ÎCCJ, decizie (scj.ro #130124)

Accident rutier. Încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților. Acțiune în despăgubiri formulată împotriva asigurătorului. Vătămare corporală. Daune materiale. Prejudiciu eventual. Condiții.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

despăgubiri

-proces penal

-împăcarea părților

-asigurător

-accident rutier

-prejudiciu

Legea nr. 136/1995

C.pen. din 1997, art. 132

C.proc.pen. din 1997, art. 10 lit. h), art. 11 li. c)

1.

Împrejurarea că procesul penal a încetat ca urmare a împăcării intervenite între victimă și autorul faptei ilicite, nu închide calea unei acțiuni civile

prin intermediul căreia victima să pretindă despăgubiri pentru vătămările produse prin accidentul rutier de la asigurător, câtă vreme din termenii înțelegerii părților rezultă modalitatea în care victima a ales să își valorifice creanța, nefiind vorba de un act de dispoziție pur abdicativ ci cu rezervarea dreptului la acțiunea în despăgubiri față de asigurător.

În speță, actul împăcării a avut la bază convenția între victimă și autorul faptei ilicite și, dat fiind principiul relativității efectelor actului juridic, ele se produc, cu valoare obligatorie, între părțile acestuia. Înseamnă că aceste efecte ale împăcării îl vizează, în termenii convenției, pe autorul faptei ilicite (asiguratul) iar nu pe asigurător, terț față de înțelegerea părților. Prin urmare, efectele împăcării nu se pot extinde și asupra asigurătorului, care, în condițiile art. 57 din Legea nr. 136/1995, poate fi acționat direct de persoanele păgubite prin producerea accidentelor.

Prin urmare, sumele reprezentând despăgubiri materiale constând în cheltuieli de protezare necesare până la împlinirea unei vârste înaintate reprezintă un prejudiciu eventual, nesusceptibil de reparație din cauza elementelor de incertitudine în legătură cu determinarea lui, bazat pe ipoteze avansate în legătură cu speranța de viață și cu numărul aproximativ de proteze care ar fi necesar vârstei adulte a victimei. În plus, cuantumul sumei solicitate ar fi fost determinat de oferte care corespund stadiului prezent al tehnologiei, fără să se poată anticipa evoluția industriei de ortopedie și ce vor însemna în viitor ofertele și cheltuielile necesare protezării.

Secția I civilă, decizia nr. 1008 din 11 mai 2016

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 07.02.2012, formulată de A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai reclamantei minore C., au solicitat obligarea pârâtei SC X. SA la plata sumei de 500.000 euro în  echivalent lei la cursul BNR la data  plății, reprezentând  daune materiale, precum și obligarea la plata sumei de 2.000.000 lei euro în echivalent lei la cursul BNR la data plății, reprezentând  daune morale, pentru suferința fizică și psihică a minorei în urma accidentului  rutier din 05.04.2010.

În motivarea cererii, reprezentanții legali ai minorei au arătat că la data de 05.04.2010, în localitatea Hoghiz, a avut loc un accident rutier în care a fost implicat conducătorul auto D., accident în urma căruia a rezultat avarierea autoturismului proprietatea lor și vătămarea corporală a fiicei lor, care a rămas cu  infirmitate fizică  permanentă, brațul stâng  fiindu-i amputat.

Organele de poliție au stabilit că vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul autovehiculului, asigurat la SC X. SA prin polița de asigurare nr. 000xxxxx eliberată în data de 22.01.2010.

În această situație, în temeiul poliței de asigurare, s-au adresat SC X. SA, în vederea acoperirii prejudiciului, însă deși au existat o serie de discuții  între ei și reprezentanții pârâtei, acestea nu s-au finalizat în niciun fel.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1

1

, art. 41, art. 54-56 din Legea nr. 136/1995 coroborate cu art. 26 lit. a) și art. 49 din Normele 19.11.2009 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin  accidente de  vehicule.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că nu există bază legală sau contractuală pentru acordarea despăgubirilor, câtă vreme reclamanții nu au dorit  să facă plângere  penală împotriva celui vinovat de producerea accidentului, întrucât este rudă.

Ulterior, a fost invocată inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, arătându-se că potrivit dispozițiilor art. 132 C.pen. „împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă”, iar aceasta este totală, necondiționată și definitivă, nefiind posibil ca părțile să se împace sub aspectul exercitării acțiunii penale și să solicite soluționarea acțiunii civile.

Prin sentința civilă nr. 30 din 14.01.2013, Tribunalul Galați a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis în parte acțiunea, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 10.000 lei daune materiale și 500.000 euro daune morale.

Prin decizia nr. 59/A din 15.10.2013, Curtea de Apel Galați a admis apelul, a anulat sentința  și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, constatând că au fost nesocotite dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, prin aceea că nu a fost citat în cauză, ca intervenient forțat, numitul D., persoană responsabilă de producerea accidentului.

Curtea a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității, că nu a existat vreo plângere penală formulată în cauză, că reprezentanții legali ai minorei au precizat constant că nu au pretenții penale sau civile față de făptuitor, dar că au față de societatea de asigurare, precum și faptul că „ordonanța procurorului” nu este echivalentul unei hotărâri pronunțate de o instanță judecătorească ceea ce contravine principiilor CEDO.

Prin sentința civilă nr. 160 din 14.05.2015 a Tribunalului Galați, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca nefondată. A fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 75.761,09 lei daune materiale și 500.000 euro daune morale.

Pentru a decide astfel,  instanța a reținut  că prin  polița de asigurare de  răspundere civilă  auto RCA încheiată între pârâtă și proprietarul vehiculului, D., valabilă în intervalul 22.01.2010 - 21.11.2011, asigurătorul s-a obligat să despăgubească asiguratul în caz de vătămări corporale și deces precum și în caz de pagube materiale, din probele administrate în cauză rezultând situația de fapt descrisă în acțiunea introductivă, necontestată de  pârât.

