ÎCCJ, decizie (scj.ro #127732)

Răspundere civilă delictuală. Afirmații calomnioase. Atingere adusă demnității, onorarei și reputației unei persoane. Faptă ilicită. Existența unui prejudiciu moral.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

faptă ilicită

-prejudiciu moral

-prejudiciu de imagine

NCC, art. 252 - 253, art. 1357, art. 1349

În stabilirea existenței prejudiciului moral – definit în doctrină și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima - trebuie luat în calcul caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate,

personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi  care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă

.

Astfel, dată fiind natura prejudiciului moral nu era necesar a se proba fără dubiu și fără echivoc împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputație a reclamantului - persoană publică, cu o anumită notorietate și care se bucură de un anumit prestigiu – în contextul în care pârâtul, prin afirmațiile sale cu caracter scandalos și neadevărat, făcute în cadrul unei campanii de denigrare desfășurată la un nivel foarte extins, pe posturi de televiziune și în presă, a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, ”atacul” atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecințe negative în plan moral victimei.

Secția I civilă, decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016

Prin sentința civilă  nr. 1291 din 04.11.2014, pronunțată de Tribunalul  București, Secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul C. și a fost obligat pârâtul la 1.000.000 lei daune morale către reclamant.

Tribunalul a reținut că reclamantul a sesizat inițial organul de cercetare penală pentru efectuarea de cercetări față de învinuitul C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 317 C.pen. În penal, în esență, s-a reținut că, la  6.11.2011, în cotidianul național X., precum și în emisiunea tv a postului de televiziune Y din 5.11.2011, învinuitul C. a afirmat, la adresa petiționarului, că a fost agent SS, că „a omorât evrei", că nu înțelege cum de petiționarul este lăsat în libertate și de ce Mossadul nu intervine pentru a-l elimina". În opinia petiționarului, aceste acuzații deosebit de grave și nefondate au generat la adresa persoanei lui, atât un val de simpatie, cât și un val de proteste și amenințări din partea unor persoane care, luând la cunoștință de afirmațiile numitului C., au început să-l oprească pe stradă, să-i adreseze saluturi naziste" și să profereze „injurii și jigniri" la adresa acestuia și a poporului german. Organul de cercetare penală a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea penală în temeiul  art. 317 C.pen., întrucât faptei îi lipsește latura obiectivă și că ar fi, mai degrabă, întrunite elementele constitutive ale faptei de calomnie dar, acesta este dezincriminată. S-a reținut că făptuitorul C. nu a făcut altceva decât să afirme, în public, anumite fapte sau împrejurări legate de persoana petiționarului care, dacă ar fi adevărate, ar fi de natură a-l expune pe acesta din urmă disprețului public". Pe cale de consecință, în măsura în care petiționarul A. consideră că i-a fost prejudiciată imaginea publică, are la dispoziție o acțiune civilă la instanța competentă, pentru repararea prejudiciului suferit, astfel că, în temeiul art.10 lit. d C.proc.pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Tribunalul, învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, a reținut, pe baza probelor administrate, că pârâtul, însoțit de martorii D. și E., la 5 februarie 2011, s-au prezentat în holul principal al hotelului Z. din Turcia, unde au discutat inițial cu Președintele clubului, căruia pârâtul i-a prezentat oferta privind transferul unui  jucător de fotbal. La un moment dat, Președintele clubului, K., a adus în acest loc public și celelalte persoane din conducerea Clubului Z., pentru a le prezenta condițiile în care se putea realiza transferul, printre aceste persoane aflându-se reclamantul A. și martorul T., în calitate de Director General Adjunct al aceluiași club de fotbal.

Întrucât reclamantul nu a fost mulțumit de oferta făcută de pârât, nu a fost de acord cu încheierea tranzacției respective. În aceste condiții pârâtul, având un temperament coleric, a început să se manifeste zgomotos, i-a adresat reclamantului injurii și cuvinte jignitoare și amenințări de genul: „Lasă că te fac eu!”, discuțiile fiind încheiate în acest moment. Manifestările zgomotoase ale pârâtului au atras atenția publicului din zonă, care a înțeles că este vorba despre un conflict chiar dacă nu toți cunoșteau și înțelegeau limba română. A fost chemată paza hotelului iar pârâtul și echipa sa au fost invitați să părăsească acel local public.

Tribunalul a constatat că numitul K. a acționat în principal, în sensul de-al calma pe pârât și de-al face să tacă, iar martorul T., susține că nu a auzit ca susnumitul să-i fi spus ceva despre situația personală sau familială a reclamantului.

A doua zi, pârâtului și martorului D. nu li s-a permis accesul în același hotel de către personalul de pază, situația fiind determinată de conflictul care avusese loc cu o zi înainte.

Această situație conflictuală petrecută în Turcia, i-a creat pârâtului C. o puternică stare de indignare care l-a determinat să desfășoare în perioada următoare, o adevărată campanie de răzbunare împotriva reclamantului.

În aceste condiții, la 5 noiembrie 2011, pârâtul  a făcut declarații defăimătoare la postul de televiziune, vizând persoana și familia reclamantului. Mai concret, a afirmat: „Nu înțeleg cum acest om, A. este lăsat în libertate! Este agent SS dovedit, a omorât evrei! Fraților, voi nu înțelegeți? Omul acesta a omorât evrei și este liber! Arestați-l! A dat ce a dat prin Germania și îl lasă în pace, dar nu înțeleg ce face Mossadul! Au prins toți agenții de prin America și ăsta stă bine mersi …”.

