ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2015

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 22 ianuarie 2008, sub nr. 509/196/2008, reclamanta L.F. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Brăila, primarul Municipiului Brăila și SC Î.T. SA Brăila, solicitând instanței să constate că este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001 și să dispună restituirea imobilului situat în Brăila. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că este fiica defuncților S.S. și S., conform certificatului de moștenitor din 24 noiembrie 1977, că tatăl său a posedat fabrica de decorticat orez „A.”, situată Brăila, aflată în prezent în incinta pârâtei SC Î.T.

SA Brăila iar, în baza Legii nr. 119/1949, fabrica a fost naționalizată. În termenul legal, a depus notificarea înregistrată din 18 noiembrie 1999, adresată Consiliului local al municipiului Brăila care i-a comunicat că cererea a fost înaintată, spre competentă soluționare, pârâtei SC Î.T. SA Brăila. Deși s-a efectuat și o expertiză cadastrală de identificare a imobilului, care îl situează în incinta SC Î.T. SA Brăila, această societatea i-a comunicat că imobilul revendicat pe calea legii speciale nu se află în posesia sa. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 1596 din 5 martie 2008, Judecătoria Brăila a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, Dosarul fiind înregistrat la această din urmă instanță sub nr. 919/113/2008.

La termenul din 4 noiembrie 2008, reclamanta a precizat că înțelege să se judece cu Municipiul Brăila, prin primar, solicitând să nu mai fie citate Primăria Municipiului Brăila și primarul Municipiului Brăila; solicitarea a fost încuviințată de instanța de judecată. Prin întâmpinarea formulată, pârâta SC Î.T. SA Brăila a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție care a fost unită cu fondul. În susținerea excepției, pârâta a arătat, în esență, că A.V.A.S. este singura entitate în măsură să o despăgubească pe reclamantă cu suma de 62.800 lei, astfel că se impune introducerea acestei instituții în cauză. Pe fondul acțiunii, această pârâtă a arătat că imobilul revendicat, respectiv construcția, nu se află în incinta societății și a fost demolată.

În mod eronat s-a ajuns la concluzia că ochiul trei de magazie din Brăila, ar fi același cu fabrica de orez, deținută de părinții reclamantei. Mai mult, reclamanta nu a solicitat o magazie, ci o fabrică de decorticat orez. Or, din analiza actelor atașate notificării și din susținerile reclamantei rezultă fără dubiu că imobilul revendicat se află în incinta SC D. SA Brăila. Pe de altă parte, pârâta a susținut că întrucât este o societate privatizată, care este supusă prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, ci doar la despăgubiri. Pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, nu a formulat întâmpinare, dar a invocat, cu ocazia dezbaterilor, excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 945 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Brăila a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de cele două pârâte; a admis cererea de chemare în judecată, a anulat Dispoziția nr. 16355 din 1 noiembrie 2005 emisă de pârâtul Municipiul Brăila și a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului „M3” din Anexa 1 a raportului de expertiză efectuat de expert V.T., situat în Brăila, în incinta SC Î.T. SA Brăila, în suprafață de 479,95 mp.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Brăila, reprezentat prin primar, că, la data de 1 noiembrie 2005, înainte de formularea cererii de chemare în judecată, pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, a emis Decizia nr. 16355, prin care a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente pentru imobilele preluate în mod abuziv, reclamantei L.F., pentru imobilul situat în Brăila. Constatându-se că imobilul nu a fost demolat, notificatoarea a fost anunțată că notificarea sa a fost înaintată pârâtei SC Î.T. SA Brăila, întrucât imobilul a fost identificat în posesia acesteia.

Această dispoziție nu a fost revocată de către pârâta emitentă, iar, în condițiile în care se solicită restituirea în natură a imobilului revendicat, pentru care s-a stabilit dreptul reclamantei de a încasa despăgubiri, pârâtul Municipiul Brăila are calitate procesuală în cauză. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC Î.T. SA Brăila, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată raportat la dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, prin care au fost declarate neconstituționale modificările aduse alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, modificări care, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul acestui alineat, încălcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Pe fond, tribunalul a reținut că prin notificarea înregistrată din 30 mai 2001, reclamanta L.F., în calitate de moștenitoare a defuncților S.S. și Secilia (astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 1977), a solicitat despăgubiri în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul fabrica de decorticat orez „A.”, situat în Brăila. În susținerea notificării, reclamanta a depus copie de pe certificatul din 11 aprilie 1997, eliberat de Direcția Județeană Brăila a Arhivelor Naționale, din care rezultă că, în registrul „firme” al Camerei de comerț și industrie Brăila, la fila nr. 3, se află menționat jurnalul din 1 iunie 1929, în care s-a adnotat că autorul S.S. exercita comerțul de cojit orezul, cu sediul în Brăila, cu emblema „R.B.” La fila nr. 8 s-a regăsit cererea prin care acesta a solicitat desființarea sediului secundar din Brăila, cu emblema „G.”, rămânând astfel cu F.C.O.

