ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 303/2015

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 2 din 23 ianuarie 2015 Curtea de Apel Târgu Mureș a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1), din N.C.P.P. invocată de către petenrul condamnat T.V., deținut în Penitenciarul Miercurea Ciuc. A respins, ca neîntemeiată, contestația la executare promovată de petenrul condamnat T.V. A fost obligat petentul condamnat să achite statului cu titlu de cheltuieli judiciare suma de 300 lei, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu se va avansa Baroului Mureș din fondul special al Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 07 octombrie 2014 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, s-a înregistrat, spre competentă soluționare, contestația la executare formulată de petentul condamnat T.V., contestație fondată pe preved.art.

598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. în contestația astfel promovată s-a învederat că, în fapt, a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 7 ani prin sentința a cărei executare o contesta în condițiile prezentei, respectiv sentința penală nr. 49/F/2012 a Curții de Apel Brașov. La data aplicării sale, pedeapsa pentru șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen. (1968) raportat la art. 13 1 din 178 era de la 7 la 12 ani. Judecătorul fondului s-a orientat spre minimul legal, având în vedere dispozițiile art. 72 din C. pen. din 1968, respectiv lipsa antecedentelor penale, conduita în timpul procesului și toate celelalte criterii generale de individualizare a pedepsei. Având în vedere toate aceste circumstanțe, instanța s-a orientat în determinarea pedepsei spre minimul legal.

Prin intrarea în vigoare a noului cod, legiuitorul a înțeles să modifice nivelul pedepselor, pentru faptele săvârșite de persoane fizice sau juridice, în acord cu noua politică penală a României și cu orientările în materia penală ale U.E. În cazul inculpatului, pedeapsa s-a modificat substanțial. Astfel de la 7-15 ani, pedeapsa s-a redus la 2-7 ani, cu majorarea prevăzută de Legea nr. 78/2000 de o treime aplicată limitelor minime și maxime (art. 207 C. pen.), reducerea fiind mai mult decât evidentă. Art. 15 din Constituția României consacră principiul aplicării retroactive a legii mai favorabile (unition lex), iar art. 16 din aceeași lege consacră, la rândul lui, egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

A invocat cele două prevederi constituționale, pentru că, aplicarea concretă a art. 6 C. pen. (2014), genera o evidentă discriminare între aceleași categorii de cetățeni, fapt ce contravenea flagrant disp.art. 16 din Constituție. Practic textul de lege criticat, în speță art. 6 C. pen. (2014) limita retroactivitatea legii mai favorabile doar până la nivelul maximumului special prevăzut de legea nouă (în vigoare). Discriminarea invocată consta în tratarea diferită, legal se pare până în prezent, a modului de sancționare a doi cetățeni români, care au săvârșit aceeași faptă penală și la aceeași epocă, dar care au fost pedepsiți definitiv diferit, astfel, evident diferit, nu la nivel de nuanță.

A comis fapta imputată anterior intrării în vigoare a noului cod și a fost sancționat, din păcate, tot anterior acestui eveniment. Jurisprudența actuală îi oferă inevitabil motivul de a se considera discriminat. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 18 iunie 2014, dată în Dosarul nr. 295/44/2011 al Curții de Apel Galați, fapte prevăzute de art. 189 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1968) au fost pedepsite cu pedeapsa închisorii de 2 ani în timp ce în Dosarul nr. 602/64/2008 al Curții de Apel Brașov, prin sentința penală nr. 40/F/2012, instanța a sancționat fapte prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2) cu 8 ani închisoare. Ambele pedepse priveau relativ aceleași fapte, săvârșite la aceeași epocă, de aceeași categorie de persoane.

