ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 303/2015

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 303/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 2 din 23 ianuarie 2015 Curtea de Apel Târgu Mureș a respins

ca inadmisibilă, excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 6 alin.

(1), din N.C.P.P. invocată de către petenrul condamnat T.V., deținut în

Penitenciarul Miercurea Ciuc.

A respins, ca neîntemeiată,

contestația la executare promovată de petenrul condamnat T.V.

A fost obligat petentul condamnat să

achite statului cu titlu de cheltuieli judiciare suma de 300 lei, din care suma

de 100 lei reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu se va avansa

Baroului Mureș din fondul special al Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 07 octombrie 2014 pe rolul

Curții de Apel Târgu Mureș, s-a înregistrat, spre competentă soluționare,

contestația la executare formulată de petentul condamnat T.V., contestație

fondată pe preved.art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. în contestația

astfel promovată s-a învederat că, în fapt, a fost condamnat la pedeapsa

închisorii de 7 ani prin sentința a cărei executare o contesta în condițiile

prezentei, respectiv sentința penală nr. 49/F/2012 a Curții de Apel Brașov. La

data aplicării sale, pedeapsa pentru șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen.

(1968) raportat la art. 13

1

din 178 era de la 7 la 12 ani.

Judecătorul fondului s-a orientat spre minimul legal, având în vedere

dispozițiile art. 72 din C. pen. din 1968, respectiv lipsa antecedentelor

penale, conduita în timpul procesului și toate celelalte criterii generale de

individualizare a pedepsei. Având în vedere toate aceste circumstanțe, instanța

s-a orientat în determinarea pedepsei spre minimul legal.

Prin intrarea în vigoare a noului cod,

legiuitorul a înțeles să modifice nivelul pedepselor, pentru faptele săvârșite

de persoane fizice sau juridice, în acord cu noua politică penală a României și

cu orientările în materia penală ale U.E.

În cazul inculpatului, pedeapsa s-a

modificat substanțial. Astfel de la 7-15 ani, pedeapsa s-a redus la 2-7 ani, cu

majorarea prevăzută de Legea nr. 78/2000 de o treime aplicată limitelor minime

și maxime (art. 207 C. pen.), reducerea fiind mai mult decât evidentă.

Art. 15 din Constituția României

consacră principiul aplicării retroactive a legii mai favorabile (unition lex),

iar art. 16 din aceeași lege consacră, la rândul lui, egalitatea cetățenilor în

fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. A

invocat cele două prevederi constituționale, pentru că, aplicarea concretă a

art. 6 C. pen. (2014), genera o evidentă discriminare între aceleași categorii

de cetățeni, fapt ce contravenea flagrant disp.art. 16 din Constituție. Practic

textul de lege criticat, în speță art. 6 C. pen. (2014) limita retroactivitatea

legii mai favorabile doar până la nivelul maximumului special prevăzut de legea

nouă (în vigoare). Discriminarea invocată consta în tratarea diferită, legal se

pare până în prezent, a modului de sancționare a doi cetățeni români, care au

săvârșit aceeași faptă penală și la aceeași epocă, dar care au fost pedepsiți

definitiv diferit, astfel, evident diferit, nu la nivel de nuanță. A comis

fapta imputată anterior intrării în vigoare a noului cod și a fost sancționat,

din păcate, tot anterior acestui eveniment. Jurisprudența actuală îi oferă

inevitabil motivul de a se considera discriminat. Prin decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție din 18 iunie 2014, dată în Dosarul nr. 295/44/2011 al

Curții de Apel Galați, fapte prevăzute de art. 189 alin. (1), (2) și (3) C.

pen. (1968) au fost pedepsite cu pedeapsa închisorii de 2 ani în timp ce în Dosarul

nr. 602/64/2008 al Curții de Apel Brașov, prin sentința penală nr. 40/F/2012,

instanța a sancționat fapte prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2) cu 8 ani

închisoare. Ambele pedepse priveau relativ aceleași fapte, săvârșite la aceeași

epocă, de aceeași categorie de persoane. Și Curtea de Apel Galați și Curtea de

Apel Brașov au avut în vedere criteriile de individualizare a pedepselor

prevăzute de art. 72 din vechiul C. pen. și respectiv art. 74 C. pen. (2014).

