ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2015

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4705 din 22 septembrie 2011 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantei R.Z., formulată în contradictoriu cu pârâții A.G., A.E., T.V., J.M.D., T.A., C.T., B.L., B.E., O.F., Bu.E., P.L., S.E., S.G., St.E. și T.F.V. și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate Ia BNP M.l.

sub nr. V1 din 17 mai 2002 (rectificat prin încheierea nr. 8083 din 10 iulie 2002), nr. V2 din 17 mai 2002, nr. V3 din 17 mai 2002, nr. V4 din 17 mai 2002 și nr. V5 din 17 mai 2002, dispunându-se radierea din CF a tuturor drepturilor de proprietate intabulate în favoarea pârâților în baza Titlurilor de proprietate eliberate de Comisia Județeană pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate asupra Terenurilor Constanța sub nr. T1 din 16 mai 2002, nr. T2 din 16 mai 2002, nr. T3 din 16 mai 2002, nr. T4 din 16 mai 2002 și nr. T5 din 16 mai 2002 și în baza contractelor de vânzare-cumpărare constatate nule. A fost respins, ca nefondat, capătul de cerere privind intabularea în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare și al titlurilor de proprietate enumerate mai sus, emise în baza Legii nr. 18/1991, cât și cel privind revendicarea, formulat împotriva pârâților A.G., A.E.

și J.M.D. Pârâții au fost obligați la plata către reclamantă a sumei de 400.632 RON cu titlu de cheltuieli judiciare și, în solidar, către stat, a sumei de 8.040 RON, reprezentând taxă de timbru pentru care s-a admis sub forma scutirii cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de reclamantă, sub forma scutirii. Împotriva acestei sentințe au declarat apel J.M.D., B.E., C.T., O.F. și B.L., A.G. și A.E., moștenitorii T.P. și C.S., precum și ulterior de cesionarul A.G., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 56/C din 27 mai 2013, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul pârât J.M.D., B.E., C.T., O.F.

și B.L., A.G. și A.E., precum și apelul formulat de apelantul pârât T.V. (decedat), continuat de moștenitorii T.P. și C.S. și ulterior de cesionarul A.G., împotriva sentinței civile nr. 4705 din 22 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 12357/212/2010, având ca obiect constatare nulitate act juridic/revendicare, în contradictoriu cu intimata reclamantă R.Z. și cu intimații pârâți T.A., Bu.E., P.L., S.E., S.G., St.E. și T.F.V. Argumentele instanței de apel. Situația de fapt și temeiurile în drept reținute. Pentru a verifica dacă nelegalitatea și netemeinicia soluției atacate se confirmă, din perspectiva criticilor menționate, instanța de apel a făcut o succintă prezentare a situației de fapt și a soluțiilor anterioare pronunțate în celelalte litigii ale părților, avute în vedere de altfel și de judecătorul fondului în soluționarea prezentei cereri.

Astfel, demersul reclamantei R.Z. a urmat celor legate de stabilirea amplasamentului și soluționarea cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, în condițiile Legii nr. 18/1991, pentru terenul în suprafață de 8,5 ha ce a aparținut def. său tată B.I. și respectiv pentru terenul de 9,5 ha care a aparținut unchiului său P.A.

Autorii săi au avut calitatea de acționari la SC C. SA Mihail Kogălniceanu, iar după decesul acestora intervine o punere în posesie a moștenitoarei lor asupra suprafeței de 18 ha, prin două procese-verbale emise de Comisia locală de fond funciar a comunei Mihail Kogălniceanu la 17 februarie 2000 fără însă vreo indicare a amplasamentelor și vecinătăților suprafețelor astfel retrocedate în temeiul art. 38 din Legea nr. 18/1991 r. În aceste condiții se naște un prim litigiu, reclamanta chemând în judecată pe pârâtele Comisia locală de fond funciar a comunei M. Kogălniceanu și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului Constanța și solicitând obligarea acestora la emiterea titlului de proprietate pentru suprafața de 18 ha teren de pe urma celor doi autori decedați, în.

parcela A 510, parcelă ce a fost predată de SC C. SA Mihail Kogălniceanu către comuna Mihail Kogălniceanu prin procesul verbal de predare - primire din 29 septembrie 1999. Această cerere de chemare în judecată s-a bazat pe faptul că reclamanta fusese „pusă în posesie" în data de 17 februarie 2000, țînându-se cont de planșa cadastrală înregistrată la Primăria M. Kogălniceanu sub nr. 2751 din 26 iulie 1999 (Dosarul nr. 2635/2000 al Judecătoriei Constanța), fără însă a fi emis un titlu de proprietate. Prin sentința civilă nr. 12182 din 25 octombrie 2000 Judecătoria Constanța a admis în parte acțiunea, pârâta Comisia județeană fiind obligată să-i elibereze titlul de proprietate; nu au fost stabilite vecinătățile terenului, iar cererea reclamantei privind obligarea aceleiași pârâte la plata daunelor cominatorii a fost respinsă.

Apelurile formulate de reclamanta R.Z. și de O.C.O.T.A - Constanța (căreia i se respinsese cererea de intervenție) au fost admise conform deciziei civile nr. 975 din 04 aprilie 2001 a Tribunalului Constanța (Dosarul nr. 420/2001), sentința menționată fiind desființată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Reluând judecata, Judecătoria Constanța pronunță sentința civilă nr. 16724 din 19 noiembrie 2001 (Dosarul nr. R 9183/2001), admițând în parte acțiunea reclamantei și obligând pârâta Comisia locală de fond funciar Mihail Kogălniceanu să completeze procesele-verbale de punere în posesie, în sensul „stabilirii amplasamentelor individuale"; Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanța a fost la rândul ei obligată să emită titlurile de proprietate de pe urma autorilor B.I.