Și Curtea de Apel Galați și Curtea de Apel Brașov au avut în vedere criteriile de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 din vechiul C. pen. și respectiv art. 74 C. pen. (2014). S-a susținut că minimul a rămas maxim doar în cauza aflată spre instrumentare la Curtea de Apel Brașov și finalizată cu pronunțarea sentinței penale nr. 49/F din 18 aprilie 2012. Menținerea minimului pedepsei aplicate sub codul din 1968 la maximul prevăzut de C. pen. 2014, avea impresia că faptei, i-au fost asociate circumstanțe agravante, ce țin de persoana în cauză și de modul concret în crai a fost săvârșit delictul penal, lucru total neadevărat.

S-a creat legal premisa ca persoanele care au săvârșit aceeași categorie de fapte, în același timp, să nici nu intre în închisoare, fiind pedepsite sub rigoarea noul cod, în timp ce ceilalți, pedepsiți anterior, să execute în continuare op pedeapsă pe care Statul Român nu o mai recunoaște ca nivel de la 01 februarie 2014. Nu a înțeles să comenteze legalitatea noii pedepse, ea era și a rămas atributul legiuitorului. Și nici nivelul său care a fost și a rămas atributul exclusiv al judecătorului, comenta însă situația în care se afla și poate se aflau și alte sute de condamnați. Aveau ei vreun statut mai special? Era adevărat în Dosarul nr. 602/64/2012, Curtea de Apel Brașov, a dat cele mai mari pedepsei pentru corupție din întreaga Românie: 92 de ani de închisoare l-au depășit la pas pe A.N., V., F., etc, și totuși nimeni nu a auzit de ei.

A fost condamnat la minim și a rămas la maximul legii noi, fără să i se fi reținut, cu ocazia judecății fondului, circumstanțe agravante, dimpotrivă, doar inflexiuni vocale considerate neconforme deontologiei profesionale. Nu a înțeles să solicite rejudecarea. înțelegea rațiunea legiuitorului, cu privire la neamestecul puterilor într-un stat de drept și o respecta întocmai. înțelegea și respecta, de asemenea, principiile puterii de lucru judecat (res judicata.) și al autorității de lucru judecat (non bis in idem) și, pe cale de consecință, știa că nu putea fi rejudecat decât în condițiile legii penale. S-a înțeles, însă, să reclame că redactarea art. 6 din N.C.P. împiedică recalcularea pedepsei, în vederea adaptării ei la orientările actuale ale legiuitorului român.

Completarea dispozițiilor art. 6 C. pen. (2014) cu o prevedere tranzitorie care să permită corelarea pedepsei vechi cu exigențele noului cod era nu numai logică, ci și constituțională. însăși Constituția reclama o asemenea intervenție. Atâta timp cât art. 16 alin. (1) din Constituție preciza că cetățenii nu pot fi discriminați, era necesar a se observa că art. 6 alin. (1) C. pen. (2014) îl discrimina. A fost condamnat la minim și a rămas să execute maximul legii noi, ca și cum fapta săvârșită și considerentele sale personale îl/sau/l-au determinat pe judecător să opteze pentru acest maxim. Au fost invocate, în combaterea unei asemenea susțineri, însăși puterea de lucru judecat, cu ocazia judecății nu i s-au reținut asemenea circumstanțe, deci de ce să-i fie asociate fără o judecată?

Deciziile nr. 365, 379/2014 și 384/2014 date de Curtea Constituțională plecau, în analiza, lor, de la alte situații premise, în anularea lor, de la alte situații premisă, fiind invocată fie neretr o activitatea legii penale mai favorabile, fie discriminarea între persoane definitiv judecate și cele are se aflau în curs de judecată. Nu se situa în aceeași zonă, dimpotrivă, discriminarea pe care o reclamanta rezulta din tratamentul la care art. 6 alin. (1) C. pen. (2014) supune aceleiași categorii de persoane și anume cele definitiv condamnate. Doar aplicarea în timp a unei dispoziții legale poate evidenția eventualele reglementări incorecte, în eficiente, discriminatorii, pe care le conținea.

