ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 351/2015

Decizia nr. 351/2015

Deliberând asupra recursului în casație, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1313 din data de 18 noiembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2013, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie, pe durata prev. de art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a constatat că inculpatul a comis infracțiunea dedusă judecății în stare de recidivă mare postcondamnatorie față de condamnarea la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendare condiționată aplicată prin sentința penală nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008.

În temeiul art. 83 C. pen. din 1969 cu referire al art. 15 din Legea nr. 187/2012, s-a revocat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008 și s-a cumulat aritmetic pedeapsa de 2 ani închisoare cu pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare stabilită prin această hotărâre, rezultând pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pe care inculpatul o va executa în regim de detenție.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție Judecătoria Cluj-Napoca a reținut că, în data de 13 iunie 2012, în jurul orelor amiezii, inculpatul conducea autovehiculul în municipiul Cluj-Napoca, întorcându-se de la o spălătorie spre casă. Pe drum, acesta a acroșat autoturismul, care era staționat într-o parcare de pe marginea carosabilului, provocându-i avarii pe partea stângă. Această stare de fapt a rezultat atât din declarațiile inculpatului date în cursul urmăririi penale și judecății (fila 42 dosar urmărire penală, fila 53 dosar instanță de fond), cât și din declarațiile proprietarului autoturismului avariat, martorul B. (fila 39 dosar urmărire penală, fila 67 dosar instanță de fond).

După aproximativ o oră, la fața locului a sosit un echipaj de poliție, care a constatat că inculpatul era sub influența băuturilor alcoolice. Acesta a refuzat să se supună testării cu aparatul alcooltest, conform procesului-verbal aflat la fila 4 dosar urmărire penală și a celui aflat la fila 5 dosar urmărire penală, în acesta din urmă consemnându-se și faptul că inculpatul a refuzat categoric să consemneze declarația ori să dea detalii cu privire la evenimentul rutier și la consumul de băuturi alcoolice.

Ulterior, inculpatul a fost condus la Clinica Cluj-Napoca, unde i-au fost recoltate două probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta având un comportament violent fizic și verbal în incinta unității de primiri urgențe, fapt pentru care lucrătorii de poliție au fost nevoiți să îl încătușeze, după cum rezultă din raportul întocmit de organele de poliție aflat la filele 5-6 dosar urmărire penală.

Rezultatele analizei probelor de sânge au fost consemnate în buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie din 14 iunie 2012 întocmit de Institutul Medico-Legal Cluj-Napoca (fila 32 dosar urmărire penală), conform căruia inculpatul avea o valoare de 2,85 g/%o alcool pur în sânge la ora primei recoltări (15:20), respectiv 2,65 g/%o alcool pur în sânge la ora celei de a doua recoltări (16:20).

În buletinul de examinare clinică însoțitor al prelevării probelor biologice în vederea determinării gradului de intoxicație etilică (fila 34 dosar urmărire penală) s-a consemnat, pe baza declarației inculpatului, că acesta ar fi consumat 200 ml ... în intervalul orar 14,00-14,50.

Pe parcursul urmăririi penale inculpatul nu a recunoscut fapta săvârșită și a susținut că a consumat băuturi alcoolice doar ulterior producerii accidentului, afirmând inițial că după coliziune s-ar fi deplasat într-un bar din apropiere, barul ..., pentru a-l căuta pe proprietarul mașinii pe care o avariase, unde ar fi consumat mai multe pahare de 100 ml cu vodcă, iar apoi și-ar fi cumpărat de la stația de benzină aflată în Piața ... trei doze cu bere, pe care le-a consumat până la sosirea organelor de poliție (declarație fila 43 dosar urmărire penală). Ulterior, a susținut că nu își amintește cu exactitate cele întâmplate în ziua evenimentului rutier și nu reține ce cantități de alcool a consumat, însă a afirmat din nou că a consumat alcool numai după producerea accidentului (conform declarației de la fila 45 dosar urmărire penală).