și P.A., „conform propunerii comisiei locale". Cererea reclamantei privind obligarea pârâtei comisia județeană la plata daunelor cominatorii a fost din nou respinsă, fiind respinsă și cererea de intervenție formulată de O.C.O.T.A - Constanța. Decizia civilă nr. 413 din 03 martie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești (Dosarul nr. 314/2003) rezolvă irevocabil litigiul, după strămutarea cauzei, casându-se decizia nr. 745 din 13 iunie 2002 a Tribunalului Constanța, dată în apel și rnenținându-se sentința nr. 16724 din 19 noiembrie 2001 a Judecătoriei Constanța. În cadrul acelui litigiu s-a arătat că, în raport de probele administrate, parcela A 510 în cadrul căreia a fost pusă în posesie reclamanta se află pe raza com.

Mihail Kogălniceanu, iar pentru parcelele A 510 și A 498 situate pe teritoriul orașului Constanța și care se învecinează între ele, au fost „deja eliberate titluri de proprietate unor terțe persoane (...)" titluri a căror valabilitate nu a făcut obiect de analiză în acel litigiu. Curtea de Apel Ploiești arată că în fapt este vorba de două sole AS 10, una fiind predată Comisiei locale de fond funciar Constanța conform procesului-verbal din 23 martie 2000, cealaltă rămânând Comisiei locale M. Kogălniceanu predată conform procesului-verbal din 29 septembrie 1999 și că din moment ce procesele-verbale de punere în posesie au fost întocmite de comisia M. Kogălniceanu, tot ei îi revine și obligația completării acestor acte în sensul stabilirii amplasamentelor individuale pentru terenurile menționate.

În temeiul acestui prim litigiu au fost emise reclamantei, abia la 3 ianuarie 2006, de către Comisia Județeană Constanța, două titluri de proprietate, nr. AA pentru suprafața de 9,5 ha și respectiv, nr. BB pentru suprafața de 8,5 ha. Un al doilea litigiu a fost cel soluționat conform sentinței civile nr. 21763 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1015 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța (Dosar nr. 63/212/2003), în urma căruia a fost admisă în parte acțiunea reclamantei R.Z.

și s-a constatat nulitatea absolută a 5 titluri de proprietate emise la 16 mai 2002: titlul de proprietate nr. T1 pe numele S.R., pentru suprafața de 3 ha situată în Constanța, parcela A510/4; titlul de proprietate nr. T2 din 16 mai 2002 emis pe numele B.l., pentru suprafața de 3 ha teren situată în Constanța, parcela A 510/2; titlul de proprietate nr. T3 din 16 mai 2002 emis pe numele T.I.V., pentru suprafața de 3 ha teren situat în Constanța, parcela A 510/1; titlul de proprietate nr. T4 din 16 mai 2002 emis pe numele S.T., pentru suprafața de 4,5 ha teren situat în Constanța, parcela A 510/3 șt titlul de proprietate nr. T5 din 16 mai 2002 emis pe numele J.A. pentru suprafața de 5 ha teren situat în Constanța, parcela A 510/5 - 3,12 ha, parcela A 478/1 - 0,5 ha și parcela A 498/2/3 - 1,38 ha.

Prin această hotărâre se stabilește că urmare desființării SC C. SA Mihail Kogălniceanu, societatea a procedat la predarea unor suprafețe de teren către Comuna Mihail Kogălniceanu, Comuna Lumina, Orașul Ovidiu, Orașul Năvodari și Municipiul Constanța, persoanelor cărora li se recunoscuse calitatea de acționar conform Legii nr. 18/1991 urmând să li se stabilească regimul de preluare a terenurilor în virtutea cărora li se reconstituise dreptul de proprietate. Suprafața de 36.10 ha (sola A498 de 20,87 ha și respectiv; sola A510 în suprafață de 15,23 ha) a făcut obiectul predării-preluării între SC C. SA și Municipiul Constanța conform procesului-verbal din 19 ianuarie 2000, urmat de încheierea procesului-verbal din 23 martie 2000. Prin adresa din 21 februarie 2000, Comisia Locală de fond funciar Constanța comunică însă Primăriei com.

Mihail Kogălniceanu că sola A510 fusese predată Comisiei locale de fond funciar Mihail Kogălniceanu printr-un proces-verbal anterior, din 29 septembrie 1999, arătându-se că prin urmare obligația de punere în posesie a locatorilor pentru acest amplasament revine ultimei comisii, iar nu celei de !a Constanța. Instanța de fond și-a fundamentat soluția pe expertiză extrajudiciară efectuată de expert D.F., care a relevat că deși inițial cele două sole menționate se aflau pe raza administrativă a comunei M. Kogălniceanu cu ocazia predării lor prin procesul-verbal datat 19 ianuarie 2000, terenul pentru care a fost pusă în posesie reclamanta a făcut obiectul reconstituirii și a altor drepturi de proprietate, pentru terțe persoane, deși în februarie 2000 comisia aprecia că nu putea valorifica aceste parcele în procedura Legii nr. 18/1991.