Reproduceri privind afirmațiile făcute de pârât la postul de televiziune Y, au fost reluate ca „știri de senzație”, într-o serie de publicații precum: O.; U.; S.…..ro și alte publicații sportive. Unele  publicații, cum este S… ro, pe marginea acestor afirmații, au publicat știri senzaționale, cu impact în rândul publicului larg, precum: „Dezvăluire incredibilă a lui C.: A. a fost agent SS”; „Fostul impresar a dat frâu liber unor acuze fără precedent pentru fotbalul românesc, C. susținând că vicepreședintele formației Z., a făcut parte din gărzile de elită ale lui Adolf Hitler, Schultz Staffel, în abreviere SS. De asemenea, vărul lui C. a spus că A. a fost unul dintre cei care au participat la epurarea etnică a evreilor…”

Atât prin notele scrise depuse la dosar, cât și prin interogatoriul său, pârâtul nu a negat aceste afirmații, ci, dimpotrivă, a susținut că afirmațiile pe care le-a făcut, le-a aflat de la colaboratorii și prietenii reclamantului în Turcia, respectiv, de la numitul K., în prezența altor persoane. A susținut că a aflat că reclamantul provine dintr-o familie germană, cu un trecut mai tulbure, iar referitor la colaborările cu organele de securitate, prin afirmațiile făcute la tv, a înțeles să sesizeze organele abilitate ale Statului Român și ale Statului Israel, deși cunoștea aspectul că reclamantul avea doar câțiva ani la data când s-a sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial. A pretins că afirmațiile au fost făcute, mai mult cu privire la trecutul familiei reclamantului, din cele auzite de el în Turcia, la un hotel asupra căruia reclamantul pretindea că are un drept de proprietate și în care era găzduită echipa românească de fotbal Z. Susține că a dorit doar ca reclamantului să i se verifice trecutul și că nu are probleme cu etnia germană a reclamantului. A susținut că a dorit doar să afle cine este acest „om potent”, pe care i l-a prezentat însuși Președintele Clubului de fotbal Z. și care i-a interzis accesul în hotel, lucru care l-a intrigat, deși nu are nici-o altă probă concretă în sprijinul afirmațiilor sale.

Răspunzând întrebărilor instanței, reclamantul a arătat că l-au afectat foarte mult afirmațiile făcute de pârât, atât în ceea ce-l privește pe el personal, cât și familia sa. A pretins că este o persoană cunoscută în România și că în urma afirmațiilor făcute de pârât, de multe ori a fost oprit pe stradă sau în trafic, a fost amenințat și i-au fost adresate apelative precum: „hitleristule”, „ce mai faci hitleristule?”, că există persoane care și în prezent îl sună la telefon, inclusiv noaptea și îl amenință cu aceleași apelative, întrebându-l despre activitatea SS, aceleași întrebări fiindu-i adresate și ginerelui său, care este șef de poliție în localitatea S. din Germania.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu a dovedit situații concrete, în care el sau membrii săi de familie să fie asociați în public, cu persoana sau regimul lui Adolf Hitler, să fie amenințați sau să fie apelați telefonic pe această temă de către persoane necunoscute, însă, datorită gravității afirmațiilor făcute și asocierii persoanei și familiei sale cu fostele unități ”SS”, tribunalul nu a exclus ca astfel de fapte să se fi petrecut, mai ales datorită faptului că, atât reclamantul, cât și pârâtul, se bucură de o anumită notorietate în rândul spectatorilor de fotbal, împrejurări în care se fac cu mai multă ușurință, astfel de afirmații neverificate și chiar fără un suport real.

În consecință, tribunalul nu a exclus „de plano”, astfel de consecințe ale afirmațiilor pârâtului.

Tribunalul a constatat că, chiar și fără astfel de consecințe concrete, având în vedere naționalitatea germană a reclamantului, acuzațiile ferme ale pârâtului pe un post de televiziune și reluate apoi în suficiente publicații media, ca știri de senzație, au fost în măsură să-i cauzeze reclamantului un prejudiciu moral de imagine și suferințe psihice.

Tribunalul a constatat că, în raport de starea de fapt reținută și de data săvârșirii faptei, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1.357 din noul Cod civil, privind condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Cu privire la fapta ilicită a pârâtului, tribunalul a constatat că aceasta este reprezentată de afirmațiile/acuzațiile făcute de pârât fără o justificare legitimă, pe un post de televiziune destinat publicului larg, acuzații care au fost propagate în mass media și care au fost efectiv, de natură să afecteze persoana reclamantului, prin atingerea valorilor sociale, precum: demnitatea, onoarea, reputația, precum și memoria familiei sale.

Prin urmare, fapta prejudiciabilă pretinsă de reclamant există, iar această faptă are un caracter ilicit, fiind încălcate dispozițiile art.252 C.civ., care impun respectul vieții private și al demnității persoanei umane.

Pârâtul a susținut că, atunci când a făcut aceste afirmații/acuzații, s-a bazat pe informațiile pe care i le-ar fi dat colaboratorii reclamantului și în mod special numitul K., care, din motive obiective, nu a putut fi audiat ca martor în cauză.

