ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Brăila la data de 22 ianuarie 2008, sub nr. 509/196/2008, reclamanta L.F. a

chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Brăila, primarul Municipiului

Brăila și SC Î.T. SA Brăila, solicitând instanței să constate că este

persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în sensul Legii nr.

10/2001 și să dispună restituirea imobilului situat în Brăila.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat, în esență, că este fiica defuncților S.S. și S.,

conform certificatului de moștenitor din 24 noiembrie 1977, că tatăl său a

posedat fabrica de decorticat orez „A.”, situată Brăila, aflată în prezent în

incinta pârâtei SC Î.T. SA Brăila iar, în baza Legii nr. 119/1949, fabrica a

fost naționalizată. În termenul legal, a depus notificarea înregistrată din 18

noiembrie 1999, adresată Consiliului local al municipiului Brăila care i-a

comunicat că cererea a fost înaintată, spre competentă soluționare, pârâtei SC

Î.T. SA Brăila. Deși s-a efectuat și o expertiză cadastrală de identificare a

imobilului, care îl situează în incinta SC Î.T. SA Brăila, această societatea

i-a comunicat că imobilul revendicat pe calea legii speciale nu se află în

posesia sa.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale

Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr.

1596 din 5 martie 2008, Judecătoria Brăila a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, Dosarul fiind înregistrat la această

din urmă instanță sub nr. 919/113/2008.

La termenul din 4

noiembrie 2008, reclamanta a precizat că înțelege să se judece cu Municipiul

Brăila, prin primar, solicitând să nu mai fie citate Primăria Municipiului

Brăila și primarul Municipiului Brăila; solicitarea a fost încuviințată de

instanța de judecată.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta SC Î.T. SA Brăila a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, excepție care a fost unită cu fondul.

În susținerea

excepției, pârâta a arătat, în esență, că A.V.A.S. este singura entitate

în măsură să o despăgubească pe reclamantă cu suma de 62.800 lei, astfel că se

impune introducerea acestei instituții în cauză.

Pe fondul acțiunii, această

pârâtă a arătat că imobilul revendicat, respectiv construcția, nu se află în

incinta societății și a fost demolată. În mod eronat s-a ajuns la concluzia că

ochiul trei de magazie din Brăila, ar fi același cu fabrica de orez, deținută

de părinții reclamantei. Mai mult, reclamanta nu a solicitat o magazie, ci o

fabrică de decorticat orez. Or, din analiza actelor atașate notificării și din

susținerile reclamantei rezultă fără dubiu că imobilul revendicat se află în

incinta SC D. SA Brăila.

Pe de altă parte,

pârâta a susținut că întrucât este o societate privatizată, care este supusă

prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu are dreptul la

restituirea în natură a imobilului revendicat, ci doar la despăgubiri.

Pârâtul Municipiul

Brăila, prin primar, nu a formulat întâmpinare, dar a invocat, cu ocazia

dezbaterilor, excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr.

945 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Brăila a respins excepțiile lipsei

calității procesuale pasive invocate de cele două pârâte; a admis cererea de

chemare în judecată, a anulat Dispoziția nr. 16355 din 1 noiembrie 2005 emisă

de pârâtul Municipiul Brăila și a dispus restituirea în natură către reclamantă

a imobilului „M3” din Anexa 1 a raportului de expertiză efectuat de expert V.T.,

situat în Brăila, în incinta SC Î.T. SA Brăila, în suprafață de 479,95 mp.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului Brăila, reprezentat prin primar, că, la data

de 1 noiembrie 2005, înainte de formularea cererii de chemare în judecată,

pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, a emis Decizia nr. 16355, prin care a

propus acordarea de despăgubiri, în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente pentru imobilele preluate

în mod abuziv, reclamantei L.F., pentru imobilul situat în Brăila.

Constatându-se că

imobilul nu a fost demolat, notificatoarea a fost anunțată că notificarea sa a

fost înaintată pârâtei SC Î.T. SA Brăila, întrucât imobilul a fost identificat

în posesia acesteia. Această dispoziție nu a fost revocată de către pârâta

emitentă, iar, în condițiile în care se solicită restituirea în natură a imobilului

revendicat, pentru care s-a stabilit dreptul reclamantei de a încasa

despăgubiri, pârâtul Municipiul Brăila are calitate procesuală în cauză.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC Î.T. SA

Brăila, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată raportat la dispozițiile

Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, prin care au fost declarate

neconstituționale modificările aduse alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 10/2001,

prin Legea nr. 247/2005, modificări care, prin abrogarea sintagmei „imobilele

preluate cu titlu valabil” din cuprinsul acestui alineat, încălcă dispozițiile art.

15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Pe fond, tribunalul a

reținut că prin notificarea înregistrată din 30 mai 2001, reclamanta L.F., în

calitate de moștenitoare a defuncților S.S. și Secilia (astfel cum rezultă din

certificatul de moștenitor din 1977), a solicitat despăgubiri în conformitate

cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul fabrica de decorticat orez „A.”,

situat în Brăila.

În susținerea

notificării, reclamanta a depus copie de pe certificatul din 11 aprilie 1997,

eliberat de Direcția Județeană Brăila a Arhivelor Naționale, din care rezultă

că, în registrul „firme” al Camerei de comerț și industrie Brăila, la fila nr. 3,

se află menționat jurnalul din 1 iunie 1929, în care s-a adnotat că autorul S.S.

exercita comerțul de cojit orezul, cu sediul în Brăila, cu emblema „R.B.” La

fila nr. 8 s-a regăsit cererea prin care acesta a solicitat desființarea

sediului secundar din Brăila, cu emblema „G.”, rămânând astfel cu F.C.O. din

Brăila, care avea sediul principal al comerțului în exploatare, cu emblema „A.”