În cursul judecății, inculpatul a reiterat cele consemnate în cadrul primei declarații din cursul urmăririi penale, adăugând faptul că ar fi intrat inițial în bar pentru a cere un pix și o foaie barmanului pentru a-și lăsa datele de identificare pe mașina avariată și a băut vodcă pentru că stătea aproape și urma să își lase mașina în parcare. De asemenea, a reafirmat faptul că a băut trei doze de bere cumpărate din benzinărie până la sosirea echipajului de poliție, în prezența martorului B. (filele 53-54 dosar instanță de fond).

Martorul B. a confirmat parțial starea de fapt relatată de inculpat, în sensul că l-ar fi văzut pe acesta consumând bere până la sosirea poliției la fața locului. întrucât martorul a avut declarații oscilante pe parcursul urmăririi penale, susținând mai multe variante ale modului în care s-au petrecut faptele, în special în ceea ce privește felul în care s-a întâlnit cu inculpatul, cantitatea și felul băuturilor consumate de acesta în prezența sa, prin Rechizitoriul nr. x/P/2013 din data de 03 decembrie 2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a dispus disjungerea cauzei în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă. Până la momentul pronunțării hotărârii de către instanța de fond nu s-a început urmărirea penală față de acesta, după cum rezultă din adresa trimisă la dosar de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca (fila 66 dosar instanță de fond).

Martorul propus de inculpat abia în cursul judecății, C., este proprietarul localului, iar acesta a declarat că își amintește că în urmă cu aproximativ doi ani și jumătate, în luna mai, pe la amiază, inculpatul a intrat în bar și i-a cerut o foaie și un pix pentru a trece un număr de mașină, după care a consumat 4-5 pahare de vodcă în decurs de o oră, o oră și ceva. De asemenea, a afirmat că inculpatul nu părea beat când a intrat în bar, însă era băut când a părăsit localul (fila 69).

Cu valoare de principiu, în vederea garantării principiului aflării adevărului consacrat de prevederile art. 5 C. proc. pen., instanța de judecată este obligată în virtutea art. 103 C. proc. pen., ca, analizând toate probele administrate pe parcursul procesului penal, să le rețină doar pe cele care reflectă adevărul judiciar, acestea neavând o valoare dinainte stabilită.

Declarațiile suspectului/inculpatului în actuala reglementare sub aspect probator, sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, N.C.P.P. nemaiprevăzând o dispoziție explicită din care să rezulte că acestea au o valoare probantă condiționată, însă, cu toate acestea, aceste mijloace de probă trebuie să se coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză. De asemenea suspectul/inculpatul poate reveni ulterior și să retracteze o declarație în tot sau în parte, însă numai în mod justificat și motivat.

Or, raportat la ansamblul materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, instanța de fond a apreciat că declarațiile succesive date de inculpat pe parcursul procesului penal au fost inconstante, tară însă ca inculpatul să poată explica în mod verosimil diferitele neconcordanțe existente între susținerile sale. În acest sens, s-a constatat că la întrebarea procurorului „Cum va puteți explica faptul că în buletinul de examinare clinică apare consemnat de către medicul specialist, însă conform declarației dvs., faptul că ați consumat 200 ml ...?" inculpatul a precizat că „am răspuns aiurea pentru ca eram supărat pe polițiști că nu mă lăsau să fumez", cu toate că știa prea bine consecințele juridice ale unui asemenea răspuns.

Or, pentru a avea valoarea juridică de a reflecta adevărul judiciar declarațiile inculpatului trebuie să respecte exigența de a fi sincere și constante pe parcursul procesului penal, însă atâta timp cât acestea au prezentat versiuni diferite a aceleiași împrejurări, acestea nu se pot reține ca apte a satisface exigențele textului de lege mai sus menționat, întrucât pe de o parte, declarațiile unei persoane reprezintă poziția sa în procesul penal, care trebuie să fie unitară iar, pe de altă parte, într-o asemenea situație nu se mai poate aprecia că declarațiile se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În același sens este de menționat că, chiar daca cei doi martori audiați în fața instanței de judecată au confirmat într-o oarecare măsură poziția inculpatului, acestea trebuie privite cu multă circumspecție sub aspectul veridicității lor, atâta timp cât martorul propus de inculpat abia în cursul judecății, C., a declarat că își amintește că în urmă cu aproximativ doi ani și jumătate, în luna mai, pe la amiază, inculpatul a intrat în bar și i-a cerut o foaie și un pix pentru a trece un număr de mașină, după care a consumat 4-5 pahare de vodcă în decurs de o oră, o oră și ceva, fiind totuși surprinzător cum martorul la mai bine de doi ani de la data faptei si-a adus aminte amănunte relevante cu privire la starea de fapt, în condițiile în care în general trecerea timpului estompează din cunoștințe.