Tribunalul a apreciat că, chiar reale dacă ar fi fost aceste informații, față de gravitatea lor și de consecințele reale pe care le pot avea cu privire la persoana reclamantului (cetățean german de naționalitate germană), pârâtul nu justifica un drept și un interes legitim să facă astfel de acuzații publice. Dacă pârâtul  ar fi fost determinat de mobilul aflării adevărului istoric în această privință, așa cum s-a invocat, reclamantul avea la îndemână calea sesizării organelor abilitate ale Statului Român și ale Statului Israel să facă astfel de verificări, printr-o petiție care să nu fie adusă la cunoștința publicului până la verificarea aspectelor sesizate și nu avea dreptul să facă el însuși, astfel de acuzații neverificate și fără un suport real și rezonabil.

Nici comportamentul reclamantului din Turcia, în sensul că nu i-a mai permis pârâtului accesul în hotel sau că nu a fost de acord cu condițiile transferului unui jucător de fotbal de la echipa căreia el îi asigura finanțarea, nu justifică o astfel de reacție din partea pârâtului, cu atât mai mult cu cât, probele pe care se bazează pârâtul, nu sunt pertinente și nu s-a dovedit că ar avea vreo acoperire în realitate.

Prin urmare, chiar dacă pârâtului nu i-a fost antrenată răspunderea pentru o faptă penală, din motivele arătate în rezoluția Parchetului, această situație nu exclude răspunderea civilă, care poate interveni chiar și pentru cea mai ușoară culpă.

Așa cum a susținut pârâtul la interogatoriu, acesta a fost conștient de faptul că datorită vârstei pe care o avea reclamantul în perioada celui  de-al doilea Război Mondial (2-3 ani), acesta nu putea fi un colaborator al trupelor SS dar, că a dorit să afle situația familiei acestuia, „care ar fi avut o situație mai tulbure”.

Sursa informației pe care o indică pârâtul (spusele numitului K.) nu este dovedită și nici credibilă și chiar dacă ar fi fost dovedită, nu putea sta în mod rezonabil, la baza afirmațiilor grave, fără nici-o acoperire în realitate.  În realitate, este vorba despre intenția de răzbunare a pârâtului, care, fără să facă o analiză serioasă cu privire la consecințele afirmațiilor sale, a făcut afirmații grave la adresa reclamantului și a familiei sale, astfel că tribunalul apreciază că fapta ilicită a fost săvârșită cu vinovăție de către pârât, care nu și-a cenzurat instinctul de răzbunare sau pretinsul temperament coleric, încât se poate reține culpa cea mai gravă în ceea ce-l privește pe pârât, întrucât, nici celei mai neexperimentate persoane nu i-ar fi permis să facă la adresa altei persoane sau a familiei acesteia

afirmații de genul celor reținute.

Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului, este necesar să fie îndeplinite, pe lângă existența faptei ilicite și a vinovăției sau culpei, existența unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate între acestea și fapta pârâtului.

Tribunalul a constatat că reclamantul a suportat în mod real un prejudiciu de natură nepatrimonială, care constă în atingerea nejustificată legitim, adusă unor drepturi personale, respectiv onoarei, demnității, prestigiului și reputației, precum și memoriei familiei sale.

Asocierea persoanei reclamantului și a familiei acestuia cu colaboratorii regimului hitlerist, cu trupele SS și afirmația că reclamantul ori membrii familiei sale, ar fi omorât evrei, intens mediatizate, faptul că pârâtul nu a făcut nimic pentru a dezminți acuzațiile pe care i le-a adus reclamantului, sunt  prin natura lor, prejudiciabile, astfel că reclamantul a suportat un prejudiciu grav, chiar dacă nu a dovedit aspecte concrete în care să fi fost supus oprobiului public.

Cu privire la cuantumul prejudiciului, tribunalul a avut în vedere gravitatea deosebită a afirmațiilor făcute, rezonanța acestor afirmații în mass-media, care le-a preluat ca pe niște știri senzaționale cu impact imediat în rândul publicului interesat de astfel de senzații și starea de pericol potențial creată în jurul persoanei reclamantului, în condițiile în care există suficiente persoane care sunt dispuse să perceapă ca fiind adevărate afirmațiile care se fac în mod public pe un post de televiziune. Nu în ultimul rând, au fost avute în vedere suferințele psihice suportate de către reclamant, atunci când a văzut și auzit ce acuzații grave i se aduc, ori atunci când a fost nevoit să le explice, cel puțin persoanelor apropiate.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că prejudiciul de 1.000.000 lei cu titlu  de daune morale, invocat de către reclamant, este justificat și rezonabil, astfel că s-a admis acțiunea reclamantului și a fost obligat pârâtul la această sumă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul care, în principal, a invocat faptul că, deși afirmațiile sale jignitoare pot fi încadrate în sfera ilicitului civil, totuși nu a fost dovedită existența unui prejudiciu concret adus reclamantului, astfel încât, în lipsa prejudiciului, nu puteau fi acordate despăgubiri. În subsidiar, apelantul apreciază că despăgubirile sunt exagerate în raport de prejudiciul real suferit de către reclamant.

Prin decizia nr.413/A din 23 septembrie 2015, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul, apreciind că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Prima instanță a reținut în mod corect existența unei fapte ilicite constând în afirmațiile făcute de către pârâtul-apelant în public, la un post de televiziune, pe fondul unor dispune anterioare, afirmații preluate ulterior și de alte publicații și având următorul conținut: „Nu înțeleg cum acest om, A., este lăsat în libertate! Este agent SS dovedit, a omorât evrei! Fraților, voi nu înțelegeți? Omul acesta a omorât evrei și este liber! Arestați-l! A dat ce a dat prin Germania și îl lasă în pace, dar nu înțeleg ce face Mossadul! Au prins toți agenții de prin America și ăsta stă bine mersi ...”.