La fila 22, s-a regăsit declarația de capital din 5 martie 1946, prin care S.S.

declara că a învestit în întreprinderea sa un capital de 5 milioane lei, iar la

fila 32 s-a regăsit Ordonanța nr. 50 din 21 ianuarie 1948, prin care s-a radiat

din oficiu firma S.S., înmatriculată în 1831.

Din certificatul din 6

septembrie 1990, eliberat de Primăria Municipiului Brăila, instanța de fond a

reținut că, în perioada 1941-1948, S.A.R A. a funcționat în Municipiul Brăila.

Din informarea

privind situația unor construcții situate în portul Brăila, a rezultat, urmare

verificării arhivei deținute și a matricolelor privind naționalizările

efectuate în această zonă, existența următoarelor matricole pe numele S.S.:

matricola în care sunt descrise trei ochiuri de magazie din cărămidă, situate

în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1948, matricola nr.

7072 cu trei ochiuri de magazie în Brăila, conform procesului-verbal din 1942,

până în anul 1948 și matricola cu patru ochiuri de magazie în Brăila, conform

procesului-verbal din 1942, până în anul 1949 (procese-verbale care au fost

depuse la dosarul cauzei).

Astfel, instanța de

fond a reținut că imobilul format din patru ochiuri de magazie era deținut în

proprietate de S.S., soțul acesteia desfășurând la adresa la care construcția

era situată, comerțul cu cojit orez; magazia a trecut în proprietatea statului

ca efect al Legii nr. 119/1948, prin care au fost naționalizate întreprinderile

economice, astfel cum rezultă din adresa din 29 noiembrie 1999 eliberată de Consiliul

local al Municipiului Brăila.

Notificarea formulată

de reclamantă a fost soluționată prin Dispoziția nr. 16355 din 1 noiembrie 2005,

emisă de pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, prin care s-a propus acordarea

de despăgubiri pentru imobilul situat în Brăila, în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente pentru

imobilele preluate în mod abuziv. Conform declarației autentificate din 22

februarie 2006, despăgubirile nu au fost încasate de reclamantă.

Ulterior emiterii

dispoziției, la data de 23 februarie 2006, s-a întocmit un raport de

identificare în teren a imobilului din Brăila, constatându-se că imobilul

revendicat nu a fost demolat și se află în posesia pârâtei SC Î.T. SA

Brăila.

Cu adresa din 2

martie 2006 a fost înaintată acestei pârâte notificarea formulate de reclamantă

pentru restituirea imobilului situat în Brăila, reclamanta fiind încunoștințată

de această împrejurare cu adresa din 2 martie 2006.

Deoarece pârâta SC

Î.T. SA Brăila nu a soluționat notificarea, reclamanta a dedus judecății

cererea de restituire în natură a imobilului revendicat pe calea legii

speciale.

A mai arătat prima

instanță că atât în expertiza extrajudiciară efectuată de expert V.M., cât

și în expertiza judiciară efectuată în cauză de expert V.T., au fost

identificate magaziile situate în Brăila, ca fiind situate, în prezent, în

incinta sediului pârâtei SC Î.T. SA Brăila.

Potrivit concluziilor

celor două rapoarte de expertiză, fabrica revendicată de reclamantă corespunde

cu adresa Brăila, fiind notată cu „M3” în anexa 1 a raportului de expertiză

efectuat în cauză de expert V.T.; aceasta are o suprafață de 479,95 mp.

A reținut

tribunalul că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru

imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 830/2008, au fost declarate neconstituționale modificările

aduse acestui articol, prin Legea nr. 247/2005, în sensul abrogării sintagmei

„imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul acestui alineat, prin

raportare la dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din

Constituție.

Art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 statuează că, în sensul acestei legi, prin imobile preluate

în mod abuziv se înțeleg imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru

naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și

de transporturi.

Având în vedere că

imobilul revendicat a fost preluat abuziv de către stat (respectiv în baza

Legii nr. 119/1948), și prevederile legale invocate, declarate

neconstituționale, Tribunalul Brăila a apreciat că susținerile pârâtei SC Î.T.

SA Brăila, potrivit cărora reclamanta nu are dreptul la restituirea imobilului

în natură ci doar la acordarea de despăgubiri, sunt nefondate. În

consecință, a admis cererea de chemare în judecată dispunând restituirea

în natură către reclamantă a imobilului revendicat pe calea legii speciale,

potrivit identificării făcute prin raportul de expertiză judiciară efectuat de

expertul V.T.

Reținând că

dispoziția emisă de pârâta Municipiul Brăila, prin primar, nu a fost revocată,

deși s-a constatat, ulterior emiterii sale, că imobilul nu a fost demolat și că

se află în posesia pârâtei SC Î.T. SA Brăila, tribunalul a dispus anularea

acesteia.

Cererea pârâtei SC

Î.T. SA Brăila de introducere în cauză a A.V.A.S. pentru a fi obligată la plata

de despăgubiri către reclamantă, în condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

nu a fost primită; de asemenea, nu a fost primită nici cererea formulată, prin

concluziile scrise, de aceeași pârâtă, de introducere în cauză a A.V.A.S.,

pentru a fi obligată la plata către pârâtă a sumei plătite de acționarul

principal pentru cumpărarea imobilului revendicat de reclamantă, cu motivarea

că a fost formulată tardiv, nu a fost motivată în fapt și în drept și nu a

fost dovedită. În plus, aceasta poate fi formulată și pe cale separată.