din Brăila, care avea sediul principal al comerțului în exploatare, cu emblema „A.” La fila 22, s-a regăsit declarația de capital din 5 martie 1946, prin care S.S. declara că a învestit în întreprinderea sa un capital de 5 milioane lei, iar la fila 32 s-a regăsit Ordonanța nr. 50 din 21 ianuarie 1948, prin care s-a radiat din oficiu firma S.S., înmatriculată în 1831. Din certificatul din 6 septembrie 1990, eliberat de Primăria Municipiului Brăila, instanța de fond a reținut că, în perioada 1941-1948, S.A.R A. a funcționat în Municipiul Brăila.

Din informarea privind situația unor construcții situate în portul Brăila, a rezultat, urmare verificării arhivei deținute și a matricolelor privind naționalizările efectuate în această zonă, existența următoarelor matricole pe numele S.S.: matricola în care sunt descrise trei ochiuri de magazie din cărămidă, situate în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1948, matricola nr. 7072 cu trei ochiuri de magazie în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1948 și matricola cu patru ochiuri de magazie în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1949 (procese-verbale care au fost depuse la dosarul cauzei).

Astfel, instanța de fond a reținut că imobilul format din patru ochiuri de magazie era deținut în proprietate de S.S., soțul acesteia desfășurând la adresa la care construcția era situată, comerțul cu cojit orez; magazia a trecut în proprietatea statului ca efect al Legii nr. 119/1948, prin care au fost naționalizate întreprinderile economice, astfel cum rezultă din adresa din 29 noiembrie 1999 eliberată de Consiliul local al Municipiului Brăila. Notificarea formulată de reclamantă a fost soluționată prin Dispoziția nr. 16355 din 1 noiembrie 2005, emisă de pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Brăila, în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente pentru imobilele preluate în mod abuziv.

Conform declarației autentificate din 22 februarie 2006, despăgubirile nu au fost încasate de reclamantă. Ulterior emiterii dispoziției, la data de 23 februarie 2006, s-a întocmit un raport de identificare în teren a imobilului din Brăila, constatându-se că imobilul revendicat nu a fost demolat și se află în posesia pârâtei SC Î.T. SA Brăila. Cu adresa din 2 martie 2006 a fost înaintată acestei pârâte notificarea formulate de reclamantă pentru restituirea imobilului situat în Brăila, reclamanta fiind încunoștințată de această împrejurare cu adresa din 2 martie 2006. Deoarece pârâta SC Î.T. SA Brăila nu a soluționat notificarea, reclamanta a dedus judecății cererea de restituire în natură a imobilului revendicat pe calea legii speciale.

A mai arătat prima instanță că atât în expertiza extrajudiciară efectuată de expert V.M., cât și în expertiza judiciară efectuată în cauză de expert V.T., au fost identificate magaziile situate în Brăila, ca fiind situate, în prezent, în incinta sediului pârâtei SC Î.T. SA Brăila. Potrivit concluziilor celor două rapoarte de expertiză, fabrica revendicată de reclamantă corespunde cu adresa Brăila, fiind notată cu „M3” în anexa 1 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert V.T.; aceasta are o suprafață de 479,95 mp.

A reținut tribunalul că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, au fost declarate neconstituționale modificările aduse acestui articol, prin Legea nr. 247/2005, în sensul abrogării sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul acestui alineat, prin raportare la dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 statuează că, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi. Având în vedere că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de către stat (respectiv în baza Legii nr. 119/1948), și prevederile legale invocate, declarate neconstituționale, Tribunalul Brăila a apreciat că susținerile pârâtei SC Î.T. SA Brăila, potrivit cărora reclamanta nu are dreptul la restituirea imobilului în natură ci doar la acordarea de despăgubiri, sunt nefondate. În consecință, a admis cererea de chemare în judecată dispunând restituirea în natură către reclamantă a imobilului revendicat pe calea legii speciale, potrivit identificării făcute prin raportul de expertiză judiciară efectuat de expertul V.T.

Reținând că dispoziția emisă de pârâta Municipiul Brăila, prin primar, nu a fost revocată, deși s-a constatat, ulterior emiterii sale, că imobilul nu a fost demolat și că se află în posesia pârâtei SC Î.T. SA Brăila, tribunalul a dispus anularea acesteia. Cererea pârâtei SC Î.T. SA Brăila de introducere în cauză a A.V.A.S. pentru a fi obligată la plata de despăgubiri către reclamantă, în condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu a fost primită; de asemenea, nu a fost primită nici cererea formulată, prin concluziile scrise, de aceeași pârâtă, de introducere în cauză a A.V.A.S., pentru a fi obligată la plata către pârâtă a sumei plătite de acționarul principal pentru cumpărarea imobilului revendicat de reclamantă, cu motivarea că a fost formulată tardiv, nu a fost motivată în fapt și în drept și nu a fost dovedită.