În acest context nu a fost primită solicitarea inculpatului, formulată prin apărătorul ales, de achitare întrucât, în cauză, probele administrate nu ar fi unele certe și obiective de vinovăție, existând un dubiu care ar profita acestuia, atâta timp cât dubiul a fost creat chiar de către declarațiile nesincere și inconstante ale inculpatului.

Este adevărat ca inculpatul se bucură de prezumția de nevinovăție garantată de prevederile art. 4 C. proc. pen., sarcina administrării probelor în procesul penal revenind organelor de urmărire penală (art. 99 C. proc. pen.). Totodată, inculpatului îi este recunoscut dreptul de a nu face nici o declarație în fata organelor judiciare, exercitându-și dreptul la tăcere, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția (art. 88 C. proc. pen.). Cu toate acestea, în cazul în care există probe de vinovăție, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Or, în cauza de față, s-a reținut că faptele și vinovăția inculpatului rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale și cercetării judecătorești, putându-se concluziona astfel pe baza unor probe certe chiar indirecte, legal administrate și convingătoare (cauza Telfner c. Austriei ) că inculpatul este vinovat de comiterea faptei.

În acest fel, instanța de fond a reținut că inculpatul a consumat cel puțin 200 ml de Jagermeister anterior producerii accidentului, întrucât declarația dată în fața medicilor a fost cea mai apropiată de momentul conducerii autovehiculul, iar explicația inculpatului, potrivit căreia ar fi răspuns aiurea deoarece era supărat pe polițiști că nu îl lăsau să fumeze, este neverosimilă și puerilă, astfel că nu a fost reținută. Chiar dacă asupra declarațiilor date de ambii martori audiați în cauză planează un dubiu (în ceea ce îl privește pe B. pentru motivele arătate anterior, iar în privința martorului C., având în vedere faptul că este puțin probabil ca acesta să își amintească atât de multe detalii concordante cu declarația inculpatului după un interval de mai mult de doi ani de la producerea evenimentului, precum și datorită faptului că acesta îl cunoștea pe inculpat anterior acelui moment și s-au mai întâlnit ulterior, iar martorul a fost propus de inculpat doar în cursul judecății), s-a reținut că cel mai probabil inculpatul a consumat băuturi alcoolice și după producerea accidentului, cu intenția de a ascunde faptul că a condus sub influența unor asemenea substanțe, inculpatul fiind conștient de consecințele încălcării și de această dată a normei penale, atâta timp cât anterior suferise o condamnare pentru comiterea unei infracțiuni de aceeași natură. Totuși, indiferent dacă inculpatul a consumat sau nu băuturi alcoolice și ulterior producerii accidentului, până la sosirea echipajului de poliție, efectul juridic al acestei activități este același, după cum se va arăta în continuare la analiza în drept a infracțiunii.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, s-a reținut că, în drept, fapta inculpatului, care, aflându-se în cursul termenului de încercare de 4 ani al suspendării condiționate a executării pedepsei, stabilit prin sentința penală nr. nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008, cu intenție, în data de 13 iunie 2014, în jurul orelor amiezii, a condus autovehiculul în Cluj-Napoca, în timp ce avea în sânge o îmbibație alcoolică de 2,85 g/%o alcool pur în sânge, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969.

Având în vedere că fapta descrisă anterior a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a N.C.P. în data de 01 februarie 2014, iar până la judecarea definitivă a cauzei a intrat în vigoare acest act normativ, instanța trebuie să verifice, potrivit art. 5 N.C.P., care este legea penală mai favorabilă în acest caz concret. Analizând în mod global cele două reglementări, în baza art. 5 N.C.P. coroborat cu Decizia Curții Constituționale nr. 165/2014, potrivit căreia dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, s-a constatat că nu există diferențe notabile între reglementarea anterioară și cea actuală.