Judecătoria Constanța a motivat pe larg aspectele care conduc la constatarea nulității acestor titluri de proprietate, arătând că a existat un circuit ce a inclus un număr definit de participanți, toate cele cinci titluri de proprietate fiind ridicate de către o singură persoană, deși autorii de pe urma cărora s-a procedat la reconstituire erau diferiți, aceeași unică persoană semnând și procesele-verbale de punere în posesie și fiind și cea mandatată să vândă toate aceste terenuri, prin procuri speciale autentificate ale beneficiarilor acestor reconstituiri, acordate anterior obținerii acestor titluri. Instanța de fond a precizat (iar tribunalul a achiesat asupra acestor argumente) că din dosarele de reconstituire lipsesc documentele care ar fi trebuit să stea la baza emiterii titlurilor (cum ar fi, spre exemplu, dovada dr.

de proprietate, dovada calității anterioare de acționar al SC C. SA, contractul de arendare etc), dar și că după eliberarea acestor cinci titluri, dreptul de proprietate a fost transmis de procuratoare fiului acesteia, A.G., care conform art. 1308 C. civ. 1865 nici nu ar fi avut dreptul legal de a cumpăra aceste terenuri. S-a conchis în sensul că în acest mod s-a urmărit eludarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, situație față de care devin incidente textele art. III alin. (1) lit. a) pct. ii și iii din Legea nr. 169/1997. Prin sentința menționată s-a respins însă cererea reclamantei R.Z. de a fi obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul pentru care s-a constatat nulitatea titlurilor menționate, arălându-se că propriile sale titluri emise (n.n.

la 3 ianuarie 2006) conform Legii nr. 18/1991 și care au fost obținute de pe urma autorilor săi B.I. și P.A. (moșt. P.S.), nu au fost contestate. Sentința civilă nr. 21763 din 2 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanța a făcut obiectul unei cereri în revizuire, înregistrate pe rolul aceleiași instanțe sub nr. 63/212/2003/a1. Sentința civilă nr. 4133 din 09 martie 2012 a Judecătoriei Constanța a admis cererea Comisiei locale de fond funciar Constanța, schimbând în tot hotărârea supusă căii extraordinare de atac, în sensul respingerii cererii reclamantei R.Z. Hotărârea a fost însă atacată cu recurs, iar prin decizia civilă nr. 1453 din 19 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost admisă calea de atac și modificată în tot sentința menționată, în sensul respingerii cererii de revizuire.

În fine, un al treilea litigiu a fost cel care a făcut obiectul dosarului civil nr. 17368/118/2010, prin sentința civilă nr. 8566 din 01 aprilie 2010 Judecătoria Constanța admițând acțiunea reclamantei R.Z., cu consecința constatării nulității absolute a titlurilor de proprietate AA și BB din 03 ianuarie 2006 emise pe numele reclamantei. Soluția a rămas irevocabilă conform deciziei civile nr. 274 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Constanța, care a admis recursul reclamantei și a modificat în parte soluția fondului, în sensul că pârâta Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului Constanța a fost obligată la emiterea titlurilor de proprietate de pe urma celor doi autori în solele A510/1 și A 498/3, cu vecinătățile stabilite conform raportului de expertiză extrajudiciară D.F.

Au fost respinse recursurile Comisiei locale de fond funciar Constanța și Comisiei județene; în egală măsură, a fost respinsă cererea de intervenție în interes alăturat pârâtelor, formulată de intervenienții A.G. și A.E. În acest dosar s-a statuat în chip irevocabil asupra faptului că situația confuză generată și întreținută de către autorități în legătură cu situația solei A510 nu-i poate fi imputată reclamantei, iar emiterea de noi titluri de proprietate, care nu respectă amplasamentele stabilite prin procesele-verbale de punere în posesie din 17 februarie 2000, la determinarea cărora au participat atât beneficiara, cât și reprezentanți ai SC C. SA (aspect reținut și prin decizia Curții de Apel Ploiești) nu poate fi apreciată ca fiind conformă legii.

Prin această ultimă soluție s-a determinat așadar fără echivoc amplasamentul suprafețelor de teren pentru care se vor emite noile titluri de proprietate în favoarea reclamantei R.Z., vecinătățile fiind clar cele stabilite prin expertiză extrajudiciară D.F., lucrare ce potrivit art. 4 alin. (5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 a avut sub aspect probator aceeași valoare ca și o expertiză ordonată de către instanța de judecată, fiind îndeplinită condiția efectuării ei de către expert autorizat de către Ministerul Justiției.

Acestea fiind reperele dezlegărilor asupra situației de fapt și a temeiurilor în drept relevante, se va avea în vedere că: - demersul intimatei reclamante în prezenta cauză a pornit de la faptul că este statuată irevocabil chestiunea amplasamentului asupra căruia a fost pusă în posesie și pentru care urmează a fi emise titlurile de proprietate de pe urma autorilor B. și P.; - că expertiză extrajudiciară topografică a expertului judiciar D.F., care a fundamentat sentința civilă nr. 21763 din 02 decembrie 2008, irevocabilă, a stabilit că există identitate între terenul înscris ca fiind sola 510 cu identificarea cadastrală din unitatea administrativ teritorială a Municipiului Constanța (și care, mai mult decât atât, face obiectul schiței topografice înregistrate la Primăria com.

Mihail Kogălniceanu sub nr. 2753 din 27 iunie 1999, avută în vedere la punerea în posesie) și amplasamentul parcelei A510 înscrisă în titlurile de proprietate emise pârâților vânzători (T1, T2, T3, T4 și T5 emise la 16 septembrie 2002); - că soluția de principiu pronunțată de Curtea de Apel Ploiești (care nu determinase vecinătățile și amplasamentul) și-a găsit finalitatea prin faptul că sola a fost identificată printr-o expertiză, cu respectarea procesului-verbal de punere în posesie - cum statuase și instanța menționată. După cum a reținut și judecătorul fondului, expertiza extrajudiciară topografică D.F., depusă în Dosarul nr. 63/212/2003, a identificat faptul că terenul înscris ca fiind sola 510 pe care a fost pusă în posesie R.Z.