S-a susținut că minimul a rămas maxim doar în cauza aflată spre instrumentare

la Curtea de Apel Brașov și finalizată cu pronunțarea sentinței penale nr. 49/F

din 18 aprilie 2012.

Menținerea minimului pedepsei aplicate

sub codul din 1968 la maximul prevăzut de C. pen. 2014, avea impresia că faptei,

i-au fost asociate circumstanțe agravante, ce țin de persoana în cauză și de

modul concret în crai a fost săvârșit delictul penal, lucru total neadevărat.

S-a creat legal premisa ca persoanele care au săvârșit aceeași categorie de

fapte, în același timp, să nici nu intre în închisoare, fiind pedepsite sub

rigoarea noul cod, în timp ce ceilalți, pedepsiți anterior, să execute în

continuare op pedeapsă pe care Statul Român nu o mai recunoaște ca nivel de la

01 februarie 2014. Nu a înțeles să comenteze legalitatea noii pedepse, ea era

și a rămas atributul legiuitorului. Și nici nivelul său care a fost și a rămas

atributul exclusiv al judecătorului, comenta însă situația în care se afla și

poate se aflau și alte sute de condamnați. Aveau ei vreun statut mai special?

Era adevărat în Dosarul nr. 602/64/2012, Curtea de Apel Brașov, a dat cele mai

mari pedepsei pentru corupție din întreaga Românie: 92 de ani de închisoare

l-au depășit la pas pe A.N., V., F., etc, și totuși nimeni nu a auzit de ei.

A fost condamnat la minim și a rămas

la maximul legii noi, fără să i se fi reținut, cu ocazia judecății fondului,

circumstanțe agravante, dimpotrivă, doar inflexiuni vocale considerate

neconforme deontologiei profesionale.

Nu a înțeles să solicite rejudecarea.

înțelegea rațiunea legiuitorului, cu privire la neamestecul puterilor într-un

stat de drept și o respecta întocmai. înțelegea și respecta, de asemenea,

principiile puterii de lucru judecat (res judicata.) și al autorității de lucru

judecat (non bis in idem) și, pe cale de consecință, știa că nu putea fi

rejudecat decât în condițiile legii penale.

S-a înțeles, însă, să reclame că

redactarea art. 6 din N.C.P. împiedică recalcularea pedepsei, în vederea

adaptării ei la orientările actuale ale legiuitorului român. Completarea

dispozițiilor art. 6 C. pen. (2014) cu o prevedere tranzitorie care să permită

corelarea pedepsei vechi cu exigențele noului cod era nu numai logică, ci și

constituțională. însăși Constituția reclama o asemenea intervenție. Atâta timp

cât art. 16 alin. (1) din Constituție preciza că cetățenii nu pot fi

discriminați, era necesar a se observa că art. 6 alin. (1) C. pen. (2014) îl

discrimina. A fost condamnat la minim și a rămas să execute maximul legii noi,

ca și cum fapta săvârșită și considerentele sale personale îl/sau/l-au

determinat pe judecător să opteze pentru acest maxim.

Au fost invocate, în combaterea unei

asemenea susțineri, însăși puterea de lucru judecat, cu ocazia judecății nu i

s-au reținut asemenea circumstanțe, deci de ce să-i fie asociate fără o

judecată?

Deciziile nr. 365, 379/2014 și

384/2014 date de Curtea Constituțională plecau, în analiza, lor, de la alte

situații premise, în anularea lor, de la alte situații premisă, fiind invocată

fie neretr o activitatea legii penale mai favorabile, fie discriminarea între

persoane definitiv judecate și cele are se aflau în curs de judecată. Nu se

situa în aceeași zonă, dimpotrivă, discriminarea pe care o reclamanta rezulta

din tratamentul la care art. 6 alin. (1) C. pen. (2014) supune aceleiași

categorii de persoane și anume cele definitiv condamnate.

Doar aplicarea în timp a unei

dispoziții legale poate evidenția eventualele reglementări incorecte, în

eficiente, discriminatorii, pe care le conținea. Interesul legiuitorului este

fără îndoială, să-și trateze, în mod egal, cetățenii, fără nicio discriminare.