Chiar dacă, potrivit vechii reglementări, infracțiunea săvârșită de inculpat era pedepsită cu pedeapsa închisorii între unu și cinci ani (art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002), iar în baza N.C.P. (art. 336 alin. (1)) limitele speciale de pedeapsă s-au menținut, cu adăugarea pedepsei alternative a amenzii, întrucât instanța în concret nu se va orienta spre pedeapsa amenzii, s-a reținut că această diferență nu este determinantă în stabilirea legii penale mai favorabile.

De asemenea, în cazul concret al inculpatului s-a impus revocarea beneficiului suspendării condiționate acordat printr-o hotărâre anterioară, iar legea de punere în aplicare a N.C.P. (Legea nr. 187/2012) obligă la aplicarea revocării din vechea reglementare, care la rândul ei impune ca pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune, aflată în stare de recidivă postcondamnatorie față de infracțiunea anterioară, să se cumuleze aritmetic cu pedeapsa aplicată pentru prima infracțiune. Pentru aceste motive, văzând dispozițiile art. 3 din N.C.P., care reglementează principiul activității legii penale, potrivit căruia legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se afla în vigoare, prezentei infracțiuni i s-a aplicat legea sub imperiul căreia a fost săvârșită, anume C. pen. din 1969.

Art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 prevede următoarele: conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material îl constituie conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, toate aceste elemente fiind prezente în cauză. Astfel, inculpatul a condus autovehiculul proprietate personală, în Cluj-Napoca, acesta fiind un drum public, în condițiile în care atât anterior, cât și ulterior producerii accidentului reținut la starea de fapt, a consumat băuturi alcoolice care au determinat o alcoolemie de 2,85 g/%o la ora 15:20, respectiv 2,65 g/%o la ora 16:20, conform buletinului de analiză toxicologică-alcoolemie (fila 32 dosar urmărire penală).

Raportat la faptul că din probele administrate a reieșit că inculpatul a consumat băuturi alcoolice și după conducerea autovehiculului, respectiv între momentul producerii accidentului și momentul recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 78 din O.U.G. nr. 195/2002. Astfel, conform alin. (1) al acestui articol, conducătorului de autovehicul sau tramvai, instructorului auto (...) le este interzis consumul de alcool sau de substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora după producerea evenimentului și până la testarea concentrației alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice. Alin. (2) al aceluiași text statuează că în situația în care nu sunt respectate dispozițiile alin. (1), se consideră că rezultatele testului sau ale analizei probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului, a instructorului auto sau a examinatorului respectiv în momentul producerii accidentului.

Așadar, ulterior producerii accidentului, inculpatul avea obligația de a nu consuma băuturi alcoolice până în momentul recoltării probelor biologice. Nerespectând acest lucru, în temeiul textului legal menționat, se consideră că rezultatul analizei probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului în momentul producerii accidentului, astfel că în acest caz nu are relevanță faptul că o parte din cantitatea de alcool a fost consumată de inculpat ulterior producerii accidentului. De altfel, este normal ca o persoană care a condus sub influența băuturilor alcoolice să nu poată fi exonerată de răspundere în condițiile în care alege să consume astfel de substanțe și după săvârșirea accidentului, sperând că se va considera că rezultatul analizei nu reflectă starea sa în momentul conducerii autovehiculului. În plus, această situație nu se mai poate regăsi în cazul unor astfel de infracțiuni săvârșite ulterior intrării în vigoare a N.C.P., întrucât momentul la care se raportează concentrația de alcool în sânge potrivit acestui act normativ este cel al prelevării mostrelor biologice, eliminându-se în acest fel orice diferențe în ceea ce privește concentrația de alcool în sânge care ar fi putut apărea între momentul conducerii efective a autovehiculului și momentul recoltării probelor biologice.

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, instanța a reținut că inculpatul a acționat cu intenție indirectă, așa cum este aceasta prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. din 1969, întrucât a prevăzut faptul că prin acțiunea sa pune în pericol siguranța circulației pe drumurile publice și, deși nu a urmărit acest lucru, a acceptat posibilitatea producerii lui.

