ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1206/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1206/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

După deliberare,

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2924/3/2013,

la data de 25 ianuarie 2013, reclamanta B.G., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.,

a solicitat, în temeiul art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

coroborat cu Legea nr. 1/2009, să se dispună obligarea pârâtului la plata către

reclamantă a sumei de 160.000 euro, echivalent a 708.000 ron, la cursul B.N.R.,

reprezentând valoarea prețului actualizat și a celui de piață, conform Legii nr.

10/2001, care stabilește condițiile de restituire a prețului imobilului ce

formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâtul, legal citat,

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr.

92 din 31 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P.,

a admis în parte cererea formulată de reclamanta B.G., a obligat pârâtul să

plătească reclamantei suma de 64.488 euro, în echivalent lei la cursul zilei

plății, reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 4 situat în

București, str. Vasile Lascăr, precum și suma de 1.100 lei, reprezentând cheltuieli

de judecată (onorariu expert).

Analizând excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., tribunalul a constatat

că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către M.E.F. din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare”. Așadar, obligația de restituire a prețului

actualizat, pentru cazul contractelor de vânzare-cumpărare anulate sau al

valorii de circulație a imobilului, pentru cazul admiterii acțiunii în revendicare

revine M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995. Prin urmare, numai M.F.P., în nume propriu, iar nu ca

reprezentant al S.R., îi revine obligația de plată a valorii de piață a

imobilului către reclamanții care se regăsesc în ipoteza vizată de art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

În soluționarea

excepției, instanța de fond a dat astfel eficiență cu prioritate prevederilor

speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că obligația de

restituire a prețului reactualizat derivă din lege, împrejurare ce conferă

numai acestei persoane legitimare procesuală pasivă. În acest context s-a

apreciat că nu au relevanță susținerile privind obligațiile vânzătorului în caz

de evicțiune, în speță M. București, reprezentat de P.G., parte contractantă a

contractului de vânzare-cumpărare, o dată ce legea însăși impune obligația de

restituire a prețului în sarcina M.F.P.

Mai mult

decât atât, a constatat că M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză față

de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât prin dispoziții legale

speciale s-a derogat de la dreptul comun în materia garanției pentru evicțiune,

consacrată de art. 1337 C. civ.

Pe fondul

cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit mențiunilor contractului de

vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. 739 din 07 noiembrie 1996, în temeiul

Legii nr. 112/1995, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în București, str. Vasile Lascăr, iar, prin sentința civilă nr.

3897 din 15 mai 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă

definitivă și devenită irevocabilă prin decizia nr. 1542/ R din 07 decembrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta a fost

obligată să lase succesoarei fostului proprietar, în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul în speță.

În aceste

circumstanțe, devin incidente în speță dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, dispoziții ce consacră dreptul persoanei care a fost evinsă

de a fi despăgubită cu o sumă reprezentând valoarea de circulație a imobilului

în litigiu.

Potrivit

concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea de circulație

a imobilului a fost stabilită la suma de 64.488 euro.

În raport

de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata

sumei de 1.100 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată

constând în onorariu expert.

Prin decizia civilă

nr. 31/ A

din 29 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul pârât M.F.P. împotriva sentinței civile nr. 92 din 31 ianuarie 2014

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Analizând criticile

de apel formulate de către apelantul pârât, instanța de apel a constatat că teza

juridică susținută de către reclamantă constă în faptul că pârâtul S.R. prin M.F.P.,

deși nu este vânzător al apartamentului cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995,

de care a fost evinsă, trebuie obligat la plata prețului de piață, întrucât în

urma acțiunii în revendicare formulată de fosta proprietară a imobilului, a

fost obligată să-i lase în deplină proprietate imobilul, dându-se preferință

titlului acesteia.

Reclamanta și-a

întemeiat cererea de sesizare a primei instanțe, printre altele, pe

dispozițiile Legii nr. 1/2009, act normativ care dă posibilitate cumpărătorului

evins de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea pretențiilor

cumpărătorilor de imobile în condițiile Legii nr. 112/1995.