conform proeeselor-verbale din data de 17 februarie 2000 este identic cu cel având identificarea cadastrală parcela A 510, aflat în unitatea administrativ teritorială Constanța, cu următoarele vecinătăți: la nord - drum de exploatare limitrof lacului Siutghiol, Ia est - drum de exploatare, la sud - drum național DN 378 - la vest - drum de exploatare". Astfel fiind, depunerea în acest litigiu, la termenul din 20 mai 2013, a unui nou raport de expertiză extrajudiciară topo-cadastrală, întocmii de dl. V.A., la solicitarea apelanților A. - care din acest punct de vedere nu au mai reiterat cererea de administrare a unei expertize tehnice cu obiectivele evocate în apel - a fost considerată ca irelevantă din punct de vedere probator, sub cel puțin două aspecte: 1. prezentul litigiu nu este unul vizând aplicarea Legii nr. 18/1991 (de fond funciar), pentru a fi incidente dispozițiile evocate din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 și prin urmare expertiză extrajudiciară nu valorează probator ca una administrată la încuviințarea instanței; 2. obiectivul la care a avut de răspuns expertul V. - anume,

dacă terenurile asupra cărora intimata reclamantă a fost pusă în posesie la 17 februarie 2000 se află pe raza teritorială administrativă a comunei M. Kogălniceanu sau a municipiului Constanța - fusese tranșat irevocabil prin hotărâri judecătorești opozabile pârâților (sentințele nr. 21763 din 02 decembrie 2008 și nr. 8566 din 01 aprilie 2010). O primă critică legată de modalitatea de interpretare și de aplicare a legii de către prima instanța s-a referit la determinarea naturii sancțiunii nulității - absolute ori relative în raport de temeiul în drept evocat - și, din această perspectivă, a celorlalte consecințe juridice decurgând din lipsa calității procesuale active (dedusă din inexistența unei îndrituiri legale ca persoană vătămată și a lipsei interesului în a cere constatarea nulității relative a actului încheiat între terți), precum și din prescriptibilitate.

Este fără dubiu faptul că acțiunea intimatei reclamante a fost afirmată ca o consecință a principiilor quod nullum est nullum producit effectum și resoiuto iure dantis, resolvitur ius accipierttis, din moment ce textul art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, modificat și completat prin Titlul V al Legii nr. 247/2005, stabilește sancțiunea nulității absolute (iar nu relative) a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în condițiile Legii nr. 18/1991, pentru persoane care nu erau îndreptățite Ia acest lucru, conform legii. Legiuitorul nu a lăsat, așadar, exclusiv la latitudinea celui îndreptățit, să pretindă în instanță nulitatea emiterii unui titlu de proprietate pentru o persoană care nu avea acest drept conform legii, ci a supus această procedură unui interes general, ocrotit printr-o normă imperativă care dispunea explicit asupra naturii sancțiunii nulității, cât și a faptului că ea poate fi invocată inclusiv în procesele pendinte.

Cu privire la acest aspect s-a apreciat că se impune o trimitere succintă la considerentele avute în vedere de către Curtea Constituțională în multiplele decizii pronunțate în legătură cu neconstituționalitatea modificării or aduse acestui text prin Legea nr. 247/2005 și în care se arată că nu se poate vorbi despre retroactivitatea legii civile; aceste prevederi „nu aduc atingere drepturilor câștigate în temeiul unor acte juridice emise cu respectarea condițiilor legale în vigoare la momentul nașterii lor.

Efeetul nulității absolute de repunere în situațiile anterioare deschide posibilitatea celor îndreptățiți să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor". Curtea Constituțională a arătat că reglementarea sancțiunii legale a nulității absolute a actelor emise în mod ilegal, până la adoptarea Legii nr. 247/2005 nu atrage destabilizarea raporturilor juridice, nu presupune încălcarea principiului statului de drept, ci respectarea principiului de dreptate» consacrat ca valoare constituțională la art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. În egală măsură, sancționarea cu nulitatea absolută a actelor emise ilegal este în concordanță cu principiul garantării proprietății, prev. de art. 44 alin. (4) din Constituție (decizia nr. 375/2005 și nr. 568/2010).

Prin urmare, actul translativ al dreptului obținut ilegal nu este apărat de sancțiunea nulității absolute care lipsește de eficiență actul principal, de reconstituire a dreptului de proprietate - cum susțin apelanții - într-o asemenea manieră încât actul subsecvent ar fi supus nulității relative, cu toate consecințele ce decurg în privința persoanei ce o poate invoca și termenului înăuntrul căruia se poate acționa în justiție. Excepțiile de la regula resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis privesc excluderea de la orice nulitate a actului subsecvent, în sensul că ei este salvgardat, nulitatea actului principal neavând nici o repercusiune asupra sa doar atunci când terțul subdobânditor este de bună-credință, iar părțile actului sunt, așa cum a arătat și judecătorul fondului, în situația error communis facit ius.

Or, în speță, legiuitorul a fost explicit în redactarea normei sus­menționate, stabilind deopotrivă regimul nulității și natura interesului ocrotit, iar înstrăinarea terenului pentru care s-a emis un asemenea titlu de proprietate nu poate scăpa de efectele nulității absolute decât în condițiile rezumate de art. IIII alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997, modificat și completat prin Titlul V al Legii nr. 247/2005, respectiv, în cazul înstrăinărilor succesive, când intervine principiul securității raporturilor juridice și când se dă eficiență bunei-credințe a terțului subdobănditor (nu însă și a primului vânzător al unui asemenea teren, căruia legiuitorul nu-i prezumă buna credință și îl obligă la despăgubiri față de adevăratul proprietar, rămas fără teren).

Trecând însă de aceste considerente de ordin general, deduse din norma incidentă, instanța va reține și că instanța de fond în mod corect a avut în vedere elementeie particulare ale speței și dezlegările anterioare date în judecata cererii de constatare a nulității titlurilor de proprietate, în cadrul cărora s-a relevat - așa cum apelanții pârâți T., B., O. și C. au confirmat inclusiv în acest proces - că de întreaga procedură de obținere a titlurilor de proprietate, de ridicare a lor de la autorități și ulterior de înstrăinare prin acte autentice a terenurilor către fiul procuratoarei, s-a ocupat mandatara A.E. și fiul acesteia, cumpărătorul A.G.