Împotriva sentinței

civile nr. 945 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Brăila au declarat apel

reclamanta L.F. și pârâta SC Î.T. SA Brăila criticând-o pe motive de

nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanta a

susținut, în esență, că, deși atât din expertiza extrajudiciară depusă la dosar

cât și din expertiza efectuată în cauză a rezultat că suprafața imobilului

revendicat, fabrica de decorticat orez, situată, în prezent, în incinta SC Î.T.

SA Brăila, este de 1.240,27 mp, în mod nejustificat instanța de fond a dispus

restituirea în natură doar a suprafaței de 479,95 mp.

A solicitat, în

consecință, admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în

sensul de a se dispune restituirea în natură a suprafeței de teren de 1.240,27

mp.

Pârâta a criticat

sentința arătând că a formulat o singură cerere de introducere în cauză a

A.V.A.S., prin întâmpinarea depusă la primul termen de judecată la instanța de

fond, introducerea în cauză a acestei entități fiind, în opinia acestei

părți, esențială în soluționarea cauzei întrucât A.V.A.S. București este

singura în măsură să precizeze în mod exact modalitatea în care imobilul

revendicat a intrat în proprietatea statului.

A mai arătat că, din

probele administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine că imobilul

identificat de expert este unul și același cu imobilul revendicat de reclamantă.

Pe de altă parte,

această apelantă a mai susținut că reclamanta nu a făcut nici dovada faptului

că imobilul revendicat ar fi fost, la momentul exproprierii, în proprietatea

tatălui său. Astfel, apelanta-pârâtă a arătat că, anterior exproprierii, imobilul

în cauză ar fi aparținut unei societăți la care tatăl reclamantei era doar asociat,

astfel că nu îi aparținea acestuia din urmă, exclusiv, în calitate de persoană

fizică.

Astfel, în extrasul

din Tabelul întreprinderilor din București naționalizate conform Legii nr. 118/1948,

la nr. 609 apare și întreprinderea A., cu sediul în București; nu rezultă,

însă, din acest extras, că la momentul naționalizării, întreprinderea

respectivă își mai desfășura activitatea și în Brăila sau că, la momentul

naționalizării, imobilul din Brăila mai era în proprietatea acesteia. Conform

certificatului din 06 septembrie 1990, emis de Primăria Municipiului Brăila,

F.D.O. situată în Brăila, aparținea Societății Române pentru comerț și

industrie A. cu sediul central în București iar S.S. avea doar calitatea de

administrator delegat.

Pârâta a susținut că,

și în situația în care imobilul revendicat s-ar afla în prezent în proprietatea

sa, față de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 pot fi acordate doar

măsuri reparatorii prin echivalent.

De asemenea, pârâta a

reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. A precizat, în acest

sens, că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era o societate cu

capital integral privat, astfel încât nu poate fi considerată nici unitate

deținătoare, nici entitate învestită cu soluționarea notificării și nu poate fi

obligată, în cadrul raporturilor stabilite de Legea nr. 10/2001, la restituirea

în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu.

Împrejurarea că

societatea deține un titlu de proprietate asupra imobilului și posesia acestuia

nu este de natură a justifica eventuala calitate de pârâtă într-un litigiu

promovat pe procedura Legii nr. 10/2001, deoarece nu are calitatea specială

prevăzută de acest act normativ.

Pârâta a mai susținut

că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001 privitoare la procedura de restituire, din această perspectivă acțiunea

reclamantei fiind inadmisibilă întrucât nu a fost respectată procedura instituită

prin dispozițiile art. 26. În esență, a arătat că, deși societatea nu a emis

efectiv o dispoziție de respingere a notificării reclamantei, răspunsul

transmis acesteia, prin care i se aducea la cunoștință că imobilul revendicat

nu este în posesia SC Î.T. SA ci în posesia SC D. SA, poate fi calificat ca

atare și, prin urmare, reclamanta ar fi trebuit să îl conteste în termen de 30

de zile așa cum prevede textul legal menționat.

Au fost reiterate

susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 precum și cele referitoare la greșita apreciere a probelor și la

greșita reținere a situației de fapt, în sensul că nu s-a făcut dovada

identității între imobilul identificat de expert și cel revendicat de reclamant

și nici a faptului că, la momentul exproprierii, imobilul s-ar fi aflat în

proprietatea autorului reclamantei.

Pentru aceste motive,

pârâta a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate,

în sensul respingerii acesteia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, ori, după caz, ca inadmisibilă sau nefondată.

Prin Decizia civilă nr.

78 din 07 decembrie 2012, Curtea de Apel Galați a respins apelurile, ca

nefondate.

Recursul declarat împotriva

Deciziei civile nr. 78 din 07 decembrie 2012 a Curții de Apel Galați de pârâta SC

Î.T. SA Brăila a fost admis prin Decizia civilă nr. 3411 din 18 iunie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție; a fost casată decizia atacată și s-a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a analizat motivele

suplimentare de apel formulate de pârâtă, decizia astfel pronunțată fiind dată

cu nesocotirea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce

face imposibil exercitarea controlului judiciar în cadrul recursului.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată la Curtea de Apel Galați sub nr. 919/113/2008*.