În acord cu art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că dezdăunarea

cumpărătorilor, specific situației contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995, în care cumpărătorul este evins, și-a găsit

consacrarea legislativă, în ce privește imobilele trecute în mod abuziv în

proprietatea statului, în dispozițiile actului normativ Legea nr. 10/2001, lege

care a suferit modificări, în această privință, prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 1/2009.

Se constată din

interpretarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, că respectivele contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situație

specială, ele neconstituind, pentru unitatea deținătoare, o expresie a

libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea

corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1

din acest act normativ.

Din împrejurarea că

sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preț nu intrau în patrimoniul

unităților deținătoare, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția M.F.,

constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 rezultă

că aceste unități deținătoare a imobilelor vândute acționau ca mandatari fără

reprezentare ai vânzătorului.

Prin dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială,

dreptul chiriașilor, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost

desființate, la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care, în

astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel

de la aplicare, potrivit regulii general acceptate specialia generalibus

derogant, norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă

a vânzătorului pentru evicțiune.

Așa fiind,

soluționarea pretențiilor reclamantei nu se poate face decât prin raportare la

dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Din interpretarea

sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru

evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât este M.F.P., pentru

despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul

de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de

cheltuielilor necesare și utile).

Împrejurarea că,

potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat

sau a prețului de piață al imobilului se face de către M.F.P. dintr-un fond

extrabugetar, constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, nu

înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicțiunile produse

și de aceea trebuie, în caz de admitere a acțiunilor, să efectueze plățile

respective.

O astfel de

răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiunilor ce țin de activitatea proprie a ministerului (iar

pe plan procesual, s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a

acestei instituții în nume propriu). Dispozițiile legale menționate anterior au

reglementat modalitatea de executare a obligațiilor de plată în sarcina

ministerului, care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu

decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituția prin intermediul

căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama Statului.

Este vorba de un caz

de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil

illo tempore cauzei („Statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El

participă în astfel de raporturi prin M.F., afară de cazurile în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop”).

Cum în această

materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în

mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinși), rezultă

că Statul este și titularul de drepturi și obligații, iar M.F. acționează ca

reprezentant al acestuia în puterea legii.

Prin art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu s-a urmărit doar determinarea sursei din

care să fie restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de

reclamantă, acest articol determinând chiar instituirea raportului juridic

obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea

prețului de piață al imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și M.F.P.,

pârât chemat în judecată în prezenta cauză.

În consecință,

critica vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului pârât a fost

privită ca nefondată.

În ce privește fondul

pretențiilor reclamantei, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art.

20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a

stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care

contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească,

cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea

în revendicare.

Ca

urmare, termenul de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai

larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării

nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie,

prin voința legiuitorului, și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de

proprietate asupra imobilului, „ineficacitate” apărută în urma admiterii unei

acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de

proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din

interpretarea alin. (2

1

) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

Față de

situația premisă avută în vedere de legiuitor, desființarea contractului,

instanța are obligația să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în

acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în

vigoare, care conferă foștilor chiriași, care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995

și

ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul la o

despăgubire.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată și

modificată, obligă instanța să distingă între o desființare a contractului

cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și

o desființare a contractului, echivalentă cu declararea ineficacității

acestuia, urmare admiterii unei acțiuni în revendicare unde contractul a fost

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, această analiză a întrunirii cerințelor de

valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și

de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă,

prin care reclamanta a fost evinsă, hotărâre la care normele legale fac

trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele

respectivei hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat.