Apelanții pârâți menționați au susținut că achiesaseră asupra unui viitor act de înstrăinare, primind cu anticipație și banii cuveniți pentru pierderea dreptului de proprietate, mai înainte cbiar ca acest drept să fi fost materializat, adică la momentul întocmirii contractelor de cesiune de acțiuni; mai mult decât atât, apelanții au arătat că ei cunoșteau încă de la acel moment cine le va cumpăra terenurile, numindu-i pe A.G.

ca și cumpărător al „bunului viitor". Or împrejurarea specială a speței, în care instanțele au stabilit irevocabil, prin procese anterioare, că lipsea documentația care ar fi fundamentat eliberarea conform legii a celor cinci titluri de proprietate datate (toate) 16 mai 2002, că aceste titluri au fost eliberate mamei apelantului pârât A., care în temeiul procurilor speciale date de pretinșii beneficiari vinde fiului și soției acestuia toate aceste terenuri pentru care se reconstituise dreptul de proprietate (cu încălcarea unei alte norme prohibitive, date de art. 1308 C. civ. 1865), nu poate susține o altă soluție decât cea avută în vedere de către prima instanță cu privire la apărările formulate - de respingere a excepțiilor privind lipsa calității procesuale active a intimatei pentru inexistența dreptului și a interesului, precum și de prescriptibilitate a cererii sale.

Astfel fiind, teza bunei-credințe a cumpărătorilor A., care s-ar fi încrezut în legitimitatea titlului vânzătorilor și care nu au avut nici o posibilitate în a verifica valabilitatea acestora, este de plano scoasă din discuție, față de aspectele particulare ale speței și de implicarea activă a acestor pârâți în emiterea actelor în beneficiul lor.

Rezumând, curn un act nul nu poate produce efecte, fiind desființat de la data încheierii lui un asemenea act nu poate să constituie temeiul dobândirii valabile a dreptului de proprietate; astfel fiind, este corectă soluția instanței de fond privitor la dreptul și interesul intimatei lezate prin înstrăinarea nelegală a bunului său, iar aserțiunile apelanților pârâți, în sensul că doar dacă ar fi avut un titlu care să-i fi recunoscut dreptul la acel amplasament, reclamanta ar fi avut legitimare atât în acțiunea în revendicare, cât și în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, urmează a fi înlăturate Titlurile de proprietate emise reclamantei în 2006 au fost constatate nule ca urmare a nerespectării proceselor-verbale de punere în posesie; titlurile de proprietate emise pârâților vânzători în mai 2002 au fost constatate nule pentru inexistența dreptului la reconstituire; prin procese anterioare, soluționate irevocabil s-a atestat că amplasamentul asupra căruia trebuie emis titlul intimatei reclamante este cel pe care au pârâții titluri nule.

Astfel fiind, nu se putea reține apărarea apelanților că, nefiind emise titlurile intimatei, nu se poate decide dacă actele translative de drepturi deduse judecății sunt legale sau nu. În legătură cu existența autorității de lucru judecat, instanța de apel a reținut sub un prim aspect, că soluția dispusă în primă instanță asupra cererii în revendicare a fost defavorabilă reclamantei, care nu a înțeles însă să declare apel. Prin urmare, reiterarea de către pârâți a acestei apărări în calea de atac, cu privire la existența unei triple identități de părți, obiect și cauza în legătură cu acest capăt de cerere pare a viza schimbarea soluției prin respingerea acestui capăt de cerere pe excepție, iar nu pe fond.

Pornind de la acest interes al apelanților, Curtea a reținut că tribunalul a pronunțat de asemenea o soluție corectă, pentru că la momentul pronunțării sentinței civile nr. 16724 din 19 noiembrie 2001, intimata reclamantă R. nu avea decât procesele-verbale de punere în posesie, iar la data pronunțării sentinței nr. 21763 din 02 decembrie 2008 reclamanta deținea două titluri de proprietate emise în anul 2006, dar pentru un alt amplasament decât cel în litigiu, existența acestor titluri fiind avută în vedere la acel moment la soluționarea acțiunii în revendicare. Prin urmare, nu putea fi evocată identitatea de părți, obiect și cauza de natură să obstrucționeze intimatei formularea unei noi acțiuni în revendicare în acest proces - cerere respinsă însă față de rațiunea neemiterii titlurilor pe amplasamentul corect.

Or, această cerință nu este îndeplinită prin emiterea deciziei civile nr. 274 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Constanța, care doar recunoaște dreptul. În privința apărărilor legate de pierderea dreptului de a pretinde rectificarea cărții funciare. Curtea va înlătura aceste apărări, din moment ce instanța a dispus radierea din CF a drepturilor reale anterioare recunoscute apelanților în baza titlurilor nule; trimiterea la acțiunea în rectificare reglementată prin art. 36 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data pronunțării sentinței) s-a datorat faptului că radierea este consacrată ca o modalitate de rectificare a înscrierilor de carte funciară.

Nu se putea pune în discuție prescriptibilitatea unei asemenea cereri câtă vreme instanța a dispus-o în urma constatării nulității titlurilor pârâților, această mențiune urmând a fi făcută de oficiul de cadastru și publicitate imobiliară spre opozabilitate, iar nu pentru că s-ar fi dispus intabularea vreunui drept al intimatei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții C.T., B.L., O.F., B.E. (decedat la 18 iunie 2014) și pentru acesta din urmă continuat de moștenitorii B.A. și B.M. În cursul judecării cauzei pârâții au arătat că nu plătesc taxa de timbru stabilită de instanță. Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs pârâții A.G. și A.E. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună admiterea recursului; în principal, în temeiul art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., casarea hotărârii recurate pentru încălcarea cerinței impuse sub sancțiunea nulității de art. 261 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel. S-a arătat de către pârâți, în esență, că instanța de apel nu a analizat unul dintre motivele de apel, respectiv incidența dispozițiilor art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului și duce la nulitatea absolută a hotărârii pronunțate. În susținerea acestui motiv de recurs s-a invocat jurisprudența Curți de Apel Craiova, a Curții de Apel Alba-Iulia și a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele Boldea c. României, Albina c. României (57808/2000), Dumitru c. României (4710/2004) și Garcia Ruiz c. României (30544/1996).