În vederea unei juste individualizări a pedepsei ce se va aplica instanța a avut în vedere în mod plural criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, respectiv limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârșite și persoana infractorului. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este, conform art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, închisoarea între unu și cinci ani. În ceea ce privește gradul de pericol social al faptei săvârșite, s-a constatat că acesta este unul ridicat, datorită faptului că îmbibația alcoolică din sânge a inculpatului la momentul prelevării probelor biologice era de peste trei ori mai mare decât limita de 0,8 g/l alcool pur în sânge prevăzută de lege penală. In această împrejurare, inculpatului îi era imposibil să fie în plenitudinea aptitudinilor fizice și psihice, avea o viteză de reacție scăzută și simțuri diminuate, care îl împiedicau în mod obiectiv să răspundă prompt la situațiile periculoase din trafic, astfel că, prin acțiunea sa, inculpatul a pus în primejdie atât siguranța sa, cât și pe aceea a celorlalți participanți la traficul rutier, cu atât mai mult cu cât conducerea sub influența băuturilor alcoolice a fost săvârșită pe un drum public intens circulat și la o oră la care traficul este aglomerat.

Cu privire la persoana infractorului, s-a reținut că acesta are vârsta de 41 de ani, nu are un loc de muncă și are antecedente penale, constând în condamnări pentru infracțiuni la regimul circulației rutiere și vătămare corporală din culpă, ceea ce relevă perseverența infracțională a inculpatului, precum și faptul că pedepsele aplicate anterior nu și-au atins scopul represiv. De asemenea, atitudinea inculpatului pe parcursul urmăririi penale și a judecății a fost nesinceră, el nerecunoscând săvârșirea faptei. De altfel, ulterior producerii accidentului, inculpatul a fost recalcitrant, a avut un comportament violent fizic și verbal în incinta unității de primire urgențe, unde a fost dus de echipajul de poliție pentru recoltarea de probe biologice, astfel că lucrătorii de poliție au fost nevoiți să îl încătușeze.

Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, constatând că fapta există, a fost săvârșită de inculpat și constituie infracțiune în sensul art. 15 C. pen., îndeplinind condițiile de tipicitate, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., instanța a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană având o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., apreciind că această pedeapsă va constitui un avertisment suficient pentru inculpat de a nu mai săvârși fapte cu caracter penal în viitor și care corespunde sub aspectul naturii și cuantumului scopului sancționator și preventiv (special și general) prescris de prevederile art. 3 din Legea nr. 254/2013, dar și dublului caracter al acesteia, cel coercitiv și cel corectiv.

De asemenea, în temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969, anume dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, ca pedeapsă accesorie, pe durata prev. de art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969. Astfel, pe de o parte, conform art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969, condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor de mai sus, iar, pe de altă parte, acest lucru se impune datorită gravității faptei săvârșite, care creează o incompatibilitate morală și juridică cu calitatea de ales în cadrul autorităților publice sau în funcții elective publice.

Din analiza fișei de cazier a inculpatului (fila 60 dosar instanță de fond) a rezultat că prin sentința penală nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008, acesta a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat în condițiile art. 81, 82 C. pen. din 1969, stabilindu-se un termen de încercare de 4 ani, pentru săvârșirea faptei prev. de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002. Astfel, având în vedere că infracțiunea din prezenta cauză s-a săvârșit în intervalul de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii menționate până la împlinirea termenului de încercare al suspendării condiționate, s-a constatat existența stării de recidivă mare postcondamnatorie prev. de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, față de condamnarea la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendare condiționată aplicată prin sentința penală nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău definitivă la data de 01 noiembrie 2008.

Având în vedere cele arătate mai sus, s-a constatat incidența art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, potrivit căruia regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de C. pen. din 1969. Dispoziția tranzitorie expusă obligă la aplicarea regimului prevăzut de C. pen. din 1969 în ceea ce privește revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, astfel că s-a făcut aplicarea art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969. În consecință, reținând că în cursul termenului de încercare de 4 ani al suspendării condiționate a executării pedepsei, stabilit prin sentința penală nr. 320/17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008, inculpatul a săvârșit infracțiunea din prezenta cauză (întrucât termenul de încercare urma să se împlinească la data de 01 noiembrie 2012, iar infracțiunea din prezenta cauză a fost comisă la data de 13 iunie 2012), instanța a revocat suspendarea condiționată și a dispus executarea în întregime a pedepsei de 2 ani închisoare alături de pedeapsa de 1 an și 6 luni stabilită prin sentință, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare în regim de detenție.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata suinei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel. în termen legal, inculpatul A., criticând soluția primei instanțe ca nefiind temeinică și legală.