Prin Decizia civilă nr.

108 din 29 septembrie 2014, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta L.F. și de pârâta SC Î.T. SA

Brăila împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Brăila.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că nu este fondat apelul reclamantei care vizează

întinderea suprafeței de teren pentru care s-a dispus restituirea în natură.

Astfel, la baza

susținerilor apelantei-reclamante se află răspunsul la obiecțiuni formulat la

instanța de fond de expertul V., răspuns în cadrul căruia se precizează că

suprafața totală a corpurilor M1, M2 și M3 este de 1.254,70 mp, însă același

expert a stabilit, prin expertiza efectuată în cauză, că, fabrica revendicată

de reclamantă, corespunzător documentelor grafice prezentate, corespunde doar

cu corpul M3 din Brăila, corp a cărui suprafață este de 479,95 mp.

Prin urmare, în mod

corect prima instanță a dispus restituirea doar cu privire la această din urmă

suprafață de teren, diferența până la 1.254,70 mp, corespunzătoare corpurilor

M1 și M2, nefăcând parte din fabrica A..

Cu referire la apelul

pârâtei, curtea de apel a reținut că, sub un prim aspect, apelanta-pârâtă a

susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era o societate cu capital integral

privat, astfel încât nu poate fi considerată ca fiind unitate deținătoare sau

entitate învestită cu soluționarea notificării și nu poate fi obligată, în

cadrul raporturilor stabilite de Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură

sau prin echivalent a imobilului în litigiu. Împrejurarea că societatea deține

un titlu de proprietate asupra imobilului și posesia acestuia nu este de natură

a justifica eventuala calitate de pârâtă într-un litigiu promovat pe procedura

Legii nr. 10/2001, deoarece nu are calitatea specială prevăzută de acest act

normativ.

Prin sentința

apelată, tribunalul a respins excepția invocată de pârâtă, reținând, în acest

sens, dispozițiile Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

Curtea de apel a

apreciat că această excepție a fost corect soluționată, pârâta SC Î.T. SA având

calitate procesuală pasivă în cauză.

Astfel, prin acțiunea

dedusă judecății, reclamanta a solicitat restituirea imobilului ce a aparținut

autorilor ei, imobil care, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, a

fost preluat abuziv de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948.

În susținerea

excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâta a făcut trimitere la

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, care, în opinia sa,

înlătură aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) din același act

normativ.

A reținut

instanța de apel că, într-adevăr, potrivit textului legal invocat, pentru

imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, aceste

dispoziții fiind aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.

Alin. (3) al art. 29 stabilește, mai departe, că, în situația imobilelor

prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de

către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat

privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod

corespunzător.

Însă, apelanta -

pârâtă omite faptul că, acest text legal a avut, înainte de modificările

intervenite prin Legea nr. 247/2005, un alt conținut. Astfel, în forma sa

inițială art., care avea nr. 27, prevedea că „pentru imobilele preluate cu

titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate

cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la

societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii

imobilelor solicitate”.

Așadar, în forma

inițială a Legii nr. 10/2001, anterioară modificării survenite prin Legea nr. 247/2005,

obligația de a restitui în natură imobilele preluate în mod abuziv intra și în

sarcina societăților comerciale integral privatizate, cum este și cazul

pârâtei din prezenta cauză, cu condiția ca bunul imobil revendicat să fi fost

preluat de stat fără titlu valabil.

În perioada de timp

cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și data la care a

expirat termenul de decădere pentru depunerea notificărilor, conținutul

dispozițiilor care reglementau obligația societăților comerciale integral

privatizate de a restitui în natură bunurile preluate de stat fără titlu nu a

suferit nicio modificare. Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri în

termenul legal au dobândit dreptul la restituirea în natură a bunurilor

respective.

Prin Decizia nr. 830/2008,

dispozițiile art. 29 au fost declarate în parte neconstituționale, Curtea

constatând că prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil”

din cuprinsul art. 29 alin. (1), au fost încalcate prevederile art. 15 alin.

(2) din Constituția României.

În consecință, apelanta-pârâtă

- societate comercială privatizată, are calitate procesuală pasivă în cauză,

excepția invocată de aceasta nefiind întemeiată.

Cu referire la

criticile prin care apelanta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de fond a

fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura

de restituire, din această perspectivă acțiunea reclamantei fiind inadmisibilă,

întrucât nu a fost respectată procedura instituită prin dispozițiile art. 26,

instanța de apel a apreciat că nu sunt fondate având în vedere că, odată

ce notificarea a fost transmisă apelantei-pârâte spre soluționare, de către

Primăria Municipiului Brăila, aceasta era obligată să respecte, la rândul său,

procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în sensul de a răspunde printr-o

dispoziție/decizie.

Or, deși apelanta-pârâtă

recunoaște că nu a făcut acest lucru, totuși pretinde ca răspunsul pe care

i l-a comunicat reclamantei să fie calificat drept dispoziție de respingere a

notificării, în sensul Legii nr. 10/2001, dispoziție care, în opinia sa, ar fi

trebuit să fie contestată de către reclamantă în termenul și cu respectarea

procedurii reglementate de acest act normativ.

A apreciat

instanța de apel că aceste susțineri nu pot fi primite deoarece câtă vreme

nu și-a îndeplinit obligațiile impuse de Legea nr. 10/2001, apelanta-pârâtă nu

poate pretinde intimatei-reclamante o altă atitudine decât cea pe care aceasta

din urmă a înțeles să o adopte. Practic, intimata-reclamantă s-a aflat în fața

unui refuz de soluționare a notificării de către SC Î.T. SA, acesta fiind

motivul pentru care s-a adresat direct instanței de judecată.