De asemenea, au fost invocate și hotărâri pronunțate de Curtea Europeană de Justiție de la Luxembourg, respectiv Comisia versus Sytravai și Brink France SARL. În subsidiar, s-a arătat că în speță sunt aplicabile dispozițiile legale din Legea nr. 169/1997 care prevăd că în cazul înstrăinării succesive a terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Or, acest text reprezintă o excepție evidentă de la principiul resolulo iure dantis resolvitur im accipientis, protejând în materia legilor funciare pe terțul cumpărător al terenului, în pofida nulității titlului aparent.

În raport de acest text de lege, instanța de apel nu a reușit să explice de ce l-a înlăturat de la aplicare, întrucât în conformitate cu metodele de interpretare a prevederilor legale, respectiv cea gramaticală și cea logică nu există nici un temei legal pentru neaplicarea dispozițiile art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997. S-a mai arătat de către pârâți că sunt incidente și dispozițiile art. 313 C. proc. civ., deoarece imparțialitatea instanțelor din Constanța poate fi afectată de faptul că valoarea terenului în litigiu este foarte mare și poate constitui o miză importantă în comunitatea locală. În acest context este necesară judecarea cauzei de un alt complet de judecată, decât cel inițial pentru a eluda influențele locale.

Au fost invocate în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arâtându-se de către pârâți că au fost ignorate normele legale care reglementează instituția autorității de lucru judecat. Astfel, Curtea de Apel Constanța a reținut, în mod eronat, că se produc efectele sentinței civile nr. 21763 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanța în ceea ce privește îndreptățirea reclamantei R.Z. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren de 19 ha situat în parcela A510 pe raza municipiului Constanța, în realitate, ceea ce produce efecte juridice este hotărârea irevocabilă nr. 413 din 03 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești care a reținut amplasamentul terenului în litigiu pe raza comunei Mihail Kogălniceanu.

Aceste aspecte sunt foarte importante în ceea ce privește îndreptățirea reclamantei, respectiv a interesului acesteia în formularea acțiunii în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților A.G. și A.E. Un alt aspect supus criticii este acela legat de probatoriul efectuat în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 21763 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanța, în sensul că s-a avut în vedere o expertiză extrajudiciară pentru stabilirea amplasamentului terenului ce i se cuvenea reclamantei, ceea ce nu este suficient pentru lămurirea situației de fapt și aflarea adevărului judiciar. În consecință, în prezentul litigiu trebuie să se permită efectuarea unor dovezi contrare și luarea în considerare a deciziei nr. 413 din 03 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

În ceea ce privește reaua-credință a pârâților A. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atacate cu acțiune ta constatarea nulității, instanța de apel s-a bazat în mod greșit pe autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 21763 din 02 decembrie 2008, reținând fără o analiză pertinentă, bazată pe probe, atitudinea subiectivă a părților în cauză. Astfel, Curtea de Apel Constanța a statuat asupra existenței autorității de lucru judecat, referitoare la un proces la care pârâții nu au fost parte, proces care s-a referit la anularea titlurilor de proprietate ale antecesorilor pârâților. Or, reaua-credință a acestora din urmă nu poate reieși într-un alt litigiu care privește dobândirea terenurilor prin contract de vânzare-cumpărare, de vreme ce acest aspect trebuie analizat la momentul încheierii contractului, nu la momentul anulării titlurilor.

S-a susținut de către recurenți în favoarea bunei lor credințe faptul că: pe baza procurilor autentice existente la dosarul cauzei a fost împuternicită A.E., ca după ridicarea titlurilor să vândă domnului A.G.; sumele de bani cu titlu de preț au fost achitate anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare; cumpărătorii aveau reprezentarea faptului că au cumpărat de la verus dominus, de vreme ce vânzarea se făcea în temeiul unor titluri de proprietate; OCPI Constanța a admis cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu; buna-credință a existat la încheierea contractului, deoarece nu exista nici un motiv care să afecteze valabilitatea contractului la acel moment.

Recursul declarat separat de A.G. cuprinde, în esență, aceleași critici ca și cel declarat în comun de pârâții A.E. și G., respectiv: instanța nu s-a pronunțat pe toate motivele de apel deduse judecății; a fost greșit aplicată instituția autorității de lucru judecat în raport de hotărârile pronunțate în litigiile anterioare, aspect esențial pentru stabilirea calității procesuale active a reclamantei, respectiv a interesului în promovarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare; lipsa administrării unor probe pertinente pentru soluționarea cauzei în sensul stabilirii concrete a amplasamentului terenurilor pentru care reclamanta este îndreptățită să i se reconstituie dreptul de proprietate (nu numai în temeiul unei expertize extrajudiciare).

Recursul formulat de pârâții C.T., B.L., O.F., B.E. (decedat Ia 18 iunie 2014) și pentru acesta din urmă continuat de moștenitorii B.A. și B.M. este netimbrat. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că li s-a pus în vedere pârâților să achite o taxă de timbru în valoare de 36.595 RON, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997. La data de 24 martie 2014 pârâții B.L. și B.E. au formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii, reducerii, eșalonării sau amânării la plata taxei judiciare de timbru, având în vedere situația financiară a părților, precum și faptul că în caz contrar, se va ajunge la îngrădirea accesului Ia justiție.