Tribunalul a apreciat nefondată excepția inadmisibilității întrucât, deși „împăcarea părților în

cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă” – în speță, prin Rezoluția nr. 322/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rupea, a fost confirmată rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de D. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) și (4) C.pen. – legiuitorul a avut  în vedere  stingerea acțiunii civile în procesul penal și nicidecum împiedicarea dreptului de a introduce, de către partea interesată, a unei acțiuni în repararea prejudiciilor suferite în fața instanțelor civile competente, cum este și acțiunea de față.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a  constatat că pretențiile sunt întemeiate în parte.

Astfel, potrivit probelor administrate în cauză, a rezultat că persoana vătămată, C., călătorea ca pasager în vehiculul implicat în accident, pe bancheta din spate, pe scăunelul special, așa încât a fost  înlăturată afirmația tendențioasă a pârâtei referitoare la faptul că minora nu ar fi purtat centura de siguranță, având în  vedere modalitatea în care  scaunele destinate ocupării de către minori sunt fixate pe bancheta din spate a vehiculelor.

Pe aspectul cuantumului daunelor materiale, instanța a apreciat că acesta este justificat în limita sumei  de 75.761,09 lei, reprezentând cheltuieli efectuate (conform facturilor emise de W.-73.296 lei pentru achiziționare proteză în vederea protezării brațului stâng, respectiv cheltuieli cu spitalizarea, recuperare medicală și fizioterapie).

A fost înlăturată apărarea pârâtei în sensul că nu îi poate fi angajată răspunderea civilă contractuală și că în realitate aceste cheltuieli urmează a fi suportate din fondurile de asigurări sociale, între părți nefiind  stipulată o atare clauză.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 (varianta în vigoare la momentul producerii accidentului): „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil”.

Potrivit art. 50 alin. (1) și (2) din lege „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv."

Conform art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile sunt datorate de asigurător nu numai atunci când asiguratul este responsabil de accidentul auto, dar și în cazul în care cel ce conduce autovehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul, fiind avută în vedere ipoteza în care autovehiculul a fost condus de altă persoană, indiferent dacă asiguratul răspunde ori nu pentru faptele acelei persoane, asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperind toate accidentele de autovehicule asigurate, indiferent de persoana care răspunde civil pentru paguba cauzată.

Din interpretarea coroborată a art. 50 și 54 din Legea nr. 136/1995, instanța a reținut că  asigurătorul de răspundere civilă va acorda persoanelor prejudiciate despăgubiri, noțiune care include atât dezdăunările, precum și cheltuielile de judecată, făcute de persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces.

În privința despăgubirilor morale, tribunalul a constatat că spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile morale se evaluează, prin apreciere, de către  instanță.

S-a reținut că, pe lângă prejudiciul  corporal de lungă durată, constând în vătămarea adusă integrității corporale - urmările subzistând și în prezent, minora necesitând intervenții chirurgicale, programe de recuperare - există și prejudiciul pur psihologic datorat faptului că urmare a accidentului, atitudinea psihică a minorei este complet diferită de cea avută anterior producerii acestuia, eforturile depuse pentru restabilirea integrității corporale angrenând o suprasolicitare psihică și un efort  suplimentar.

A fost avut în vedere raportul de  constatare medico-legală întocmit în cauză, conform căruia  minora prezintă amputație post traumatică 1/3 proximală braț stâng, cicatrice occipito-parietală dreaptă cu alopecie locală, cicatrice omoplat stâng și umăr stâng, tulburare emoțională secundară, dificultăți de autoservire și socializare, deficitul ortopedic fiind  de 70% și putându-se corecta prin protezare definitivă a brațului stâng, pe tot parcursul vieții. Vătămările cauzate produc o multitudine de efecte negative atât la nivel psihologic cât și fizic, fiind necesar un efort considerabil pentru continuarea  celorlalte activități, inclusiv școlare.

Ca atare, față de aceste elemente, tribunalul  a apreciat că suma de 500.000 euro daune morale  este  în deplină concordanță cu soluțiile jurisprudențiale ale instanței supreme naționale și instanței de contencios european.

Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți.

I. Reclamanta, prin reprezentanții legali, a criticat soluția sub aspectul cuantumului daunelor morale și materiale acordate minorei.

Pe aspectul daunelor materiale, s-a arătat că, deși existau suficiente acte medicale și facturi, care dovedeau costurile de protezare, instanța nu a acordat suma maximă permisă de lege (500.000 euro), ci doar  75.761,09 lei.

A fost criticat și cuantumul daunelor morale acordat, susținându-se că minora e stigmatizată din cauza handicapului său și că există riscul accentuării traumei fizice și psihice în timpul adolescenței, precum și faptul că a suferit dureri fizice de intensitate deosebită ca urmare a nenumăratelor intervenții chirurgicale, iar viața sa a fost schimbată în mod dramatic, astfel  încât se impune  majorarea acestora.

II. Pârâta SC X. SA a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii, a  susținut că  în  mod  nelegal  nu a fost reținută culpa comună a autorului accidentului – D. și a victimei C. în producerea consecințelor negative asupra reclamantei, în condițiile în care nu purta centura de siguranță la momentul accidentului, cu încălcarea dispozițiilor art. 97 alin. (1) din Regulamentul privind circulația  pe drumurile publice aprobat prin H.G. nr. 1391/2006.

A fost criticat cuantumul daunelor materiale, întrucât nu s-au anexat și chitanțele de plată, ci doar facturile, precum și cel al  daunelor morale, suma acordată reprezentând o îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia nr. 13/A din 29.01.2016, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC X. SA. A admis apelul declarat de reclamantă, prin reprezentanții săi legali, și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a majorat cuantumul daunelor materiale  la contravaloarea în lei la data plății  a sumei de 132.024 euro.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței privind excepția inadmisibilității, cuantumul daunelor morale și cheltuielile de judecată

.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în primul rând sub aspectul inadmisibilității invocate a acțiunii că, deși potrivit art. 132 C.pen., împăcarea părților înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă, ea nu operează de drept ci  trebuie constată printr-un act procedural, respectiv o rezoluție a procurorului sau o hotărâre judecătorească.