Cum apelanta-pârâtă

avea posibilitatea și obligația legală de a emite efectiv o dispoziție de

respingere a notificării, dispoziție care ar fi putut fi atacată pe calea

procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, răspunsul comunicat intimatei-reclamante

nu poate fi calificat ca fiind o dispoziție de soluționare a notificării în

sensul Legii nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, nu i se poate imputa

reclamantei neatacarea acestuia și, implicit nerespectarea procedurii legale de

contestare a dispoziției. Pe cale de consecință, excepția inadmisibilității

acțiunii întemeiată pe acest considerent a fost găsită nefondată.

În ceea ce

privește criticile prin care apelanta-pârâtă a susținut că, din probele

administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine că imobilul identificat de

expert este unul și același cu imobilul revendicat de reclamantă instanța

de apel a apreciat că nu sunt întemeiate întrucât toate expertizele efectuate

cu privire la imobilul revendicat de reclamantă au stabilit fără nici un dubiu,

că fosta fabrică de decorticat orez care a aparținut autorului reclamantei,

situată în Brăila, se află în incinta SC Î.T. SA.

Expertizele au

stabilit că identificarea imobilului corespunde documentelor grafice pentru

adresa din strada din Brăila, cu corpul M3, corpurile M1 și M2 fiind magazii de

cereale.

Astfel, expertiza

efectuată în apel de expert B.M.D. concluzionează că, și în raport de

Certificatul emis de C.C.I. București - O.R.C., societatea omonimă „A.” apare

ca fiind înmatriculată cu sediul în Brăila, Suprafața măsurată de expert la

fosta adresă din Brăila, este de 486 mp iar această construcție se află în

administrarea SC Î.T. SA Brăila.

Expertul a precizat,

în răspunsul la obiecțiunile formulate, că identificarea s-a efectuat prin

compararea amplasamentului construcțiilor existente, cu planul din anul 1932

depus la dosar și notat în expertiză ca fiind Anexa 3, cu planul fotogrammetric

din anul 1988 (și notat în expertiză ca fiind anexa 2) pentru aceeași zonă și

vizualizarea construcțiilor din aceste planuri pe teren.

În ceea ce privește

susținerea apelantei - pârâte în sensul că nu s-a fi făcut dovada faptului că,

la data exproprierii, imobilul se afla în proprietatea tatălui reclamantei, curtea

de apel a reținut că, din copia certificatului din 11 aprilie 1997 eliberat de

Direcția Județeană Brăila a Arhivelor Naționale, a rezultat că, în registrul

„firme” al Camerei de comerț și industrie Brăila, la fila nr. 3, se află

menționat jurnalul din 1 iunie 1929, în care s-a adnotat că autorul

reclamantei, S.S., exercita comerțul de cojit orezul, cu sediul în Brăila, cu

emblema „R.B.” La fila nr. 8 există cererea prin care acesta a solicitat

desființarea sediului secundar din Brăila, cu emblema „G.”, rămânând, astfel,

cu F.C.O. din Brăila, care avea sediul principal al comerțului în exploatare,

cu emblema „A.” La fila 22, există declarația de capital din 5 martie 1946,

prin care S.S. declara că a învestit în întreprinderea sa un capital de 5

milioane lei, iar la fila 32 s-a regăsit Ordonanța din 21 ianuarie 1948, prin

care s-a radiat din oficiu firma S.S., înmatriculată în 1831.

Din certificatul din 6

septembrie 1990 eliberat de Primăria Municipiului Brăila, rezultă că, în

perioada 1941-1948, S.A.R A. a funcționat în Municipiul Brăila, iar din

informarea privind situația unor construcții situate în portul Brăila, rezultă

că, urmare a verificării arhivei deținute și a matricolelor privind

naționalizările efectuate în această zonă, pe numele de Secilia Saraga, au fost

înscrise următoarele matricole: matricola în care sunt descrise trei ochiuri de

magazie din cărămidă, situate în Brăila, conform procesului-verbal din 1942,

până în anul 1948, matricola cu trei ochiuri de magazie în Brăila, conform

procesului-verbal 1942, până în anul 1948 și matricola cu patru ochiuri de

magazie în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1949

(procese-verbale care au fost depuse la dosarul cauzei).

Este evident, astfel,

că imobilul format din patru ochiuri de magazie era deținut în proprietate de

Secilia Saraga, soțul acesteia desfășurând la adresa la care construcția era situată,

comerțul cu cojit orez; magazia a trecut în proprietatea statului ca efect al

Legii nr. 119/1948, prin care au fost naționalizate întreprinderile economice

(adresa din 29 noiembrie 1999 eliberată de Consiliul local al Municipiului

Brăila).

Mai mult, din adresa din

18 mai 2006 a Arhivelor Naționale - Direcția Județeană Brăila, prin care se

comunică documentele existente la dosarul firmei individuale „S.S.”, rezultă,

de asemenea, că întreprinderea a aparținut autorului reclamantei.

În copia extrasului

de pe Tabelul Întreprinderilor din București naționalizate conform Legii nr. 119/1948,

eliberat la 2 aprilie 1997 de Direcția Județeană a Arhivelor Statului, apar 3

imobile naționalizate în 1948, din care 2 în Brăila și unul în București

acestea aparținând lui S.S. și Secilia. Reclamanta este moștenitoarea acestora,

conform certificatului de moștenitor din 24 iunie 1977.