În motivarea apelului său, inculpatul a învederat faptul că se impune achitarea sa, întrucât nu s-a probat indubitabil că ar fi consumat băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan, declarațiile sale fiind constante, în sensul că ar fi băut după un interval de timp de la acroșajul celuilalt autoturism și până la sosirea organelor de poliție. Această stare de fapt este confirmată și de martorii audiați în cauză, iar, pe de altă parte art. 78 alin. (2) din O.U.G. 195/2002 nu constituie normă de incriminare, nefiind o normă penală, astfel că nu i se poate da eficiență în cauza de față.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale în materie, Curtea de Apel Cluj a reținut următoarele:

În urma administrării în condiții de legalitate și loialitate a unui probatoriu util, pertinent și concludent, instanța de fond a reținut o stare de fapt corectă, conformă cu realitatea.

Astfel, s-a constatat pe deplin dovedită vinovăția inculpatului, care în data de 13 iunie 2014, în jurul orelor amiezii, a condus autovehiculul în Cluj-Napoca, în timp ce avea în sânge o îmbibație alcoolică de 2,85 g/%o alcool pur în sânge.

S-a observat că inculpatul a refuzat să se supună testării cu aparatul alcooltest, conform procesului-verbal aflat la fila 4 dosar urmărire penală și a celui aflat la fila 5 dosar urmărire penală, în acesta din urmă consemnându-se și faptul că inculpatul a refuzat categoric să consemneze declarația ori să dea detalii cu privire la evenimentul rutier și la consumul de băuturi alcoolice, iar, mai apoi inculpatul a fost condus la Clinica Cluj-Napoca, unde i-au fost recoltate două probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta având un comportament violent fizic și verbal în incinta unității de primiri urgențe, fapt pentru care lucrătorii de poliție au fost nevoiți să îl încătușeze, după cum rezultă din raportul întocmit de organele de politie aflat la filele 5-6 dosar urmărire penală.

În acest context, al recoltării celor două probe biologice (prima era de 2,85 g%o iar cea de-a doua de 2,65 g%o, fiind evident că alcoolemia se afla în descreștere raportat la momentul conducerii în trafic), exista posibilitatea ca la cererea inculpatului, care încă de la început a negat consumul de alcool anterior coliziunii, să se dispună efectuarea unei expertize de calcul retroactiv al alcoolemiei, probă ce nu a fost însă solicitată în cauză, întrucât ar fi fost în dezavantajul inculpatului.

Apoi, susținerile inculpatului referitoare la consumul ulterior de alcool, s-au dovedit a fi nesincere și corect înlăturate de către instanța de fond.

Pentru a conchide astfel, Curtea de Apel Cluj a avut în vedere faptul că inculpatul a refuzat să dea o declarație olografă și să semneze procesul-verbal de constatare, a declarat însă în fața medicului că a consumat circa 200 ml ..., fapt consemnat în buletinul de examinare clinică, iar declarațiile sale ulterioare, după un an de la producerea evenimentului, nu au fost nici constante, existând diferite neconcordanțe între acestea și, pe de altă parte, nici confirmate de restul probelor administrate în cauză; depoziția martorului C., propus doar în cursul cercetării judecătorești este vădit subiectivă și dată pro causa și deci, corect înlăturată de către prima instanță, la fel și depoziția martorului B., care a confirmat parțial starea de fapt expusă de inculpat, dar care a avut o poziție oscilantă în cursul procesului penal, ceea ce condus la disjungerea cauzei cu privire la acesta și cercetarea sa sub aspectul comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Față de cele de mai sus, s-a apreciat că în cauză este dovedită dincolo de orice dubiu vinovăția inculpatului, acesta nefiind la prima confruntare cu legea penală, potrivit fișei de cazier judiciar, fiind condamnat pentru abateri de acest gen.

Mai mult, la individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de fond a ținut seama de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, ce constituie legea mai favorabilă în speța dată și a orientat cuantumul pedepsei spre minimul special prevăzut de textul incriminator, motiv pentru care s-a apreciat că nu se impune reducerea acestuia.