Cu toate acestea, prima instanță a stabilit în mod greșit că prejudiciul creat drepturilor personale ale reclamantului (onoare, demnitate, prestigiu, reputație și memoria familiei sale), constă în asocierea acestuia cu colaboratorii regimului hitlerist, cu trupele SS, ori în crearea percepției publice că reclamantul sau familia sa ar fi omorât evrei. În realitate, ceea ce a fost mai degrabă o izbucnire colerică a pârâtului, nu era în măsură să nască în mod credibil vreo îndoială cu privire la o presupusă veridicitate a aspectelor susmenționate, afirmațiile fiind în mod vădit neverosimile și neserioase, cu greu putând fi crezute de cineva, cu atât mai mult cu cât vârsta reclamantului făcea imposibilă participarea sa la acțiunile regimului nazist din Germania (reclamantul ar fi avut 2 ani la  sfârșitul celui de-al doilea război mondial).

Aceasta nu înseamnă că nu a existat niciun prejudiciu concret adus reclamantului însă, singurul prejudiciu constă în faptul că prin ieșirea nervoasă a pârâtului și prin manifestarea sa, a reușit practic să îl târască pe reclamant, fără voia acestuia, în zona trivialului și să îl asocieze scandalului public.

Pentru acest prejudiciu, care nu afectează în mod grav reputația, demnitatea și onoarea reclamantului, fiind vădită pentru public lipsa sa de vinovăție și responsabilitate pentru manifestările scandaloase ale pârâtului și faptul că reclamantul este mai degrabă o victimă a temperamentului autorului afirmațiilor ilicite, este suficientă o satisfacție echitabilă de 2.500 de lei alături de recunoașterea, prin prezenta hotărâre, a caracterului scandalos și neadevărat al celor afirmate de către pârât.

Împotriva  deciziei nr.413/A/2015 a Curții de Apel București au declarat recurs reclamantul și pârâtul.

Recurentul reclamant a invocat următoarele motive:

Curtea de apel  a apreciat că prejudiciul a constat doar în aducerea reclamantului, fără voia acestuia, în zona trivialului și scandalului public, încât se impune obligarea intimatului-pârât doar la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de daune morale, sumă apreciată de către instanța de apel ca fiind suficientă pentru repararea prejudiciului.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurentul susține că hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Susține că în noțiunea ”nemotivarea hotărârii” trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Potrivit art. 261 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Recurentul susține că soluției  recurate îi lipsește motivarea, instanța de apel limitându-se doar la a arăta că temeiul reținut de către instanța de fond nu este cel corect și, prin urmare, prejudiciul suferit de reclamant nu este unul mare, impunându-se admiterea doar în parte a acțiunii, la nivelul sumei de 2.500 lei, fără însă a indica motivele care au dus la convingerea instanței, că trebuie micșorat cuantumul pretențiilor.

În măsura în care instanța de recurs va aprecia că hotărârea instanței de apel este motivată, solicită a se observa faptul că aceasta este motivată superficial, pe o jumătate de pagină, ceea ce conduce la admiterea recursului formulat și la modificarea hotărârii atacate.

Recurentul reclamant arată că reținerile instanței de apel nu corespund realității, întrucât prejudiciul creat drepturilor sale personale constă în asocierea acestuia cu colaboratorii regimului hitlerist, cu trupele SS, precum și în crearea percepției publice că el sau familia sa ar fi omorât evrei. Ba mai mult, urmare a acestor afirmații, s-au scris zile întregi în publicații de largă circulație.

Astfel, dauna este consecința oricărei atingeri ilegitime a „drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane" [art. 1349 alin. (1) N.C.C.], un efect negativ al unui comportament anormal, prin aceea că se sfidează, neglijează sau înfrâng drepturile sau interesele unei persoane, consecința efectivă a ruperii echilibrului juridic stabilit de ordinea de drept și impus de justiția comutativă.

Primul element de analizat, respectiv de probat, este dauna ori paguba, cuantificate în ceea ce se numește prejudiciul. Prejudiciul este expresia patrimonială, de jure, a pierderii de facto pe care a înregistrat-o o persoană. Or, s-a făcut dovada, cu depozițiile martorilor audiați, a existenței acestui prejudiciu grav, care constă în atingerea nejustificată legitim, adusă unor drepturi personale ale reclamantului, respectiv onoarei, demnității, prestigiului și reputației acestuia, precum și memoriei familie sale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Potrivit art. 1381 alin. (1) C.civ. "orice prejudiciu dă dreptul la reparație" de unde rezultă că nu interesează natura daunei, întinderea sau importanța ei; din moment ce există o daună, prejudiciul se naște și trebuie reparat. Daunele morale propriu-zise sau pure sunt consecința atingerii directe a unor valori care nu au nici un corespondent patrimonial. Se înscriu în această categorie îndeobște vexațiile aduse conștiinței umane, vieții afective sau identității persoanei. Onoarea, reputația, dreptul la propria imagine, viața particulară, afecțiunea purtată unor persoane definesc ceea ce suntem și ceea ce credem despre noi. Toate sunt subsumate dreptului la viață privată sau pot fi prezentate ca drepturi ale personalității iar  lezarea lor poate să dea curs unei acțiuni în reparație. În acest caz, vorbim despre drepturi morale, fără conținut patrimonial, iar lezarea lor duce nu atât la reparație, cât la compensație bănească din partea celui responsabil. Categoria aceasta de daune pune în lumină importanța deosebirii dintre daună și prejudiciu, întrucât în acest caz va fi vorba de o dauna extrapatrimonială ce va fi compensată patrimonial, când se acordă despăgubiri bănești.