Prin urmare, curtea de

apel a apreciat că în cauză s-a făcut cu prisosință dovada faptului că la data

naționalizării imobilul se afla în proprietatea autorilor reclamantei.

Cu privire la

restituirea în natură a imobilului revendicat, măsură care, în opinia

apelantei-pârâte contravine dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

curtea de apel a reținut că potrivit textului legal invocat, pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul

la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, aceste dispoziții

fiind aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate. Alin. (3)

al art. 29 stabilește, mai departe, că, în situația imobilelor prevăzute la alin.

(1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția

publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art.

26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Așa cum s-a arătat și

în precedent, acest text legal a avut, inițial, înainte de modificările

intervenite prin Legea nr. 247/2005, un alt conținut. Astfel, în forma sa

inițială art., care avea nr. 27, prevedea că „pentru imobilele preluate cu

titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate

cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la

societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii

imobilelor solicitate”.

Așadar, în forma

inițială a Legii nr. 10/2001, anterioară modificării survenite prin Legea nr. 247/2005,

obligația de a restitui în natură imobilele preluate în mod abuziv intra și în

sarcina societăților comerciale integral privatizate, cum este cazul și al

pârâtei din prezenta cauză, cu condiția ca bunul imobil revendicat să fi fost

preluat de stat fără titlu valabil.

În aceste condiții, curtea

a apreciat că, în soluționarea cauzei, prezintă importanță valabilitatea

titlului de preluare a imobilului de către stat, acest lucru influențând atât

competența de soluționare a notificării cât și natura măsurilor reparatorii

care pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În raport de

valabilitatea titlului statului, era necesar a se face aplicarea sau nu a

dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în

vigoare a legii și a formulării notificării, atât din perspectiva dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului cât și a Deciziei nr. 830/2008 a

Curții Constituționale.

Curtea de apel a

apreciat că, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului,

reclamanta avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la

data formulării notificării, o speranță legitimă de redobândire a imobilului în

natură și că modificarea legislativă a reprezentat o ingerință în dreptul

de proprietate al acesteia, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu respectă

cerința proporționalității între scopul urmărit și mijloacele folosite.

De altfel, așa cum

s-a arătat, prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei

„imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, s-au încălcat dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din

Constituție.

Curtea a reținut că

legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce

privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un

nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost

susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se

vor modifica sau se vor stinge după intrarea în vigoare.

Prin urmare, legea

nouă are ca unic domeniu temporal de acțiune faza inițială de constituire a

situației juridice, modificând în mod esențial regimul juridic creat prin

depunerea notificării în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus

regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2)

referitoare la neretroactivitate.

Mai mult, s-a

apreciat de către Curtea Constituțională că noua reglementare tinde să genereze

discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor

ce fac obiectul notificărilor care, după intrarea în vigoare a modificărilor,

vor beneficia de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla soluționare cu

întârziere a notificărilor de societățile comerciale integral privatizate sau

chiar și nesoluționarea notificărilor, nu pot fi calificate drept un criteriu

obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica, pe plan

legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la

restituirea în natură, aflate în situații identice; s-a încălcat astfel și

egalitatea în drepturi a cetățenilor, consacrată de art. 16 alin. (1) din legea

fundamentală.

Prin urmare, în

condițiile în care imobilul în litigiu ar fi fost preluat fără titlu valabil,

este înlăturată aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma de la data

intrării legii în vigoare), neprezentând relevanță întrunirea celorlalte

condiții impuse de textul legal.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „în sensul prezentei legi, prin imobile

preluate abuziv se înțeleg, între altele, imobilele naționalizate prin Legea nr.

119/1948.

Prin urmare, câtă

vreme imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat în baza Legii nr.

119/1948, având în vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și Decizia

nr. 830/2008 a Curții Constituționale, curtea de apel a apreciat că măsura

restituirii în natură a imobilului către reclamantă nu încalcă prevederile

legale mai sus menționate.

Față de modalitatea

de soluționare a pretențiilor reclamantei, introducerea în cauză a A.V.A.S. nu

se justifică, eventualele pretenții ale pârâtei în raport cu această entitate

putând fi solicitate și obținute pe cale separată.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins ca nefondat

și apelul pârâtei, menținând sentința atacată ca fiind temeinică și legală.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC Î.T. SA, solicitând, admiterea acestuia,

modificarea, în parte, a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului său,

iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a

solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, iar în drept a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primei

critici de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor Legea nr. 10/2001 privitoare la sfera

unităților deținătoare care pot fi obligate la restituire.

Astfel, în mod

greșit instanța de apel a apreciat că are calitatea de unitate

deținătoare, respectiv că sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001 deoarece imobilul a fost preluat fără

titlu valabil.

Recurenta a

susținut că nu are calitate procesuală pasivă având în vedere că, în

raport de dispozițiile legii speciale, nu are calitate de unitate

deținătoare. Aceasta a evocat prevederile art. 21 și 29 din Legea nr.

10/2001 și a concluzionat că aplicabilitatea art. 29 este

condiționată de preluarea cu titlu valabil a imobilului de către stat, condiție

care în speță este îndeplinită, neavând relevanță caracterul abuziv

al preluării.