În plus, aceasta poate fi formulată și pe cale separată. Împotriva sentinței civile nr. 945 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Brăila au declarat apel reclamanta L.F. și pârâta SC Î.T. SA Brăila criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie. Reclamanta a susținut, în esență, că, deși atât din expertiza extrajudiciară depusă la dosar cât și din expertiza efectuată în cauză a rezultat că suprafața imobilului revendicat, fabrica de decorticat orez, situată, în prezent, în incinta SC Î.T. SA Brăila, este de 1.240,27 mp, în mod nejustificat instanța de fond a dispus restituirea în natură doar a suprafaței de 479,95 mp. A solicitat, în consecință, admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul de a se dispune restituirea în natură a suprafeței de teren de 1.240,27 mp.

Pârâta a criticat sentința arătând că a formulat o singură cerere de introducere în cauză a A.V.A.S., prin întâmpinarea depusă la primul termen de judecată la instanța de fond, introducerea în cauză a acestei entități fiind, în opinia acestei părți, esențială în soluționarea cauzei întrucât A.V.A.S. București este singura în măsură să precizeze în mod exact modalitatea în care imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului. A mai arătat că, din probele administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine că imobilul identificat de expert este unul și același cu imobilul revendicat de reclamantă. Pe de altă parte, această apelantă a mai susținut că reclamanta nu a făcut nici dovada faptului că imobilul revendicat ar fi fost, la momentul exproprierii, în proprietatea tatălui său.

Astfel, apelanta-pârâtă a arătat că, anterior exproprierii, imobilul în cauză ar fi aparținut unei societăți la care tatăl reclamantei era doar asociat, astfel că nu îi aparținea acestuia din urmă, exclusiv, în calitate de persoană fizică. Astfel, în extrasul din Tabelul întreprinderilor din București naționalizate conform Legii nr. 118/1948, la nr. 609 apare și întreprinderea A., cu sediul în București; nu rezultă, însă, din acest extras, că la momentul naționalizării, întreprinderea respectivă își mai desfășura activitatea și în Brăila sau că, la momentul naționalizării, imobilul din Brăila mai era în proprietatea acesteia. Conform certificatului din 06 septembrie 1990, emis de Primăria Municipiului Brăila, F.D.O.

situată în Brăila, aparținea Societății Române pentru comerț și industrie A. cu sediul central în București iar S.S. avea doar calitatea de administrator delegat. Pârâta a susținut că, și în situația în care imobilul revendicat s-ar afla în prezent în proprietatea sa, față de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 pot fi acordate doar măsuri reparatorii prin echivalent. De asemenea, pârâta a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. A precizat, în acest sens, că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era o societate cu capital integral privat, astfel încât nu poate fi considerată nici unitate deținătoare, nici entitate învestită cu soluționarea notificării și nu poate fi obligată, în cadrul raporturilor stabilite de Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu.

Împrejurarea că societatea deține un titlu de proprietate asupra imobilului și posesia acestuia nu este de natură a justifica eventuala calitate de pârâtă într-un litigiu promovat pe procedura Legii nr. 10/2001, deoarece nu are calitatea specială prevăzută de acest act normativ. Pârâta a mai susținut că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura de restituire, din această perspectivă acțiunea reclamantei fiind inadmisibilă întrucât nu a fost respectată procedura instituită prin dispozițiile art. 26. În esență, a arătat că, deși societatea nu a emis efectiv o dispoziție de respingere a notificării reclamantei, răspunsul transmis acesteia, prin care i se aducea la cunoștință că imobilul revendicat nu este în posesia SC Î.T.

SA ci în posesia SC D. SA, poate fi calificat ca atare și, prin urmare, reclamanta ar fi trebuit să îl conteste în termen de 30 de zile așa cum prevede textul legal menționat. Au fost reiterate susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 precum și cele referitoare la greșita apreciere a probelor și la greșita reținere a situației de fapt, în sensul că nu s-a făcut dovada identității între imobilul identificat de expert și cel revendicat de reclamant și nici a faptului că, la momentul exproprierii, imobilul s-ar fi aflat în proprietatea autorului reclamantei. Pentru aceste motive, pârâta a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acesteia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ori, după caz, ca inadmisibilă sau nefondată.