Interesul legiuitorului este fără îndoială, să-și trateze, în mod egal, cetățenii, fără nicio discriminare. Pe cale de consecință, s-a solicitat, ca în condițiile Legii nr. 47/1992, să fie sesizată Curtea Constituțională, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din C. pen. (2014) pentru motivele de mai sus. S-a mai solicitat, de asemenea, să se observe că prezenta contestație poate fi încadrată, în categoria celor prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din C. pen. (2014). S-a solicitat, în condițiile art. 364 C. proc. pen. (2014) ca judecarea cauzei să se facă în lipsa petentului, reprezentat de avocat din oficiu. Curtea de Apel Târgu Mureș analizând contestația astfel promovată cu stricta respectare a preved.art.

598 alin. (1) lit. d) din N.C.P.P., a disp.art. 6 din Legea nr. 286 din 2009 (N.C.P.), a disp. art. 16 alin. (1) și 2 din Constituția revizuită a României și a art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată a constat că aceasta nu poate fi admisă, pentru considerentele ce se vor expune în continuare: I. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor primului alineat al art. 6 din N.C.P., a reținut că, petentul condamnat, a susținut, prin prisma exemplelor pe care le-a invocat, în memoriul inclus la contestația la executare, că se impune, sesizarea Curții Constituționale cu analizarea acestei excepții, deoarece, motivele pe care le-a susținut nu au fost supuse cenzurii contenciosului constituțional.

Curtea de Apel Târgu Mureș a constatat că, petentul, în dovedirea justeții excepției invocate a făcut trimitere la hotărâri judecătorești pronunțate în alte cauze de corupție, de instanțele române, atât anterior, cât și ulterior intrării în vigoare a N.C.P., dar exemplele la care a făcut trimitere vizează cauze distincte și inculpați acuzați de săvârșirea unor infracțiuni de corupție în circumstanțele reale distincte, de cele reținute de Curtea de Apel Brașov, la pronunțarea sentinței penale nr. 49/F din 18 aprilie 2012. Motivarea expusă de către petent în excepția invocată, nu a constituit o premisă pertinentă pentru a se păși la sesizarea Curții Constituționale, cu analizarea constituționalității primului alineat al art. 6 din N.C.P.

Curtea Constituțională, în cursul anului 2014 a analizat, în alte dosare, modul în care primul alin. al art. 6 se corelează cu dispozițiile legii fundamentale a României, statuând că aceste dispoziții de drept substanțiale se circumscriu dispozițiilor constituționale, neabătându-se de la principiile generale ale acesteia. S-au avut în vedere aici cele reținute în Decizia Curții Constituționale nr. 379 din 26 iunie 2014, iar împrejurarea că, în cursul anului trecut, Curtea Constituțională în cauzele cu a căror soluționare a fost investită au analizat concordanta preved.art. 6 din N.C.P. cu dispozițiile constituționale în vigoare, fac ca, în cauză, să se respingă ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate invocată de către petent.

A se sesiza Curtea Constituțională, a reținut Curtea de Apel Târgu Mureș, cu o nouă soluționare a excepției de neconstituționalitate a primului alineat al art. 6 din C. pen., echivalează cu numai cu o tergiversare a soluționării cauzei pendinte, dar și cu ignorarea jurisprudenței conturate la nivelul acestei instanțe de contencios constituțional, jurisprudență care, afișată pe site-ul oficial al Curții Constituționale a României, permite cunoașterea sa de orice resortisant al Statului Român. II. Legat de contestația la executare formulată de către condamnat, s-a reținut că, acesta prin sentința penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 21 mai 2013, a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizie pronunțată cu opinie majoritară), a fost condamnat în mod definitiv, la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii incriminate de art. 26 din vechiul C. pen., rap.