Or, în speță, potrivit

deciziei civile nr. 1542/ R din 07 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin care s-a admis recursul, s-a modificat

decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de

pârâta B.G. împotriva sentinței civile nr. 3897 din 15 mai 2007 pronunțată de

Judecătoria sector 2 București, fiind menținută dispoziția din decizie privind

respingerea cererii de intervenție accesorie, criticile privitoare la nulitatea

contractului de vânzare cumpărare nu au mai putut fi primite întrucât cauzele

de nulitate a acestui contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au mai

putut fi analizate în acest cadru procesual, instanța nefiind învestită cu un

asemenea capăt de cerere. O asemenea analiză nu a putut fi făcută nici pe cale

de excepție, deoarece reclamanta nu a uzat de calea acțiunii principale în

anulare sau constatarea nulității contractului, în termenul special de

prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată,

astfel că un drept a cărui acțiune s-a prescris nu poate fi valorificat nici pe

cale de excepție. Prin aceeași decizie s-a reținut că pârâta B.G. justifică

existența în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție, având un bun actual în sensul Convenției. Totodată, s-a

reținut, făcându-se trimitere la cauza R. c. României, că Legea nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea

cale pentru obținerea valorii actuale de piață a imobilului, pe care și pârâta

B.G. o poate urma. De asemenea, făcându-se trimitere la cauza T.T. c. României,

în decizia sus-menționată s-a precizat că: „În prezent, Legea nr. 1/2009

reglementează o cale mai avantajoasă (decât cea a Codului civil, considerată

mulțumitoare de către Curtea Europeană), care permite pârâtei, fostă chiriașă,

cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995 să obțină o reparație integrală a

pierderii bunului, prin obligarea statului la restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Totodată, instanța de

apel a avut în vedere la soluționarea cauzei prevederile art. 1202 alin. (2) C.

civ., care stabilesc expres că „nicio dovadă nu este primită împotriva

prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un

act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată”, o prezumție cu

astfel de consecințe fiind și cea reglementată de art. 1201 C. civ. și art. 166

C. proc. civ. A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și

irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200

pct. 4 C. civ., ar putea fi combătută, deschizându-se părților posibilitatea de

a repune în discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin

administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a

preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității

raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.

În

consecință, prin raportare la dispozițiile articolelor sus-indicate, precum și

la considerentele hotărârii sus-enunțate, c

are se impun cu putere de lucru judecat

prezentei instanțe, instanța de apel a constatat că reclamanta beneficiază de

dispozițiile prevăzute de art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001

.

Instanța

de apel a constatat, totodată, a fi incidente în speță

Hotărârea din 19

octombrie 2006 pronunțată de C.E.D.O. în cauza R. c. României, cauza T.T. c.

România,

cauzele B. c. României, respectiv P. și P. c.

Republicii Cehe

și nu a considerat relevante pentru

soluționarea pricinii celelalte cauze jurisprudențiale invocate de către

apelantul pârât, și care nu au vizat litigii ale cetățenilor români, în fața C.E.D.O.,

dat fiind aspectele de putere de lucru judecat și constatarea în favoarea

reclamantei a unui bun în sensul Convenției, ceea ce impune protecția acestuia

atât din perspectiva acesteia, dar și a legii interne, respectiv Legea nr. 10/2001,

care în art. 50 alin. (2

1

) nu face nicio distincție, impunând

restituirea prețului de piață al imobilului în situația în care acesta a fost

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel

nu a validat susținerea apelantului în sensul că în mod

eronat instanța de fond a omologat raportul de expertiză întrucât acesta nu

reflectă prețul real al imobilului în discuție de vreme ce această valoare a

fost stabilită în urma unei probe științifice de către o persoană de specialitate,

autorizată să facă astfel de expertize, apelantul pârât nefăcând obiecțiuni la

raport în fața instanței de judecată și nici în apel nu au fost formulate

critici concrete la acest raport. Mai mult, a constatat că apelantul pârât nu a

solicitat în apel, cale devolutivă, efectuarea unei noi expertize evaluatorii.

