ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2948/2013

Asupra cererii de revizuire de față constată următoarele: Prin decizia nr. 499 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta SC P.T. SRL împotriva Sentinței nr. 7094 din 14 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. A admis apelurile declarate de pârâta SC R.T.V. SRL și de intervenienta SC C.C. SA împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei SC R.T.V. SRL, ca neîntemeiat. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Referitor la apelul pârâtei și intervenientei, s-a constatat că prin Sentința nr. 2291 din 30 aprilie 1999 pronunțată în Dosarul nr. 564/1997, Tribunalul București, secția comercială, a admis cererea de chemare în judecată formulată de către SC P. SA în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, pe care a obligat-o să predea în proprietate boxele nr. 5 și 6 situate în Halele Centrale Obor. Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia nr. 4425 din 4 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială. Acțiunea reclamantei, astfel cum s-a reținut în cuprinsul deciziei pronunțată de Înalta Curte, a vizat revendicarea atât a boxelor 5 și 6, precum și a terenurilor, dotărilor, utilităților și altor bunuri aferente însă, pe de o parte Sentința nr. 2291/1999 a admis acțiunea făcându-se mențiune în dispozitiv doar cu privire la boxe nu și la teren, iar pe de altă parte nici nu s-a menționat admiterea în parte a cererii.

Totodată în cuprinsul hotărârilor prin care s-au soluționat căile de atac împotriva Sentinței nr. 2291/1999 s-a făcut vorbire de faptul că reclamanta a dobândit în temeiul H.G. nr. 391/1995 dreptul de proprietate asupra boxelor și terenurilor aferente. Așadar, având în vedere aceste constatări ale unor instanțe asupra unei situații de drept trecute în puterea lucrului judecat, curtea de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada faptului că este proprietară atât asupra spațiilor comerciale boxa 5 și 6 cât și asupra terenului aferent acestei boxe, în acest sens fiind și dispozițiile H.G. nr. 391/1995, care arată că în proprietatea reclamantei vor intra atât boxele sus menționate cât și terenul aferent.

În cuprinsul anexei 4 se menționează la poziția 22 boxele nr. 5 și 6, sector 2. Așadar, dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente boxei se întemeiază pe H.G. nr. 391/1995, deși prin expertiza cadastrală întocmită în cursul soluționării cauzei în apel nu a putut fi identificată boxa 6. Pentru aceste considerente, criticile privind nelegala respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și cea conform căreia H.G. nr. 391/1995 nu face dovada dreptului de proprietate asupra boxei nr. 6, au fost găsite neîntemeiate. În ceea ce privește critica conform căreia nu există acte care să permită individualizarea boxelor 5 și 6, curtea a reținut că aceasta este întemeiată, întrucât conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, pârâta nu ocupă nicio suprafață din boxa 6, aflată în proprietatea reclamantei.

Astfel, expertul a arătat că boxele denumite generic cu nr. 5 și 6 nu pot fi localizate pe teren din lipsa schițelor sau planurilor care să expliciteze poziția acestora. Expertul a precizat că suprafața în cauză de 3,30 mx3,55 m =11,72 mp închiriată de SC C. SA pârâtei nu este inclusă în suprafețele cu nr. cadastral x ci este inclusă în suprafața cu nr. cadastral x, intabulată în cartea funciară, proprietatea SC C. SA. Deși la dosarul cauzei a fost comunicată, la solicitarea instanței, nota de fundamentare ce a stat la baza emiterii H.G. nr. 391/1995 și anexa 4 unde la poziția nr. 22 se face referire la boxele nr. 5 și 6, sector 2, aceste înscrisuri nu au explicitat poziția acestora, astfel încât nu s-a putut stabili cu certitudine că pârâta deține spațiul din care se solicită evacuarea sa.

Curtea a reținut că, deși potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta avea obligația să își probeze pretențiile și apărările, aceasta nu a făcut dovada că spațiul închiriat de pârâtă face parte din boxa nr. 6, astfel cum a susținut în cererea de chemare în judecată. Justificând însă calitatea sa de proprietar prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, analizate anterior, reclamanta nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că pârâta ocupă imobilul în litigiu. În consecință, reținând că pârâta nu ocupă vreun spațiu aflat în proprietatea reclamantei curtea a constatat capătul de cerere privind evacuarea pârâtei ca fiind neîntemeiat. Cu privire la apelul reclamantei, curtea a constatat că aceasta a solicitat obligarea pârâtei SC R.T.V.

SRL la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei/ zi de întârziere de la data introducerii acțiunii până la data evacuării efective a spațiului. În legătură cu inadmisibilitatea unei astfel de cereri, invocată de apelantele SC R.T.V. SRL și SC C.C. SA, curtea a reținut că prin decizia nr. 20/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii s-a decis că o cerere privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580 3 C. proc. civ. Având în vedere obligativitatea deciziilor în interesul legii, curtea a reținut, contrar susținerilor apelantelor SC R.T.V.

