ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3309/2013

Asupra recursului de față;

În baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1071 din data de 18 decembrie 2012 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 77698/3/2011* s-au dispus următoarele:

S-a constatat că inculpatul A.K. a fost condamnat sub identitatea falsă de M.O. prin următoarele hotărâri: sentința penală nr. 42 din 20 ianuarie 2000 a Tribunalului București, secția a II-a penală, sentința penală nr. 1668 din 04 decembrie 2001 a Judecătoriei Giurgiu, sentința penală nr. 81 din 25 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală, sentința penală nr. 220 din 22 februarie 2005 a Tribunalului București, secția I penală, sentința penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A.K., prin apărător, privind înlăturarea dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului A.K. din infracțiunea prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320

1

C. proc. pen. și art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul A.K. la o pedeapsă de 15 (cinsprezece) ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen. pe o durată de 8 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 39 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 15 ani închisoare, cu restul rămas neexecutat de 7 ani 4 luni și 11 de zile din pedeapsa de 19 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a II-a penală, urmând ca inculpatul A.K. să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată detenția de la data de 01 august 2011 lăzi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului.

S-a dispus anularea M.E.P.I. nr. 1019 din 20 noiembrie 2007 emis în baza sentinței penale sentința penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare conform prezentei sentințe.

În baza art. 117 C. pen. s-a dispus expulzarea inculpatului după executarea pedepsei principale rezultante.

II. În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320

1

C. proc. pen. și art. art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul A.M.S. zis „V." sau „A.", la o pedeapsă de 12 (doisprezece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată.

În baza art. 65 C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 7 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 61 C. pen. s-a revocat beneficiul liberării condiționate pentru restul neexecutat de 1050 de zile din pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1502 din 21 martie 2005 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 1800 din 21 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și s-a contopit acest rest cu pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 12 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 7 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată prevenția de la data de 02 august 2011 lăzi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului.

În baza art. 117 C. pen. s-a dispus expulzarea inculpatului după executarea pedepsei principale rezultante.

III. În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpatul A.M.S. a sumei de 71.490 lei consemnată la D.G.F.P. - M.B. și a sumei de 71.355 euro consemnată la B.C.R. - Sucursala Unirea.

În baza art. 17 și art. 18 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpați, în vederea distrugerii, cu reținerea de contraprobe, a cantității totale de 503,3 grame heroină rămasă după efectuarea analizelor, precum și ambalajele drogurilor depuse la camera de corpuri delicte a I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. cu dovada din 12 august 2011.

A fost menținută măsura sechestrului asigurător dispus prin Ordonanța nr. 227/D/P/201 din 08 august 2011 asupra sumelor de 71.490 lei și 71.250 euro găsite și ridicate de la inculpatul A.M.S.

IV. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligați inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat respectiv câte 11.000 lei fiecare.

Pentru a dispune astfel, în rejudecarea cauzei ca urmare a pronunțării Deciziei penale nr. 251/AI 14 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, prima instanță a reținut următoarele:

În cursul anului 2011, inculpatul A.M.S. a deținut și a traficat heroină, circumstanțe în care, prin intermediul inculpatului G.C., a preluat mai multe colete conținând heroină trimise din Turcia ca urmare a demersurilor telefonice realizate de către inculpatul A.K., două dintre aceste pachete fiind preluate la datele de 17 iunie 2011 și 02 august 2011 (cel din urmă colet conținând cantitatea de 505,56 grame heroină), aceste pachete fiind apoi valorificate în interesul său și al coinculpatului A.K., obținând în acest fel importante sume de bani.

Inculpatul A.K., în cursul anului 2011, a intermediat telefonic transportul mai multor colete conținând heroină, din Turcia în România, pentru a fi preluate de către inculpatul A.M.S., prin intermediul inculpatului G.C., două dintre aceste pachete fiind primite la datele de 17 iunie 2011 și 02 august 2011, în vederea valorificării lor de către coinculpatul A.M.S.

Inculpatul G.C., în cursul anului 2011, a deținut și a traficat heroină, respectiv, a preluat de la autogări de pe raza municipiului București, mai multe pachete conținând heroină, trimise din Turcia, ca urmare a demersurilor telefonice realizate de către coinculpatul A.K., două dintre acestea fiind primite la datele de 17 iunie 2011 și 02 august 2011, aceste pachete fiind apoi predate coinculpatului A.M.S., la indicațiile exprese ale inculpatului A.K., obținând în această modalitate de la coinculpați diferite sume de bani.