De

asemenea, nu a primit susținerea apelantului în sensul îmbogățirii fără just

temei a intimatei prin acordarea prețului de piață motivat de faptul că suma

este exagerat de mare față de valoarea achitată în contractul de vânzare

cumpărare, aceasta deoarece însuși legiuitorul a prevăzut prin act normativ ca

respectivii chiriași evinși și ale căror contracte de vânzare cumpărare nu au

fost desființate să beneficieze de valoarea de piață a imobilului stabilită

potrivit standardelor internaționale, situație în care se regăsește și

intimata.

A fost

înlăturat argumentul în sensul că intimatei i s-ar cuveni prețul de la momentul

evicțiunii, respectiv al pronunțării deciziei în recurs, 07 octombrie 2010,

avându-se în vedere că, potrivit raportului de expertiză efectuat la fond,

valoarea de piață a imobilului la această dată este de 104.874 euro, ceea ce ar

însemna îngreunarea situației apelantului în propria cale de atac, ceea ce nu

este permis decât cu încălcarea art. 296 teza II C. proc. civ.

În ce privește

critica vizând greșita obligare a apelantului pârât la cheltuieli de judecată

în fața instanței de fond,

instanța de apel a reținut că este

nefondată prin

raportare la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care

reprezintă

fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată, respectiv culpa

părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de

determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului

cauzat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs

pârâtul M.F.P., susținând

că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală. Recurentul a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat următoarele:

greșit instanța de apel a dispus obligarea pârâtului M.F.P. la plata sumei

de 64.488 euro în echivalent în lei la cursul valutar din ziua plații,

reprezentând prețul de piața al imobilului situat în București, str Vasile

Lascar, în raport de lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât. În

speță, M.F.P. nu are legitimare procesuală activă.

Astfel,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna

unui terț. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre P.M. București

și reclamanți, este terț față de acest contract, iar, în situația evingerii

cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în

baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de

garanție pentru evicțiune a vânzătoarei P.M. București, în conformitate cu

dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun nu poate fi

înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin

aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. În același sens sunt

și dispozițiile art. 1344 C. civ.

Pe de

altă parte, a susținut recurentul, prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995

referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția M.F.P., care a

devenit, astfel, un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun

fel obligarea pârâtului la achitarea prețului la valoarea de piață a

imobilului.

Prin

urmare, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel

de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, M. București),

nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în

raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a

prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile

imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

ce privește valoarea reținută în raportul de expertiză, în mod eronat instanța

de apel a omologat proba administrată, întrucat aceasta nu reflectă prețul real

al imobilului în discuție.

Astfel,

în raport de evaluarea făcută de expert, în cadrul metodelor de evaluare nu

este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare

(când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții,

numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și în general este nul, iar prețurile

cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care

încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei

2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor în tranzacțiile

imobiliare). Ca urmare, se impune aplicarea unei corecții negative de 10 %

pentru procese în curs și de 30 % pentru locația menționată prin luarea în considerare

și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc. În plus,

suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză,

reclamanta achizitionându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul

pietii, ce implică o diminuare a valorii cu cel puțin 30 % din valoarea reală.

Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel

referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al

pieței imobiliare, de – 30 %.

Prin

urmare, în speță operează îmbogatirea fără justă cauză, fiind aberant ca

reclamanta să încaseze în 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea

achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult

valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală. Obligația

de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a

imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr.

112/1995. O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția

pentru evicțiune și, respectiv, a stabilirii sporului de valoare, ar presupune

luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a

imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare (și nu a

prețului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de piața la

momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumparare și valoarea de piață a imobilului

la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare

reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

În caz contrar ar fi

lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune,

acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare.

Recurentul a arătat

că, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația

de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică

a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele

speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de

simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile

pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție

nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare

la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

De altfel, jurisprudența

C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de

piața a imobilului, fiind considerata suficientă o indemnizare care reprezintă

o parte din aceasta valoare (V. c. Bulgariei) ori contravaloarea prețului

actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T.T. c. României).