A arătat, de

asemenea, recurenta-pârâtă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

era societate cu capital integral privat și că nu contestă împrejurarea că

imobilul a fost preluat abuziv, ci susține că preluarea, deși

abuzivă, s-a făcut cu titlu valabil, astfel că nu sunt edificatoare

considerentele deciziei de apel referitoare la forma inițială a art. 29

din Legea nr. 10/2001 și la Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

În opinia

recurentei-pîrîte, împrejurarea că ar avea titlu de proprietate și/sau

posesia asupra imobilului în litigiu (aspecte pe care le apreciază ca nefiind dovedite

în speță), nu sunt de natură să-i confere legitimare procesuală pasivă

deoarece nu are calitatea specială cerută de Legea nr. 10/2001. În plus, în

măsura în care pretinde un drept de proprietate asupra imobilului

sus-menționat, intimata-reclamantă trebuia să formuleze acțiune în

revendicare potrivit dreptului comun, în vederea comparării titlurilor de

proprietate după criteriile de preferabilitate.

Or,

intimata-reclamantă nu a promovat o asemenea cerere de chemare în judecată (în

contradictoriu cu recurenta), ci a înțeles să uzeze de calea specială a

Legii nr. 10/2001, care îi dă însă dreptul la numai la „despăgubiri în

echivalent”, despăgubiri ce urmează a fi propuse de unitatea publică care a

fost implicată în privatizarea SC Î.T. SA, în condițiile art. 29 din actul

normativ sus-menționat.

În consecință,

soluția instanței de apel prin care au fost menținute

dispozițiile din sentința apelată de obligare a pârâtei SC Î.T. SA la

restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cererii de chemare în

judecată este nelegală, fiind rezultatul unei confuzii între noțiunea de

unitate deținătoare prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și

persoana juridică ce are proprietatea și posesia actuală a bunului și

aceasta deoarece în sensul Legii nr. 10/2001, nu pot avea calitate procesuală

pasivă persoanele juridice cu capital integral privat ci numai cele la care

statul este acționar.

Printr-o altă

critică, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În motivare,

recurenta-pârâtă a arătat că pentru a pronunța soluția de respingere

a apelului său, instanța de apel a apreciat că în speță nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul a

fost preluat abuziv de Statul român în temeiul Legii nr. 119/1948.

Prin Decizia nr. 830

din 08 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Curtea

Constituțională a admis excepța de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și a constatat

că abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16

alin. (1) din Constituție.

Prin urmare, în forma

actuală a legii, interesează sub aspectul modalității de restituire (în natură

sau prin acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent) dacă imobilul

evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, a fost sau nu

preluat cu titlu valabil.

A susținut, în

continuare, recurenta-pârâtă că din interpretarea prevederilor art. 29 din

Legea nr. 10/2001, prin raportare la Decizia nr 830 din 8 iulie 2008 a Curții

Constituționale, rezultă că, prin excepție de la regula restituirii în natură a

imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 (consacrată expres de art. 7

din Lege), pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate, persoana îndreptățită are dreptul

la măsuri reparatorii în echivalent.

Per a contrario,

imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate,

care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură

persoanei îndreptățite, în aplicarea principiului priorității acestei

modalități de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera

de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de

consecință, aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001 este condiționată

de îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv: preluarea proprietății

cu titlu valabil și evidențierea acesteia în patrimoniul unei societăți

privatizate cu respectarea dispozițiilor legale.

A arătat recurenta-pârâtă

că, în ceea ce privește prima condiție, textul citat distinge preluările făcute

cu titlu valabil de cele făcute fără titlu valabil, ambele forme de preluare făcând

parte din categoria mai largă de „imobile preluate abuziv”.

Invocând o decizie de

speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, (Decizia nr. 2118 din 17 martie 2005),

recurenta a susținut, cu referire la actul normativ în temeiul căruia s-a

făcut preluarea imobilului de către Statul Român - Legea nr. 119/1948, că preluarea

s-a făcut cu titlu valabil atunci când au fost respectate întocmai dispozițiile

acelei legi și fără titlu valabil când s-au încălcat înseși prevederile

acesteia

Distincția arătată prezintă

importanță în sfera măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât

în cazul preluării abuzive fără titlu, persoanele foste proprietare își

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, în vreme ce

pentru imobilele preluate abuziv, dar cu titlu valabil, art. 29 alin (1) din

Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptățită nu are dreptul decât la

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate, nefiind aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 privitoare la restituirea în natură.

Or, în speță,

intimata - reclamantă nu a susținut că naționalizarea imobilului s-a făcut cu încălcarea

prevederilor Legii nr. 119/1948, solicitând doar constatarea calității sale de

persoană îndreptățită și restituirea în natură a imobilului, astfel că nu

are beneficiul acestei măsuri reparatorii, ci doar dreptul la despăgubiri

potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

cea de-a doua condiție, recurenta-pârâtă a susținut că, fiind o societate

privatizată integral cu respectarea dispozițiilor legale încă din anul 1998, și

aceasta este îndeplinită. În sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, nu este

necesar ca imobilul în sine să fi făcut obiectul actelor juridice încheiate pe

parcursul privatizării, ci ca unitatea în patrimoniul căreia se află să fi fost

privatizată conform cerințelor legale.

În raport de

argumentele expuse mai sus, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a

interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

considerând că intimata-reclamantă L.F. are dreptul la restituirea în natură a

imobilului ce face obiectul cererii de chemare în judecată deși, în realitate,

aceasta are dreptul doar la despăgubiri ce pot fi propuse de către A.V.A.S., ca

instituție publică implicată în procesul de privatizare.