Pe cale de consecință, s-a solicitat,

ca în condițiile Legii nr. 47/1992, să fie sesizată Curtea Constituțională, cu

privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1)

din C. pen. (2014) pentru motivele de mai sus. S-a mai solicitat, de asemenea,

să se observe că prezenta contestație poate fi încadrată, în categoria celor

prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din C. pen. (2014).

S-a solicitat, în condițiile art. 364

C. proc. pen. (2014) ca judecarea cauzei să se facă în lipsa petentului,

reprezentat de avocat din oficiu.

Curtea de Apel Târgu Mureș analizând

contestația astfel promovată cu stricta respectare a preved.art. 598 alin. (1)

lit. d) din N.C.P.P., a disp.art. 6 din Legea nr. 286 din 2009 (N.C.P.), a

disp. art. 16 alin. (1) și 2 din Constituția revizuită a României și a art. 29

din Legea nr. 47/1992 republicată a constat că aceasta nu poate fi admisă,

pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

I. În ceea ce privește excepția de

neconstituționalitate a prevederilor primului alineat al art. 6 din N.C.P., a

reținut că, petentul condamnat, a susținut, prin prisma exemplelor pe care le-a

invocat, în memoriul inclus la contestația la executare, că se impune,

sesizarea Curții Constituționale cu analizarea acestei excepții, deoarece,

motivele pe care le-a susținut nu au fost supuse cenzurii contenciosului

constituțional. Curtea de Apel Târgu Mureș a constatat că, petentul, în

dovedirea justeții excepției invocate a făcut trimitere la hotărâri

judecătorești pronunțate în alte cauze de corupție, de instanțele române, atât

anterior, cât și ulterior intrării în vigoare a N.C.P., dar exemplele la care a

făcut trimitere vizează cauze distincte și inculpați acuzați de săvârșirea unor

infracțiuni de corupție în circumstanțele reale distincte, de cele reținute de

Curtea de Apel Brașov, la pronunțarea sentinței penale nr. 49/F din 18 aprilie

premisă pertinentă pentru a se păși la sesizarea Curții Constituționale, cu

analizarea constituționalității primului alineat al art. 6 din N.C.P. Curtea

Constituțională, în cursul anului 2014 a analizat, în alte dosare, modul în

care primul alin. al art. 6 se corelează cu dispozițiile legii fundamentale a

României, statuând că aceste dispoziții de drept substanțiale se circumscriu

dispozițiilor constituționale, neabătându-se de la principiile generale ale

acesteia. S-au avut în vedere aici cele reținute în Decizia Curții

Constituționale nr. 379 din 26 iunie 2014, iar împrejurarea că, în cursul

anului trecut, Curtea Constituțională în cauzele cu a căror soluționare a fost

investită au analizat concordanta preved.art. 6 din N.C.P. cu dispozițiile

constituționale în vigoare, fac ca, în cauză, să se respingă ca inadmisibilă,

excepția de neconstituționalitate invocată de către petent.

A se sesiza Curtea Constituțională, a

reținut Curtea de Apel Târgu Mureș, cu o nouă soluționare a excepției de

neconstituționalitate a primului alineat al art. 6 din C. pen., echivalează cu

numai cu o tergiversare a soluționării cauzei pendinte, dar și cu ignorarea

jurisprudenței conturate la nivelul acestei instanțe de contencios

constituțional, jurisprudență care, afișată pe site-ul oficial al Curții

Constituționale a României, permite cunoașterea sa de orice resortisant al

Statului Român.

II. Legat de contestația la executare

formulată de către condamnat, s-a reținut că, acesta prin sentința penală nr. 49/F

din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, definitivă prin Decizia penală nr.

1705 din 21 mai 2013, a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizie

pronunțată cu opinie majoritară), a fost condamnat în mod definitiv, la

pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii incriminate de

art. 26 din vechiul C. pen., rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 modificată,

cu referire la art. 194 alin. (1) din vechiul C. pen. S-a reținut că acest

condamnat, care, la data respectivă avea calitatea de inculpat, în calitate de

notar public în circumscripția Curții de Apel Brașov, în data de 12 martie 2007,

cu intenție l-a ajutat pe inculpatul M.A., prin activități specifice

complicității morale, atât anterioare, cât și concomitente, să o constrângă pe

partea vătămată B.H.I., prin violență și amenințare, să revină asupra

declarației autentificate la B.N.P., C.E. Prin modul în care petentul a acționat,

l-a ajutat pe coinculpatul M.A. să obțină revocarea declarației autentificate,

din data de 08 martie 2007, a părții vătămate B.H.A., care revocase astfel,

mandatul inițial dat inculpatului M.A. și fostei soții a acestuia, M.E.M., prin

procura autentificată din 23 februarie 2007, în acest mod, inculpatul M.A.

dobândind în mod injust un folos material de cel puțin 533.750 euro.