Prin Decizia civilă nr. 78 din 07 decembrie 2012, Curtea de Apel Galați a respins apelurile, ca nefondate. Recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 78 din 07 decembrie 2012 a Curții de Apel Galați de pârâta SC Î.T. SA Brăila a fost admis prin Decizia civilă nr. 3411 din 18 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; a fost casată decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a analizat motivele suplimentare de apel formulate de pârâtă, decizia astfel pronunțată fiind dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face imposibil exercitarea controlului judiciar în cadrul recursului.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Galați sub nr. 919/113/2008*. Prin Decizia civilă nr. 108 din 29 septembrie 2014, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta L.F. și de pârâta SC Î.T. SA Brăila împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Brăila. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că nu este fondat apelul reclamantei care vizează întinderea suprafeței de teren pentru care s-a dispus restituirea în natură. Astfel, la baza susținerilor apelantei-reclamante se află răspunsul la obiecțiuni formulat la instanța de fond de expertul V., răspuns în cadrul căruia se precizează că suprafața totală a corpurilor M1, M2 și M3 este de 1.254,70 mp, însă același expert a stabilit, prin expertiza efectuată în cauză, că, fabrica revendicată de reclamantă, corespunzător documentelor grafice prezentate, corespunde doar cu corpul M3 din Brăila, corp a cărui suprafață este de 479,95 mp.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a dispus restituirea doar cu privire la această din urmă suprafață de teren, diferența până la 1.254,70 mp, corespunzătoare corpurilor M1 și M2, nefăcând parte din fabrica A.. Cu referire la apelul pârâtei, curtea de apel a reținut că, sub un prim aspect, apelanta-pârâtă a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era o societate cu capital integral privat, astfel încât nu poate fi considerată ca fiind unitate deținătoare sau entitate învestită cu soluționarea notificării și nu poate fi obligată, în cadrul raporturilor stabilite de Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu.

Împrejurarea că societatea deține un titlu de proprietate asupra imobilului și posesia acestuia nu este de natură a justifica eventuala calitate de pârâtă într-un litigiu promovat pe procedura Legii nr. 10/2001, deoarece nu are calitatea specială prevăzută de acest act normativ. Prin sentința apelată, tribunalul a respins excepția invocată de pârâtă, reținând, în acest sens, dispozițiile Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale. Curtea de apel a apreciat că această excepție a fost corect soluționată, pârâta SC Î.T. SA având calitate procesuală pasivă în cauză. Astfel, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat restituirea imobilului ce a aparținut autorilor ei, imobil care, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, a fost preluat abuziv de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâta a făcut trimitere la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, care, în opinia sa, înlătură aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) din același act normativ. A reținut instanța de apel că, într-adevăr, potrivit textului legal invocat, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, aceste dispoziții fiind aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.

Alin. (3) al art. 29 stabilește, mai departe, că, în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Însă, apelanta - pârâtă omite faptul că, acest text legal a avut, înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, un alt conținut. Astfel, în forma sa inițială art., care avea nr. 27, prevedea că „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.

Așadar, în forma inițială a Legii nr. 10/2001, anterioară modificării survenite prin Legea nr. 247/2005, obligația de a restitui în natură imobilele preluate în mod abuziv intra și în sarcina societăților comerciale integral privatizate, cum este și cazul pârâtei din prezenta cauză, cu condiția ca bunul imobil revendicat să fi fost preluat de stat fără titlu valabil. În perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și data la care a expirat termenul de decădere pentru depunerea notificărilor, conținutul dispozițiilor care reglementau obligația societăților comerciale integral privatizate de a restitui în natură bunurile preluate de stat fără titlu nu a suferit nicio modificare.

Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal au dobândit dreptul la restituirea în natură a bunurilor respective. Prin Decizia nr. 830/2008, dispozițiile art. 29 au fost declarate în parte neconstituționale, Curtea constatând că prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1), au fost încalcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României. În consecință, apelanta-pârâtă - societate comercială privatizată, are calitate procesuală pasivă în cauză, excepția invocată de aceasta nefiind întemeiată.

Cu referire la criticile prin care apelanta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura de restituire, din această perspectivă acțiunea reclamantei fiind inadmisibilă, întrucât nu a fost respectată procedura instituită prin dispozițiile art. 26, instanța de apel a apreciat că nu sunt fondate având în vedere că, odată ce notificarea a fost transmisă apelantei-pârâte spre soluționare, de către Primăria Municipiului Brăila, aceasta era obligată să respecte, la rândul său, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în sensul de a răspunde printr-o dispoziție/decizie.

Or, deși apelanta-pârâtă recunoaște că nu a făcut acest lucru, totuși pretinde ca răspunsul pe care i l-a comunicat reclamantei să fie calificat drept dispoziție de respingere a notificării, în sensul Legii nr. 10/2001, dispoziție care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie contestată de către reclamantă în termenul și cu respectarea procedurii reglementate de acest act normativ. A apreciat instanța de apel că aceste susțineri nu pot fi primite deoarece câtă vreme nu și-a îndeplinit obligațiile impuse de Legea nr. 10/2001, apelanta-pârâtă nu poate pretinde intimatei-reclamante o altă atitudine decât cea pe care aceasta din urmă a înțeles să o adopte. Practic, intimata-reclamantă s-a aflat în fața unui refuz de soluționare a notificării de către SC Î.T.