la art. 131 din Legea nr. 78/2000 modificată, cu referire la art. 194 alin. (1) din vechiul C. pen. S-a reținut că acest condamnat, care, la data respectivă avea calitatea de inculpat, în calitate de notar public în circumscripția Curții de Apel Brașov, în data de 12 martie 2007, cu intenție l-a ajutat pe inculpatul M.A., prin activități specifice complicității morale, atât anterioare, cât și concomitente, să o constrângă pe partea vătămată B.H.I., prin violență și amenințare, să revină asupra declarației autentificate la B.N.P., C.E. Prin modul în care petentul a acționat, l-a ajutat pe coinculpatul M.A. să obțină revocarea declarației autentificate, din data de 08 martie 2007, a părții vătămate B.H.A., care revocase astfel, mandatul inițial dat inculpatului M.A.

și fostei soții a acestuia, M.E.M., prin procura autentificată din 23 februarie 2007, în acest mod, inculpatul M.A. dobândind în mod injust un folos material de cel puțin 533.750 euro. Prin hotărârea de condamnare astfel pronunțată de către Curtea Apel Brașov, s-a statuat, cu putere de adevăr, care a fost contribuția fiecăruia dintre cei opt inculpați ai cauzei, la săvârșirea faptelor reținute în sarcina fiecăruia și, dată fiind participația fiecăruia, s-a aplicat pedeapsa apreciată proporțională și necesară acestora. Petentul prin prezenta contestație la executare a înțeles să invoce faptul că, se impune a fi revizuit cuantumul pedepsei de 7 ani închisoare, în a cărei executare se află, deoarece, față de sine devin incidente preved.art.

598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. S-a reținut că acest temei legal nu poate fi incident față de inculpat, deoarece, intrând în vigoare N.C.P. și analizându-se față de petent incidența art. 6 alin. (1) din N.C.P., pedeapsa în a cărei executare se află a fost egală cu maximul pedepsei prevăzute în prezent de legiuitor pentru fapte de natura celor comise de către petent. Legiuitorul român, în prevederile de drept substanțial expuse în art. 6 din N.C.P., a prevăzut, în mod expres că, dacă sub imperiul vechiului C. pen. s-au aplicat pedepse mai mari decât actualul maxim prevăzut pentru faptele penale incriminate de actualul C. pen., aceste pedepse ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile se vor reduce la maximul pedepsei prevăzute în actuala legislație penală.

Ori, în speța de față, condamnatul are de executat o pedeapsă egală cu maximul prevăzut în prezent de legislația penală, pentru comiterea infracțiunii de complicitate la șantaj, prev.de art. 48 rap.la art. 207 din N.C.P. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000. Astfel cum s-a mai arătat, pedeapsa în a cărei executare se află petentul, este o pedeapsă care se circumscrie actualelor prevederi de drept substanțial, aceasta cu atât mai mult, cu cât în cauza în care acesta a avut calitatea de inculpat alături de ceilalți șapte inculpați, celorlalți coparticipanți, după intrarea în vigoare a N.C.P., pentru aceeași faptă de complicitate la șantaj li s-a menținut pe calea contestației la executare pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov.

Față de ceilalți coinculpați contestațiile la executare promovate în cursul anului 2014, au rămas definitive, fie prin necontestare (se au în vedere aici sentințele pronunțate la nivelul Curții de Apel Tg.Mureș, în cazul petenților D.G.M., A.G.D. și F.A., sentința penală nr. 2/CC din 10 februarie 2014, sentința penală nr. 3/CC din 14 februarie 2014, sentința penală nr. 37 din 29 decembrie 2014), fie prin respingerea contestației promovate în cazul condamnatului D.R., căruia i s-a respins contestația promovată împotriva sentinței penală nr. 14/CC din 25 aprilie 2014 a Curții de Apel Tg. Mureș, prin Decizia penală nr. 1890 din 02 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Petentul are de executat, pentru fapta comisă, o pedeapsă de 7 ani închisoare care, așa cum s-a mai arătat, a fost egală cu maximul special prevăzut de lege, în prezent, pentru infracțiunea comisă și care, dat fiind circumstanțele personale reținute, inițial, la individualizarea ei, asigură reeducarea și resocializarea acestuia. Dacă s-ar fi constatat că există un incident la executare, în ceea ce-l privește (și care viza cuantumul pedepsei inițial aplicate), acesta trebuia să fie sesizat în strictă conformitate cu prevederile H.G.R. nr. 836/2013, de către Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile, constituită la nivelul Penitenciarului Miercurea Ciuc, în care petentul se află depus, dar acest organism nu s-a autosesizat în direcția respectivă, fapt ce a demonstrat că situația acestuia nu se circumscrie preved.art.