Cum, în speță, împăcarea a fost constatată prin rezoluție a parchetului, instanța de apel a apreciat că este important de determinat care sunt efectele acestui act procedural asupra acțiunii civile în despăgubiri.

În acest sens, au fost avute în vedere dispozițiile art. 22 alin. (1) Cod procedură penală anterior, conform cărora „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.

S-a apreciat, față de prevederile imperative ale textului menționat, care fac referire strictă la

„hotărârea definitivă a instanței penale”

că, în cazul în care procurorul este acela care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv în situația în care se ia act de împăcarea părților), soluția adoptată de el nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât o acțiune civilă având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite prin accident este posibilă, fără a se putea invoca împrejurarea că a intervenit împăcarea părților, câtă vreme ea nu a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal.

În plus, s-a reținut că, potrivit conținutului declarațiilor date de părinți, aceștia au precizat expres că urmează să se judece cu societatea de asigurări pentru despăgubirile civile rezultate în urma accidentului, ceea ce nu echivalează cu o împăcare totală pe latura civilă și cu renunțarea la dreptul de a pretinde  despăgubiri.

Raporturile juridice dintre societatea de asigurare și asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenție, solidaritate care dă dreptul persoanei păgubite prin producerea accidentului de a pretinde, în baza art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubiri, atât de la cel răspunzător

de producerea acestuia cât și direct de la asigurătorul de răspundere civilă.

Un ultim argument avut în vedere de instanță a vizat problema valabilității declarației de renunțare la  daunele morale și materiale, care nu putea fi dată de părinți contrar interesului  superior al minorei, ce  rămâne cu un handicap grav permanent și fără posibilități materiale pentru  protezare pe durata vieții. Prin consecințele sale, acest  act are caracter de dispoziție și pentru a fi valabil trebuia încheiat de reprezentantul legal al minorei, chiar cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, în condițiile în care afectează grav interesul superior al copilului.

Referitor la criticile formulate pe aspectul daunelor materiale prin cele două apeluri

,

s-a constatat, mai întâi, că nu pot fi reținute susținerile pârâtei privind existența culpei comune, a intervenientului forțat D. și a victimei, ca urmare a nepurtării centurii de siguranță.

Astfel, conform art. 97 alin. (1) din H.G. nr.1391/2006, minorii cu vârsta sub 12 ani  sau înălțimea sub 150 cm poartă centuri de siguranță, iar minorii sub 3 ani sunt transportați în dispozitive de reținere  omologate, fiind instituită o obligație în sarcina conducătorului auto care, înainte de a pleca de pe loc, trebuie să se asigure că minora  poartă centura de siguranță și nu în sarcina  unui copil de 4 ani și 5 luni, care nu are  discernământul necesar la această vârstă.

În ceea ce privește cuantumul daunelor materiale, s-a apreciat că se impune majorarea acestuia.

S-a reținut din suplimentul  raportului de expertiză încuviințat în apel, că în urma accidentului rutier care a avut loc la data de 5.04.2010, minora prezintă amputație a  membrului superior stâng în 1/3 superioară a brațului, având un deficit funcțional locomotor de 70 % încadrabil în grad de handicap grav și care se poate corecta prin protezare definitivă a membrului superior stâng pe tot parcursul vieții.

Până la vârsta adultă necesită proteze estetice schimbate la maxim 2 ani, în funcție de modificările anatomice datorate creșterii; intervalul de timp 2012 (anul când s-a recomandat protezare după remodelarea bontului) - 2023 (când va împlini 18 ani) fiind de 11 ani, s-au apreciat necesare circa 5-6 proteze funcționale pentru  această perioadă.

S-a mai reținut  că aceste proteze, asemănătoare  celei folosite de minoră în prezent, nu sunt incluse în pachetul de bază pentru  dispozitivele  medicale destinate recuperării deficiențelor organice sau funcționale, decontate de Casa de Asigurări de Sănătate conform H.G. nr. 400/2014.

Raportat la concluziile Serviciului Clinic de Medicină Galați, la ofertele de prețuri depuse la dosarul cauzei, precum și la împrejurarea că s-a făcut deja dovada achitării cu două ordine de plată a unei prime proteze, iar cu privire la a doua, a fost depusă la dosar factura pro forma din 31.06.2015, în cuantum de 76.464,59, emisă tot de W., Curtea a apreciat că se impune majorarea cuantumului daunelor materiale acordate, care să acopere necesitățile de protezare ale minorei până  la vârsta de 18 ani, în așa fel încât să ducă un mod de viață apropiat de cel normal.

Referitor la următoarele 4 proteze necesare minorei până la împlinirea vârstei de 18 ani, Curtea a avut în vedere noile oferte de protezare depuse la dosar, respectiv: oferta de protezare înaintată reclamantei de către centrul de Protezare și Ortezare Y., emisă la data de 08.01.2016, care stabilește un cost total de protezare de 120.792,92 lei/buc; oferta de protezare înaintată de către SC Q. SRL, emisă la data de 08.01.2016, al cărei preț total de protezare  este  de 98.203,00 lei/buc.

Deoarece  prețurile celor două oferte au fost diferite, s-a  apreciat că soluția optimă este aceea în care se  acordă prețul mediu rezultat în urma comparării ofertelor pe care reclamanta le-a primit de la  furnizorii de dispozitive  medicale, respectiv 109.497,96 lei (120.792,92 lei + 98.203,00  lei = 218.995.92/2 lei).