Recurentul reclamant susține  că în mod nelegal instanța de apel a cenzurat și micșorat suma de bani acordată cu titlu de daune morale de către instanța de fond, sumă ce urmează a fi donată asociațiilor care luptă împotriva discriminării.

Astfel, una dintre funcțiile răspunderii civile delictuale o reprezintă cea reparatorie, asigurându-se astfel un echilibru - nu numai patrimonial, între subiecții de drept. La momentul în care echilibrul este rupt, prin comiterea unui delict, victima acestuia poate să ceară restabilirea echilibrului, care va fi în mod just re-stabilit prin obligarea făptașului la reparație, reechilibrându-se balanța dintre victimă și responsabil. Or,  instanța de apel nu a reechilibrat balanța, ba din contră,  încurajează

săvârșirea unor astfel de fapte,  în raport de suma mică la care a fost obligat pârâtul.

Reparația este chiar obiectul raportului de răspundere și se concretizează într-o prestație obișnuită, al cărei scop este acoperirea pagubei suferită de victimă. În cazurile în care sunt de „reparat" drepturi extrapatrimoniale, acestea nu pot fi atât reparatorii, cât estimatorii și arbitrare. Estimatorii, pentru că drepturile civile fără conținut patrimonial nu pot fi prețuite decât cu aproximație, iar reparația lor se prezintă mai degrabă ca un fel de compensație a atingerii lor. Arbitrare, deoarece judecătorul este liber să aprecieze cam cât ar putea valora în bani ceva neevaluabil în bani, iar judecătorul de la fond în mod corect a stabilit că se impunea acordarea în totalitate a sumei de 1.000.000 lei ca urmare a prejudiciului suferit.

Pe de altă parte, răspunderea  joacă și o funcție de reprimare a delictului civil, instituind o pedeapsă civilă. Pedeapsa este tot patrimonială, pierderea bănească suferită de făptuitor ca efect al delictului pe care l-a săvârșit, având funcția de a răscumpăra delictul civil, dar și de a descuraja pe viitor fapte civile ilicite, care aduc atingere unor drepturi extrapatrimoniale.

Funcția reparatorie a răspunderii vine să se reflecte, dar și să justifice, principiul pe care se întemeiază: repararea integrală a prejudiciului care asigură reechilibrarea patrimonială a situației victimei, prin acordarea unui drept la reparație, valoarea pe care o avea patrimoniul său la momentul de dinaintea producerii daunei. Reparația urmărește repunerea victimei în situația juridică pe care aceasta o avea anterior cauzării prejudiciului, o restabilire a unui status quo ante, adică a unei stări de jure identice cu cea preexistentă producerii pagubei. De aceea, se impune ca reparația să fie totală și stabilită la un moment care să nu mai permită nicio deosebire dintre valoarea patrimonială de care beneficia victima înainte de pagubă și valoarea patrimonială de care se bucură victima ulterior reparației. Totul trebuie să se deruleze în așa fel încât producerea prejudiciului să pară doar un eveniment pasager și nefericit, dar de nedecelat după reparație.

Recurentul invocă și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1179/2011), care, referitor la acordarea daunelor morale, statuează principiului judecării în echitate. Astfel, atât instanțele naționale, cât și CEDO, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a consecințelor particulare ale cauzei în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Susține că instanța de apel a nesocotit această jurisprudență.

Recurentul reclamant solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii pronunțate de instanța de apel în sensul majorării daunelor morale la suma de 1.000.000 lei.

Împotriva deciziei civile a formulat recurs și pârâtul, solicitând, în temeiul art. 312 alin.(3) rap. la art.304 pct.9 C.proc.civ., admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său și  schimbării în tot a sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Susține că decizia civilă recurată este nelegală, instanța de apel făcând o greșita aplicare a legii, în sensul că a constatat, în mod eronat, că în cauză ar fi întrunite condițiile cumulative prevăzute de lege pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală. Din această perspectivă, hotărârea pronunțată este nelegală inclusiv prin prisma încălcării textului de lege menționat, în condițiile în care acesta nu este incident speței, prin neîntrunirea tuturor cerințelor normative impuse.

Astfel, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 998 si urm. C.civ., în vigoare la data săvârșirii presupusei fapte ilicite

("Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeală  s-a ocazionat, a-l repara").

În mod nelegal, în soluționarea apelului declarat de pârât, curtea a apreciat că în  cauză  sunt   întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale.

Chiar dacă faptele apelantului pârât (afirmațiile făcute de acesta în public, la adresa reclamantului) au, într-adevăr, un conținut jignitor, putând fi încadrate, din această perspectivă, teoretic, în sfera ilicitului civil, urmează a se constata că săvârșirea unei fapte ilicite nu este suficientă, de plano, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar a se face dovada producerii unui prejudiciu concret dar cauzat de  fapta ilicită.

Prejudiciul, condiție esențială a răspunderii civile delictuale, reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite condiții, a unor simple interese. Este adevărat că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. Relevantă este însă, producerea unei atingeri semnificative a valorilor ce definesc personalitatea umană, în sensul de

consecințe negative efectiv încercate de  "victimă".