Actul de inculpare a avut la bază procesele-verbale de investigații și verificări; procesele-verbale de supraveghere operativă; procesele-verbale de redare a comunicărilor telefonice, interceptate și înregistrate în baza unor autorizații și încheieri emise de Tribunalul București; raportul de constatare tehnico-științifică al L.C.A.P.D. din cadrul I.G.P.R.; dovada de depunere a substanțelor aflate sub control național conform Legii nr. 143/2000 la S.C.S.E.O. din cadrul I.G.P.R.; planșele fotografice conținând imagini capturate de pe filmările realizate în baza unor autorizații și încheieri emise de Tribunalul București; procesul-verbal de percheziție domiciliară; declarațiile martorilor asistenți prezenți la percheziții; declarațiile martorilor, declarațiile coinculpaților A.M.S., A.K. și G.C. și alte înscrisuri aflate în dosarul cauzei, enumerate în opisul atașat prezentului dosar.

S-a constatat că soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare a rămas definitivă doar cu privire la inculpații A.M.S., A.K., astfel încât doar în aceste limite Tribunalul București a reluat rejudecarea cauzei.

Din probele administrate în prezenta cauză, în ambele faze procesuale, coroborate cu declarațiile de recunoaștere ale celor doi inculpați a rezultat că ambii se fac vinovați de infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată după cum urmează:

Instanța de fond a apreciat că faptele inculpatului A.K., care în cursul lunilor aprilie, iunie și august 2011, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale și după același mod de operare, a organizat procurarea și introducerea în România a unor cantități importante de droguri disimulate în genți de voiaj de dimensiuni mari (bagaje tip troller), expediate din Turcia în București, România, droguri care au fost ridicate de la sediul firmelor de transport de inculpatul G.C. și ulterior predate inculpatului A.M.S., pentru a fi valorificate contra unor sume importante de bani în folosul inculpaților, întrunesc atât pe latură obiectivă, cât și pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În raport de situația de fapt mai sus reținută, instanța de fond a considerat că este vorba de infracțiunea autonomă prevăzută de art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., al cărei element material alternativ constă în acțiuni de organizare, conducere sau finanțare a faptelor prevăzute la art. 2-8 din din Legea nr. 143/2000.

În condițiile în care inculpatul A.K., din dorința de a realiza sume importante de bani din comercializarea ilicită a drogurilor, a întreprins contacte telefonice repetate, prin care a determinat persoane necunoscute din străinătate să expedieze droguri în România, el are calitatea de autor al infracțiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, nicidecum calitatea de complice la infracțiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

În acest sens, instanța a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu în sensul reținerii dispozițiilor art. 10 raportat la art. 3 alin. (1 )și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen., contrar celor solicitate de apărarea inculpatului întrucât, din modalitatea în care a rezultat că au fost săvârșire actele materiale ce intră în. componența infracțiunii continuate, este exclusă calitatea de complice a acestui inculpat, de vreme ce din probele administrate a. rezultat că acest inculpat a organizat și condus operațiunea de trafic internațional de droguri prin contactul permanent cu traficanții de droguri din străinătate prin stabilirea condițiilor și modalității de introducere a acestora în țară. Activitatea infracțională a inculpatului A.K. nu s-a limitat astfel la a susține alte persoane în traficul internațional, ci a constat în chiar conducerea, organizarea și supravegherea operațiunilor cu droguri.

De asemenea, instanța nu a primit solicitarea apărării inculpatului de a înlătura dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen. în ceea ce-l privește pe același inculpat, solicitare motivată de împrejurarea că fișa de cazier a inculpatului A.K. nu conține mențiuni care să atragă aplicarea acestor dispoziții și că nu se poate stabili în sarcina acestuia existența stării de recidivă pe baza mențiunilor apărute în fișa de cazier a numitului M.O. în lipsa unei hotărâri judecătorești dată ca urmare a promovării unei contestații la executare.

Cu privire la aceste aspecte, instanța de fond a reținut că inculpatul A.K. se află în executarea unei pedepse rezultante de 19 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului București. secția a II-a penală, pe numele de M.O. Această pedeapsă i-a fost aplicată inculpatului anterior stabilirii adevăratei sale identități, ce s-a realizat prin raportul de constatare tehnico-științifică dactiloscopică din 09 iulie 2010 al D.G.P. a Municipiului București, Serviciul Criminalistic, din care a rezultat că deținutul M.O. este în realitate A.K., zis „Ș.

Instanța de fond a mai reținut că, în mod constant, inculpatul A.K. a arătat că aceasta este adevărata sa identitate, însă a învederat că în penitenciar este deținut sub identitatea nereală de M.O., nume sub care a fost condamnat prin mai multe hotărâri.

În acest context, instanța de fond a apreciat că adevărata identitate a unei persoane condamnate anterior sub o identitate falsă poate fi stabilită nu doar pe calea contestației la executare, așa cum a susținut apărarea, ci și pe cale incidentală, cum este cazul procesului de față, întrucât această împrejurare este esențială pentru lămurirea situației juridice a inculpatului atât sub aspectul verificării existenței stării de recidivă, cât și sub aspectul stabilirii pedepsei finale pe care trebuie să o execute acesta.