Așa fiind,

indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor

constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care

încalcă principiul egalității cetățenilor în față legii. Situația

cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația

celor care cumpăra un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață,

așadar, la valoarea de piață.

3.

Hotărârea instanței

de apel este criticabilă și în ce privește obligarea

pârâtului la plata

prețului de piață al imobilului din perspectiva aplicării greșite a

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.

1/2009.

Astfel, pentru a fi

aplicabile normele legale menționate mai sus și pentru ca M.F.P. să poată fi

obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza

contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să

fie întrunite, cumulativ, două condiții, și anume: încheierea contractelor de

vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

iar aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Dispozițiile art. 50

1

din lege, fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile”, acest text de lege ținând cont,

atunci când reglementează plata prețului de piață, de existența unei hotărâri

în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea

imobilului. În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 condițiile pe care reclamantul trebuie să le

îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de

piață.

În speță,

nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezida în

faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligația

de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de

neconceput ca în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un

apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația

juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat că

trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu

valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Așadar, reclamanta a

înțeles să încheie contractul de vânzare cu P.M. București, dobândind

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București str. Vasile Lascăr.

Faptul ca aceasta nu a depus minime diligente, cu ocazia încheierii

contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia

imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr.

112/1995, având în vedere ca exercitarea cu buna credința a drepturilor conferite

de lege reprezintă o condiție intrinseca de natura a afecta validitatea actelor

juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Reaua credința determină în realitate ilicitatea cauzei, or, prin existența

unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul

Legii nr. 112/1995. Mai mult decât atât, existența sau inexistența bunei

credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiza a

respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie

examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea

valabilă a contactului de vânzare cumpărare.

În consecință, având

în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine, și anume

încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este

admisibil, rezultă că aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului la

valoarea de piață. În litigiul de față, deposedarea reclamantei de

imobilul care face obiectul cauzei s-a realizat în urma unei acțiuni în

revendicare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în baza prevederilor

Legii nr. 112/1995 între autorul reclamantei și P.M. București nefiind anulat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

hotărârea din apel și în ceea ce privește menținerea obligației de plata a

cheltuielilor de judecată în sarcina M.F.P.

Astfel, pârâtul nu

are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi

aparține acestuia, ci P.M. București, parte în contractul de vânzare-cumpărare nr.

5794 din 19 ianuarie 1999, iar, în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr.

184/2002, M.F.P. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

Mai mult, este

necesar sa se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea

pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca P.M. București a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995.

De altfel, M.F.P. nu

a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea

litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la

plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat

de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal,

este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata reclamantă

nu a formulat întâmpinare.

În recurs nu s-au

administrat probe noi.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

1.

Contrar susținerilor

recurentului exprimate prin primul motiv de recurs, pârâtul M.F.P. are

legitimare procesuală pasivă.

Astfel, prin cererea

de chemare în judecată, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru pierderea

dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995,

echivalente prețului de piață/actualizat al imobilului.

Reclamanta a invocat

ca temei juridic al acestor pretenții dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001,

modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Rezultă că, obiectul

acțiunii deduse judecății îl constituie acordarea de despăgubiri pentru

pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr.

112/1995, iar temeiul juridic pentru această pretenție rezidă în dispozițiile

legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Această lege

reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de

vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care

încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005,

caz în care se acordă prețul de piață al imobilului (art. 50¹), cât și în

cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

caz în care se acordă prețul actualizat din contract [(art. 50 alin. (2)].

În speță, reține

Înalta Curte, criticile ce vizează lipsa calității procesuale pasive a

pârâtului M.F.P. nu sunt fondate și nu fac aplicabil cazul de modificare în

care se încadrează, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel,

prin decizia recurată, a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul M.F.P. justifică

legitimare procesuală pasivă în cauză.

Astfel, conform art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. 2

(prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și alin.

(2¹) (prețul de piață al imobilelor privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile) se face de către M.E.F., în prezent M.F.P., din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Se instituie, așadar,

ex lege, obligația M.F.P. de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995,

indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea

procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii.