Prin cea de-a treia

critică de recurs, recurenta-pârâtă SC Î.T. SA a arătat că hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privitoare

la procedura de restituire în sensul că s-a apreciat că acțiunea este

admisibilă cu motivarea că unitatea deținătoare nu a emis o dispoziție

de respingere a notificării; în opinia recurentei, în acest mod i s-a permis

intimatei-reclamante să eludeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

S-a arătat, de asemenea,

că în realitate notificarea intimatei-reclamante a fost soluționată de

recurenta-pârâtă, în sensul respingerii soluția nefiind contestată de

reclamantă în condițiile prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În opinia recurentei,

decizia de respingere a cererii de restituire formulată de L.F. constând în

răspunsul transmis de societate notificatoarei prin care s-a respins cererea

acesteia de a-i fi restituit imobilul în discuție, ar fi trebuit să fie

contestată în instanță în termen de 30 de zile de la comunicare, conform dispozițiilor

art. 26 alin (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu s-a întâmplat; în realitate,

intimata - reclamanta s-a adresat instanței direct cu cererea de chemare în

judecată ce face obiectul prezentului dosar civil, demersul judiciar pe care îl

apreciază a fi inadmisibil.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă

a arătat că raționamentul expus de instanța de apel este total

eronat, modalitatea în care aceasta s-a pronunțat asupra criticilor sale de

apel fiind rezultatul unor evidente greșeli de apreciere a probatoriului administrat

și de interpretare a normelor legale incidente în cauză.

Astfel, Curtea de

Apel Galați a soluționat cauza luând în considerare doar concluziile raportului

de expertiză specialitatea topografie și pe cele ale raportului de expertiză specialitatea

arhitectură, ignorând înscrisurile depuse de către părți la dosarul

cauzei, ceea ce a condus la o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Soluționarea cauzei s-a făcut doar în temeiul expertizelor judiciare efectuate

în cauză, fără a se avea în vedere și înscrisurile depuse la dosar, ceea ce a

condus la o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, atât timp cât

instanța de fond și instanța de apel s-au pronunțat în sensul încuviințării

administrării pentru ambele părți a probei cu înscrisuri, acestea aveau

obligația de a se pronunța asupra cererilor cu care a fost investită ținând

cont inclusiv de mijloacele de probă administrate de către recurenta-pârâtă.

Astfel, din

documentele depuse la dosarul cauzei rezultă în mod evident că anterior

naționalizării, imobilul în discuție s-a aflat în patrimoniul unei societăți

comerciale, respectiv F.D.O., „A.” și nu în proprietatea autorului intimatei -

reclamante.

În ceea ce privește

Fabrica de decorticat orez „A.”, conform certificatului din 06 septembrie 1990

emis de Primăria Municipiului Brăila, aceasta aparținea S.R.C.I. „A.", cu

sediul central în București, iar persoanele care angajau societatea erau G.A.I.

în calitate de președinte al Consiliului de administrație, C.G. și S.S. în calitate

de administratori delegați.

Conform Ordonanței nr.

50 din 21 ianuarie 1948, emisă de C.C.I. Brăila „firma S.S. (.) pentru comerțul

de comision la vânzarea rezidurilor din fabricațiunea orezului (...)"

a fost radiată din oficiu, întrucât nu mai exercita activitatea.

Cu alte cuvinte, la

data de 21 ianuarie 1948, înainte de naționalizare, societatea comercială în patrimoniul

căreia se afla Fabrica de decorticat orez „A.” a fost radiată. De asemenea, în raportul

de expertiză judiciară întocmit de către expert N.D.M. se reține că în conformitate

cu actele de impozitare pe clădiri (anexate raportului de expertiză) SC A. SA a

achitat impozit în ceea ce privește imobilul din strada P. (F.D.O.) între anii

1942-1947.

La dosarul cauzei nu

există documente din care să rezulte faptul că fabrica de decorticat orez ar fi

trecut, ulterior radierii societății comerciale „A.” în proprietatea persoanei

fizice S.S.

Astfel, instanța de

apel a concluzionat în mod greșit că la data naționalizării imobilul din strada

P. s-a aflat în proprietatea lui S.S., întrucât la dosarul cauzei nu există

niciun document care să ateste în perioada ianuarie1948 - iunie 1949 dreptul de

proprietate al acestuia din urmă în ceea ce privește fabrica de decorticat orez.

Mai mult, instanța de

apel și-a însușit în totalitate concluziile rapoartelor de expertiză

judiciară efectuate în cauză (expertiză în specialitatea topografie și arhitectură)

deși, în principiu, raportul de expertiză judiciară nu are valoarea unui mijloc

absolut de probă, concluziile expertului putând fi cenzurate atunci când

constatările expertizei sunt combătute prin ale probe.

De asemenea, s-a

plecat de la premisa greșită că imobilul identificat de către expertul topograf

B.M. este unul și același cu imobilul revendicat.

Conform documentelor

eliberate de A.N.S., serviciul județean Brăila privind recensământul

mijloacelor fixe din anul 1941, la adresa situată în strada P. nu este

identificată nicio construcție, ci teren viran.

Acest aspect este

confirmat și de adresa din 24 septembrie 2012 eliberată de către Arhivele

Naționale în care se menționează faptul că „în urma cercetării efectuate s-a

constatat că numitul S.S., nu a fost înscris în calitate de proprietar, în documentul

întocmit în anul 1941 de