ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1206/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2924/3/2013, la data de 25 ianuarie 2013, reclamanta B.G., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., a solicitat, în temeiul art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu Legea nr. 1/2009, să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 160.000 euro, echivalent a 708.000 ron, la cursul B.N.R., reprezentând valoarea prețului actualizat și a celui de piață, conform Legii nr. 10/2001, care stabilește condițiile de restituire a prețului imobilului ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâtul, legal citat, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin sentința civilă nr. 92 din 31 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., a admis în parte cererea formulată de reclamanta B.G., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 64.488 euro, în echivalent lei la cursul zilei plății, reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 4 situat în București, str. Vasile Lascăr, precum și suma de 1.100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expert). Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., tribunalul a constatat că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către M.E.F.

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Așadar, obligația de restituire a prețului actualizat, pentru cazul contractelor de vânzare-cumpărare anulate sau al valorii de circulație a imobilului, pentru cazul admiterii acțiunii în revendicare revine M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Prin urmare, numai M.F.P., în nume propriu, iar nu ca reprezentant al S.R., îi revine obligația de plată a valorii de piață a imobilului către reclamanții care se regăsesc în ipoteza vizată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În soluționarea excepției, instanța de fond a dat astfel eficiență cu prioritate prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că obligația de restituire a prețului reactualizat derivă din lege, împrejurare ce conferă numai acestei persoane legitimare procesuală pasivă.

În acest context s-a apreciat că nu au relevanță susținerile privind obligațiile vânzătorului în caz de evicțiune, în speță M. București, reprezentat de P.G., parte contractantă a contractului de vânzare-cumpărare, o dată ce legea însăși impune obligația de restituire a prețului în sarcina M.F.P. Mai mult decât atât, a constatat că M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză față de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât prin dispoziții legale speciale s-a derogat de la dreptul comun în materia garanției pentru evicțiune, consacrată de art. 1337 C. civ.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. 739 din 07 noiembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. Vasile Lascăr, iar, prin sentința civilă nr. 3897 din 15 mai 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă definitivă și devenită irevocabilă prin decizia nr. 1542/ R din 07 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta a fost obligată să lase succesoarei fostului proprietar, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în speță. În aceste circumstanțe, devin incidente în speță dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dispoziții ce consacră dreptul persoanei care a fost evinsă de a fi despăgubită cu o sumă reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită la suma de 64.488 euro. În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata sumei de 1.100 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu expert. Prin decizia civilă nr. 31/ A din 29 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât M.F.P. împotriva sentinței civile nr. 92 din 31 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Analizând criticile de apel formulate de către apelantul pârât, instanța de apel a constatat că teza juridică susținută de către reclamantă constă în faptul că pârâtul S.R.

prin M.F.P., deși nu este vânzător al apartamentului cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995, de care a fost evinsă, trebuie obligat la plata prețului de piață, întrucât în urma acțiunii în revendicare formulată de fosta proprietară a imobilului, a fost obligată să-i lase în deplină proprietate imobilul, dându-se preferință titlului acesteia. Reclamanta și-a întemeiat cererea de sesizare a primei instanțe, printre altele, pe dispozițiile Legii nr. 1/2009, act normativ care dă posibilitate cumpărătorului evins de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea pretențiilor cumpărătorilor de imobile în condițiile Legii nr. 112/1995.

În acord cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că dezdăunarea cumpărătorilor, specific situației contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în care cumpărătorul este evins, și-a găsit consacrarea legislativă, în ce privește imobilele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, în dispozițiile actului normativ Legea nr. 10/2001, lege care a suferit modificări, în această privință, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009. Se constată din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situație specială, ele neconstituind, pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ.

Din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preț nu intrau în patrimoniul unităților deținătoare, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția M.F., constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 rezultă că aceste unități deținătoare a imobilelor vândute acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului. Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant, norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Așa fiind, soluționarea pretențiilor reclamantei nu se poate face decât prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât este M.F.P., pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile). Împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilului se face de către M.F.P.

dintr-un fond extrabugetar, constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicțiunile produse și de aceea trebuie, în caz de admitere a acțiunilor, să efectueze plățile respective. O astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor ce țin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual, s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a acestei instituții în nume propriu). Dispozițiile legale menționate anterior au reglementat modalitatea de executare a obligațiilor de plată în sarcina ministerului, care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituția prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama Statului.

Este vorba de un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei („Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin M.F., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”). Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinși), rezultă că Statul este și titularul de drepturi și obligații, iar M.F. acționează ca reprezentant al acestuia în puterea legii.

Prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu s-a urmărit doar determinarea sursei din care să fie restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamantă, acest articol determinând chiar instituirea raportului juridic obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului de piață al imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și M.F.P., pârât chemat în judecată în prezenta cauză. În consecință, critica vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului pârât a fost privită ca nefondată. În ce privește fondul pretențiilor reclamantei, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voința legiuitorului, și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, „ineficacitate” apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2 1 ) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor, desființarea contractului, instanța are obligația să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași, care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul la o despăgubire. Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, obligă instanța să distingă între o desființare a contractului cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, echivalentă cu declararea ineficacității acestuia, urmare admiterii unei acțiuni în revendicare unde contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care reclamanta a fost evinsă, hotărâre la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat. Or, în speță, potrivit deciziei civile nr. 1542/ R din 07 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a admis recursul, s-a modificat decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâta B.G.

împotriva sentinței civile nr. 3897 din 15 mai 2007 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, fiind menținută dispoziția din decizie privind respingerea cererii de intervenție accesorie, criticile privitoare la nulitatea contractului de vânzare cumpărare nu au mai putut fi primite întrucât cauzele de nulitate a acestui contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au mai putut fi analizate în acest cadru procesual, instanța nefiind învestită cu un asemenea capăt de cerere. O asemenea analiză nu a putut fi făcută nici pe cale de excepție, deoarece reclamanta nu a uzat de calea acțiunii principale în anulare sau constatarea nulității contractului, în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că un drept a cărui acțiune s-a prescris nu poate fi valorificat nici pe cale de excepție.

Prin aceeași decizie s-a reținut că pârâta B.G. justifică existența în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având un bun actual în sensul Convenției. Totodată, s-a reținut, făcându-se trimitere la cauza R. c. României, că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale pentru obținerea valorii actuale de piață a imobilului, pe care și pârâta B.G. o poate urma. De asemenea, făcându-se trimitere la cauza T.T.

c. României, în decizia sus-menționată s-a precizat că: „În prezent, Legea nr. 1/2009 reglementează o cale mai avantajoasă (decât cea a Codului civil, considerată mulțumitoare de către Curtea Europeană), care permite pârâtei, fostă chiriașă, cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995 să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. Totodată, instanța de apel a avut în vedere la soluționarea cauzei prevederile art. 1202 alin. (2) C. civ., care stabilesc expres că „nicio dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată”, o prezumție cu astfel de consecințe fiind și cea reglementată de art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ. A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., ar putea fi combătută, deschizându-se părților posibilitatea de a repune în discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol. În consecință, prin raportare la dispozițiile articolelor sus-indicate, precum și la considerentele hotărârii sus-enunțate, c are se impun cu putere de lucru judecat prezentei instanțe, instanța de apel a constatat că reclamanta beneficiază de dispozițiile prevăzute de art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 . Instanța de apel a constatat, totodată, a fi incidente în speță Hotărârea din 19 octombrie 2006 pronunțată de C.E.D.O.

în cauza R. c. României, cauza T.T. c. România, cauzele B. c. României, respectiv P. și P. c. Republicii Cehe și nu a considerat relevante pentru soluționarea pricinii celelalte cauze jurisprudențiale invocate de către apelantul pârât, și care nu au vizat litigii ale cetățenilor români, în fața C.E.D.O., dat fiind aspectele de putere de lucru judecat și constatarea în favoarea reclamantei a unui bun în sensul Convenției, ceea ce impune protecția acestuia atât din perspectiva acesteia, dar și a legii interne, respectiv Legea nr. 10/2001, care în art. 50 alin. (2 1 ) nu face nicio distincție, impunând restituirea prețului de piață al imobilului în situația în care acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel nu a validat susținerea apelantului în sensul că în mod eronat instanța de fond a omologat raportul de expertiză întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție de vreme ce această valoare a fost stabilită în urma unei probe științifice de către o persoană de specialitate, autorizată să facă astfel de expertize, apelantul pârât nefăcând obiecțiuni la raport în fața instanței de judecată și nici în apel nu au fost formulate critici concrete la acest raport. Mai mult, a constatat că apelantul pârât nu a solicitat în apel, cale devolutivă, efectuarea unei noi expertize evaluatorii.

De asemenea, nu a primit susținerea apelantului în sensul îmbogățirii fără just temei a intimatei prin acordarea prețului de piață motivat de faptul că suma este exagerat de mare față de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, aceasta deoarece însuși legiuitorul a prevăzut prin act normativ ca respectivii chiriași evinși și ale căror contracte de vânzare cumpărare nu au fost desființate să beneficieze de valoarea de piață a imobilului stabilită potrivit standardelor internaționale, situație în care se regăsește și intimata.

