați în prezentul dosar.

În prezenta cauză, pârâta a ascuns înscrisurile privitoare la difuzarea spoturilor publicitare care conțin alte opere muzicale.

Pe de altă parte, incertitudinea situației de fapt cu privire la operelor muzicale utilizate rezultă și contradicția dintre înscrisurile depuse de pârâtă, iar aceste contradicții au fost sesizate și de instanța de apel, însă a considerat fără temei legal că este suficientă oferirea de explicații de către pârâta pentru stabilirea certă a situației de fapt.

Recurenta solicită instanței să dispună atașarea la prezenta cauză a unei copii a Dosarului nr. x/2009 pentru a dovedi faptul că în speță hotărârea este dată cu încălcarea art. 172 și art. 175 C. proc. civ. și că nu a fost stabilită în mod cert situația de fapt.

Recurenta a subliniat următoarele aspecte:

Nu s-a stabilit de către instanța de apel dacă autorii străini ai celor 199 de opere comunicate public în scop ambiental în magazinele B. în perioada de referință și care nu ar membri A. sau ai D., sunt sau nu membri ai unor organisme de gestiune colectivă din alte țări, deși A. a invocat și dovedit acest lucru.

Nu s-a stabilit care este obiectul contractelor de licență pretins încheiate de autorii respectivi cu editorul R., dacă s-au transmis sau nu drepturi patrimoniale de autor, în caz afirmativ ce drepturi, pentru ce perioadă și pentru ce teritorii.

Nu rezultă din hotărâre pe baza căror probe și pe baza căror norme legale s-a constatat că nu este necesară licența pentru format specific de instore radio produs pe baze contractuale pentru B. de către C. (căruia R. ar fi transmis la rândul său drepturile, de altfel, nedeterminate). De asemenea, nu s-a arătat motivul pentru care C. a încheiat cu S. (organismul similar A. din Austria) un contract prin care să i se permită utilizarea muzicii pentru programele sale de radio dacă deținea toate drepturile și muzica nu necesita licență, așa cum a reținut instanța de apel.

Chiar și în raport de aceasta situație incertă și incompletă, hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv:

a. Legea aplicabilă a fost determinată greșit de către instanța de apel.

Litigiul privește raporturile juridice dintre A. și B. cu privire la actele de comunicare publică de opere muzicale în scop ambiental realizate de către B. pe teritoriul României.

Legea aplicabilă în speță este determinată de art. 5 alin. (1) și alin. (2) din Convenția de la Berna ratificată prin Legea nr. 77/1998, în sensul că aceasta este legea română.

Drepturile acordate în acest caz sunt drepturile pe care legea română le acorda naționalilor precum și cele acordate în mod special prin Convenția de la Berna. Legea română reglementează în mod exclusiv întinderea protecției precum și mijloacele procedurale pentru apărarea drepturilor patrimoniale de autor. Sunt străine de natura pricinii și contrare art. 5 din Convenția de la Berna orice referiri la legea germană sau la legea națională a altui stat.

b. Hotărârea încalcă art. 5 alin. (2) din Convenția de la Berna.

Hotărârea recurată se întemeiază pe faptul că autorii indicați de pârâtă nu sunt membri D. și pe faptul că în Germania ar fi necesar să se acorde un mandat organismului de gestiune colectivă chiar și în cazul în care gestiunea colectiva ar fi obligatorie, dar nu se menționează în hotărâre care este norma legala germană pe care instanța își întemeiază soluția, mai ales că legea străină trebuie probată.

Conform Convenției, folosința și exercițiul drepturilor de autor în România pentru opere a căror țară de origine este Germania nu este supusă formalității înregistrării lor la un organism de gestiune colectivă din Germania și sunt independente de existența sau inexistența protecției lor în Germania.

c. Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006 a fost omisă și încălcată prin hotărârea recurată, întrucât noțiunea de utilizator din norma aplicabilă este diferită de cea indicată în hotărârea recurată.

B. este utilizator de opere muzicale în scop ambiental în sensul punctului 2 din Titlul I al Metodologiei, deoarece deține spațiile în care sunt utilizate în scop ambiental operele muzicale.

d. Hotărârea este dată cu încălcarea ar