Având în vedere că potrivit dispozițiilor Normei Ordinului CSA nr. 21/2009 (ordin valabil  la data producerii accidentului) despăgubirile se stabilesc în euro, instanța a dispus obligarea asigurătorului RCA la achitarea despăgubirilor la cursul valutar BNR, valabil la data efectuării plății.

Conform cursului valutar stabilit de BNR pentru data de 22.01.2016 (1 euro = 4.5274 lei), contravaloarea unei proteze s-a reținut a fi de 24.185,61 euro (109.497,96 lei/4.5274 =245.185,61 euro) și ca atare, costul necesar achiziționării celor 4 proteze  funcționale, de 96.742,46 euro (4x 24.185,61 euro), respectiv 437.991,84 lei (109.497,96 lei x 4 = 437.991,84 lei), sumă la care se adaugă costurile  aferente primelor două proteze pentru care există documente justificative (facturi fiscale, ordin de plată, etc).

Așadar, s-a stabilit că totalul costurilor de  protezare până la 18 ani este de 597.726,23 lei (132.024 euro), fiind înlăturată susținerea pârâtului potrivit căreia reclamanta ar trebui să promoveze o acțiune de fiecare dată când trebuie să schimbe proteza, un astfel de demers fiind împovărător pentru minoră și reprezentanții legali.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că nu poate specula cu privire la  evoluția medicinii și la necesitățile de protezare la vârsta adultă, astfel încât a considerat rezonabil să se pronunțe asupra daunelor materiale acordate minorei până la vârsta de 18 ani, urmând ca restul pretențiilor civile pentru perioada maturității să facă obiectul unui  proces ulterior.

Criticile formulate de ambele părți pe aspectul  cuantumului daunelor morale au fost găsite nefondate, considerându-se că au fost corect individualizate.

Astfel, instanța de apel a reținut că prejudiciul moral, consecința negativă, nesusceptibilă de evaluare  pecuniară, care rezultă din lezarea unui drept (în speță, dreptul la integritatea fizică/psihică a persoanei) este măsurat cu oarecare relativitate, ce ține de persoana victimei, de consecințele negative suferite de aceasta în plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă și că pentru stabilirea cuantumului despăgubirii morale, este necesară o analiză în concret a existenței și întinderii prejudiciului, precum și corelarea despăgubirii cu realitatea suferințelor îndurate de victimă.

De aceea, ținând cont și de Recomandarea Consiliului Europei din 1959 de la Londra, care subliniază între altele că principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei, instanța a constatat că au existat și prejudicii morale decurgând din internarea în spital, traumele fizice și psihice suferite, sechele post traumatice care au afectat negativ participarea victimei la viața socială și de familie comparativ cu situația anterioară vătămării.

Întinderea daunelor morale a fost stabilită în raport cu gravitatea vătămărilor produse și cu intensitatea suferințelor cauzate, pentru ca suma acordată cu acest titlu să reprezinte o justă satisfacție acordată victimei pentru prejudiciul nepatrimonial încercat, fără a constitui pentru o sursă de îmbogățire fără justă cauză.

S-a făcut trimitere și la jurisprudența CEDO, conform căreia la aprecierea gradului de atingere a valorilor sociale ocrotite se impune examinarea cazului dedus judecății, avându-se în vedere gravitatea urmărilor, suferințelor fizice și psihice apărute ca urmare a leziunilor suferite. Încălcarea acestor valori generează drepturi și obligații la repararea consecințelor și, chiar dacă s-a statuat că prejudiciul nepatrimonial nu are conținut economic, nefiind vorba de o reparare propriu-zisă, de o repunere în situația anterioară, care nici nu mai este posibilă, daunele morale au menirea de a ușura suferințele fizice și psihice pricinuite victimelor.

Având în vedere că minora a rămas cu un deficit ortopedic de 70% ce trebuie corectat prin protezare pe tot parcursul vieții (conform raportului de constatare medico-legal), durerile fizice intense ca urmare a accidentului, tratamentelor medicale, operațiilor, programului de recuperare, starea sa fizică actuală ireversibilă, sentimentele de frustrare datorate desfășurării unui număr limitat de activități, privațiunilor și restrângerilor pe care acest prejudiciu le provoacă, eforturilor deosebite pe care minora le face pentru remiterea simptomatologiei anxioase, Curtea a  apreciat că suma de 500.000 euro, acordată cu titlu de daune morale este echitabilă și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate  cu dauna suferită.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta, prin reprezentanți legali și pârâta S.C. X. S.A.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția instanței de apel, în primul rând, sub aspectul daunelor

materiale, pretinzând că în mod greșit  a fost limitat cuantumul acestora la suma de 132.024 euro, reprezentând costurile protezării până la vârsta de 18 ani.

Astfel, potrivit art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 21/2009 – în vigoare la data producerii accidentului – în caz de vătămare corporală se au în vedere ca prejudiciu „eventualele cheltuieli  prilejuite de accident, respectiv cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative”.

Rezultă, față de aceste prevederi, că nu se face nicio distincție cu privire la vârsta persoanei vătămate, astfel încât, în lipsă de dispoziție contrară, acordarea acestor cheltuieli este necesară până la momentul la care victima accidentului se recuperează.

În speță, minora a suferit o amputație a membrului superior stâng, având un deficit funcțional locomotor de 70%, încadrabil în grad de handicap grav, și care se poate corecta prin protezare definită pe tot parcursul vieții, astfel încât este îndreptățită acordarea către reclamantă a tuturor cheltuielilor necesare protezării, pe întreg parcursul vieții, în cadrul prezentului proces.

De aceea, în mod greșit instanța de apel a ținut cont de actele medicale și ofertele de protezare doar până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Raportat la speranța medie de viață a femeilor în mediul urban (76 ani) s-a solicitat instanței de recurs să dispună acordarea contravalorii unui număr de aproximativ 12 proteze necesare vârstei adulte, ceea ce înseamnă, luând în considerare cele două  oferte din dosar, o valoare medie de 98.284,96 euro, respectiv de 1.179.416 euro.