A fost înlăturat argumentul în sensul că intimatei i s-ar cuveni prețul de la momentul evicțiunii, respectiv al pronunțării deciziei în recurs, 07 octombrie 2010, avându-se în vedere că, potrivit raportului de expertiză efectuat la fond, valoarea de piață a imobilului la această dată este de 104.874 euro, ceea ce ar însemna îngreunarea situației apelantului în propria cale de atac, ceea ce nu este permis decât cu încălcarea art. 296 teza II C. proc. civ. În ce privește critica vizând greșita obligare a apelantului pârât la cheltuieli de judecată în fața instanței de fond, instanța de apel a reținut că este nefondată prin raportare la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată, respectiv culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., susținând că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală. Recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat următoarele: 1. În mod greșit instanța de apel a dispus obligarea pârâtului M.F.P. la plata sumei de 64.488 euro în echivalent în lei la cursul valutar din ziua plații, reprezentând prețul de piața al imobilului situat în București, str Vasile Lascar, în raport de lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât. În speță, M.F.P. nu are legitimare procesuală activă. Astfel, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre P.M. București și reclamanți, este terț față de acest contract, iar, în situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei P.M. București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. În același sens sunt și dispozițiile art. 1344 C. civ. Pe de altă parte, a susținut recurentul, prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția M.F.P., care a devenit, astfel, un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea pârâtului la achitarea prețului la valoarea de piață a imobilului.

Prin urmare, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, M. București), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. 2. În ceea ce privește valoarea reținută în raportul de expertiză, în mod eronat instanța de apel a omologat proba administrată, întrucat aceasta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție.

Astfel, în raport de evaluarea făcută de expert, în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și în general este nul, iar prețurile cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor în tranzacțiile imobiliare).

Ca urmare, se impune aplicarea unei corecții negative de 10 % pentru procese în curs și de 30 % pentru locația menționată prin luarea în considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc. În plus, suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanta achizitionându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pietii, ce implică o diminuare a valorii cu cel puțin 30 % din valoarea reală. Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, de – 30 %. Prin urmare, în speță operează îmbogatirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze în 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și, respectiv, a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de piața la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Recurentul a arătat că, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

De altfel, jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piața a imobilului, fiind considerata suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (V. c. Bulgariei) ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T.T. c. României). Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în față legii. Situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpăra un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.

3. Hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ce privește obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. Astfel, pentru a fi aplicabile normele legale menționate mai sus și pentru ca M.F.P. să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite, cumulativ, două condiții, și anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Dispozițiile art. 50 1 din lege, fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, acest text de lege ținând cont, atunci când reglementează plata prețului de piață, de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 condițiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de piață. În speță, nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezida în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația juridică a imobilului.

Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Așadar, reclamanta a înțeles să încheie contractul de vânzare cu P.M. București, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București str. Vasile Lascăr. Faptul ca aceasta nu a depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere ca exercitarea cu buna credința a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinseca de natura a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Reaua credința determină în realitate ilicitatea cauzei, or, prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995. Mai mult decât atât, existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiza a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare. În consecință, având în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine, și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, rezultă că aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În litigiul de față, deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul cauzei s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între autorul reclamantei și P.M. București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. 4. Criticabilă este hotărârea din apel și în ceea ce privește menținerea obligației de plata a cheltuielilor de judecată în sarcina M.F.P. Astfel, pârâtul nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci P.M. București, parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 5794 din 19 ianuarie 1999, iar, în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G.

nr. 184/2002, M.F.P. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. Mai mult, este necesar sa se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca P.M. București a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. De altfel, M.F.P. nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare. În recurs nu s-au administrat probe noi. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. Contrar susținerilor recurentului exprimate prin primul motiv de recurs, pârâtul M.F.P. are legitimare procesuală pasivă. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, echivalente prețului de piață/actualizat al imobilului. Reclamanta a invocat ca temei juridic al acestor pretenții dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Rezultă că, obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar temeiul juridic pentru această pretenție rezidă în dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001. Această lege reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă prețul de piață al imobilului (art. 50¹), cât și în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă prețul actualizat din contract [(art. 50 alin. (2)]. În speță, reține Înalta Curte, criticile ce vizează lipsa calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P.

nu sunt fondate și nu fac aplicabil cazul de modificare în care se încadrează, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel, prin decizia recurată, a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul M.F.P. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. 2 (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și alin. (2¹) (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către M.E.F., în prezent M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Se instituie, așadar, ex lege, obligația M.F.P. de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii. Susținerile recurentului în sensul că nu se poate reține ex lege calitatea procesuală pasivă a M.F.P., nu pot fi primite, întrucât aceasta ar însemna ca instanța să adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, instanța fiind chemată să aplice legea astfel cum a fost edictată. Obligația de plată a prețului de piață revine recurentului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina M.F.P., în condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție. Nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului actualizat.

Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și următoarele C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următoarele C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”. Or, față de dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate. Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a M.F.P., în cererile de restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al imobilului.

Această dispoziție are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar susținerilor recurentului.

2. În recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a omologat greșit proba administrată, întrucât aceasta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție, în condițiile în care expertul, în cadrul metodelor de evaluare, nu a aplicat indici de corecție raportat la blocajul actual al pieței imobiliare, la ponderea dintre cerere și oferta aferentă, la existența unui proces în curs, la prețul social plătit de către foștii chiriași pentru achiziționarea imobilului în litigiu ori pentru locația imobilului, etc. Asupra criticii prin care se invocă faptul că instanța de apel a menținut în mod eronat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție, instanța de recurs constată că argumentele invocate reprezintă veritabile obiecțiuni la raportul de expertiză realizat în cauză, care ar fi putut și ar fi trebuit invocate în fața instanței de apel, în termenele și condițiile prevăzute de art. 212 alin. (2) C. proc.

civ. Astfel, prin intermediul recursului, care, în actuala reglementare, are natura unei căi extraordinare de atac de reformare, și care poate fi introdus exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de temeinicie, motive reglementate în mod exhaustiv la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu pot fi criticate probele sau aprecierea acestora dată de către instanțele fondului, mai ales prin raportare la elemente de fapt eventuale, simplu pretinse de către pârât, fără dovedirea concretă a celor susținute, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate), pe care s-ar fi putut întemeia recurentul, fiind abrogat prin ar.

I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005. În consecință, solicitările recurentului pârât de a se aplica corecții ale valorii de circulație prin raportare la blocajul pieței imobiliare sau la prețul social plătit de către foștii chiriași pentru achiziționarea imobilului în litigiu nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât nu sunt raportate la criterii de legalitate, ci sunt simple susțineri de fapt, care nu mai pot fi invocate într-o cale extraordinară de atac nedevolutivă.

Referitor la împrejurarea invocată de pârât în sensul că reclamanta va primi valoarea de circulație a unui imobil pentru care a plătit un preț social, aceasta nu poate fi imputată instanțelor de judecată, ci este expresia marjei de apreciere a statului, care, în materia despăgubirilor foștilor chiriași care au dobândit cu bună - credință un bun de la stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar au fost evinși de fostul proprietar, prin efectul admiterii unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, a înțeles să adopte o legislație de protecție a acestor cumpărători, respectiv Legea nr. 1/2009, permițându-le să obțină valoarea de circulație a bunului imobil pe care l-au pierdut. A nega acest drept prin intermediul justiției ar echivala cu o interferență nepermisă în sfera puterii legiuitoare, a cărei voință a fost exprimată în actul normativ menționat, și cu o încălcare a principiului constituțional al separației puterilor în stat.

Această rezolvare a situației cumpărătorilor de bună-credință, reține Înalta Curte, în sensul de a putea obține valoare de circulație a bunului imobil de care au fost privați prin efectul admiterii unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, dar fără a li se desființa titlul de proprietate prin intermediul unei acțiuni în nulitate, este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. în materia protecției dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat prin art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O. (cauza R. c. României, hotărârea din 19 octombrie 2010). Deși se face trimitere la cauza T.T.

c. României, Înalta Curte constată că ipoteza cuprinsă în această hotărâre se referă la problema raporturilor dintre chiriașii cumpărători și foștii proprietari, la buna sau reaua credință a celor dintâi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, aspecte tranșate, în mod irevocabil, într-un alt litigiu, iar nu în prezenta cauză, care are drept obiect acțiunea în despăgubiri. De altfel, C.E.D.O. reține în considerentele hotărârii menționate, ca și argument cât privește jurisprudența în această materie a instanțelor române, că la data faptelor reclamate art. 51 din Legea nr. 10/2001 prevedea că o acțiune de recuperare a prețului de cumpărare, indexat cu rata inflației, introdusă împotriva statului de un cumpărător al cărui contract a fost declarat nul este scutită de taxă de timbru.