A considera altfel înseamnă a se lipsi de la aplicare dispozițiile legale privind starea de recidivă și tratamentul sancționator al acesteia, fără a exista un temei legal în acest sens. Dimpotrivă, dispozițiile art. 37 C. pen. impun reținerea stării de recidivă dacă este vorba de comiterea faptelor de aceeași persoană, chiar dacă cu privire la condamnările anterioare nu s-a stabilit adevărata identitate pe calea contestației la executare. A face distincție așa cum sugerează apărarea nu este nici în litera și nici în spiritul dispozițiilor legale, întrucât dispoziția legală are în vedere identitatea de persoană, iar nu identitatea de nume și de persoană.

Astfel, deși nu există o hotărâre definitivă de condamnare pe numele A.K., există totuși hotărâri definitive de condamnare a aceleiași persoane la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni care justifică reținerea stării de recidivă postcondamnatorii.

În ceea ce privește decizia în interesul Legii nr. 9 din 06 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a reținut că aceasta nu exclude în niciun fel posibilitatea ca judecătorul învestit cu judecata faptei ce constituie cel de-al doilea termen al recidivei sau a uneia din faptele concurente să rețină starea de recidivă sau concursul de infracțiuni, prin stabilirea pe cale incidentală a adevăratei identități a unei persoane condamnate anterior sub o identitate falsă.

În condițiile în care materialul probator relevă fără dubiu că inculpatul A.K. este deținut în penitenciar pentru executarea unei pedepse rezultante aplicate sub identitatea falsă de M.O., este legal să se rețină starea de recidivă postcondamnatorie și să se dea efect dispozițiilor privind pedeapsa pe care trebuie să o execute în continuare inculpatul.

S-a apreciat că în drept, faptele inculpatului A.M.S., care în cursul lunilor aprilie, iunie și august 2011, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale și după același mod de operare, prin intermediul inculpatului G.C. a preluat de la mai multe firme de transport din București, a deținut și a traficat cantități importante de heroină trimise din Turcia, ca urmare a demersurilor telefonice realizate de către inculpatul A.K., operațiuni în urma cărora a obținut sume importante de bani, întrunesc atât pe latură obiectivă, cât și pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Cum prin sentința penală nr. 1502 din 21 martie 2005 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 1800 din 21 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpatul A.M.S. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, fiind liberat condiționat la data de 22 iunie 2010, cu un rest rămas neexecutat de 1050 zile închisoare, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen., infracțiunea dedusă judecății fiind comisă în starea de recidivă postcondamnatorie, așa cum rezultă din fișa de cazier a inculpatului.

Pentru faptele săvârșite le-au fost aplicate inculpaților pedepse la a căror individualizare s-au avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., și anume: dispozițiile generale ale Codului penal cu referire la tipul de pedeapsă aplicată, la procedura specială reglementată de dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., la dispozițiile legii speciale care statuează limitele speciale de pedeapsă pentru infracțiunea dedusă judecății, la împrejurările concrete în care faptele au fost comise, circumstanțele personale ale inculpaților concretizate de antecedentele penale ale acestora.

Astfel, instanța de fond a reținut în sarcina acestora săvârșirea infracțiunilor în formă continuată, starea de recidivă a ambilor inculpați, gradul de pericol social concret extrem de ridicat al faptelor săvârșite, ce justifică aplicarea unor pedepse peste minimul special prevăzut de lege, chiar și în condițiile reținerii dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., apreciind că scopul pedepselor nu poate fi atins prin executarea unor pedepse reduse.

Măsura de siguranță a confiscării sumei de 71.490 lei consemnată la D.G.F.P. - M.B. și a sumei de 71.355 euro consemnată la B.C.R. - Sucursala Unirea a avut la bază aprecierea că există date privind proveniența acestei sume din traficul internațional de droguri, date fiind cantitatea mare de droguri, dar și împrejurarea că inculpatul nu a putut justifica proveniența licită a acestor sume de bani, de vreme ce acesta s-a aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea cu puțin timp înainte de săvârșirea infracțiunii cercetată în prezenta cauză.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, inculpații A.M.S. și A.K., care au criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, astfel cum au fost expuse în scris și susținute oral, inculpatul A.K. a criticat sentința din perspectiva următoarelor considerente:

- nerespectarea dispozițiilor Deciziei nr. 9/2011 pronunțată în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la remediul procesual al hotărârilor definitive de condamnare a unor persoane cu identitate nereală; în acest sens, apelantul a apreciat lipsită de temei constatarea tribunalului că A.K. ar mai fi suferit condamnări definitive pentru alte infracțiuni, sub identitatea de M.O.