Având în vedere însă, că Norma Ordinului CSA nr. 21/2009, conform căreia limita maximă  a daunelor materiale ce pot fi plătite de asigurătorul CSA pentru vătămările corporale, este de 500.000 euro, această  sumă urmează să fie acordată, fiind necesară achiziționării protezelor și corespunzând cheltuielilor viitoare, dar certe, care vor fi efectuate.

Pe de altă parte, s-a arătat că, deși instanța de apel a respins acordarea cheltuielilor reținând, printre altele, că restul pretențiilor civile pentru perioada maturității va face obiectul unui proces ulterior, această statuare vine în contradicție cu un alt considerent conform căruia „ar fi împovărător pentru minoră și reprezentanții legali ai acesteia să promoveze o acțiune de fiecare dată când trebuie să schimbe proteza.”

În privința daunelor morale, s-a susținut că în adoptarea soluției, instanța a ținut seama de  o serie de criterii referitoare la situația reclamantei, care au condus-o la concluzia că suma de 500.000 euro este echitabilă și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate, opinie care este însă incompletă/greșită, motivat tocmai de nenumăratele consecințe negative pe care reclamanta le-a suferit și pe care este nevoită să le suporte întreaga viață.

Reclamanta a suferit o vătămare psihică majoră, fiindu-i afectată viața socială și activitatea școlară, precum și întreaga existență viitoare, iar daunele morale trebuie acordate în raport cu traumele psihice pe care aceasta le-a suferit în urma evenimentului rutier.

Aceste suferințe, cărora le-a fost supusă, s-au repercutat asupra mai multor drepturi ale reclamantei (dreptul la integritate corporală și la sănătate, dreptul de a desfășura activități sociale, economice, culturale, familiale și de agrement), iar prejudiciul moral rezultat din afectarea lor nu poate fi limitat la suma de 500.000 euro întrucât nu acoperă integral prejudiciul moral.

S-a arătat, de asemenea, că afecțiunile fizice și psihice pe care minora le resimte și percepe urmează să se accentueze odată cu creșterea sa, pe perioada adolescenței și a maturității.

Or, toate aspectele de fapt și de drept prezentate dau în căderea instanței de recurs stabilirea cuantumului daunelor morale, în aprecierea căruia trebuie să țină seama de traumele suferite și toate consecințele viitoare.

S-a solicitat ca, urmare a admiterii recursului, să fie acordate daune materiale de 500.000 euro și daune morale în valoare de 2 milioane euro, invocându-se cu titlu de jurisprudență pe aspectul despăgubirilor morale, decizia nr. 1827/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care instanța supremă a stabilit, într-o speță similară, o valoare a danelor morale de 1 milion euro.

În drept, a fost invocat art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

2) Recurenta-pârâtă S.C. X. S.A. a susținut că decizia instanței de apel este nelegală, mai întâi, sub aspectul modalității în care a rezolvat excepția inadmisibilității acțiunii.

Aceasta, având în vedere că în dosarul penal în care intervenientul D. a fost cercetat pentru infracțiunea de vătămare corporală, s-a dat rezoluția procurorului de încetare a urmăririi penale întrucât părțile s-au împăcat, inclusiv pe latură civilă – conform declarațiilor olografe ale reprezentanților legali ai minorei care au precizat că n-au niciun fel de pretenții și că s-au împăcat cu autorul.

Or, este fără tăgadă că reprezentații legali ai minorei au ales, conform art. 15 alin. 2 C.pr.pen. și în baza principiului disponibilității, să-și valorifice pretențiile sub aspect civil în cadrul procesului penal, în care a intervenit împăcarea.

Astfel fiind, reclamanții nu mai au cadrul legal pentru a se adresa cu o acțiune separată în fața instanței civile, întrucât au optat deja (și

electa una via non datur recursus ad alteram

), iar prin declarația dată în faza urmăririi penale au precizat că nu mai au, față de autorul faptei, niciun fel de pretenții de natură penală sau civilă.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 132 C.pen., care permit ca împăcarea să intervină în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire cât și în cea de judecată.

Așadar, împăcarea este un act de dispoziție al persoanei vătămate prin care, implicit, aceasta renunță la dreptul de a pretinde despăgubiri de la autorul faptei ilicite întrucât pentru a înlătura răspunderea penală, împăcarea părților trebuie să fie totală, atât cu privire la latura penală a cauzei cât și cu privire la latura civilă.

În sprijinul acestei interpretări vin și dispozițiile art. 2.223 alin. (1) NCC.

Chiar dacă reprezentanții minorei au precizat, în declarațiile  lor, că urmează să pretindă separat despăgubiri de la asigurător, nu există cadrul legal care să permită părților vătămate să se împace sub aspect civil cu autorul faptei ilicite și să promoveze după aceea acțiunea doar împotriva  asigurătorului, dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 fiind explicite în acest sens (și prevăzând introducerea în proces, ca intervenient forțat, a autorului faptei ilicite, tocmai pentru a-i da acestuia posibilitatea de a se apăra în proces atât în ce privește culpa, cât și în privința cuantumului sumelor pretinse).

Este evident faptul că în ipoteza în care intervenientul forțat nu mai datorează reclamanților niciun fel de despăgubiri, obligația autorului accidentului  fiind stinsă ca urmare a împăcării din faza urmăririi penale, la rândul său, nici societatea X. nu mai este  ținută să răspundă în locul propriului asigurat.

Ca atare, este inadmisibilă acțiunea promovată față de dispozițiile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995, din care rezultă că asigurătorul RCA preia obligația asiguratului numai în limita răspunderii acestuia și numai dacă răspunderea subzistă.