Susținerile

recurentului în sensul că nu se poate reține ex lege calitatea procesuală

pasivă a M.F.P., nu pot fi primite, întrucât aceasta ar însemna ca instanța să

adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, instanța fiind chemată să aplice

legea astfel cum a fost edictată.

Obligația de plată a

prețului de piață revine recurentului în temeiul dispoziției legale

sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație

nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic

perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a

înțeles să o stabilească în sarcina M.F.P., în condițiile arătate mai sus. Ca

atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în

discuție.

Nici principiul

relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru

reținerea lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., din moment ce nu

relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului

actualizat.

Cât privește

susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în

raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și

următoarele C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat

în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului

comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii

speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la

dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

reglementate prin art. 50 și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001. Aceste

dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de

drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următoarele C.

civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele

de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept „specialia

generalibus derogant”.

Or, față de

dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul M.F.P. are calitate

procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate.

Referitor la natura

normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta

stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a M.F.P., în cererile de

restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al

imobilului. Această dispoziție are caracter procesual, legiuitorul

nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar

susținerilor recurentului.

recurentul a susținut că instanța de apel a omologat greșit proba administrată,

întrucât aceasta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție, în

condițiile în care

expertul,

în cadrul metodelor de evaluare, nu a aplicat indici de corecție raportat la

blocajul actual al pieței imobiliare, la ponderea dintre cerere și oferta

aferentă, la existența unui proces în curs, la prețul social plătit de

către foștii chiriași pentru achiziționarea imobilului în

litigiu ori pentru locația imobilului, etc.

Asupra criticii prin

care se invocă faptul că instanța de apel a menținut în mod eronat concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză, întrucât acesta nu reflectă prețul

real al imobilului în discuție, instanța de recurs constată că argumentele

invocate reprezintă veritabile obiecțiuni la raportul de expertiză

realizat în cauză, care ar fi putut și ar fi trebuit invocate în fața

instanței de apel, în termenele și condițiile prevăzute de art. 212

alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, prin

intermediul recursului, care, în actuala reglementare, are natura unei căi

extraordinare de atac de reformare, și care poate fi introdus exclusiv

pentru motive de nelegalitate, iar nu de temeinicie, motive reglementate în mod

exhaustiv la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu pot fi criticate probele sau

aprecierea acestora dată de către instanțele fondului, mai ales prin

raportare la elemente de fapt eventuale, simplu pretinse de către pârât, fără

dovedirea concretă a celor susținute, motivul de recurs reglementat de art.

304 pct. 11 C. proc. civ. (când hotărârea se întemeiază pe o greșeală

gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate), pe

care s-ar fi putut întemeia recurentul, fiind abrogat prin ar. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

În consecință,

solicitările recurentului pârât de a se aplica corecții ale valorii de

circulație prin raportare la blocajul pieței imobiliare sau la

prețul social plătit de către foștii chiriași pentru

achiziționarea imobilului în litigiu nu reprezintă critici de

nelegalitate, întrucât nu sunt raportate la criterii de legalitate, ci sunt

simple susțineri de fapt, care nu mai pot fi invocate într-o cale

extraordinară de atac nedevolutivă.

Referitor la

împrejurarea invocată de pârât în sensul că reclamanta va primi valoarea de

circulație a unui imobil pentru care a plătit un preț social, aceasta

nu poate fi imputată instanțelor de judecată, ci este expresia marjei de

apreciere a statului, care, în materia despăgubirilor foștilor

chiriași care au dobândit cu bună - credință un bun de la stat, în

temeiul Legii nr. 112/1995, dar au fost evinși de fostul proprietar, prin

efectul admiterii unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor,

a înțeles să adopte o legislație de protecție a acestor

cumpărători, respectiv Legea nr. 1/2009, permițându-le să obțină

valoarea de circulație a bunului imobil pe care l-au pierdut.