- greșita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice dată faptelor prin reținerea stării de recidivă, fără să existe o hotărâre definitivă de condamnare a inculpatului; apelantul a reiterat, în acest sens, susținerea referitoare la absența unei hotărâri definitive de condamnare pe numele său real, apreciind, în esență, că datele inserate în cazierul judiciar pe baza raportului de constatare tehnico-științifică nu produc efecte juridice, cât timp nu sunt validate printr-o hotărâre judecătorească, care să consfințească identitatea dintre M.O. și A.K.

- greșita schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 10 rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. Apelantul-inculpat a apreciat că actele sale nu se subsumează vreuneia dintre cele trei modalități alternative ale elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, fapt constatat corect de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, încadrarea juridică dată inițial fiind concordantă și cu practica instanțelor judecătorești în cauze similare.

- greșita individualizare a pedepsei închisorii, apreciind că atitudinea procesuală sinceră și disponibilitatea de a colabora cu organele judiciare prin formularea unui denunț justifică reținerea în beneficiul său a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen.

Inculpatul A.M.S. a criticat hotărârea instanței de fond cu privire la modalitatea de individualizare a pedepsei, apreciind că opțiunea sa de a uza de prevederile art. 320

1

C. proc. pen., precum și circumstanțele personale justifică reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege. Același apelant a criticat și luarea măsurii de siguranță a confiscării sumelor de bani, apreciind că probatoriul nu dovedește că ele ar proveni din săvârșirea infracțiunii, precum și dispunerea măsurii de siguranță a expulzării, în condițiile în care familia sa este în România.

În vederea lămuririi situației juridice a inculpatului A.K., instanța de apel a solicitat administrației locului de deținere relații suplimentare privind perioada executată de către acesta până la data comiterii faptei și restul rămas neexecutat, răspunsul fiind înaintat instanței la data de 28 februarie 2013 (fila 33).

Prin Decizia penală nr. 113/A din 08 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul A.M.S. împotriva sentinței penale nr. 1071 din 18 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată, numai sub aspectul măsurii de siguranță dispuse față de inculpat, și rejudecând, în fond:

A fost înlăturată măsura de siguranță a expulzării inculpatului A.M.S., după executarea pedepsei principale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.K. împotriva aceleiași sentințe penale.

A fost menținută starea de arest preventiv a inculpaților A.M.S. și A.K. și s-a dedus prevenția de la data de 02 august 2011 la zi pentru inculpatul A.M.S., respectiv de la data de 01 august 2011 la zi pentru inculpatul A.K.

A fost obligat inculpatul A.K. la 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 150 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru inculpatul A.M.S., în sumă de 300 lei, s-a dispus să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă pentru activitatea prestată la cele trei termene de judecată în apel s-a dispus să fie avansată din fondul Ministerului Justiției.

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată, atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 371 C. proc. pen., instanța de apel a reținut următoarele:

Soluționarea cauzei în procedura simplificată a judecății în cazul recunoașterii vinovăției s-a făcut cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de art. 320

1

alin. (1), (2), (3) C. proc. pen., inculpații A.K. și A.M.S. declarând, anterior începerii cercetării judecătorești, că recunosc faptele reținute în actul de sesizare și solicitând ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Subsecvent valorificării acestei opțiuni a inculpaților, instanța de fond a evaluat judicios probele existente în cauză și a reținut corespunzător situația de fapt, ce nu a fost contestată în apel.

Reevaluând întregul probatoriu administrat pe parcursul urmăririi penale, instanța de apel a constatat neechivoc dovedit faptul că, în perioada aprilie-august 2011, în mod repetat, în baza unei rezoluții infracționale unice, inculpatul A.K. a organizat procurarea și introducerea pe teritoriul României a unor cantități importante de heroină, expediate din Turcia de către persoane apropiate acestuia. In executarea acestei rezoluții infracționale, deși aflat în stare de detenție pentru fapte similare, inculpatul-apelant a stabilit, prin contacte telefonice repetate cu expeditori aflați pe teritoriul Turciei, atât modalitatea de ambalare și disimulare a heroinei, precum și maniera în care drogurile de mare risc urmau a fi ridicate la destinație de către inculpatul G.C.

Demersurile inculpatului A.K. s-au concretizat în efectuarea a cel puțin trei transporturi de heroină la datele de 07 iunie 2011, 17 iunie 2011 și 02 august 2011, în fiecare caz drogurile fiind disimulate în pereții unor genți de voiaj de dimensiuni mari - tip troller - introduse în România prin intermediul unor firme de transport terestru, ridicate de la sediile acestora de către G.C. și ulterior preluate de către inculpatul A.M.S. pentru a fi valorificate.

Apelantul A.M.S. a fost cel care a intrat efectiv în posesia drogurilor după preluarea acestora, realizând acte de deținere și distribuire, menite să asigure valorificarea heroinei în schimbul unor sume semnificative de bani.

Probatoriul a confirmat împrejurarea că modalitatea de operare adoptată de către inculpați a facilitat introducerea în țară a unor cantități importante de droguri de mare risc, ce cântăreau 1,835 kg. la data de 17 iunie 2011 și 505,56 grame la data de 02 august 2011, această din urmă cantitate fiind identificată și ridicată de către organele de poliție.