De altfel, chiar instanța de apel a precizat în motivare că faptele pârâtului nu au afectat în mod grav reputația, demnitatea și onoarea reclamantului. În cauză, așadar, nu s-a pus problema unei atingeri semnificative a vreunuia dintre atributele esențiale ale persoanei reclamantului care să fi generat, în mod esențial, și o pagubă - respectiv producerea unei suferințe morale a cărei intensitate să facă necesară acordarea unor daune morale, prin raportare, în mod evident, la circumstanțele în care au fost făcute afirmațiile (pe fondul unui conflict mediatic), la persoana celui care a făcut aceste afirmații (fiind de notorietate, pe de o parte, temperamentul mai coleric al apelantului dar si faptul că acesta a devenit cunoscut pentru "dozele sale de exagerare"), la credibilitatea celor imputate prin emiterea în public a afirmațiilor (însuși reclamantul intimat, cu ocazia unei plângeri penale formulate inițial, a declarat în mod expres că "a luat totul ca pe o glumă").

Această împrejurare este susținută și de faptul că, în cadrul procesului civil, reclamantul și-a modificat "strategia" și poziția față de afirmațiile pârâtului. Spre deosebire de cuprinsul plângerii penale formulate anterior, la care a făcut referire în cuprinsul cererii introductive, în care a precizat că, inițial, "a luat totul ca pe o glumă", în acțiunea civilă de față, reclamantul acreditează ideea că a avut de suferit de pe urma acestor afirmații și că această suferință  nu ar putea fi reparată decât prin acordarea de daune morale.

În plus, din materialul probator a rezultat, fără urmă de îndoială, că reclamantul  nu a dovedit aspecte concrete prin care să fi fost supus oprobriului public, afirmațiile pârâtului apelant fiind numai "prin natura lor" prejudiciabile, nu și faptic. Mai mult, declarațiile publice nici măcar nu au fost credibile (prin raportare la cele imputate și la vârsta efectivă a reclamantului) astfel încât, cel puțin, să se creeze aparența unei veridicități a celor afirmate, faptele pârâtului beneficiind, în mod evident, de o doză de exagerare și de subiectivism, pe fondul "conflictului" avut cu reclamantul.

În plus, nu a rezultat, fără dubiu și fără echivoc, împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputație pe care reclamantul intimat pretinde că o are în mediul personal, social și profesional. Dimpotrivă, și în prezent, acesta se bucură de același statut, fiind respectat și apreciat în societate, afirmațiile publice ale apelantului neavând, nici pe departe, impactul negativ reclamat prin acțiunea introductivă. Nu a rezultat nici că anturajul reclamantului ori familia acestuia l-au perceput într-o altă manieră, ulterior afirmațiilor sale publice. Reclamantul nu a probat în nicio manieră, cel puțin rezonabilă, suferințele psihice survenite.

Recurentul mai susține că este cunoscut în spațiul public ca o persoană  colerică, ca o persoană ale cărei afirmații publice au mai degrabă o doza de exagerare și subiectivism, decât o doza de adevăr, sens în care nu ar fi putut provoca, prin fapta sa, prejudiciul de care face vorbire reclamantul.

Prin urmare, gradul infim de credibilitate al celor imputate precum și impactul real și nu potențial al celor declarate, fac inaplicabile dispozițiile care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale, fapta pârâtului - deși în aparență ilicită - neavând aptitudinea concretă de a da naștere în conștiința publicului a unor serioase îndoieli referitoare la persoana față de care se fac respectivele afirmații.

Cauzarea unui prejudiciu moral este necesar a se raporta la totalitatea factorilor în care a fost săvârșită fapta întrucât simpla afirmare în public a unor aspecte, exacerbate sau exagerate, nu poate cauza, de plano, celui vizat, o așa suferință  ca în ipoteza în care afirmația ar fi făcută de o persoană aparent credibilă iar afirmația, prin natura ei, putea fi credibilă sau, cel puțin, plauzibilă.

În condițiile în care nu a existat și nu există o consecință negativă majoră pe plan psihic în ceea ce îl privește pe reclamant, de o astfel intensitate și durată, care să justifice acordarea de daune morale, este evident că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii. Mai degrabă, s-a pus problema unei indignări a reclamantului intimat, atitudine psihică ce nu este, însă, de natură să atragă răspunderea patrimoniala a pârâtului, în condițiile în care acesta a și menționat în fața instanței că, în realitate, nici nu dorește vreo despăgubire materială de la pârât ci, mai degrabă, "caută" o satisfacție morală.

Pentru acordarea daunelor morale, practica judiciară a statuat o serie de criterii obiective, în ipoteza în care cel în cauza dovedește că prestigiul, onoarea, reputația sau demnitatea sa au fost afectate prin fapta pârâtului.

Orice incident de natura celui descris în speță implică, inerent, o stare de indignare, dar aceasta

nu

este suficienta pentru a da dreptul la plata unor despăgubiri, atât timp cât nu sunt afectate valori personale importante, nu sunt cauzate suferințe deosebite, ce nu se justifică în mod rezonabil, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la angajarea răspunderii pentru prejudiciul moral doar în baza afirmațiilor celui interesat. Având în vedere vârsta reclamantului, experiența sa de viață și profesională, este mai mult decât evident că intensitatea cu care au fost resimțite afirmațiile publice nu este una majoră, astfel încât să se justifice acordarea de daune. Pe de altă parte, reluarea repetată în mass media a afirmațiilor făcute de pârât s-a realizat exclusiv pentru a se mediatiza împrejurări "aducătoare de rating", nicidecum pentru o informare a publicului larg cu privire la aspecte aparent reale, împrejurare care ar fi condus în mod evident la punerea la îndoială a moralității/originii persoanei reclamantului.