598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Împotriva sentinței penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori, contestatorul T.V. a formulat contestație, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 539/64/2014. Înalta Curte a constatat în cadrul dezbaterilor că prezenta contestație vizează contestația la executare formulată de petent și nu cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin sentința penală nr. 49/F/2012 a Curții de Apel Brașov, contestatorul a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 26 din vechiul C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) din vechiul C. pen.

În cererea inițială prin contestația la executare petentul a invocat incidența disp. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Înalta Curte constată analiza judicioasă a Curții de Apel Târgu Mureș, instanță care a constatat că pedeapsa de 7 ani închisoare la care a fost condamnat inculpatul este egală cu maximul prevăzut de legislația penală în vigoare pentru infracțiunea prev. de art. 48 rap. la art. 207 din N.C.P. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000. Înalta Curte constată că prezenta contestație este nefondată pentru următoarele considerente: Potrivit disp. art. 29(5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, „încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare". Hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 23 ianuarie 2015. Calea de atac formulată de contestatorul T.V.

a fost formulată la data de 5 februarie 2015, conform vizei Curții de Apel Târgu Mureș, iar adresa înaintată de Penitenciarul Miercurea Ciuc, unde se află încarcerat inculpatul, poartă data de 2 februarie 2015. Astfel, pe de o parte cererea/contestația formulată de numitul T.V. împotriva sentinței penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș nu este formulată în termenul prevăzut de art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. Pe de altă parte din conținutul cererii/contestației sale înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 25 februarie 2015, (filele 20-22 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție) rezultă că T.V.

a criticat hotărârea atacată din perspectiva cuantumului mare de pedeapsă de 7 ani închisoare aplicat în sarcina sa pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 194 C. pen. rap. la art. 26 C. pen. în referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000. A invocat disp. art. 6 alin. (1) din N.C.P., solicitând rejudecarea cauzei și reducerea pedepsei reținute în sarcina sa, raportându-se, totodată și la pedepsele stabilite față de ceilalți coinculpați din cauză ale căror pedepse au rămas nemodificate în urma promovării contestațiilor la executare sau au rămas definitive prin necontestare. A apreciat contestatorul că disp. art. 6 alin. (1) din N.C.P. creează o inechitate de tratament pentru persoane care au săvârșit aceleași fapte în aceeași perioadă și aceleași împrejurări.

Rezultă astfel că prezenta contestație vizează dispozițiile din sentința penală nr. 2 din 23 ianuarie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, privind contestația la executare. În cauză se constată că pedeapsa aplicată inculpatului în regim de detenție de 7 ani închisoare reprezintă maximul special. prevăzut de noile incriminări ale pentru fapta săvârșită de inculpat, respectiv complicitate la șantaj. Or, art. 6 alin. (1) din N.C.P., prevede că aceste dispoziții se aplică numai dacă pedeapsa aplicată este mai mare decât maximul pedepsei prevăzut de noile reglementări, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Înalta Curte reține astfel că nu sunt incidente disp. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Pentru aceste considerente Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația formulată de contestatorul condamnat T.V. împotriva sentinței penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Văzând și disp. art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația formulată de contestatorul condamnat T.V. împotriva sentinței penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru Cauze cu minori și de familie. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi, 5 martie 2015.