Săvârșirea actelor infracționale în modalitatea reținută rezultă din coroborarea proceselor verbale de investigații și supraveghere operativă, a convorbirilor telefonice purtate între cei doi apelanți-inculpați ori între aceștia și G.C. la datele de 02 august 2011 (cu precădere la orele 09:53:30), 17 iunie 2011 (orele 08:45, 08:52, 09:16, 09:25, 12:36), a raportului de constatare tehnico-științifică și a declarațiilor succesive ale inculpaților A.K. și G.C.

De altfel, ambii apelanți-inculpați au precizat în mod expres, în fața instanței de fond, că recunosc săvârșirea faptelor și înțeleg să uzeze de procedura simplificată reglementată de art. 320

1

C. proc. pen., poziție menținută și în apel, când inculpații au formulat doar critici referitoare la încadrarea juridică ori tratamentul sancționator, iar nu la temeinicia situației de fapt reținute de către prima instanță.

Inculpatul A.M.S. a invocat tangențial, în ultimul cuvânt, faptul că „nu ar fi cunoscut conținutul" genții de voiaj. în condițiile în care atât cu ocazia primei judecăți în fond, cât și a rejudecării cauzei ca efect al desființării sentinței penale nr. 500 din 06 iunie 2012, inculpatul a precizat personal, în prezența unui interpret autorizat, că recunoaște faptele reținute în sarcina sa, o atare susținere are un caracter conjunctural, tinzând doar la minimalizarea ponderii contribuției sale în comiterea faptei.

Sub aspectul încadrării juridice, instanța de control judiciar a constatat ca fiind nefondate susținerile inculpatului A.K. privind greșita reținere a incidenței prevederilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 ori a stării de recidivă postcondamnatorie, conform art. 37 lit. a) C. pen.

în acest sens s-a reținut că probatoriul existent în cauză confirmă neechivoc împrejurarea că inculpatul A.K. a desfășurat în baza unei rezoluții infracționale unice, în mod repetat, în perioada aprilie-august 2011, acte de organizare a procurării și introducerii pe teritoriul României a unor cantități importante de heroină, apelantul fiind cel care a stabilit contacte directe cu furnizorii turci, a decis atât modalitatea de disimulare a drogurilor de mare risc în gentile în care au fost transportate, cât și maniera în care acestea urmau a fi expediate și introduse pe teritoriul țării.

Apelantul-inculpat a fost cel care a coordonat în fapt, în fiecare caz, toate etapele operațiunii de introducere a drogurilor în țară, de la momentul expedierii heroinei și până la preluarea finală a acesteia de către A.M.S., prin intermediul lui G.C.

Or, ansamblul acestor activități obiective se subsumează în totalitate elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000 în varianta alternativă a „organizării" traficului internațional, ce presupune tocmai luarea/întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru a asigura un cadru coordonat și o desfășurare cât mai eficientă a acțiunii de introducere în țară a drogurilor.

În coordonatele faptice concrete în care s-a derulat, activitatea inculpatului A.K. a implicat executarea efectivă a unei acțiuni incriminate în verbul regens al art. 10, depășind sfera unor acte de simplu ajutor/înlesnire la comiterea traficului internațional de droguri. Complicitatea, ca formă a participației penale, presupune prin definiție o contribuție mediată, nu absolut necesară, la săvârșirea infracțiunii, de esența acestei contribuții fiind tocmai faptul că ea nu realizează însuși elementul material al infracțiunii.

Prin urmare, în condițiile în care activitatea inculpatului A.K. nu s-a limitat la simple acte de înlesnire a introducerii în țară a drogurilor de mare risc, ci a implicat derularea unor operațiuni care, în materialitatea lor, constituie acte de executare directă a infracțiunii distincte prevăzute de art. 10 rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, este temeinică dispoziția instanței de fond de schimbare a încadrării juridice.

Infracțiunea reținută în sarcina acestui inculpat constituie al doilea termen al recidivei prevăzute de art. 37 lit. a) C. pen., deoarece a fost săvârșită în timpul executării pedepsei de 19 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pedeapsă în a cărei executare se află începând cu data de 30 martie 2006.

Deși în această hotărâre de condamnare inculpatul A.K. figurează cu identitatea nereală de M.O., s-a apreciat că instanța de fond a reținut just faptul că există identitate între persoana condamnată în ambele cauze, realitate ce justifică valorificarea în plan penal a pluralității recidivei.