A nega acest drept

prin intermediul justiției ar echivala cu o interferență nepermisă în

sfera puterii legiuitoare, a cărei voință a fost exprimată în actul

normativ menționat, și cu o încălcare a principiului

constituțional al separației puterilor în stat.

Această rezolvare a

situației cumpărătorilor de bună-credință, reține Înalta Curte, în

sensul de a putea obține valoare de circulație a bunului imobil de

care au fost privați prin efectul admiterii unei acțiuni în

revendicare, prin compararea titlurilor, dar fără a li se desființa titlul

de proprietate prin intermediul unei acțiuni în nulitate, este în acord cu

jurisprudența C.E.D.O. în materia protecției dreptului de

proprietate, astfel cum este acesta reglementat prin art. 1 al Primului

Protocol adițional la C.E.D.O. (cauza R. c. României, hotărârea din 19

octombrie 2010).

Deși se face

trimitere la cauza T.T. c. României, Înalta Curte constată că ipoteza cuprinsă

în această hotărâre se referă la problema raporturilor dintre chiriașii

cumpărători și foștii proprietari, la buna sau reaua credință a celor dintâi la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995,

aspecte tranșate, în mod irevocabil, într-un alt litigiu, iar nu în prezenta

cauză, care are drept obiect acțiunea în despăgubiri.

De altfel, C.E.D.O. reține

în considerentele hotărârii menționate, ca și argument cât privește

jurisprudența în această materie a instanțelor române, că la data faptelor

reclamate art. 51 din Legea nr. 10/2001 prevedea că o acțiune de recuperare a

prețului de cumpărare, indexat cu rata inflației, introdusă împotriva statului

de un cumpărător al cărui contract a fost declarat nul este scutită de taxă de

timbru. Prețul indexat trebuia plătit de M.F. dintr-un fond special. În plus, C.E.D.O.

constată că, deși la data faptelor, legea retrocedării nu prevedea o acțiune

specifică împotriva statului pentru persoane aflate în situația reclamantului

(căruia i s-a desființat contractul de vânzare cumpărare), se declară mulțumită

că această cale de atac, oferită de Codul civil, este suficientă pentru a

asigura o reparație în situații precum cea a reclamantului.

Or, în speță, Legea nr.

10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 la momentul promovării

prezentei acțiuni, cuprinzând dispoziții speciale, derogatorii, în privința

celor solicitate de reclamanta de față.

În același sens,

Înalta Curte reține că și trimiterea la cauza

V. c. Bulgariei excede situației de

față.

În aceste condiții, o

astfel de critică nu poate fi reținută ca fondată.

recurentul a arătat că în cauză nu este îndeplinită niciuna din cele două

condiții prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001, dată fiind, pe de o parte,

reaua-credință a reclamantei, ce nu poate fi pusă la îndoială (aceasta știa sau

ar fi putut ști că imobilul este revendicat de fostul proprietar ori ar fi

putut să se informeze despre demersurile întreprinse de acesta pentru

restituirea proprietății, caz în care pasivitatea îi este imputabilă), iar, pe

de altă parte, faptul că actul nu a fost desființat printr-o hotărâre care să

consfințească constatarea nulității absolute a acestuia.

Înalta Curte

reține că

această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie

realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept constatate

prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care reclamanta

a fost evinsă, hotărâre la care normele legale fac trimitere în vederea

acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei hotărâri

impunându-se cu putere de lucru judecat.

Astfel cum rezultă

din art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, o condiție pentru nașterea

dreptului la despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului în

patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu, contractul de vânzare-cumpărare

perfectat în baza Legii nr. 112/1995, a fost desființat este ca respectivul

contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ

special în privința caselor naționalizate.