Prin hotărârea de condamnare astfel

pronunțată de către Curtea Apel Brașov, s-a statuat, cu putere de adevăr, care

a fost contribuția fiecăruia dintre cei opt inculpați ai cauzei, la săvârșirea

faptelor reținute în sarcina fiecăruia și, dată fiind participația fiecăruia,

s-a aplicat pedeapsa apreciată proporțională și necesară acestora.

Petentul prin prezenta contestație la

executare a înțeles să invoce faptul că, se impune a fi revizuit cuantumul

pedepsei de 7 ani închisoare, în a cărei executare se află, deoarece, față de

sine devin incidente preved.art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. S-a

reținut că acest temei legal nu poate fi incident față de inculpat, deoarece,

intrând în vigoare N.C.P. și analizându-se față de petent incidența art. 6

alin. (1) din N.C.P., pedeapsa în a cărei executare se află a fost egală cu

maximul pedepsei prevăzute în prezent de legiuitor pentru fapte de natura celor

comise de către petent. Legiuitorul român, în prevederile de drept substanțial

expuse în art. 6 din N.C.P., a prevăzut, în mod expres că, dacă sub imperiul

vechiului C. pen. s-au aplicat pedepse mai mari decât actualul maxim prevăzut

pentru faptele penale incriminate de actualul C. pen., aceste pedepse ca urmare

a aplicării legii penale mai favorabile se vor reduce la maximul pedepsei

prevăzute în actuala legislație penală. Ori, în speța de față, condamnatul are

de executat o pedeapsă egală cu maximul prevăzut în prezent de legislația

penală, pentru comiterea infracțiunii de complicitate la șantaj, prev.de art.

48 rap.la art. 207 din N.C.P. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Astfel cum s-a mai arătat, pedeapsa în a cărei executare se află petentul, este

o pedeapsă care se circumscrie actualelor prevederi de drept substanțial,

aceasta cu atât mai mult, cu cât în cauza în care acesta a avut calitatea de

inculpat alături de ceilalți șapte inculpați, celorlalți coparticipanți, după

intrarea în vigoare a N.C.P., pentru aceeași faptă de complicitate la șantaj li

s-a menținut pe calea contestației la executare pedepsele aplicate prin

sentința penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov. Față de

ceilalți coinculpați contestațiile la executare promovate în cursul anului

2014, au rămas definitive, fie prin necontestare (se au în vedere aici

sentințele pronunțate la nivelul Curții de Apel Tg.Mureș, în cazul petenților D.G.M.,

A.G.D. și F.A., sentința penală nr. 2/CC din 10 februarie 2014, sentința penală

nr. 3/CC din 14 februarie 2014, sentința penală nr. 37 din 29 decembrie 2014),

fie prin respingerea contestației promovate în cazul condamnatului D.R., căruia

i s-a respins contestația promovată împotriva sentinței penală nr. 14/CC din 25

aprilie 2014 a Curții de Apel Tg. Mureș, prin Decizia penală nr. 1890 din 02

iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Petentul are de executat, pentru fapta

comisă, o pedeapsă de 7 ani închisoare care, așa cum s-a mai arătat, a fost

egală cu maximul special prevăzut de lege, în prezent, pentru infracțiunea

comisă și care, dat fiind circumstanțele personale reținute, inițial, la

individualizarea ei, asigură reeducarea și resocializarea acestuia. Dacă s-ar

fi constatat că există un incident la executare, în ceea ce-l privește (și care

viza cuantumul pedepsei inițial aplicate), acesta trebuia să fie sesizat în

strictă conformitate cu prevederile H.G.R. nr. 836/2013, de către Comisia de

evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile, constituită la

nivelul Penitenciarului Miercurea Ciuc, în care petentul se află depus, dar

acest organism nu s-a autosesizat în direcția respectivă, fapt ce a demonstrat

că situația acestuia nu se circumscrie preved.art. 598 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen.