S-a mai reținut că este necontestat că apelantul A.K. este persoana condamnată prin sentința penală nr. 835 din 05 iunie 2007, identitatea sa reală fiind stabilită prin raportul de constatare tehnico-științifică dactiloscopică din 2010 și asumată ulterior în mod expres de către apelant însuși. Rezultă, de asemenea, că același apelant este autorul infracțiunii continuate săvârșite în prezenta cauză, această identitate de persoană, alături de întrunirea tuturor exigențelor art. 37 și urm. C. pen., impunând a se da eficiență stării de recidivă născute ca urmare săvârșirii noii infracțiuni.

Susținerea inculpatului în sensul că valorificarea stării de recidivă în absența unei contestații la executare (care să tranșeze chestiunea identității condamnatului în cauza inițială) ar contraveni dezlegării obligatorii date în interesul legii prin Decizia nr. 9/2011 a instanței supreme este lipsită de suport. Decizia de recurs în interesul legii invocată stabilește remediul procesual al hotărârilor definitive de condamnare a unor persoane sub identitate nereală, statuând exclusiv asupra procedurii ce trebuie parcursă în acea cauză definitivă, în vederea realizării unei depline concordanțe între identitatea reală a persoanei condamnate și datele de identificare regăsite în hotărârea judecătorească, ca act procesual și procedural.

Decizia de recurs în interesul legii nu statuează asupra procedurii de parcurs în ipoteza în care, așa cum s-a întâmplat în speță, ulterior stabilirii identității reale a persoanei condamnate definitiv sub o identitate fictivă, dar înainte de promovarea unei contestații la executare, acea persoană este judecată pentru o altă infracțiune (fie concurentă, fie comisă în stare de recidivă). Prin urmare, susținerea apelantului în sensul nerespectării acestei decizii obligatorii în cauza de față ignoră specificul problemei de drept ce a făcut obiectul interpretării instanței supreme, tinzând la extinderea sa nejustificată la o situație de fapt și de drept complet diferită.

Instanța de apel a apreciat că identitatea reală a persoanei condamnate pentru infracțiunea ce constituie primul termen al recidivei poate fi stabilită și pe cale incidentală, în cursul judecării sale pentru cea de-a doua infracțiune componentă a pluralității. O hotărâre dată într-o contestație la executare este necesară doar pentru a asigura deplina legalitate a executării exclusiv în acea primă cauză, absența acestei hotărâri neputând însă împiedica valorificarea unei realități obiective incontestabil stabilite (cum este cea a identității de persoană) într-o cauză ulterioară.

S-a mai reținut că, argumentele apelantului-inculpat legate de normele privind cazierul judiciar ori de hotărâri ale judecătorului delegat cu executarea (toate vizându-l pe M.O., iar nu pe A.K.) sunt nepertinente, cât timp ele ignoră faptul că dispoziția instanței de fond, de constatare a identității de persoană (chiar pe cale incidentală), are o forță juridică similară celei făcute într-o contestație la executare. O atare constatare își produce pe deplin efectele din perspectiva legalității reținerii stării de recidivă în prezenta cauză, neavând relevanță momentul în care se va da eficiență juridică acestei constatări și în cazul primului termen al recidivei, prin promovarea unei contestații la executare.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că fapta inculpatului A.M.S. care, în perioada aprilie-august 2011, în baza unei rezoluții infracționale unice, prin intermediul coinculpatului G.C., a desfășurat acte repetate de preluare a unor importante cantități de heroină introduse în țară din Turcia, droguri pe care le-a deținut și valorificat ulterior în interesul său și al coinculpatului A.K., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Totodată, s-a constatat în cazul acestui inculpat, instanța a reținut corect incidența stării de recidivă postcondamnatorie, deoarece infracțiunea a fost săvârșită în timpul liberării condiționate din executarea pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată pentru o infracțiune de același gen prin sentința penală nr. 1502 din 21 martie 2005 a Tribunalului București, pedeapsă în executarea căreia inculpatul a fost arestat la data de 09 mai 2003 și liberat condiționat la data de 22 iunie 2010, cu un rest de 1050 de zile închisoare.

În ceea ce privește modalitatea de individualizare a pedepselor, instanța de prim control judiciar a apreciat că instanța de fond a dat eficiență, în mod temeinic, tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., aplicând pedepse adecvate gravității faptelor și autorilor lor și apte să asigure finalitatea lor legală preventiv-educativă.

Natura și împrejurările concrete de comitere a faptelor, modalitatea calificată în care în care inculpatul A.K. a organizat introducerea în țară a drogurilor de mare risc (prin disimularea lor în genți de voiaj) ori în care A.M.S. a desfășurat actele de preluare a drogurilor pe teritoriul național (prin intermediul coinculpatului G.C.), caracterul repetat al activităților ilicite întreprinse și cantitățile mari de droguri traficate relevă un grad de pericol social ridicat al infracțiunilor comise.

În cazul celor doi apelanți-inculpați, această periculozitate este potențată de perseverența și specializarea lor infracțională în comiterea unor infracțiuni de același gen, ambii săvârșind faptele deduse judecății în stare de recidivă postcondamnatorie, A.K. aflându-se chiar în stare de detenție, în executarea pedepsei de 19 ani închisoare ce constituie primul termen al recidivei.