Cerere de acordare a ajutorului public judiciar au formulat și O.F. și C.T., solicitând aplicarea dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008, având în vedere situația lor materială care nu le permite să achite sumele stabilite de instanță drept taxă de timbru. Prin încheierea din data de 27 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 12357/212/2010/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar de către B.L., O.F., B.E., cu motivarea că nu au fost îndeplinite cerințele art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, în sensul că nu au fost depuse actele doveditoare privind situația financiară a părților. În ședința publică din 21 aprilie 2015, apărătorul recurenților- pârâți a învederat instanței că aceștia nu au declarat calea de atac a reexaminării împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar și în consecință, înțeleg să nu timbreze recursul formulat.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar alin. (3) a! aceluiași text prevede că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii. Or. în cauză, de vreme ce pârâții au arătat că nu timbrează calea de atac declarată, Înalta Curte va aplica sancțiunea prevăzută de lege și va anula recursul, ca netimbrat. Recursul pârâților A.G. și A.E. este nefondat. Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., urmând să le analizele din această perspectivă, întrucât criticile formulate de pârâți împreună, dar și separat de A.G., pot fi subsumate acelorași motive de recurs, instanța Ie va grupa și Ie va analiza ca atare.

Este neîntemeiată susținerea pârâților că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate și nu a motivat corespunzător hotărârea atacată cu recurs, Înalta Curte, analizând decizia, constată că aceasta îndeplinește cerințele art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., fiind motivată în fapt și în drept, instanța expunându-și raționamentul jurisdicțional, în mod logic și pertinent, răspunzând criticilor invocate de părți în calea de atac a apelului. Faptul că părțile nu sunt de acord cu modalitatea de soluționare a cauzei și considerentele expuse de Curtea de Apel, nu echivalează cu o nemotivare sau o nepronunțare asupra motivelor de apel.

În ceea ce privește dispozițiile art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997, instanța de apel a reținut, în esență, că actul de înstrăinare a terenului pentru care s-a emis un titlu de proprietate nul nu poate scăpa de efectele nulității absolute, decât în condițiile rezumate de articolul menționat, adică, în cazul înstrăinărilor succesive, atunci când intervine principiul securității raporturilor juridice și când se dă eficiență bunei-credințe a terțului subdobânditor (nu însă și a primului vânzător al unui asemenea teren, căruia legiuitorul nu-i prezumă buna credință și îl obligă la despăgubiri față de adevăratul proprietar, rămas fără teren). S-a mai statuat că actul translativ al dreptului obținut nelegal nu este apărat de sancțiunea nulității absolute care lipsește de eficiență actul principal, de reconstituire a dreptului de proprietate - cum susțin pârâții.

Înlr-o asemenea manieră încât actul subsecvent ar fi supus nulității relative, cu toate consecințele ce decurg în privința persoanei ce o poate invoca și termenului înăuntrul căruia se poate acționa în justiție. Așa fiind instanța de recurs reține că s-a răspuns criticilor formulate în apel, în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 169/1997, iar hotărârea este motivată sub acest aspect. Înalta Curte constată că emiterea titlurilor de proprietate pentru antecesorii pârâților A.G. și E. a avut loc în anul 2002, iar contractele de vânzare-cumpârare au fost încheiate în cursul aceluiași an. Or, la acel moment, în anul 2002, Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991, avea forma publicată în M. Of.

nr. 299/4.11.1997. Art. 3 alin. (1) pct. a) din lege prevedea că sunt lovite de nulitate absolută, potrivit legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite, potrivit legii la astfel de reconstituiri sau constituiri. Potrivit alin. (2) al aceluiași art., nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror și de alte persoane care justifică un interes legitim. Așadar, dispozițiile legale din Legea nr. 169/1997 care prevăd că în cazul înstrăinării succesive a terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren, nu sunt aplicabile în forma invocată de recurenți, deoarece aceasta a fost introdusă prin Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of.

nr. 653/22.07.2005 și nu se pot aplica retroactiv, pentru a stabili regimul juridic al nulității absolute al unor acte emise sau încheiate în anul 2002, înainte de modificarea legii menționate. Nulitatea este sancțiunea aplicată actelor juridice pentru nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare, la data încheierii acestora, conform principiului lempus regii actum, ceea ce înseamnă că normele de drept care trebuiau aplicate în speță sunt cele preexistente modificării aduse prin Legea nr. 247/2005 care poate dispune numai pentru viitor, adică numai pentru actele încheiate, după publicarea sa în M. Of. la 22 iuiie 2005. În consecință, în mod corect, instanțele au statuat că actele de vânzare sunt lovite de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiilor resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiens și quod nuttum est nulium producă effectum.

Cu alte cuvinte, dacă titlul antecesorilor pârâților A. este lovit de nulitate absolută, aspect constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, atunci și contractele încheiate, ulterior, în temeiul acestor titluri, sunt lovite de nulitate. În acest context, nu există posibilitatea de a salva actul juridic de la desființare, pe de o parte, deoarece s-a constatat de către instanțele anterioare că pârâții au fost de rea-credință, iar pe de altă parte pentru că norma de drept invocată de recurenți, nu era în vigoare la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Stabilirea bunei sau relei credințe a terților dobânditori privește situația de fapt și este strâns legată de aprecierea probelor, deci de temeinicia hotărârii atacate, aspect ce nu poate fi reluat în faza recursului, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. Trebuie subliniat faptul că Legea nr. 169/1997 stabilește în mod expres în art. (3) alin. (1) pct. a) că sunt lovite de nulitate absolută, potrivit legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991. Or, stabilirea pe cale legală a naturii juridice a nulității ca fiind absolută se extinde asupra actelor subsecvente, încheiate ulterior emiterii titlurilor și înlătură aplicarea excepțiilor de la principiul desființării retroactive a actului juridic civil, respectiv a celei privind ocrotirea terțului dobânditor, cu titlu oneros, a unui bun imobil, în măsura în care s-a constatat că acesta este de rea-credință.