Or, în condițiile în care intervenientul forțat nu mai datorează despăgubiri reclamanților, obligațiile acestuia fiind stinse ca urmare a împăcării părților, pe cale de consecință nici pârâtul –asigurător nu poate fi obligat să plătească despăgubiri reclamanților.

Respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, nu afecta accesul la instanță și dispozițiile art. 6 C.E.D.O. – așa cum se reține în sentința de primă instanță, aspect confirmat implicit prin decizia din apel - întrucât reprezentanții legali ai minorei aveau posibilitatea, în conformitate cu art. 184 C.pen. să declare că nu doresc tragerea la răspunderea penală a autorului faptei ilicite dar își rezervă dreptul de a formula acțiune civilă separată.

De asemenea, în mod greșit a reținut instanța de apel că rezoluția procurorului, prin care s-a luat act de împăcarea părților, nu ar produce  autoritate de lucru judecat, în termenii art. 22 C.pr.pen., câtă vreme aceasta este un act procedural legal, iar împăcarea poate interveni deopotrivă, în faza de urmărire penală și în faza de judecată.

La fel, instanța se contrazice în privința noțiunii împăcării, câtă vreme reține că din punct de vedere legal a intervenit într-adevăr împăcarea, și deci, nu era nevoie de încuviințarea autorității tutelare, iar pe de altă parte, precizează că împăcarea are caracterul unui act de dispoziție și pentru a fi valabilă trebuia încheiată de reprezentantul legal cu încuviințarea autorității tutelare.

În realitate, în acord cu dispozițiile art. 97 și 105 C. fam. (în vigoare la acel moment) nu era necesar ca declarațiile de renunțare la despăgubiri să fie dublate de încuviințarea autorității tutelare, cerută în situația instituirii tutelei, conform art. 113 C.fam.

Nelegalitatea deciziei este dată și de nereținerea culpei comune a autorului accidentului (intervenientul forțat) și a victimei în procedura consecințelor negative și drept urmare, reducerea daunelor materiale și morale.

Aceasta, în condițiile în care a rezultat că minora nu purta centură de siguranță, ceea ce înseamnă că, față de dispozițiile C.fam. (art.97, 98) părinții, în calitate de reprezentanți legali ai minorei și-au asumat în mod conștient riscul producerii unui accident rutier.

De altfel, trebuie observat că responsabilitatea părților în acest caz a fost transferată/încredințată de părinți către bunicii paterni ai minorei, deci și către conducătorul auto (intervenientul forțat).

În astfel de situații trebuie făcută o distincție clară între culpa în producerea efectivă a accidentului – care aparține șoferului – și culpa în producerea consecințelor  accidentului (vătămarea corporală), care în speță aparține atât șoferului cât și  victimei, prin reprezentanții legali părinți/bunici.

Au fost invocate dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr.195/2002, ale art. 97 din Regulamentul privind circulația pe drumurile publice aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, referitoare la obligațiile conducătorilor auto, ale pasagerilor în legătură cu purtarea centurii de siguranță, arătându-se că reprezentanții legali ai minorei aveau obligația să o fixeze în autoturism cu centura de siguranță, ceea

ce nu au făcut.

De aceea, în mod greșit instanța de apel nu a reținut culpa concurentă a victimei, cu consecința diminuării corespunzătoare a despăgubirilor. Pe aspectul unei astfel de culpe concurente și a efectelor reținerii ei în legătură cu modalitatea reparării prejudiciului a fost invocat și art. 1371 alin.(1) NCC.

S-a solicitat ca, urmare a admiterii acestui motiv de nelegalitate, asigurătorul să fie obligat la jumătate din cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de apel – respectiv, 66.012 euro daune materiale de 250.000 euro daune morale.

Criticile formulate au fost încadrate în drept în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.

Prin întâmpinarea depusă la recursul reclamantei, pârâta a susținut caracterul nefondat al criticilor – arătându-se, în privința daunelor materiale, a căror majorare s-a pretins, că suma indicată este una eventuală întrucât nu se pot anticipa nici durata de viață a reclamantei și nici cheltuielile ce urmează a fi efectuate cu protezarea; ele nu se pot anticipa nici în raport cu evoluția industriei ortopedice, care devine tot mai performantă, ceea ce înseamnă că ofertele de protezare vor fi depășite în viitor, ca preț și din punct de vedere tehnic. În privința daunelor morale, cuantumul acestora este stabilit în mod arbitrar de către avocatul părții, iar indicarea ca jurisprudență a unei decizii (nr.1827/2014 a ÎCCJ) care ar fi stabilit un anumit plafon al despăgubirilor  morale este eronată întrucât respectiva decizie a admis recursul pe aspecte de ordin procedural, vizând nesocotirea regulilor devoluțiunii de către instanța de apel.

La rândul  ei, reclamanta a depus întâmpinare la recursul pârâtei arătând, în esență, că în mod greșit susține aceasta, prin criticile formulate, inadmisibilitatea acțiunii, în condițiile în care, în speță, nu s-a renunțat niciun moment la dreptul de a obține despăgubiri de la asigurător, fiind evident că nu și-a ales calea în procesul penal pentru a beneficia de despăgubiri. De asemenea, solicitarea pârâtei, de reținere a culpei comune, este în afara oricărui temei legal, întrucât culpa se apreciază în persoana minorei, în vârstă de 4 ani și 5 luni, situație în care conducătorul auto avea obligația de a se asigura, înainte de a pleca de pe loc, că minora poartă centura de siguranță.

Analizând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, în ordinea impusă de aspectele de nelegalitate pretinse, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul societății-pârâte

deduce judecății, în primul rând, o critică legată de inadmisibilitatea acțiunii promovate, ce are caracter nefondat.