Luând în considerare și împrejurarea că ambii inculpați sunt persoane fără ocupații stabile ori preocupări socialmente utile, de natură a crea premise favorabile reeducării lor, Curtea apreciază că aplicarea unor pedepse moderate, la nivelul mediului limitelor speciale prevăzute de lege este necesară pentru a permite inițierea unui proces real de conștientizare a consecințelor faptelor comise, de asimilare a rolului educativ al pedepsei și a finalității sale preventive.

S-a mai reținut că atitudinea inculpatului A.K. de recunoaștere a faptei are un caracter formal în contextul probelor în acuzare deja administrate, iar alături de disponibilitatea sa pur declarativă de a colabora cu organele judiciare (neconcretizată într-un denunț util, așa cum rezultă din relațiile aflate la fila 304, dosar fond inițial) nu relevă asumarea reală a consecințelor faptei comise și nici nu justifică reținerea în beneficiul său a unor circumstanțe atenuante judiciare.

În cazul inculpatului A.M.S., s-a constatat că opțiunea acestuia de a uza de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. nu a fost dublată de disponibilitatea reală de a lămuri toate circumstanțele contribuției sale la comiterea faptei, neevidențiindu-se astfel premise favorabile conștientizării urmărilor socialmente periculoase ale acesteia. Situația familială a inculpatului nu are, în mod singular, o conotație pozitivă, cât timp apartenența sa la un mediu aparent stabil nu l-a determinat să se abțină de la a recidiva în comiterea aceluiași gen de infracțiuni.

Pedepsele complementare aplicate celor doi inculpați reflectă atât prin conținutul lor concret, cât și prin durata interdicțiilor impuse, gravitatea extrem de ridicată a faptelor și perseverența infracțională a apelanților, a căror conduită anterioară ori ulterioară comiterii faptelor reclamă interzicerea drepturilor electorale și a celor legate de exercițiul autorității publice pentru a se complini temeinic represiunea specifică pedepselor principale.

Relativ la măsura de siguranță a confiscării speciale z. sumelor de 71.490 lei și 71.355 euro ridicate de la inculpatul A.M.S., instanța de fond a constatat că probatoriul administrat în faza de urmărire penală confirmă neechivoc faptul că aceste sume provin exclusiv din traficul de heroină, fiind nefondată critica inculpatului sub acest aspect.

Verificările efectuate de către organele de urmărire penală au infirmat susținerea apelantului legată de prestarea unor activități licite timp de câteva luni (firma angajatoare nefiind identificată), durata scurtă de timp în care apelantul ar fi lucrat fiind vădit insuficientă pentru a permite obținerea unor sume de bani atât de însemnate.

În plus, alegațiile tatălui inculpatului, în sensul că ar fi trimis acestuia, prin intermediul unor șoferi necunoscuți, sume de bani ce totalizau 105.000 euro, sunt necredibile și cu un pronunțat caracter pro causa, în condițiile în care nu s-a făcut o minimă dovadă a deținerii acestor sume ori a trimiterii lor în România, în maniera pretinsă.

Pe de altă parte, evaluând convorbirile telefonice purtate la data de 06 septembrie 2011 între A.K. și A.F. (soția apelantului A.M.S.) rezultă neechivoc faptul că sumele de bani ridicate de către organele de poliție proveneau din traficul de droguri, justificându-se așadar confiscarea lor.

Instanța de apel a apreciat însă că, în privința inculpatului A.M.S., este neîntemeiată măsura de siguranță a expulzării, dispuse conform art. 117 C. pen.

În evaluarea necesității dispunerii acestei măsuri trebuie avute în vedere atât finalitatea sa legală, conform art. 111 C. pen., cât și principiile afirmate în jurisprudența C.E.D.O., care a subliniat că o atare măsură poate constitui o ingerință în dreptul la viața de familie, astfel încât ea trebuie să fie nu doar permisă de lege, ci și să respecte un echilibru just între drepturile și interesele individului și necesitatea protejării ordinii publice ori prevenirii infracțiunilor. împrejurările ce pot servi drept criterii de apreciere a caracterul necesar al măsurii țin de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, dar și de conduita infractorului, de situația sa familială, de durata căsătoriei, de existența unor copii legitimi.

Din perspectiva acestor criterii, instanța de apel a apreciat că expulzarea inculpatului A.M.S. de pe teritoriul României ar afecta decisiv unitatea sa familială și ar împiedica păstrarea unor relații constante cu fiul său minor. Din înscrisurile prezentate în primul ciclu procesual rezultă că inculpatul A.M.S. se află în România de o lungă perioadă de timp (începând cu anul 1995), interval în care s-a căsătorit cu A.F. (în anul 2000), din căsătorie rezultând minorul I.G.