SA, acesta fiind motivul pentru care s-a adresat direct instanței de judecată. Cum apelanta-pârâtă avea posibilitatea și obligația legală de a emite efectiv o dispoziție de respingere a notificării, dispoziție care ar fi putut fi atacată pe calea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, răspunsul comunicat intimatei-reclamante nu poate fi calificat ca fiind o dispoziție de soluționare a notificării în sensul Legii nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, nu i se poate imputa reclamantei neatacarea acestuia și, implicit nerespectarea procedurii legale de contestare a dispoziției. Pe cale de consecință, excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe acest considerent a fost găsită nefondată.

În ceea ce privește criticile prin care apelanta-pârâtă a susținut că, din probele administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine că imobilul identificat de expert este unul și același cu imobilul revendicat de reclamantă instanța de apel a apreciat că nu sunt întemeiate întrucât toate expertizele efectuate cu privire la imobilul revendicat de reclamantă au stabilit fără nici un dubiu, că fosta fabrică de decorticat orez care a aparținut autorului reclamantei, situată în Brăila, se află în incinta SC Î.T. SA. Expertizele au stabilit că identificarea imobilului corespunde documentelor grafice pentru adresa din strada din Brăila, cu corpul M3, corpurile M1 și M2 fiind magazii de cereale. Astfel, expertiza efectuată în apel de expert B.M.D.

concluzionează că, și în raport de Certificatul emis de C.C.I. București - O.R.C., societatea omonimă „A.” apare ca fiind înmatriculată cu sediul în Brăila, Suprafața măsurată de expert la fosta adresă din Brăila, este de 486 mp iar această construcție se află în administrarea SC Î.T. SA Brăila. Expertul a precizat, în răspunsul la obiecțiunile formulate, că identificarea s-a efectuat prin compararea amplasamentului construcțiilor existente, cu planul din anul 1932 depus la dosar și notat în expertiză ca fiind Anexa 3, cu planul fotogrammetric din anul 1988 (și notat în expertiză ca fiind anexa 2) pentru aceeași zonă și vizualizarea construcțiilor din aceste planuri pe teren.

În ceea ce privește susținerea apelantei - pârâte în sensul că nu s-a fi făcut dovada faptului că, la data exproprierii, imobilul se afla în proprietatea tatălui reclamantei, curtea de apel a reținut că, din copia certificatului din 11 aprilie 1997 eliberat de Direcția Județeană Brăila a Arhivelor Naționale, a rezultat că, în registrul „firme” al Camerei de comerț și industrie Brăila, la fila nr. 3, se află menționat jurnalul din 1 iunie 1929, în care s-a adnotat că autorul reclamantei, S.S., exercita comerțul de cojit orezul, cu sediul în Brăila, cu emblema „R.B.” La fila nr. 8 există cererea prin care acesta a solicitat desființarea sediului secundar din Brăila, cu emblema „G.”, rămânând, astfel, cu F.C.O.

din Brăila, care avea sediul principal al comerțului în exploatare, cu emblema „A.” La fila 22, există declarația de capital din 5 martie 1946, prin care S.S.

declara că a învestit în întreprinderea sa un capital de 5 milioane lei, iar la fila 32 s-a regăsit Ordonanța din 21 ianuarie 1948, prin care s-a radiat din oficiu firma S.S., înmatriculată în 1831. Din certificatul din 6 septembrie 1990 eliberat de Primăria Municipiului Brăila, rezultă că, în perioada 1941-1948, S.A.R A. a funcționat în Municipiul Brăila, iar din informarea privind situația unor construcții situate în portul Brăila, rezultă că, urmare a verificării arhivei deținute și a matricolelor privind naționalizările efectuate în această zonă, pe numele de Secilia Saraga, au fost înscrise următoarele matricole: matricola în care sunt descrise trei ochiuri de magazie din cărămidă, situate în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1948, matricola cu trei ochiuri de magazie în Brăila, conform procesului-verbal 1942, până în anul 1948 și matricola cu patru ochiuri de magazie în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1949 (procese-verbale care au fost depuse la dosarul cauzei).