SRL și SC C.C. SA, că solicitarea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580 3 C. proc. civ. Cu toate acestea, admisibilitatea unei cereri nu echivalează cu temeinicia sa. Analizând astfel apelurile declarate de SC R.T.V. SRL și SC C.C. SA, curtea a constatat că acestea sunt întemeiate, cererea reclamantei prin care a solicitat evacuarea pârâtei fiind neîntemeiată. Pentru aceste considerente, curtea a constatat că apelul reclamantei, care a criticat sentința prin prisma soluției pronunțată pe cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei SC R.T.V. SRL la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei/ zi de întârziere de la data introducerii acțiunii până la data evacuării efective a spațiului este nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire SC P.T. SRL, întemeiată pe prevederile pct. 7 al art. 322 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt referitoare la dobândirea de către revizuentă a dreptului de proprietate asupra boxelor 5 și 6, precum și a succesiunii demersurilor cu privire la recunoașterea respectivului drept de proprietate, SC P.T. SRL a arătat că prin Sentința nr. 2291 din 30 aprilie 1999 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, irevocabilă, a fost confirmat, la nivelul instanțelor de judecată, dreptul său de proprietate, SC C. SA fiind obligată să predea în proprietate boxele 5 și 6 împreună cu dotările și utilitățile aferente. Întrucât pretinsul proprietar SC C. SA și pretinsul locatar SC R.T.V.

SRL nu au respectat soluția irevocabilă, a formulat acțiune în evacuare. Având în vedere că pretinsul proprietar a susținut că nu poate executa hotărârea de recunoaștere a dreptului său de proprietate din cauza lipsei elementelor de identificare a spațiului, SC C. SA a formulat o contestație la titlu, respinsă prin Sentința comercială nr. 2789 din 18 februarie 2009 a Tribunalului București, soluție confirmată de Înalta Curte prin decizia nr. 619 din 17 februarie 2010. Pornind de la dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenta a arătat că sunt îndeplinite toate cerințele textului de lege, existând contrarietate între decizia nr. 619/2010 a Înaltei Curți și decizia nr. 499/2012 a Curții de Apel București, pronunțate între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză și care au fost pronunțate în dosare diferite.

A precizat că vădita contradicție între cele două hotărâri constă în soluția asupra tezei propuse de intimate privind presupusa imposibilitate de identificare a celor două boxe, aspect tranșat de către Înalta Curte care s-a pronunțat irevocabil cu privire la posibilitatea identificării faptice a respectivelor boxe aflate în proprietatea revizuentei. Astfel, Înalta Curte a reținut în mod judicios că este titulara unui drept real care nu poate fi despărțit de atributele sale legale și trebuie respectat de către cele două societăți, existând totodată elementele de fapt necesare exercitării dreptului său real de proprietate, în timp ce decizia atacată a susținut contrariul. A invocat în sprijinul său practica relevantă a Înaltei Curți cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri, în egală măsură cu dispozitivul acesteia.

Pentru toate aceste considerente, revizuenta a solicitat admiterea cererii și anularea deciziei nr. 499/2012 a Curții de Apel București. Cererea va fi respinsă, în raport de considerentele ce succed. Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea poate fi solicitată dacă „există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs”. Se constată că s copul reglementării cazului de revizuire prevăzut de textul de lege precitat este acela al respectării principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea lui.

Pentru ca o cerere de revizuire să se încadreze în această ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre hotărâri contradictorii, pronunțate în același litigiu (cu tripla identitate de părți, obiect și cauză), în procese sau dosare diferite, iar în al doilea litigiu, să nu fi fost invocată excepția puterii de lucru judecat sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat. Dintre aceste cerințe, pentru speța dedusă judecății, prezintă interes cea privind dezbaterea în cel de-al doilea litigiu a excepției autorității de lucru judecat. Rațiunea acestei condiții este aceea ca instanța de revizuire învestită cu soluționarea unei cereri întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., să nu încalce ea însăși autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate. Totodată rațiunea unei atare reglementări presupune ca cea de-a doua instanță, învestită cu soluționarea aceluiași litigiu, să ignore faptul că acesta și-a găsit deja dezlegare jurisdicțională și să statueze în sens contrar primei judecăți. Prin ipoteză, este necesar ca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri să nu fi fost invocată, pentru că în situația contrară, dacă părțile s-au prevalat de rezultatul primei hotărâri, iar instanța a doua oară învestită a considerat că nu funcționează excepția autorității de lucru judecat, nu mai poate fi vorba de cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta întrucât hotărârea instanței care a statuat asupra inexistenței excepției autorității de lucru judecat, realizând o evaluare proprie în acest sens, se bucură ea însăși de putere de lucru judecat. Or, această condiție impusă de textul de lege nu este îndeplinită, în realitate, revizuenta fiind nemulțumită de modalitatea în care instanța s-a pronunțat prin hotărârea supusă revizuirii, tinzând la obținerea unui control de legalitate asupra acesteia. Însă prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se exercită un veritabil control judiciar asupra hotărârii supuse revizuirii (din punct de vedere al legalității soluției), ci doar se verifică dacă s-a nesocotit puterea de lucru judecat rezultată dintr-o hotărâre anterioară.

Ca atare, analizând hotărârea a cărei anulare se solicită prin promovarea prezentei revizuiri, se constată că prin decizia civilă nr. 499/2012, atacată, Curtea de Apel București a avut în vedere și aspectele legate localizarea boxelor 5 și 6, făcând trimitere la aceeași H.G. nr. 391/1995. Pentru toate aceste considerente, urmează a se respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de SC P.T. SRL împotriva deciziei nr. 499 din 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2013.