Prețul indexat trebuia plătit de M.F. dintr-un fond special. În plus, C.E.D.O. constată că, deși la data faptelor, legea retrocedării nu prevedea o acțiune specifică împotriva statului pentru persoane aflate în situația reclamantului (căruia i s-a desființat contractul de vânzare cumpărare), se declară mulțumită că această cale de atac, oferită de Codul civil, este suficientă pentru a asigura o reparație în situații precum cea a reclamantului. Or, în speță, Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 la momentul promovării prezentei acțiuni, cuprinzând dispoziții speciale, derogatorii, în privința celor solicitate de reclamanta de față. În același sens, Înalta Curte reține că și trimiterea la cauza V. c. Bulgariei excede situației de față.

În aceste condiții, o astfel de critică nu poate fi reținută ca fondată. 3. Pe fondul cererii, recurentul a arătat că în cauză nu este îndeplinită niciuna din cele două condiții prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001, dată fiind, pe de o parte, reaua-credință a reclamantei, ce nu poate fi pusă la îndoială (aceasta știa sau ar fi putut ști că imobilul este revendicat de fostul proprietar ori ar fi putut să se informeze despre demersurile întreprinse de acesta pentru restituirea proprietății, caz în care pasivitatea îi este imputabilă), iar, pe de altă parte, faptul că actul nu a fost desființat printr-o hotărâre care să consfințească constatarea nulității absolute a acestuia.

Înalta Curte reține că această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept constatate prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care reclamanta a fost evinsă, hotărâre la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat. Astfel cum rezultă din art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu, contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995, a fost desființat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate.

În cauza de față, astfel cum reține și instanța de apel, conform deciziei civile nr. 1542/ R din 07 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost admis recursul și modificată decizia recurată, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârâta B.G. împotriva sentinței civile nr. 3897 din 15 mai 2007 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, „criticile privitoare la nulitatea contractului de vânzare cumpărare” nu au mai putut fi primite întrucât cauzele de nulitate a acestui contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au mai putut fi analizate în acest cadru procesual, instanța nefiind învestită cu un asemenea capăt de cerere.

O asemenea analiză nu a putut fi făcută nici pe cale de excepție, deoarece reclamanta din acel dosar, respectiv fostul proprietar al imobilului, nu a uzat de calea acțiunii principale în anularea sau constatarea nulității contractului, în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că instanța a apreciat că un drept a cărui acțiune s-a prescris nu poate fi valorificat nici pe cale de excepție. Prin aceeași decizie s-a reținut că pârâta B.G. justifică existența în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având un bun actual în sensul Convenției. Totodată, s-a reținut, făcându-se trimitere la cauza Raicu c. României, că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale pentru obținerea valorii actuale de piață a imobilului, pe care și pârâta B.G.

o poate urma. De asemenea, făcându-se trimitere la cauza T.T. c. României, în decizia sus-menționată s-a precizat că: „În prezent, Legea nr. 1/2009 reglementează o cale mai avantajoasă (decât cea a Codului civil, considerată mulțumitoare de către Curtea Europeană), care permite pârâtei (în situația de față, reclamantei B.G.), fostă chiriașă, cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995 să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. Or, în cauza de față, Înalta Curte reține că printr-o hotărâre irevocabilă instanța de judecată a constatat valabilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul în litigiu, în favoarea intimatei reclamante.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut doar că imobilul a fost preluat fără titlu, fără a se constata în mod irevocabil că au fost încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, doar acest aspect, de altfel, fiind de natură a îndreptăți pe reclamantă să solicite restituirea prețului actualizat al imobilului. Cu privire la atitudinea subiectivă a cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată că aceasta este irelevantă în cadrul prezentei analize, îndeplinirea/eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului juridic fiind o chestiune distinctă de aceea a relei-credințe a părților contractante.

Înalta Curte constată că este respectată și condiția imperativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în speță fiind vorba de o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, în urma căreia reclamanta a fost „evinsă”. Susținerile recurentului în ceea ce privește nerespectarea cerinței de mai sus nu pot fi primite, întrucât s-ar ignora sensul real al termenului de „desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare din cuprinsul art. 50 1 al Legii nr. 10/2001 („Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare), sens ce rezultă din analiza sistematică a dispozițiilor legii.

Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii – cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat („Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”), iar, art. 50 alin. (2 1 ) și, respectiv art. 50 1 din același act normativ, prevede că în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor („Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru”, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”). De asemenea, art. 20 alin. (2 1 ) din aceeași lege, stipulează că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.”.

Acest din urmă text introdus prin Legea nr. 1/2009 explicitează, ca atare, termenul de „desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare, prevăzând expres că „desființarea” poate fi urmare atât a unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare. Din această perspectivă, interpretarea sistematică a normelor legale enunțate impune concluzia că termenul de „desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare, din cuprinsul art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu doar urmare a unei acțiuni în anulare, ci și a unei acțiuni în revendicare. Cum sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, contractul în cauză fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și ire