Este evident, astfel, că imobilul format din patru ochiuri de magazie era deținut în proprietate de Secilia Saraga, soțul acesteia desfășurând la adresa la care construcția era situată, comerțul cu cojit orez; magazia a trecut în proprietatea statului ca efect al Legii nr. 119/1948, prin care au fost naționalizate întreprinderile economice (adresa din 29 noiembrie 1999 eliberată de Consiliul local al Municipiului Brăila). Mai mult, din adresa din 18 mai 2006 a Arhivelor Naționale - Direcția Județeană Brăila, prin care se comunică documentele existente la dosarul firmei individuale „S.S.”, rezultă, de asemenea, că întreprinderea a aparținut autorului reclamantei. În copia extrasului de pe Tabelul Întreprinderilor din București naționalizate conform Legii nr. 119/1948, eliberat la 2 aprilie 1997 de Direcția Județeană a Arhivelor Statului, apar 3 imobile naționalizate în 1948, din care 2 în Brăila și unul în București acestea aparținând lui S.S.

și Secilia. Reclamanta este moștenitoarea acestora, conform certificatului de moștenitor din 24 iunie 1977. Prin urmare, curtea de apel a apreciat că în cauză s-a făcut cu prisosință dovada faptului că la data naționalizării imobilul se afla în proprietatea autorilor reclamantei. Cu privire la restituirea în natură a imobilului revendicat, măsură care, în opinia apelantei-pârâte contravine dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că potrivit textului legal invocat, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, aceste dispoziții fiind aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.

Alin. (3) al art. 29 stabilește, mai departe, că, în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Așa cum s-a arătat și în precedent, acest text legal a avut, inițial, înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, un alt conținut. Astfel, în forma sa inițială art., care avea nr. 27, prevedea că „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.

Așadar, în forma inițială a Legii nr. 10/2001, anterioară modificării survenite prin Legea nr. 247/2005, obligația de a restitui în natură imobilele preluate în mod abuziv intra și în sarcina societăților comerciale integral privatizate, cum este cazul și al pârâtei din prezenta cauză, cu condiția ca bunul imobil revendicat să fi fost preluat de stat fără titlu valabil. În aceste condiții, curtea a apreciat că, în soluționarea cauzei, prezintă importanță valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, acest lucru influențând atât competența de soluționare a notificării cât și natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În raport de valabilitatea titlului statului, era necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a legii și a formulării notificării, atât din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului cât și a Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale. Curtea de apel a apreciat că, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanta avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data formulării notificării, o speranță legitimă de redobândire a imobilului în natură și că modificarea legislativă a reprezentat o ingerință în dreptul de proprietate al acesteia, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu respectă cerința proporționalității între scopul urmărit și mijloacele folosite.

De altfel, așa cum s-a arătat, prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-au încălcat dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. Curtea a reținut că legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea în vigoare.

Prin urmare, legea nouă are ca unic domeniu temporal de acțiune faza inițială de constituire a situației juridice, modificând în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea notificării în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitoare la neretroactivitate. Mai mult, s-a apreciat de către Curtea Constituțională că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia de despăgubiri prin echivalent.

Or, simpla soluționare cu întârziere a notificărilor de societățile comerciale integral privatizate sau chiar și nesoluționarea notificărilor, nu pot fi calificate drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, aflate în situații identice; s-a încălcat astfel și egalitatea în drepturi a cetățenilor, consacrată de art. 16 alin. (1) din legea fundamentală. Prin urmare, în condițiile în care imobilul în litigiu ar fi fost preluat fără titlu valabil, este înlăturată aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma de la data intrării legii în vigoare), neprezentând relevanță întrunirea celorlalte condiții impuse de textul legal.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înțeleg, între altele, imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948. Prin urmare, câtă vreme imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat în baza Legii nr. 119/1948, având în vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, curtea de apel a apreciat că măsura restituirii în natură a imobilului către reclamantă nu încalcă prevederile legale mai sus menționate. Față de modalitatea de soluționare a pretențiilor reclamantei, introducerea în cauză a A.V.A.S. nu se justifică, eventualele pretenții ale pârâtei în raport cu această entitate putând fi solicitate și obținute pe cale separată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins ca nefondat și apelul pârâtei, menținând sentința atacată ca fiind temeinică și legală. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC Î.T. SA, solicitând, admiterea acestuia, modificarea, în parte, a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului său, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată. Recurenta-pârâtă a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, iar în drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea primei critici de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legea nr. 10/2001 privitoare la sfera unităților deținătoare care pot fi obligate la restituire.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că are calitatea de unitate deținătoare, respectiv că sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 deoarece imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Recurenta a susținut că nu are calitate procesuală pasivă având în vedere că, în raport de dispozițiile legii speciale, nu are calitate de unitate deținătoare. Aceasta a evocat prevederile art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001 și a concluzionat că aplicabilitatea art. 29 este condiționată de preluarea cu titlu valabil a imobilului de către stat, condiție care în speță este îndeplinită, neavând relevanță caracterul abuziv al preluării.