Așa fiind, constatând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, prin Decizia penală nr. 584/A/2015 din data de 23 aprilie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/211/2013, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1313 din 18 noiembrie 2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

A fost obligat inculpatul la plata în favoarea statului a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva Deciziei penale nr. 584/A/2015 din data de 23 aprilie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. x/211/2013 a declarat recurs în casație condamnatul A.

Recurentul a criticat decizia, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În acest sens a precizat că, prin Decizia nr. 732/2014 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015) s-a statuat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituțională. Deoarece Parlamentul sau Guvernul nu au pus în acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, a apreciat că acestea și-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale.

A subliniat că neconstituționalitatea unei sintagme din corpul normei juridice nu poate duce la îndepărtarea respectivei sintagme sine die, întrucât textul constituțional nu sancționează decât norma juridică în totalitatea ei, neexistând ca procedeu constituțional sau legislativ dispariția unei „sintagme" din norma de incriminare. Astfel, a considerat că este lipsită de efect întreaga normă juridică și nu doar anumite cuvinte din aceasta. In acest sens a precizat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Prin Încheierea din Camera de consiliu nr. x/RC din data de 22 septembrie 2015, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen. a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație și s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casație, constatăndu-se îndeplinite condițiile de formă prev. de art. 434-437 C. proc. pen.

În acest sens, s-a reținut că recurentul nu contestă situația de fapt, ci solicită o verificare în drept a acesteia, astfel încât recursul poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cererea de recurs în casație fiind admisibilă în principiu.

În raport de aceste considerente, având în vedere că recursul în casație formulat de condamnatul A. nu este vădit nefondat, este întrunit formal cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată împotriva Deciziei nr. 584/A/2015 din 23 aprilie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În continuare, Înalta Curte reține că examinarea cauzei în recurs în casație are o dublă limitare: pe de o parte, dispozițiile ce reglementează soluționarea pe fond a acestei căi extraordinare de atac, pe de altă parte, limitele admiterii în principiu.

În speță, așa cum s-a arătat, inculpatul a invocat cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., ce a fost avut în vedere și la examinarea admisibilității în principiu, așa încât la soluționarea pe fond a recursului în casație vor fi avute în vedere criticile ce se încadrează în dispozițiile legale mai sus-menționate.

Din această perspectivă, examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. și prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casație este nefondat.

Înainte de analiza concretă a criticilor formulate de inculpat, se impun anumite considerații teoretice asupra căii extraordinare de atac recursului în casație:

Eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în privința stabilirii faptelor, fie în ceea ce privește aplicarea legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Potrivit N.C.P.P., recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de „recurs în casație" - Partea specială, Titlul III, cap. V, Secțiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Spre deosebire de recursul reglementat de Codul de procedură penală din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

S-ar putea considera că acest caz de recurs în casație, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014, are întrutotul corespondent în cazurile de recurs ordinar și în soluțiile prevăzute de C. proc. pen. din 1968, respectiv:

- art. 385 pct. 13 - "când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", prin raportare la art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) - soluție de achitare pentru cazul în care, fapta nu este prevăzută de legea penală";

- art. 385 pct. 12 teza I - "când nu simt întrunite elementele constitutive al unei infracțiuni", prin raportare la art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) -soluție de achitare pentru situația în care faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii'.

Însă, noile reglementări, respectiv C. pen. și C. proc. pen. intrate în vigoare la 01 februarie 2014, stabilesc un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, soluția reglementată de art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în vigoare fiind aceea de achitare, pe motiv că .fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege".

Această nouă perspectivă este evidențiată și de modificarea conceptului de "Trăsături esențiale ale infracțiunii". Potrivit noii reglementări, respectiv art. 15 alin. (1) C. pen. în vigoare: "Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o", pe când, conform art. 17 C. pen din 1969: "Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de lege".

Rezultă, așadar, că potrivit art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege".

În concluzie, prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. corespund dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. în vigoare și conferă instanței de recurs în casație posibilitatea de a examina în cadrul cazului de casare mai sus menționat, criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor care vizează vinovăția.

La fel ca și celelalte prevederi legale de reglementare a cazurilor de recurs în casație, și dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putăndu-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Criticile formulate de inculpatul A. cu privire la infracțiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 sunt nefondate.