Astfel, nu orice prejudiciu dă dreptul la o compensație bănească, ci numai cel de o anumită gravitate, în condițiile concrete ale faptului prejudiciabil.

Așa-numita "conformitate a stării de lucruri" a fost analizată și interpretată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin prisma "criteriului adevărului", instanța europeană opinând în mai multe rânduri în sensul permiterii "exagerărilor" dacă acestea, prin raportare la persoana însăși, nu sunt apte a-i aduce o atingere atât de mare încât singura modalitate de restabilire a echilibrului să fie acordarea de daune morale. Judecătorul ar fi trebuit să fie ținut, așadar, de marja de apreciere necesară în astfel de cauze (astfel cum a statuat Curtea Europeana a Drepturilor Omului) și să constate că pârâtul nu a adus o atingere concretă drepturilor și intereselor reclamantului, atingere ce nu poate fi reparată decât prin acordarea de daune morale cu titlu de despăgubire.

Nu în ultimul rând, însuși reclamantul a făcut în public afirmații defăimătoare la adresa pârâtului, imputându-i acestuia o serie de fapte penale neprobate. Nu lipsită de relevanță este și împrejurarea care l-a determinat pe pârât să facă acele afirmații, nefiind vorba de "răzbunare" ci, mai degrabă, de o "replică" la adresa comportamentului reclamantului. Inclusiv această împrejurare ar fi trebuit să fie avută în vedere de către instanță în  analiza în concret a prejudiciului moral cauzat - ca și condiție esențială pentru antrenarea răspunderii, urmând a fi apreciat întregul context în care au fost făcute afirmațiile.

Recurentul mai susține că este evident că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a normelor care reglementează atât antrenarea răspunderii civile delictuale, cât și condițiile cerute de lege pentru ca aceasta să fie incidentă (art.998 si urm. C.civ.), norme în mod evident încălcate. Astfel, Curtea a recurs la textul de lege sus­menționat însă l-a aplicat greșit, încălcându-l, nefiind incident în speță, atâta vreme cât nu au fost întrunite condițiile cumulative cerute de lege pentru condamnarea civilă a paratului la daune morale.

Recursul declarat de recurentul reclamant  este nefondat,  pentru cele ce se vor arăta în continuare

:

Un prim motiv de nelegalitate invocat, atât în fapt, cât și prin indicarea temeiului de drept, îl constituie nemotivarea  hotărârii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Analizându-l,  Înalta Curte constată însă că acesta este nefondat.

În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, potrivit articolului 6 din CEDO, include în esență,

obligația instanțelor de a‑și motiva hotărârile

(hotărârea

Ruiz Torija c. Spaniei

din 9 decembrie 1994, hotărârea

Higgins c. Franței

din 19 februarie 1998 și hotărârea

Hirvisari c. Finlandei

din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (hotărârea

Jokela c. Finlandei

din 21 mai 2002 și hotărârea

Nedzela c. Franței

din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.

Hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât și în drept. De altfel, cât privește situația de fapt, instanța de apel a confirmat că tot ceea ce a reținut prima instanță corespunde realității. De asemenea, ca și prima instanță, instanța de apel a reținut implicit că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale, prin prisma dispozițiilor art. 1357 C.civ., și anume existența faptei, săvârșirea ei cu vinovăție, existența prejudiciului adus unor valori morale ale victimei, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Din moment ce aceste chestiuni, au fost reținute ca și în prima instanță, nu mai era nevoie de o amplă dezvoltare a lor, câtă vreme s-a făcut o astfel de motivare în hotărârea cenzurată în apel.

Instanța de apel, modificând hotărârea sub aspectul întinderii daunelor acordate, doar a

reanalizat existența și întinderea prejudiciului suferit de reclamant și a recuantificat cuantumul prejudiciului, reținând că prima instanță a stabilit în mod greșit că prejudiciul creat drepturilor personale ale reclamantului constă în asocierea acestuia cu colaboratorii regimului hitlerist, cu trupele SS, ori în crearea percepției publice că reclamantul sau familia sa ar fi omorât evrei. Instanța de apel a reținut că, în realitate, ceea ce a fost mai degrabă o izbucnire colerică a pârâtului, nu era în măsură să nască în mod credibil vreo îndoială cu privire la o presupusă veridicitate a aspectelor susmenționate, afirmațiile fiind în mod vădit neverosimile și neserioase, cu greu putând fi crezute de cineva, cu atât mai mult cu cât vârsta reclamantului făcea imposibilă participarea sa la acțiunile regimului nazist din Germania. Instanța de apel, reapreciind întinderea prejudiciului, a motivat că  prejudiciul constă în faptul că, pârâtul a reușit practic să îl târască pe reclamant în zona trivialului și să îl asocieze scandalului public și că acest prejudiciu, nu afectează în mod grav reputația, demnitatea și onoarea reclamantului, fiind vădită pentru public lipsa sa de vinovăție și responsabilitate pentru manifestările scandaloase ale pârâtului și faptul că reclamantul este mai degrabă o victimă a temperamentului autorului afirmațiilor ilicite.

De asemenea, pe baza argumentelor expuse mai sus, a motivat că este suficientă o satisfacție echitabilă de 2.500 de lei, alături de recunoașterea, prin prezenta hotărâre, a caracterului scandalos și neadevărat al celor afirmate de către pârât, acordând deci atât o satisfacție morală, cât și una patrimonială.