A arătat, de asemenea, recurenta-pârâtă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era societate cu capital integral privat și că nu contestă împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv, ci susține că preluarea, deși abuzivă, s-a făcut cu titlu valabil, astfel că nu sunt edificatoare considerentele deciziei de apel referitoare la forma inițială a art. 29 din Legea nr. 10/2001 și la Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale. În opinia recurentei-pîrîte, împrejurarea că ar avea titlu de proprietate și/sau posesia asupra imobilului în litigiu (aspecte pe care le apreciază ca nefiind dovedite în speță), nu sunt de natură să-i confere legitimare procesuală pasivă deoarece nu are calitatea specială cerută de Legea nr. 10/2001.

În plus, în măsura în care pretinde un drept de proprietate asupra imobilului sus-menționat, intimata-reclamantă trebuia să formuleze acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, în vederea comparării titlurilor de proprietate după criteriile de preferabilitate. Or, intimata-reclamantă nu a promovat o asemenea cerere de chemare în judecată (în contradictoriu cu recurenta), ci a înțeles să uzeze de calea specială a Legii nr. 10/2001, care îi dă însă dreptul la numai la „despăgubiri în echivalent”, despăgubiri ce urmează a fi propuse de unitatea publică care a fost implicată în privatizarea SC Î.T. SA, în condițiile art. 29 din actul normativ sus-menționat. În consecință, soluția instanței de apel prin care au fost menținute dispozițiile din sentința apelată de obligare a pârâtei SC Î.T.

SA la restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cererii de chemare în judecată este nelegală, fiind rezultatul unei confuzii între noțiunea de unitate deținătoare prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și persoana juridică ce are proprietatea și posesia actuală a bunului și aceasta deoarece în sensul Legii nr. 10/2001, nu pot avea calitate procesuală pasivă persoanele juridice cu capital integral privat ci numai cele la care statul este acționar. Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că pentru a pronunța soluția de respingere a apelului său, instanța de apel a apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul a fost preluat abuziv de Statul român în temeiul Legii nr. 119/1948.

Prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepța de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și a constatat că abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. Prin urmare, în forma actuală a legii, interesează sub aspectul modalității de restituire (în natură sau prin acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent) dacă imobilul evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, a fost sau nu preluat cu titlu valabil.

A susținut, în continuare, recurenta-pârâtă că din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la Decizia nr 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, rezultă că, prin excepție de la regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 (consacrată expres de art. 7 din Lege), pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. Per a contrario, imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptățite, în aplicarea principiului priorității acestei modalități de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv: preluarea proprietății cu titlu valabil și evidențierea acesteia în patrimoniul unei societăți privatizate cu respectarea dispozițiilor legale. A arătat recurenta-pârâtă că, în ceea ce privește prima condiție, textul citat distinge preluările făcute cu titlu valabil de cele făcute fără titlu valabil, ambele forme de preluare făcând parte din categoria mai largă de „imobile preluate abuziv”.

Invocând o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, (Decizia nr. 2118 din 17 martie 2005), recurenta a susținut, cu referire la actul normativ în temeiul căruia s-a făcut preluarea imobilului de către Statul Român - Legea nr. 119/1948, că preluarea s-a făcut cu titlu valabil atunci când au fost respectate întocmai dispozițiile acelei legi și fără titlu valabil când s-au încălcat înseși prevederile acesteia Distincția arătată prezintă importanță în sfera măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât în cazul preluării abuzive fără titlu, persoanele foste proprietare își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, în vreme ce pentru imobilele preluate abuziv, dar cu titlu valabil, art. 29 alin (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptățită nu are dreptul decât la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 privitoare la restituirea în natură.

Or, în speță, intimata - reclamantă nu a susținut că naționalizarea imobilului s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 119/1948, solicitând doar constatarea calității sale de persoană îndreptățită și restituirea în natură a imobilului, astfel că nu are beneficiul acestei măsuri reparatorii, ci doar dreptul la despăgubiri potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, recurenta-pârâtă a susținut că, fiind o societate privatizată integral cu respectarea dispozițiilor legale încă din anul 1998, și aceasta este îndeplinită. În sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, nu este necesar ca imobilul în sine să fi făcut obiectul actelor juridice încheiate pe parcursul privatizării, ci ca unitatea în patrimoniul căreia se află să fi fost privatizată conform cerințelor legale.