Recurentul a criticat decizia, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. In acest sens a precizat că, prin Decizia nr. 732/2014 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015) s-a statuat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituțională. Deoarece Parlamentul sau Guvernul nu au pus în acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, a apreciat că acestea și-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale.

A subliniat că neconstituționalitatea unei sintagme din corpul normei juridice nu poate duce la îndepărtarea respectivei sintagme sine die, întrucât textul constituțional nu sancționează decât norma juridică în totalitatea ei, neexistând ca procedeu constituțional sau legislativ dispariția unei „sintagme" din norma de incriminare. Astfel, a considerat că este lipsită de efect întreaga normă juridică și nu doar anumite cuvinte din aceasta. In acest sens a precizat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

În cauză, s-a reținut că, în drept, fapta inculpatului, care, aflându-se în cursul termenului de încercare de 4 ani al suspendării condiționate a executării pedepsei, stabilit prin sentința penală nr. nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008, cu intenție, în data de 13 iunie 2014, în jurul orelor amiezii, a condus autovehiculul, în Cluj-Napoca, în timp ce avea în sânge o îmbibație alcoolică de 2,85 g/%o alcool pur în sânge, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015), cu majoritate de voturi, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituțională. Cu unanimitate de voturi, s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336 alin. (3) C. pen.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că sintagma menționată lipsește de previzibilitate norma de incriminare, în condițiile în care principiul respectării legilor și cel al legalității incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale.

Totodată, s-a reținut că elementul material al laturii obiective a infracțiunii reglementate de art. 336 alin. (1) C. pen. se realizează prin acțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. îmbibația alcoolică este procesul de pătrundere a alcoolului în sânge, consecința fiind provocarea unei stări de intoxicație (alcoolică). Sub aspectul urmării imediate este vorba de o infracțiune de pericol, acțiunea săvârșită punând în primejdie siguranța circulației pe drumurile publice. Fiind o infracțiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective și urmarea imediată rezultă din însăși materialitatea faptei și nu trebuie dovedită.

Îmbibația alcoolică se determină prin analiza toxicologică a mostrelor biologice recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puțin îndepărtat de momentul săvârșirii infracțiunii, care este cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului. Condiția ca îmbibația alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge să existe la momentul prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea infracțiunii la un moment ulterior săvârșirii ei, în condițiile în care de esența infracțiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul săvârșirii lor. Odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispozițiile art. 336 C. pen., astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică. Stabilirea gradului de îmbibație alcoolică și, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcție de momentul prelevării mostrelor biologice, care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârșirii faptei, constituie un criteriu aleatoriu și exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicție cu normele constituționale și convenționale mai sus menționate.

După cum se poate observa, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015), a constatat că doar sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituțională, contrar susținerilor recurentului, care a arătat că s-a constatat neconstituționalitatea art. 336 alin. (1) C. pen. în întregime. Rezultă, așadar, că prin decizia Curții Constituționale nr. 732 din 16 decembrie 2014 nu s-a ajuns la dezincriminarea faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge.

În ceea ce privește dispozițiile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, deși acestea nu sunt prevăzute în C. pen., nu se poate contesta natura de normă penală de incriminare prevăzută de legiuitor într-o lege specială.

La data de 01 februarie 2014, prin art. 121 pct. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, a fost abrogat art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare, care la alin. (1) prevedea următoarele: „Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani."

Prin N.C.P., legiuitorul a incriminat fapta de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, în varianta simplă, în art. 336 alin. (1), potrivit căruia: „Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă."

Reglementând o situație derogatorie de la principiul activității legii penale, art. 4 C. pen. stabilește că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, în acest caz executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetând prin intrarea în vigoare a legii noi.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., prevederile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.

Se observă, așadar, că ipoteza la care se referă aceste dispoziții legale vizează situația când legea nouă preia, în liniile sale generice (în esența sau natura sa), ideea de bază pe care se edificase și în legea anterioară o normă de incriminare, însă modifică forma sub care se prezintă aceasta, la nivelul unor elemente constitutive, iar, în concret, fapta ce formează obiectul acuzației penale sau pentru car