Astfel, susținând că reclamanta (prin reprezentanții ei legali) nu mai avea deschisă calea unei acțiuni civile prin intermediul căreia să pretindă despăgubiri pentru vătămările produse prin accidentul rutier, pârâta-recurentă se fundamentează pe dispozițiile art. 132 C.pen. și pe efectele pe care le produce împăcarea în procesul penal, înlăturând pe de o parte, răspunderea penală și pe de altă parte, stingând acțiunea civilă.

În legătură cu aplicabilitatea acestui text s-a arătat că în speță, reprezentanții legali ai minorei au declarat în faza de urmărire penală că nu au pretenții față de autorul faptei ilicite, că s-au împăcat cu  aceasta și ca atare, nu mai aveau ulterior la dispoziție acțiunea în despăgubiri în fața instanței civile.

Critica este nefondată și ignoră aspectul reținut de instanța de apel din analiza probelor (declarațiile date  de părinții minorei în faza de urmărire penală)  conform cărora aceștia au precizat că în privința despăgubirilor civile urmează să se judece cu societatea de asigurări.

Așadar, fără a se contesta intervenirea unei împăcări care a permis – în condițiile art. 11 lit. c) rap. la art. 10 lit. h) C.pr.pen. –  pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal, trebuie observat care sunt termenii acestei împăcări.

Faptul că o asemenea împăcare trebuie să fie totală și necondiționată – pentru a produce  efectele extinctive de răspundere penală și respectiv, de stingere a acțiunii civile – nu este echivalent  cu un act de dispoziție al părții

pur abdicativ

, situație în care împăcarea s-ar confunda cu renunțarea la pretenții.

În realitate, împăcare este un act bilateral, o convenție din care rezultă termenii înțelegerii părților în legătură cu rezolvarea laturii civile.

Astfel fiind, nu impietează asupra caracterului total și necondiționat al împăcării împrejurarea că s-a arătat cum să fie recuperată  ulterior creanța, respectiv de la asigurătorul autorului faptei ilicite.

Altfel spus, victima rămâne titularul creanței pe care alege să o valorifice față de asigurător iar nu față de asigurat.

Ceea ce apreciază greșit instanța de apel este că această atitudine nu ar echivala cu o împăcare totală, nedistingând termenii convenției, ai înțelegerii pe latură civilă.

În realitate, a intervenit o astfel de împăcare în procesul penal, dar ea a vizat și modalitatea în care creanța va fi valorificată ulterior, prin prezervarea unui drept la acțiune.

Această eroare de interpretare a instanței de apel nu este însă de natură să atragă nelegalitatea  soluției, având în vedere că în continuare, s-a recunoscut existența mijlocului procesual (acțiunea în instanță) care să sancționeze creanța la care victima nu renunțase în contradictoriu cu asigurătorul.

Este greșită susținerea recurentei-pârâte conform căreia, în calitate de asigurător RCA, nu ar trebui să răspundă câtă vreme nu mai poate fi angajată răspunderea intervenientului forțat (în calitate de asigurat) ca urmare a împăcării din dosarul penal.

Așa cum s-a arătat, actul împăcării are la bază convenția între victimă și autorul faptei ilicite și, dat fiind principiul relativității efectelor actului juridic, ele se produc, cu valoare obligatorie, între părțile acestuia.  Înseamnă că aceste efecte ale împăcării îl vizează, în termenii convenției, pe autorul faptei ilicite (asiguratul) iar nu pe asigurător, terț față de înțelegerea părților.

Dimpotrivă, față de acesta din urmă, victima nu a renunțat la dreptul său de creanță, așa încât efectele împăcării nu se pot extinde și asupra asigurătorului, care în condițiile art. 57 din Legea nr. 136/1995, poate fi acționat direct de persoanele păgubite prin producerea accidentelor.

De aceea, consecința pe care a tras-o instanța de apel – chiar în condițiile substituirii în parte a argumentelor potrivit prezentei decizii – în legătură cu subzistența acțiunii civile care să fie îndreptată împotriva asigurătorului, este corectă și conferă caracter legal soluției de respingere a excepției de inadmisibilitate invocate de către pârâtă.

Celelalte aspecte analizate în susținerea soluției asupra aceleiași excepții, chiar dacă eronate, nu se înscriu în motivarea necesară a hotărârii – față de ceea ce se impune analizei cu prioritate, în legătură cu termenii și efectele împăcării – pentru a se putea spune că soluția asupra excepției ar rămâne fără fundament (nu este vorba așadar, de motive decisive, sprijin necesar al soluției, ci de motive indiferente sau supraabundente care puteau lipsi din conținutul considerentelor).

Astfel, este lipsită de pertinență analiza pe care o face instanța de apel în legătură cu efectele autorității de lucru judecat din penal în fața instanței civile, în termenii art. 22 C.pr.pen.

Aceasta, întrucât în speță nu s-a pus problema repercutării în vreun fel a autorității de lucru judecat a rezoluției procurorului – pentru ca instanța să constate lipsa de incidență a dispozițiilor art. 22 C.pr.pen. – ci doar a temeiului acestei ordonanțe dat de împăcarea părților.

Această cauză de încetare a procesului penal nu putea fi negată sub motiv că actul procurorului nu se bucură de autoritate de lucru judecat, verificarea pe care trebuia să o facă instanța civilă fiind în legătură cu efectele împăcării.

La fel, este lipsită de pertinență analiza pe care o face instanța în legătură cu lipsa unei încuviințări prealabile din partea autorității tutelare pentru valabilitatea declarației de renunțate la despăgubiri, câtă vreme nu era vorba de un act de renunțare, ci de unul de împăcare, în condiții care nu afectau interesul copilului, întrucât, așa cum s-a arătat, fusese prezervat dreptul la acțiunea în despăgubiri.

Astfel cum s-a precizat deja, asemenea considerente nu constituie însă explicația necesară a soluției date inadmisibilității acțiunii pentru ca, în contextul înlăturării lor, aceasta să rămână lipsită de fundament.