În raport de argumentele expuse mai sus, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, considerând că intimata-reclamantă L.F. are dreptul la restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cererii de chemare în judecată deși, în realitate, aceasta are dreptul doar la despăgubiri ce pot fi propuse de către A.V.A.S., ca instituție publică implicată în procesul de privatizare. Prin cea de-a treia critică de recurs, recurenta-pârâtă SC Î.T. SA a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura de restituire în sensul că s-a apreciat că acțiunea este admisibilă cu motivarea că unitatea deținătoare nu a emis o dispoziție de respingere a notificării; în opinia recurentei, în acest mod i s-a permis intimatei-reclamante să eludeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

S-a arătat, de asemenea, că în realitate notificarea intimatei-reclamante a fost soluționată de recurenta-pârâtă, în sensul respingerii soluția nefiind contestată de reclamantă în condițiile prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În opinia recurentei, decizia de respingere a cererii de restituire formulată de L.F. constând în răspunsul transmis de societate notificatoarei prin care s-a respins cererea acesteia de a-i fi restituit imobilul în discuție, ar fi trebuit să fie contestată în instanță în termen de 30 de zile de la comunicare, conform dispozițiilor art. 26 alin (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu s-a întâmplat; în realitate, intimata - reclamanta s-a adresat instanței direct cu cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar civil, demersul judiciar pe care îl apreciază a fi inadmisibil.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a arătat că raționamentul expus de instanța de apel este total eronat, modalitatea în care aceasta s-a pronunțat asupra criticilor sale de apel fiind rezultatul unor evidente greșeli de apreciere a probatoriului administrat și de interpretare a normelor legale incidente în cauză. Astfel, Curtea de Apel Galați a soluționat cauza luând în considerare doar concluziile raportului de expertiză specialitatea topografie și pe cele ale raportului de expertiză specialitatea arhitectură, ignorând înscrisurile depuse de către părți la dosarul cauzei, ceea ce a condus la o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Soluționarea cauzei s-a făcut doar în temeiul expertizelor judiciare efectuate în cauză, fără a se avea în vedere și înscrisurile depuse la dosar, ceea ce a condus la o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, atât timp cât instanța de fond și instanța de apel s-au pronunțat în sensul încuviințării administrării pentru ambele părți a probei cu înscrisuri, acestea aveau obligația de a se pronunța asupra cererilor cu care a fost investită ținând cont inclusiv de mijloacele de probă administrate de către recurenta-pârâtă. Astfel, din documentele depuse la dosarul cauzei rezultă în mod evident că anterior naționalizării, imobilul în discuție s-a aflat în patrimoniul unei societăți comerciale, respectiv F.D.O., „A.” și nu în proprietatea autorului intimatei - reclamante. În ceea ce privește Fabrica de decorticat orez „A.”, conform certificatului din 06 septembrie 1990 emis de Primăria Municipiului Brăila, aceasta aparținea S.R.C.I.

„A.", cu sediul central în București, iar persoanele care angajau societatea erau G.A.I. în calitate de președinte al Consiliului de administrație, C.G. și S.S. în calitate de administratori delegați. Conform Ordonanței nr. 50 din 21 ianuarie 1948, emisă de C.C.I. Brăila „firma S.S. (.) pentru comerțul de comision la vânzarea rezidurilor din fabricațiunea orezului (...)" a fost radiată din oficiu, întrucât nu mai exercita activitatea. Cu alte cuvinte, la data de 21 ianuarie 1948, înainte de naționalizare, societatea comercială în patrimoniul căreia se afla Fabrica de decorticat orez „A.” a fost radiată. De asemenea, în raportul de expertiză judiciară întocmit de către expert N.D.M. se reține că în conformitate cu actele de impozitare pe clădiri (anexate raportului de expertiză) SC A. SA a achitat impozit în ceea ce privește imobilul din strada P. (F.D.O.) între anii 1942-1947.

La dosarul cauzei nu există documente din care să rezulte faptul că fabrica de decorticat orez ar fi trecut, ulterior radierii societății comerciale „A.” în proprietatea persoanei fizice S.S. Astfel, instanța de apel a concluzionat în mod greșit că la data naționalizării imobilul din strada P. s-a aflat în proprietatea lui S.S., întrucât la dosarul cauzei nu există niciun document care să ateste în perioada ianuarie1948 - iunie 1949 dreptul de proprietate al acestuia din urmă în ceea ce privește fabrica de decorticat orez. Mai mult, instanța de apel și-a însușit în totalitate concluziile rapoartelor de expertiză judiciară efectuate în cauză (expertiză în specialitatea topografie și arhitectură) deși, în principiu, raportul de expertiză judiciară nu are valoarea unui mijloc absolut de probă, concluziile expertului putând fi cenzurate atunci când constatările expertizei sunt combătute prin ale probe.

De asemenea, s-a plecat de la premisa greșită că imobilul identificat de către expertul topograf B.M. este unul și același cu imobilul revendicat. Conform documentelor eliberate de A.N.S., serviciul județean Brăila privind recensământul mijloacelor fixe din anul 1941, la adresa situată în strada P. nu este identificată nicio construcție, ci teren viran. Acest aspect este confirmat și de adresa din 24 septembrie 2012 eliberată de către Arhivele Naționale în care se menționează faptul că „în urma cercetării efectuate s-a constatat că numitul S.S., nu a fost înscris în calitate de proprietar, în documentul întocmit în anul 1941 de