Așa fiind, sunt nerelevante din punct de vedere juridic susținerile pârâților privind aprecierea bunei sau relei lor credințe, în funcție de faptul că pe baza procurilor autentice existente la dosarul cauzei a fost împuternicită A.E., ca după ridicarea titlurilor să vândă domnului A.G.; sumele de bani cu titlu de preț au fost achitate anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare; cumpărătorii aveau reprezentarea faptului că au cumpărat de la verus dominus, de vreme ce vânzarea se făcea în temeiul unor titluri de proprietate; OCPI Constanța a admis cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu; buna-credință a existat la încheierea contractului, deoarece nu exista nici un motiv care să afecteze valabilitatea contractului la acel moment.

Este neîntemeiată și critica pârâților referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei R.Z., raportat la lipsa de interes în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la BNP M.I. sub nr. V1 din 17 mai 2002 (rectificat prin încheierea nr. 8083 din 10 iulie 2002). nr. V2 din 17 mai 2002, nr. V3 din 17 mai 2002, nr. V4 din 17 mai 2002 și nr. V5 din 17 mai 2002. Pârâții, prin apărători au invocat o serie de critici, care în realitate se constituie ca argumente pentru susținerea lipsei calității procesuale active a reclamantei, urmând a fi analizate, în considerentele ce urmează. Așa cum s-a menționat anterior, pentru a stabili dacă reclamanta poate formula acțiunea în constatarea nulității absolute trebuie analizate, în primul rând, dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Este neîndoielnic că în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 169/1997, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror și de alte persoane care justifică un interes legitim. Așadar, dispozițiile legale care prevăd că în cazul înstrăinării succesive a terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren, nu sunt aplicabile în forma invocată de recurenți, deoarece aceasta a fost introdusă prin Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of. nr. 653/22.07.2005 și nu se pot aplica retroactiv, neputând salva de efectele nulității, actele subsecvente.

În consecință, dacă titlurile de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991, au fost constatate nule prin hotărâre judecătorească irevocabilă, atunci reclamanta are un interes legitim să ceară constatarea nulității unor contracte, întemeiate pe titlurile respective care-i încalcă propriul drept la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Interesul procesual în materia constatării nulității absolute a actului juridic este strâns legat de calitatea procesuală activă, deoarece și un terț poate formula acțiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâți pe cei care au încheiat contractele atacate. În al doilea rând, în ceea ce privește efectele hotărârilor judecătorești invocate de pârâți, nu se poate face referire la autoritatea de lucru judecat a acestora, ci la puterea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești constituie efectul cei mai important al actului jurisdicțional îndeplinit de instanță, în sensul că tranșând litigiul dedus judecății, pe fond, împiedică reluarea litigiului dintre părți. În speță, este adevărat că în litigiile anterioare reclamanta R.Z. s-a judecat cu autoritățile locale, pe de o parte și cu antecesorii pârâților, respectiv cu cei în favoarea cărora s-au emis titlurile de proprietate anulate. Așadar, pentru a respecta rigoarea procesuală, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în sensul unei excepții de fond și peremptorii care să împiedice judecata între reclamantă și pârâții A.G. și E. Ceea ce este relevant în cauză privește puterea de lucru judecat, ca aspect pozitiv, probatoriu ai unei hotărâri judecătorești, în sensul că o constatare a instanței este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.

Terții, deși străini față de procedura judiciară și de rezultatul acesteia nu au voie sa ignore actul jurisdicțional, decât în măsura în care fac dovada contrară celor statuate. Cauza juridică a acțiunii este întemeiată, pentru reclamantă, pe mai multe hotărâri judecătorești irevocabile, una dintre acestea fiind sentința civilă nr. 612 din 20 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care se constată îndreptățirea reclamanților H.F., L.C. și G.O. la suprafața de 22.74 ha teren situat în intravilanul Municipiului Constanța, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză topografică. Prin alte hotărâri, respectiv prin sentința civilă nr. 16724 din 19 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Constanța, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta R.Z.

și a fost obligată Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 18/1991 să completeze procesele-verbale de punere în posesie, în sensul stabilirii amplasamentelor individuale. A fost obligată Comisia Județeană Ia eliberarea titlului, conform propunerii Comisiei locale. Prin sentința civilă nr. 21763 din 02 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost admisă acțiunea în constatarea nulității titlurilor de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991, în favoarea pârâților C.T., B.L., Bu.E., O.F., S.E., S.G. și S.E., precum și T.F.V. În considerentele acestei sentințe s-a reținut că se cuvin moștenitoarei R.Z. 10 ha de pe urma defunctului P.A. în sola A510, conform schiței și 9 ha de pe urma defunctului B.I., în sola A 498. Mai mult, s-a constatat că, urmare a desființării SC C. Mihail Kogălniceanu SA s-a procedat la predarea unor suprafețe de teren către alte localități, inclusiv către Municipiul Constanța.

Prin decizia civilă nr. 274 din 22 februarie 2011 Tribunalul Constanța a admis recursul reclamantei R.Z. și a modificat în parte soluția fondului, în sensul ca pârâta Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate Constanța a fost obligată la emiterea titlurilor de proprietate de pe urma celor doi autori în solele A510/1 și A 498/3, cu vecinătățile stabilite conform raportului de expertiză extrajudiciară D.F. Această hotărâre a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții A.G. și E., astfel încât, în ceea ce privește amplasamentul terenului în litigiu, decizia le este opozabilă. Aceste hotărâri constituie un ternei probatoriu strâns legat de calitatea procesuală activă a reclamantei, ilustrând îndreptățirea acesteia la terenul pentru care pârâții au contracte de vânzare-cumpărare.

Este neîndoielnic că în virtutea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, pârâții au dreptul să-și administreze propriile probe prin care pot combate susținerile părții adverse. Trebuie subliniat faptul că în fața instanței de apel pârâții A.G. și E. s-au prevalat de un