În cauza de față, astfel

cum reține și instanța de apel, conform deciziei civile nr. 1542/ R din 07

decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin care a fost admis recursul și modificată decizia recurată, în sensul

respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârâta B.G. împotriva

sentinței civile nr. 3897 din 15 mai 2007 pronunțată de Judecătoria sector 2

București, „criticile privitoare la nulitatea contractului de vânzare cumpărare”

nu au mai putut fi primite întrucât cauzele de nulitate a acestui contract

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au mai putut fi analizate în acest

cadru procesual, instanța nefiind învestită cu un asemenea capăt de cerere. O

asemenea analiză nu a putut fi făcută nici pe cale de excepție, deoarece

reclamanta din acel dosar, respectiv fostul proprietar al imobilului, nu a uzat

de calea acțiunii principale în anularea sau constatarea nulității

contractului, în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că instanța a apreciat că un drept a

cărui acțiune s-a prescris nu poate fi valorificat nici pe cale de excepție.

Prin aceeași decizie s-a reținut că pârâta B.G. justifică existența în

patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție, având un bun actual în sensul Convenției. Totodată, s-a reținut,

făcându-se trimitere la cauza Raicu c. României, că Legea nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea

cale pentru obținerea valorii actuale de piață a imobilului, pe care și pârâta

B.G. o poate urma. De asemenea, făcându-se trimitere la cauza T.T. c. României,

în decizia sus-menționată s-a precizat că: „În prezent, Legea nr. 1/2009

reglementează o cale mai avantajoasă (decât cea a Codului civil, considerată

mulțumitoare de către Curtea Europeană), care permite pârâtei (în situația de

față, reclamantei B.G.), fostă chiriașă, cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995

să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului la

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare”.

Or, în cauza de față,

Înalta Curte reține că printr-o hotărâre irevocabilă instanța de judecată a

constatat valabilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza

Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul în litigiu, în favoarea intimatei

reclamante. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut doar că imobilul a

fost preluat fără titlu, fără a se constata în mod irevocabil că au fost

încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, doar acest aspect, de altfel, fiind de natură a

îndreptăți pe reclamantă să solicite restituirea prețului actualizat al

imobilului.

Cu privire la

atitudinea subiectivă a cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, Înalta Curte

constată că aceasta este irelevantă în cadrul prezentei analize,

îndeplinirea/eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii

actului juridic fiind o chestiune distinctă de aceea a relei-credințe a

părților contractante.

Înalta Curte constată

că este respectată și condiția imperativă prevăzută de Legea nr. 10/2001,

respectiv contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, în speță fiind vorba de o acțiune în revendicare

prin comparare de titluri, în urma căreia reclamanta a fost „evinsă”.

Susținerile

recurentului în ceea ce privește nerespectarea cerinței de mai sus nu pot fi

primite, întrucât s-ar ignora sensul real al termenului de „desființare” a

contractelor de vânzare-cumpărare din cuprinsul art. 50

1

al Legii nr.

10/2001 („Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare), sens ce rezultă din analiza

sistematică a dispozițiilor legii.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii –

cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat („Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”), iar, art.

50 alin. (2

1

) și, respectiv art. 50

1

din același act

normativ, prevede că în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri

definitive și irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor

(„Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de

piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxele de timbru”, „Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”).

De asemenea, art. 20 alin.

(2

1

) din aceeași lege, stipulează că „în cazul în care imobilul a

fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care

locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca

urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea

cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile

locale și/sau de M.D.L.P.L.”. Acest din urmă text introdus prin Legea nr. 1/2009

explicitează, ca atare, termenul de „desființare” a contractelor de

vânzare-cumpărare, prevăzând expres că „desființarea” poate fi urmare atât a

unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Din această

perspectivă, interpretarea sistematică a normelor legale enunțate impune

concluzia că termenul de „desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare, din

cuprinsul art. 50

1

al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de

efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.

112/1995 nu doar urmare a unei acțiuni în anulare, ci și a unei acțiuni în

revendicare.

Cum sunt îndeplinite

cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, contractul în cauză fiind

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființat prin

hotărâre judecătorească definitivă și ire