Deși pe parcursul șederii sale în România, inculpatul a suferit alte trei condamnări penale și a executat pedepse privative de libertate, Curtea apreciază că această împrejurare trebuie evaluată nu în mod izolat, ci în contextul tuturor datelor ce caracterizează persoana sa, inclusiv al relațiilor cu minorul și al nevoilor ori interesului superior ale acestuia din urmă.

Punând în balanță toate aceste criterii, concluzionează că rămânerea inculpatului pe teritoriul țării ar facilita atât prezervarea nucleului familial, cât și atingerea finalității educative a pedepsei, prin contactul constant cu membrii familiei. Prin urmare, pentru preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală nu este absolut necesară măsura de siguranță a expulzării, urmând a se modifica sentința sub acest aspect și a se înlătura dispoziția primei instanțe.

Prin raportare la aceleași criterii, este însă pe deplin temeinică măsura de siguranță a expulzării dispusă față de A.K., apelantul neavând legături semnificative cu statul român, iar perseverența sa infracțională și natura infracțiunilor comise (trafic intern ori internațional de droguri, dar și tâlhărie ori lipsire de libertate), punând în lumină o stare de pericol pentru ordinea publică, de natură a fi înlăturată doar prin îndepărtarea inculpatului de pe teritoriul României, la finalizarea executării pedepsei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpații A.K. și A.M.S.

În recursul său, inculpatul A.K., prin apărătorul său ales, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 12 și 17 C. proc. pen., susținând că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii, iar faptele săvârșite nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, întrucât nu a întreprins acte de organizare privind procurarea și introducerea pe teritoriul României a unor cantități importante de heroină, nu a fost cel care a stabilit contacte directe cu furnizorii turci și nu el a decis modalitatea de disimulare a drogurilor de mare risc în gentile în care au fost transportate și nici maniera în care acestea urmau a fi expediate și introduse pe teritoriul țării

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și schimbarea încadrării juridice dată faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000, în complicitatea la infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, în infracțiunea prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, așa cum în mod corect s fost reținută în rechizitoriu.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea prevăzută de 10 din Legea nr. 143/2000 în complicitate la infracțiunea de trafic de droguri

A mai susținut că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000,

In recursul său, inculpatul A.M.S. a invocat, prin apărătorul său, cazul de casare prevăzute de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., solicitând reindividualizarea cuantumului pedepsei și reducerea acesteia, sub limita minimă prevăzută de textul incriminator.

Examinând recursurile declarate prin raportare la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele care urmează.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

9

C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza, numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod.

Rezultă, așadar, că în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

9

C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen. prevede în alin. (2) că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la data de 08 aprilie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 (pe data de 15 februarie 2013) privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege, referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării, vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac doar la chestiuni de drept.

În ce privește cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 12 și 17 C. proc. pen., invocate de recurenții inculpați A.K. și A.M.S., prin apărătorii lor, cu prilejul dezbaterii recursului, se constată că, într-adevăr, acestea au fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reamintește faptul că potrivit dispozițiilor art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

În cazul în care nu sunt respectate condițiile prevăzute în alin. (1) și (2), instanța de recurs ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se iau din oficiu.

Legiuitorul nu a avut în vedere vreo derogare cu privire la termenul de 5 zile, întrucât o astfel de situație ar fi fost menționată expres în textul de lege, așa încât orice interpretare care excede prevederilor legale menționate nu poate fi luată în considerare de către instanța de recurs.

În consecință, nerespectarea termenului de motivare a recursului prevăzut de art. 385

1

C. proc. pen., atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului pentru nerespectarea termenelor procedurale, reglementat în art. 185 C. proc. pen., cu consecința că instanța de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.

De asemenea, se constată faptul că recursurile vizează o decizie ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, astfel încât sunt avute în vedere cazurile de casare limitativ prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., modificate prin această lege.

Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că recurenții inculpați A.K. și A.M.S. și-au motivat recursul numai oral, în ziua judecății, încălcându-și, astfel, obligația ce le revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Ca urmare, fată de această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385

1

alin. (2)

1

C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 172 al art. 385

9

C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul inculpat acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

În aceste circumstanțe Înalta Curte a constatat că recursul nu a fost motivat în termenul de cinci zile prevăzut de art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere faptul că inculpatul A.K. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 385 pct. 12 și 17 C. proc. pen., iar inculpatul A.M.S. cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 172 C. proc. pen., care nu se iau în considerare din oficiu, Înalta Curte constată că nu va putea să analizeze recursurile declarate prin prisma cazurilor de casare invocate, ci va avea în vedere cazurile care pot fi analizate din oficiu de instanța de recurs.

Înalta Curte nu a identificat încălcări prevăzute de dispozițiile art. 385

9

pct. 1, 3-6, 13, 14 și 15 C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, referitoare la res