Pe de altă parte, susținerea pârâtei-recurente în legătură cu aprecierea instanței de apel conform căreia, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, s-ar fi îngrădit accesul la justiție și ar fi fost încălcat art. 6 CEDO, este lipsită de suport, negăsindu-și corespondent în motivarea deciziei.

Celălalt aspect de nelegalitate dedus judecății – privind necesitatea reținerii unei culpe concurente a autorului și victimei are de asemenea, caracter nefondat.

Susținând că victima însăși (minora în vârstă de 4 ani și 5 luni) ar avea o culpă concurentă în producerea consecințelor negative, pârâta arată că această culpă ar consta în aceea că „părinții ca reprezentanți legali ai minorei și-au asumat în mod conștient riscul producerii unui accident prin aceea că nu au cuplat centura de siguranță”.

Raționamentul pârâtei este eronat având în vedere că victima faptei ilicite este un minor fără discernământ, încredințat pe perioada deplasării cu autoturismul bunicilor paterni, sub a căror supraveghe directă se afla.

Astfel fiind, nu se pune problema culpei părinților în supraveghere – și nici, într-o apreciere

exigentă a fundamentului răspunderii părinților, a culpei lor în educație (în speță, eventualele deficiențe în educație ar fi însemnat nefurnizarea către minor a cunoștințelor necesare privind utilitatea și obligativitatea purtării centurii de siguranță, ceea ce este nerealist în legătură cu un copil în vârstă de 4 ani).

În realitate, așa cum recurenta însăși arată, responsabilitatea părinților a fost transferată de aceștia către bunicii minorei, deci și către conducătorul auto (intervenientul forțat).

Ca atare, culpa în legătură cu nesupravegherea și nerespectarea obligației legale referitoare la purtarea centurii de siguranță de către minoră (art. 97 din H.G. nr. 1391/2006, art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002) revine conducătorului auto, cel care a săvârșit fapta ilicită și care, în speță, are calitatea de asigurat.

În privința textelor din Codul familiei, invocate de către recurentă – art. 97, art. 98 – a căror nesocotire de către instanța de apel o pretinde, ele sunt lipsite de pertinență raportat la datele speței și nu demonstrează nelegalitatea soluției, în condițiile în care ele reglementează felul în care se realizează ocrotirea părintească, prin exercițiul egal al drepturilor și obligațiilor părinților față de minori, iar nu modalitatea angajării răspunderii civile atunci când supravegherea copilului este încredințată altei persoane.

În acest context, este lipsită de suport și distincția pe care o face recurenta-pârâtă între culpa în producerea efectivă a accidentului, care ar aparține conducătorului auto și culpa în producerea consecințelor care ar aparține atât șoferului, cât și victimei prin reprezentanții legali – despre care recurenta însăși spune că sunt părinții/respectiv bunicii.

Or, cum s-a arătat, fiind  încredințată supravegherea minorei către bunici, rezultă că în persoana conducătorului auto (bunicul patern) există deopotrivă culpa în producerea accidentului, precum și a consecințelor acestuia.

Ca atare, nu poate fi reținută o culpă concurentă (și a victimei), de natură să ducă la redimensionarea prejudiciului pe care îl are de suportat asigurătorul.

În același timp, dispozițiile invocate din noul Cod civil (art. 2.223, art. 1.371) nu sunt de natură să sprijine recurentei-pârâte nicio critică de nelegalitate, fiind lipsite de incidență în speță, față de data producerii faptei ilicite, anterioară intrării în vigoare a acestuia și de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 („dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite

după

intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”)

Potrivit considerentelor expuse, toate aspectele de nelegalitate deduse judecății, atât cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în despăgubiri, cât și referitoare la culpa în producerea prejudiciului au fost găsite nefondate, recursul pârâtei urmând a fi respins în consecință.

recursul reclamantei

– prin reprezentanții săi legali – se constată următoarele:

Critica referitoare la neacordarea daunelor materiale constând în cheltuieli de protezare necesare cel puțin până la împlinirea vârstei de 76 ani (considerată  ca reprezentând speranța medie de viață a femeilor în mediul urban) este nefondată.

Astfel, pentru a fi supus reparației, un prejudiciu trebuie să aibă caracter cert, ca existență și ca posibilități de evaluare.

Ceea ce solicită însă recurenta-reclamantă este un prejudiciu eventual, bazat pe ipoteze avansate în legătură cu speranța de viață și cu numărul aproximativ de proteze care ar fi necesar vârstei adulte.

În continuare, calculul se bazează pe niște oferte emise de o societate și de un centru de protezare, care corespund însă stadiului prezent al tehnologiei, fără să se poată anticipa – așa cum corect se arată în întâmpinarea depusă de pârâtă – evoluția industriei de ortopedie și ce vor însemna în viitor ofertele și cheltuielile necesare protezării.

Prin critica formulată, recurenta confundă de fapt, prejudiciul viitor, sigur că se va produce și în același timp, posibil de evaluat cu prejudiciul eventual, care nu este susceptibil de evaluare din cauza elementelor de incertitudine în legătură cu determinarea lui.

În același timp, așa cum corect a reținut instanța de apel, reprezentanții minorei reclamante pot solicita despăgubiri în numele acesteia până la împlinirea vârstei majoratului, cât timp este lipsită de capacitate de exercițiu. Ulterior, ea este titulara unui astfel de drept, pe care și-l poate exercita în nume propriu.

Totodată, fiind vorba de un prejudiciu decurgând din vătămarea adusă integrității corporale,

el este oricum supus reevaluării, în funcție de modificările ce pot apărea în starea sănătății victimei, hotărârea judecătorească în această materie având o autoritate de lucru judecat provizorie (pro tempore) cât timp se mențin împrejurările de fapt avute în vedere inițial.

În concluzie, suma avansată de către recurentă (de 1.179.416 euro, redusă prin aplicarea limitei maxime din Ordinul CSA, la 500.000 euro) ca reprezent