Împotriva sentinței penale nr. 2 din

23 ianuarie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu

minori, contestatorul T.V. a formulat contestație, cauza fiind înregistrată pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 539/64/2014.

Înalta Curte a constatat în cadrul

dezbaterilor că prezenta contestație vizează contestația la executare formulată

de petent și nu cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Prin sentința penală nr. 49/F/2012 a

Curții de Apel Brașov, contestatorul a fost condamnat la 7 ani închisoare

pentru infracțiunea prev. de art. 26 din vechiul C. pen. rap. la art. 131 din

Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) din vechiul C. pen.

În cererea inițială prin contestația

la executare petentul a invocat incidența disp. art. 598 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen.

Înalta Curte constată analiza

judicioasă a Curții de Apel Târgu Mureș, instanță care a constatat că pedeapsa

de 7 ani închisoare la care a fost condamnat inculpatul este egală cu maximul

prevăzut de legislația penală în vigoare pentru infracțiunea prev. de art. 48

rap. la art. 207 din N.C.P. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Înalta Curte constată că prezenta

contestație este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit disp. art. 29(5) teza a II-a

din Legea nr. 47/1992, „încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă

cererea de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată numai cu recurs

la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare".

Hotărârea atacată a fost pronunțată la

data de 23 ianuarie 2015.

Calea de atac formulată de

contestatorul T.V. a fost formulată la data de 5 februarie 2015, conform vizei

Curții de Apel Târgu Mureș, iar adresa înaintată de Penitenciarul Miercurea

Ciuc, unde se află încarcerat inculpatul, poartă data de 2 februarie 2015.

Astfel, pe de o parte cererea/contestația

formulată de numitul T.V. împotriva sentinței penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015

a Curții de Apel Târgu Mureș nu este formulată în termenul prevăzut de art. 29

alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992, în ceea ce privește dispoziția de

respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Pe de altă parte din conținutul

cererii/contestației sale înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție

la data de 25 februarie 2015, (filele 20-22 dosar Înalta Curte de Casație și

Justiție) rezultă că T.V. a criticat hotărârea atacată din perspectiva

cuantumului mare de pedeapsă de 7 ani închisoare aplicat în sarcina sa pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 194 C. pen. rap. la art. 26 C. pen. în

referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000. A invocat disp. art. 6 alin. (1)

din N.C.P., solicitând rejudecarea cauzei și reducerea pedepsei reținute în

sarcina sa, raportându-se, totodată și la pedepsele stabilite față de ceilalți

coinculpați din cauză ale căror pedepse au rămas nemodificate în urma

promovării contestațiilor la executare sau au rămas definitive prin

necontestare. A apreciat contestatorul că disp. art. 6 alin. (1) din N.C.P.

creează o inechitate de tratament pentru persoane care au săvârșit aceleași

fapte în aceeași perioadă și aceleași împrejurări.

Rezultă astfel că prezenta contestație

vizează dispozițiile din sentința penală nr. 2 din 23 ianuarie 2015 a Curții de

Apel Târgu Mureș, privind contestația la executare.

În cauză se constată că pedeapsa

aplicată inculpatului în regim de detenție de 7 ani închisoare reprezintă

maximul special. prevăzut de noile incriminări ale pentru fapta săvârșită de

inculpat, respectiv complicitate la șantaj.

Or, art. 6 alin. (1) din N.C.P.,

prevede că aceste dispoziții se aplică numai dacă pedeapsa aplicată este mai

mare decât maximul pedepsei prevăzut de noile reglementări, ceea ce nu este

cazul în prezenta cauză.

Înalta Curte reține astfel că nu sunt

incidente disp. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Pentru aceste considerente Înalta Curte

va respinge ca nefondată contestația formulată de contestatorul condamnat T.V.

împotriva sentinței penale nr. 2 din 23 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de

Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Văzând și disp. art. 275 alin. (2) C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația

formulată de contestatorul condamnat T.V. împotriva sentinței penale nr. 2 din

23 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și

pentru Cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatorul condamnat la

plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200

lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 5

martie 2015.