Curtea apreciază că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate și netemeinicie  invocate, că a ascultat în mod real concluziile părților și  și-a  prezentat argumentele  principale, care au justificat soluția sa de apreciere că există prejudiciu și de reapreciere a cuantumului prejudiciului,  chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument. Curtea apreciază astfel că au fost respectate dezideratele jurisprudenței CEDO referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești. Obligația  pe care art. 6  o impune instanțelor  naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat  la fiecare argument. Noțiunea de proces echitabil presupune că o instanță națională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse (cauza

Albina c. României

). Întinderea obligației de motivare poate varia în raport  de natura  hotărârii  și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei.

În speță, instanței de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare sau o motivare sumară în expunerea argumentelor care susțin unicul motiv de modificare, reaprecierea cuantumului prejudiciului. Expunerea succintă, concisă, raționamentul juridic clar, chiar dacă a fost expus într-un un număr redus de paragrafe, nu deschide calea recursului pentru acest motiv.

Deși a invocat în drept doar dispozițiile art. 304 pct.7 C.proc.civ., prin argumentele de fapt expuse, recurentul reclamant a criticat soluția instanței de apel și din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului pe care l-a suferit prin fapta săvârșită și cuantumul daunelor care să acopere acest prejudiciu.

Analizând acest motiv, sub aspectul posibilității și obligației instanței de recurs de a-l încadra în motivele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, Înalta Curte apreciază  că acest motiv este unul de netemeinicie, ce nu poate face obiectul controlului în recurs, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expuse limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ.

Motivul nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 – lipsa de temei legal, încălcarea sau aplicarea greșită a legii - deoarece situațiile practice care se încadrează în aceste ipoteze sunt interpretarea și aplicarea eronată a unui text lege, în litera și spiritul său, aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale și invers, aplicarea unei norme juridice ce nu era aplicabilă speței, etc. Or, nu s-au invocat asemenea aspecte. Instanța de apel, aplicând principiul reparării integrale a prejudiciului, a apreciat asupra cuantumului acestuia pe baza circumstanțelor reținute, recurentul reclamant fiind de fapt nemulțumit de modul în care s-a apreciat cuantumul despăgubirilor prin raportare la circumstanțele cauzei. De fapt, recurentul invocă împrejurarea că hotărârea se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 11 din Codul de procedură civilă de la 1864, care însă au fost abrogate prin OUG nr. 138/2000.

Față de toate aceste considerente, recursul reclamantului a fost respins ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul pârât este, de asemenea, nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare

:

Motivul de nelegalitate invocat de recurentul pârât se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul susținând aplicarea greșită a legii întrucât nu sunt întrunite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și anume nu este îndeplinită condiția existentei prejudiciului.

De remarcat, că recurentul face referire la încălcarea dispozițiilor art. 998 C.civ., referindu-se probabil la dispozițiile Codului civil de la 1864, care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, neaplicabil în speță.

Cum corect au reținut instanțele de fond și apel, în raport de starea de fapt reținută și de data săvârșirii faptei, în cauză sunt incidente dispozițiile noului Cod Civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. În cauză sunt aplicabile dispozițiile  art. 1.357 raportat la art. 1349 din noul Cod civil. Deși la originea conflictului a stat o dispută mai veche petrecută în Turcia, prin acțiune reclamantul a imputat săvârșirea faptei de la 5 noiembrie 2011 la postul de televiziune Y, acesta fiind prima apariție, într-un public larg, cu afirmațiile defăimătoare, producătoare de prejudicii de imagine. De altfel, așa cum a reținut instanța de fond, disputa din Turcia s-a soldat cu amenințarea „Lasă că te fac eu!”, fapta ilicită fiind săvârșită în 5 noiembrie 2011, fiind plasată temporal după intrarea în vigoare a noului Cod Civil.

Potrivit art. 1357 din NCC, ”cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.” Potrivit art. 1349 din NCC, ”orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral…..”

Textele de lege sunt aplicabile speței în condițiile în care se dovedește ca sunt îndeplinite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale și anume săvârșirea unei fapte licite, vinovăția (în cea mai ușoară formă - culpa ușoară), prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În esență, recurentul pârât invocă lipsa unui element al răspunderii și anume lipsa prejudiciului, necontestând întrunirea celorlalte elemente ale răspunderii, cu efecte asupra aplicabilității textului de lege incident.

Înalta Curte apreciază că instanțele - de fond și de apel - au apreciat corect că fapta pârâtului a cauzat victimei un prejudiciu, cu mențiunea că instanța de apel a apreciat că prejudiciul nu poate fi evaluat la un cuantum atât de mare față de atingerea efectivă adusă valorilor morale protejate.

Chiar recurentul a recunoscut pe tot parcursul judecații, inclusiv in motivele de recurs, că afirmațiile sale publice și atitudinea sa, au într-adevăr, un conținut jignitor, putând fi încadrate în sfera ilicitului civil.

Potrivit art. 253 alin. (4) din NCC, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale, dintre cele enumerate de art. 252 al aceluiași cod civil, au fost lezate prin săvârșirea unei fapte ilicite, poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Ceea ce este de stabilit în recursul de față  este doar problema existentei unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a fi incident textul de lege invocat, problema întinderii (evaluării) lui fiind o chestiune de apreciere a probelor care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, fiind o problema  de netemeinicie.

Dauna morală sau prejudiciul moral a fost definită/definit în doctrina dreptului și in jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane constau în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane și se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presă ori prin mass-media în general.

Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative. În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul și importanța  valorilor  nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținâ