ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 4705 din 22 septembrie 2011 Tribunalul Constanța a admis în

parte acțiunea reclamantei R.Z., formulată în contradictoriu cu pârâții A.G., A.E.,

T.V., J.M.D., T.A., C.T., B.L., B.E., O.F., Bu.E., P.L., S.E., S.G., St.E. și T.F.V.

și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate Ia BNP M.l. sub nr. V1 din 17 mai 2002 (rectificat prin

încheierea nr. 8083 din 10 iulie 2002), nr. V2 din 17 mai 2002, nr. V3 din 17

mai 2002, nr. V4 din 17 mai 2002 și nr. V5 din 17 mai 2002, dispunându-se radierea

din CF a tuturor drepturilor de proprietate intabulate în favoarea pârâților în

baza Titlurilor de proprietate eliberate de Comisia Județeană pentru Stabilirea

Drepturilor de Proprietate asupra Terenurilor Constanța sub nr. T1 din 16 mai

2002, nr. T2 din 16 mai 2002, nr. T3 din 16 mai 2002, nr. T4 din 16 mai 2002 și

nr. T5 din 16 mai 2002 și în baza contractelor de vânzare-cumpărare constatate

nule.

A fost respins, ca nefondat, capătul

de cerere privind intabularea în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate

asupra terenurilor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare și al

titlurilor de proprietate enumerate mai sus, emise în baza Legii nr. 18/1991,

cât și cel privind revendicarea, formulat împotriva pârâților A.G., A.E. și J.M.D.

Pârâții au fost obligați la plata către

reclamantă a sumei de 400.632 RON cu titlu de cheltuieli judiciare și, în

solidar, către stat, a sumei de 8.040 RON, reprezentând taxă de timbru pentru

care s-a admis sub forma scutirii cererea de acordare a ajutorului public

judiciar formulată de reclamantă, sub forma scutirii.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel J.M.D., B.E., C.T., O.F. și B.L., A.G. și A.E., moștenitorii T.P. și C.S.,

precum și ulterior de cesionarul A.G., criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 56/C din 27 mai

2013, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul pârât

J.M.D., B.E., C.T., O.F. și B.L., A.G. și A.E., precum și apelul formulat de apelantul

pârât T.V. (decedat), continuat de moștenitorii T.P. și C.S. și ulterior de cesionarul

A.G., împotriva sentinței civile nr. 4705 din 22 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul nr. 12357/212/2010, având ca obiect constatare nulitate act

juridic/revendicare, în contradictoriu cu intimata reclamantă R.Z. și cu intimații

pârâți T.A., Bu.E., P.L., S.E., S.G., St.E. și T.F.V.

Argumentele instanței de apel. Situația

de fapt și temeiurile în drept reținute.

Pentru a verifica dacă nelegalitatea și

netemeinicia soluției atacate se confirmă, din perspectiva criticilor menționate,

instanța de apel a făcut o succintă prezentare a situației de fapt și a soluțiilor

anterioare pronunțate în celelalte litigii ale părților, avute în vedere de altfel

și de judecătorul fondului în soluționarea prezentei cereri.

Astfel, demersul reclamantei R.Z. a urmat

celor legate de stabilirea amplasamentului și soluționarea cererilor de reconstituire

a dreptului de proprietate, în condițiile Legii nr. 18/1991, pentru terenul în suprafață

de 8,5 ha ce a aparținut def. său tată B.I. și respectiv pentru terenul de 9,5 ha

care a aparținut unchiului său P.A.

Autorii săi au avut calitatea de acționari

la SC C. SA Mihail Kogălniceanu, iar după decesul acestora intervine o punere în

posesie a moștenitoarei lor asupra suprafeței de 18 ha, prin două procese-verbale

emise de Comisia locală de fond funciar a comunei Mihail Kogălniceanu la 17

februarie 2000 fără însă vreo indicare a amplasamentelor și vecinătăților suprafețelor

astfel retrocedate în temeiul art. 38 din Legea nr. 18/1991 r.

În aceste condiții se naște un prim litigiu,

reclamanta chemând în judecată pe pârâtele Comisia locală de fond funciar a comunei

M. Kogălniceanu și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra pământului Constanța și solicitând obligarea acestora la emiterea titlului

de proprietate pentru suprafața de 18 ha teren de pe urma celor doi autori decedați,

în. parcela A 510, parcelă ce a fost predată de SC C. SA Mihail Kogălniceanu către

comuna Mihail Kogălniceanu prin procesul verbal de predare - primire din 29

septembrie 1999. Această cerere de chemare în judecată s-a bazat pe faptul că reclamanta

fusese „pusă în posesie" în data de 17 februarie 2000, țînându-se cont de planșa

cadastrală înregistrată la Primăria M. Kogălniceanu sub nr. 2751 din 26 iulie 1999

(Dosarul nr. 2635/2000 al Judecătoriei Constanța), fără însă a fi emis un titlu

de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 12182 din 25

octombrie 2000 Judecătoria Constanța a admis în parte acțiunea, pârâta Comisia județeană

fiind obligată să-i elibereze titlul de proprietate; nu au fost stabilite vecinătățile

terenului, iar cererea reclamantei privind obligarea aceleiași pârâte la plata daunelor

cominatorii a fost respinsă. Apelurile formulate de reclamanta R.Z. și de O.C.O.T.A

- Constanța (căreia i se respinsese cererea de intervenție) au fost admise conform

deciziei civile nr. 975 din 04 aprilie 2001 a Tribunalului Constanța (Dosarul

nr. 420/2001), sentința menționată fiind desființată, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare. Reluând judecata, Judecătoria Constanța pronunță sentința civilă

nr. 16724 din 19 noiembrie 2001 (Dosarul nr. R 9183/2001), admițând în parte acțiunea

reclamantei și obligând pârâta Comisia locală de fond funciar Mihail Kogălniceanu

să completeze procesele-verbale de punere în posesie, în sensul „stabilirii amplasamentelor

individuale"; Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor Constanța a fost la rândul ei obligată să emită titlurile de

proprietate de pe urma autorilor B.I. și P.A., „conform propunerii comisiei locale".

Cererea reclamantei privind obligarea pârâtei comisia județeană la plata daunelor

cominatorii a fost din nou respinsă, fiind respinsă și cererea de intervenție formulată

de O.C.O.T.A - Constanța. Decizia civilă nr. 413 din 03 martie 2003 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești (Dosarul nr. 314/2003) rezolvă irevocabil litigiul, după

strămutarea cauzei, casându-se decizia nr. 745 din 13 iunie 2002 a Tribunalului

Constanța, dată în apel și rnenținându-se sentința nr. 16724 din 19 noiembrie 2001

a Judecătoriei Constanța.

În cadrul acelui litigiu s-a arătat că,

în raport de probele administrate, parcela A 510 în cadrul căreia a fost pusă în

posesie reclamanta se află pe raza com. Mihail Kogălniceanu, iar pentru parcelele

A 510 și A 498 situate pe teritoriul orașului Constanța și care se învecinează între

ele, au fost „deja eliberate titluri de proprietate unor terțe persoane (...)"

titluri a căror valabilitate nu a făcut obiect de analiză în acel litigiu. Curtea

de Apel Ploiești arată că în fapt este vorba de două sole AS 10, una fiind predată

Comisiei locale de fond funciar Constanța conform procesului-verbal din 23

martie 2000, cealaltă rămânând Comisiei locale M. Kogălniceanu predată conform procesului-verbal

din 29 septembrie 1999 și că din moment ce procesele-verbale de punere în posesie

au fost întocmite de comisia M. Kogălniceanu, tot ei îi revine și obligația completării

acestor acte în sensul stabilirii amplasamentelor individuale pentru terenurile

menționate.

În temeiul acestui prim litigiu au fost

emise reclamantei, abia la 3 ianuarie 2006, de către Comisia Județeană Constanța,

două titluri de proprietate, nr. AA pentru suprafața de 9,5 ha și respectiv,

nr. BB pentru suprafața de 8,5 ha.

Un

al doilea litigiu a fost cel soluționat conform sentinței

civile nr. 21763 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă

și irevocabilă prin decizia nr. 1015 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul

Constanța (Dosar nr. 63/212/2003), în urma căruia a fost admisă în parte acțiunea

reclamantei R.Z. și s-a constatat nulitatea absolută a 5 titluri de proprietate

emise la 16 mai 2002: titlul de proprietate nr. T1 pe numele S.R., pentru suprafața

de 3 ha situată în Constanța, parcela A510/4; titlul de proprietate nr. T2 din

16 mai 2002 emis pe numele B.l., pentru suprafața de 3 ha teren situată în Constanța,

parcela A 510/2; titlul de proprietate nr. T3 din 16 mai 2002 emis pe numele T.I.V.,

pentru suprafața de 3 ha teren situat în Constanța, parcela A 510/1; titlul de proprietate

nr. T4 din 16 mai 2002 emis pe numele S.T., pentru suprafața de 4,5 ha teren situat

în Constanța, parcela A 510/3 șt titlul de proprietate nr. T5 din 16 mai 2002 emis

pe numele J.A. pentru suprafața de 5 ha teren situat în Constanța, parcela A 510/5

- 3,12 ha, parcela A 478/1 - 0,5 ha și parcela A 498/2/3 - 1,38 ha.

Prin această hotărâre se stabilește că

urmare desființării SC C. SA Mihail Kogălniceanu, societatea a procedat la predarea

unor suprafețe de teren către Comuna Mihail Kogălniceanu, Comuna Lumina, Orașul

Ovidiu, Orașul Năvodari și Municipiul Constanța, persoanelor cărora li se recunoscuse

calitatea de acționar conform Legii nr. 18/1991 urmând să li se stabilească regimul

de preluare a terenurilor în virtutea cărora li se reconstituise dreptul de proprietate.

Suprafața de 36.10 ha (sola A498 de 20,87

ha și respectiv; sola A510 în suprafață de 15,23 ha) a făcut obiectul predării-preluării

între SC C. SA și Municipiul Constanța conform procesului-verbal din 19

ianuarie 2000, urmat de încheierea procesului-verbal din 23 martie 2000. Prin adresa

din 21 februarie 2000, Comisia Locală de fond funciar Constanța comunică însă Primăriei

com. Mihail Kogălniceanu că sola A510 fusese predată Comisiei locale de fond funciar

Mihail Kogălniceanu printr-un proces-verbal anterior, din 29 septembrie 1999, arătându-se

că prin urmare obligația de punere în posesie a locatorilor pentru acest amplasament

revine ultimei comisii, iar nu celei de !a Constanța.

Instanța de fond și-a fundamentat soluția

pe expertiză extrajudiciară efectuată de expert D.F., care a relevat că deși inițial

cele două sole menționate se aflau pe raza administrativă a comunei M. Kogălniceanu

cu ocazia predării lor prin procesul-verbal datat 19 ianuarie 2000, terenul pentru

care a fost pusă în posesie reclamanta a făcut obiectul reconstituirii și a altor

drepturi de proprietate, pentru terțe persoane, deși în februarie 2000 comisia aprecia

că nu putea valorifica aceste parcele în procedura Legii nr. 18/1991.

Judecătoria Constanța a motivat pe larg

aspectele care conduc la constatarea nulității acestor titluri de proprietate, arătând

că a existat un circuit ce a inclus un număr definit de participanți, toate cele

cinci titluri de proprietate fiind ridicate de către o singură persoană, deși autorii

de pe urma cărora s-a procedat la reconstituire erau diferiți, aceeași unică persoană

semnând și procesele-verbale de punere în posesie și fiind și cea mandatată să vândă

toate aceste terenuri, prin procuri speciale autentificate ale beneficiarilor acestor

reconstituiri, acordate anterior obținerii acestor titluri.

Instanța de fond a precizat (iar tribunalul

a achiesat asupra acestor argumente) că din dosarele de reconstituire lipsesc documentele

care ar fi trebuit să stea la baza emiterii titlurilor (cum ar fi, spre exemplu,

dovada dr. de proprietate, dovada calității anterioare de acționar al SC C. SA,

contractul de arendare etc), dar și că după eliberarea acestor cinci titluri, dreptul

de proprietate a fost transmis de procuratoare fiului acesteia, A.G., care conform

art. 1308 C. civ. 1865 nici nu ar fi avut dreptul legal de a cumpăra aceste terenuri.

S-a conchis în sensul că în acest mod s-a

urmărit eludarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, situație față de care devin incidente

textele art. III alin. (1) lit. a) pct. ii și iii din Legea nr. 169/1997.

Prin sentința menționată s-a respins însă

cererea reclamantei R.Z. de a fi obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate

și posesie terenul pentru care s-a constatat nulitatea titlurilor menționate, arălându-se

că propriile sale titluri emise (n.n. la 3 ianuarie 2006) conform Legii nr. 18/1991

și care au fost obținute de pe urma autorilor săi B.I. și P.A. (moșt. P.S.), nu

au fost contestate.

Sentința civilă nr. 21763 din 2

decembrie 2008 a Judecătoriei Constanța a făcut obiectul unei cereri în revizuire,

înregistrate pe rolul aceleiași instanțe sub nr. 63/212/2003/a1. Sentința civilă

nr. 4133 din 09 martie 2012 a Judecătoriei Constanța a admis cererea Comisiei locale

de fond funciar Constanța, schimbând în tot hotărârea supusă căii extraordinare

de atac, în sensul respingerii cererii reclamantei R.Z. Hotărârea a fost însă atacată

cu recurs, iar prin decizia civilă nr. 1453 din 19 decembrie 2012 pronunțată de

Tribunalul Constanța a fost admisă calea de atac și modificată în tot sentința menționată,

în sensul respingerii cererii de revizuire.

În fine, un al treilea litigiu a fost cel

care a făcut obiectul dosarului civil nr. 17368/118/2010, prin sentința civilă

nr. 8566 din 01 aprilie 2010 Judecătoria Constanța admițând acțiunea reclamantei

R.Z., cu consecința constatării nulității absolute a titlurilor de proprietate AA

și BB din 03 ianuarie 2006 emise pe numele reclamantei. Soluția a rămas irevocabilă

conform deciziei civile nr. 274 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Constanța,

care a admis recursul reclamantei și a modificat în parte soluția fondului, în sensul

că pârâta Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului

Constanța a fost obligată la emiterea titlurilor de proprietate de pe urma celor

doi autori în solele A510/1 și A 498/3, cu vecinătățile stabilite conform raportului

de expertiză extrajudiciară D.F.

Au fost respinse recursurile Comisiei locale

de fond funciar Constanța și Comisiei județene; în egală măsură, a fost respinsă

cererea de intervenție în interes alăturat pârâtelor, formulată de intervenienții

A.G. și A.E.

În acest dosar s-a statuat în chip irevocabil

asupra faptului că situația confuză generată și întreținută de către autorități

în legătură cu situația solei A510 nu-i poate fi imputată reclamantei, iar emiterea

de noi titluri de proprietate, care nu respectă amplasamentele stabilite prin procesele-verbale

de punere în posesie din 17 februarie 2000, la determinarea cărora au participat

atât beneficiara, cât și reprezentanți ai SC C. SA (aspect reținut și prin decizia

Curții de Apel Ploiești) nu poate fi apreciată ca fiind conformă legii.

Prin această ultimă soluție s-a determinat

așadar fără echivoc amplasamentul suprafețelor de teren pentru care se vor emite

noile titluri de proprietate în favoarea reclamantei R.Z., vecinătățile fiind clar

cele stabilite prin expertiză extrajudiciară D.F., lucrare ce potrivit art. 4

alin. (5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 a avut sub aspect probator aceeași

valoare ca și o expertiză ordonată de către instanța de judecată, fiind îndeplinită

condiția efectuării ei de către expert autorizat de către Ministerul Justiției.

Acestea fiind reperele dezlegărilor asupra

situației de fapt și a temeiurilor în drept relevante, se va avea în vedere că:

- demersul intimatei reclamante în prezenta

cauză a pornit de la faptul că este statuată irevocabil chestiunea amplasamentului

asupra căruia a fost pusă în posesie și pentru care urmează a fi emise titlurile

de proprietate de pe urma autorilor B. și P.;

- că expertiză extrajudiciară topografică

a expertului judiciar D.F., care a fundamentat sentința civilă nr. 21763 din 02

decembrie 2008, irevocabilă, a stabilit că există identitate între terenul înscris

ca fiind sola 510 cu identificarea cadastrală din unitatea administrativ teritorială

a Municipiului Constanța (și care, mai mult decât atât, face obiectul schiței topografice

înregistrate la Primăria com. Mihail Kogălniceanu sub nr. 2753 din 27 iunie 1999,

avută în vedere la punerea în posesie) și amplasamentul parcelei A510 înscrisă în

titlurile de proprietate emise pârâților vânzători (T1, T2, T3, T4 și T5 emise la

16 septembrie 2002);

- că soluția de principiu pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești (care nu determinase vecinătățile și amplasamentul) și-a

găsit finalitatea prin faptul că sola a fost identificată printr-o expertiză, cu

respectarea procesului-verbal de punere în posesie - cum statuase și instanța menționată.

După cum a reținut și judecătorul fondului,

expertiza extrajudiciară topografică D.F., depusă în Dosarul nr. 63/212/2003, a

identificat faptul că terenul înscris ca fiind sola 510 pe care a fost pusă în posesie

R.Z. conform proeeselor-verbale din data de 17 februarie 2000 este identic cu cel

având identificarea cadastrală parcela A 510, aflat în unitatea administrativ teritorială

Constanța, cu următoarele vecinătăți: la nord - drum de exploatare limitrof lacului

Siutghiol, Ia est - drum de exploatare, la sud - drum național DN 378 - la vest

- drum de exploatare".

Astfel fiind, depunerea în acest litigiu,

la termenul din 20 mai 2013, a unui nou raport de expertiză extrajudiciară topo-cadastrală,

întocmii de dl. V.A., la solicitarea apelanților A. - care din acest punct de vedere

nu au mai reiterat cererea de administrare a unei expertize tehnice cu obiectivele

evocate în apel - a fost considerată ca irelevantă din punct de vedere probator,

sub cel puțin două aspecte:

aplicarea Legii nr. 18/1991 (de fond funciar), pentru a fi incidente dispozițiile

evocate din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 și prin urmare expertiză extrajudiciară

nu valorează probator ca una administrată la încuviințarea instanței; 2. obiectivul

la care a avut de răspuns expertul V. - anume, dacă terenurile asupra cărora intimata

reclamantă a fost pusă în posesie la 17 februarie 2000 se află pe raza teritorială

administrativă a comunei M. Kogălniceanu sau a municipiului Constanța - fusese tranșat

irevocabil prin hotărâri judecătorești opozabile pârâților (sentințele nr.

21763 din 02 decembrie 2008 și nr. 8566 din 01 aprilie 2010).

O primă critică legată de modalitatea de

interpretare și de aplicare a legii de către prima instanța s-a referit la determinarea

naturii sancțiunii nulității - absolute ori relative în raport de temeiul în drept

evocat - și, din această perspectivă, a celorlalte consecințe juridice decurgând

din lipsa calității procesuale active (dedusă din inexistența unei îndrituiri legale

ca persoană vătămată și a lipsei interesului în a cere constatarea nulității relative

a actului încheiat între terți), precum și din prescriptibilitate.

Este fără dubiu faptul că acțiunea intimatei

reclamante a fost afirmată ca o consecință a principiilor quod nullum est nullum

producit effectum și resoiuto iure dantis, resolvitur ius accipierttis, din moment

ce textul art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, modificat și completat

prin Titlul V al Legii nr. 247/2005, stabilește sancțiunea nulității absolute (iar

nu relative) a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în condițiile

Legii nr. 18/1991, pentru persoane care nu erau îndreptățite Ia acest lucru, conform

legii.

Legiuitorul nu a lăsat, așadar, exclusiv

la latitudinea celui îndreptățit, să pretindă în instanță nulitatea emiterii unui

titlu de proprietate pentru o persoană care nu avea acest drept conform legii, ci

a supus această procedură unui interes general, ocrotit printr-o normă imperativă

care dispunea explicit asupra naturii sancțiunii nulității, cât și a faptului că

ea poate fi invocată inclusiv în procesele pendinte.

Cu privire la acest aspect s-a apreciat

că se impune o trimitere succintă la considerentele avute în vedere de către Curtea

Constituțională în multiplele decizii pronunțate în legătură cu neconstituționalitatea

modificării or aduse acestui text prin Legea nr. 247/2005 și în care se arată că

nu se poate vorbi despre retroactivitatea legii civile; aceste prevederi „nu aduc

atingere drepturilor câștigate în temeiul unor acte juridice emise cu respectarea

condițiilor legale în vigoare la momentul nașterii lor. Efeetul nulității absolute

de repunere în situațiile anterioare deschide posibilitatea celor îndreptățiți să

beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor".

Curtea Constituțională a arătat că reglementarea sancțiunii legale a nulității absolute

a actelor emise în mod ilegal, până la adoptarea Legii nr. 247/2005 nu atrage destabilizarea

raporturilor juridice, nu presupune încălcarea principiului statului de drept, ci

respectarea principiului de dreptate» consacrat ca valoare constituțională la art.

1 alin. (3) din Legea fundamentală. În egală măsură, sancționarea cu nulitatea absolută

a actelor emise ilegal este în concordanță cu principiul garantării proprietății,

prev. de art. 44 alin. (4) din Constituție (decizia nr. 375/2005 și nr. 568/2010).

Prin urmare, actul translativ al dreptului

obținut ilegal nu este apărat de sancțiunea nulității absolute care lipsește de

eficiență actul principal, de reconstituire a dreptului de proprietate - cum susțin

apelanții - într-o asemenea manieră încât actul subsecvent ar fi supus nulității

relative, cu toate consecințele ce decurg în privința persoanei ce o poate invoca

și termenului înăuntrul căruia se poate acționa în justiție.

Excepțiile de la regula resoluto iure dantis

resolvitur ius accipientis privesc excluderea de la orice nulitate a actului subsecvent,

în sensul că ei este salvgardat, nulitatea actului principal neavând nici o repercusiune

asupra sa doar atunci când terțul subdobânditor este de bună-credință, iar părțile

actului sunt, așa cum a arătat și judecătorul fondului, în situația error communis

facit ius.

Or, în speță, legiuitorul a fost explicit

în redactarea normei sus­menționate, stabilind deopotrivă regimul nulității și natura

interesului ocrotit, iar înstrăinarea terenului pentru care s-a emis un asemenea

titlu de proprietate nu poate scăpa de efectele nulității absolute decât în condițiile

rezumate de art. IIII alin. (2

4

) din Legea nr. 169/1997, modificat și

completat prin Titlul V al Legii nr. 247/2005, respectiv, în cazul înstrăinărilor

succesive, când intervine principiul securității raporturilor juridice și când se

dă eficiență bunei-credințe a terțului subdobănditor (nu însă și a primului vânzător

al unui asemenea teren, căruia legiuitorul nu-i prezumă buna credință și îl obligă

la despăgubiri față de adevăratul proprietar, rămas fără teren).

Trecând însă de aceste considerente de

ordin general, deduse din norma incidentă, instanța va reține și că instanța de

fond în mod corect a avut în vedere elementeie particulare ale speței și dezlegările

anterioare date în judecata cererii de constatare a nulității titlurilor de proprietate,

în cadrul cărora s-a relevat - așa cum apelanții pârâți T., B., O. și C. au confirmat

inclusiv în acest proces - că de întreaga procedură de obținere a titlurilor de

proprietate, de ridicare a lor de la autorități și ulterior de înstrăinare prin

acte autentice a terenurilor către fiul procuratoarei, s-a ocupat mandatara A.E.

și fiul acesteia, cumpărătorul A.G. Apelanții pârâți menționați au susținut că achiesaseră

asupra unui viitor act de înstrăinare, primind cu anticipație și banii cuveniți

pentru pierderea dreptului de proprietate, mai înainte cbiar ca acest drept să fi

fost materializat, adică la momentul întocmirii contractelor de cesiune de acțiuni;

mai mult decât atât, apelanții au arătat că ei cunoșteau încă de la acel moment

cine le va cumpăra terenurile, numindu-i pe A.G. ca și cumpărător al „bunului viitor".

Or împrejurarea specială a speței, în care

instanțele au stabilit irevocabil, prin procese anterioare, că lipsea documentația

care ar fi fundamentat eliberarea conform legii a celor cinci titluri de proprietate

datate (toate) 16 mai 2002, că aceste titluri au fost eliberate mamei apelantului

pârât A., care în temeiul procurilor speciale date de pretinșii beneficiari vinde

fiului și soției acestuia toate aceste terenuri pentru care se reconstituise dreptul

de proprietate (cu încălcarea unei alte norme prohibitive, date de art. 1308 C.

civ. 1865), nu poate susține o altă soluție decât cea avută în vedere de către prima

instanță cu privire la apărările formulate - de respingere a excepțiilor privind

lipsa calității procesuale active a intimatei pentru inexistența dreptului și a

interesului, precum și de prescriptibilitate a cererii sale.

Astfel fiind, teza bunei-credințe a cumpărătorilor

A., care s-ar fi încrezut în legitimitatea titlului vânzătorilor și care nu au avut

nici o posibilitate în a verifica valabilitatea acestora, este de plano scoasă din

discuție, față de aspectele particulare ale speței și de implicarea activă a acestor

pârâți în emiterea actelor în beneficiul lor.

Rezumând, curn un act nul nu poate produce

efecte, fiind desființat de la data încheierii lui un asemenea act nu poate să constituie

temeiul dobândirii valabile a dreptului de proprietate; astfel fiind, este corectă

soluția instanței de fond privitor la dreptul și interesul intimatei lezate prin

înstrăinarea nelegală a bunului său, iar aserțiunile apelanților pârâți, în sensul

că doar dacă ar fi avut un titlu care să-i fi recunoscut dreptul la acel amplasament,

reclamanta ar fi avut legitimare atât în acțiunea în revendicare, cât și în constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare, urmează a fi înlăturate Titlurile de

proprietate emise reclamantei în 2006 au fost constatate nule ca urmare a nerespectării

proceselor-verbale de punere în posesie; titlurile de proprietate emise pârâților

vânzători în mai 2002 au fost constatate nule pentru inexistența dreptului la reconstituire;

prin procese anterioare, soluționate irevocabil s-a atestat că amplasamentul asupra

căruia trebuie emis titlul intimatei reclamante este cel pe care au pârâții titluri

nule.

Astfel fiind, nu se putea reține apărarea

apelanților că, nefiind emise titlurile intimatei, nu se poate decide dacă actele

translative de drepturi deduse judecății sunt legale sau nu.

În legătură cu existența autorității de

lucru judecat, instanța de apel a reținut sub un prim aspect, că soluția dispusă

în primă instanță asupra cererii în revendicare a fost defavorabilă reclamantei,

care nu a înțeles însă să declare apel. Prin urmare, reiterarea de către pârâți

a acestei apărări în calea de atac, cu privire la existența unei triple identități

de părți, obiect și cauza în legătură cu acest capăt de cerere pare a viza schimbarea

soluției prin respingerea acestui capăt de cerere pe excepție, iar nu pe fond.

Pornind de la acest interes al apelanților,

Curtea a reținut că tribunalul a pronunțat de asemenea o soluție corectă, pentru

că la momentul pronunțării sentinței civile nr. 16724 din 19 noiembrie 2001, intimata

reclamantă R. nu avea decât procesele-verbale de punere în posesie, iar la data

pronunțării sentinței nr. 21763 din 02 decembrie 2008 reclamanta deținea două titluri

de proprietate emise în anul 2006, dar pentru un alt amplasament decât cel în litigiu,

existența acestor titluri fiind avută în vedere la acel moment la soluționarea acțiunii

în revendicare.

Prin urmare, nu putea fi evocată identitatea

de părți, obiect și cauza de natură să obstrucționeze intimatei formularea unei

noi acțiuni în revendicare în acest proces - cerere respinsă însă față de rațiunea

neemiterii titlurilor pe amplasamentul corect. Or, această cerință nu este îndeplinită

prin emiterea deciziei civile nr. 274 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Constanța,

care doar recunoaște dreptul.

În privința apărărilor legate de pierderea

dreptului de a pretinde rectificarea cărții funciare. Curtea va înlătura aceste

apărări, din moment ce instanța a dispus radierea din CF a drepturilor reale anterioare

recunoscute apelanților în baza titlurilor nule; trimiterea la acțiunea în rectificare

reglementată prin art. 36 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data pronunțării

sentinței) s-a datorat faptului că radierea este consacrată ca o modalitate de rectificare

a înscrierilor de carte funciară. Nu se putea pune în discuție prescriptibilitatea

unei asemenea cereri câtă vreme instanța a dispus-o în urma constatării nulității

titlurilor pârâților, această mențiune urmând a fi făcută de oficiul de cadastru

și publicitate imobiliară spre opozabilitate, iar nu pentru că s-ar fi dispus intabularea

vreunui drept al intimatei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâții C.T., B.L., O.F.,

B.E. (decedat la 18 iunie 2014) și pentru acesta din urmă continuat de moștenitorii

B.A. și B.M. În cursul judecării cauzei pârâții au arătat că nu plătesc taxa de

timbru stabilită de instanță.

Împotriva aceleiași decizii au declarat

recurs

pârâții A.G. și A.E.

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună admiterea recursului;

în principal, în temeiul art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., casarea hotărârii recurate pentru încălcarea cerinței impuse sub sancțiunea

nulității de art. 261 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel.

S-a arătat de către pârâți, în esență,

că instanța de apel nu a analizat unul dintre motivele de apel, respectiv incidența

dispozițiilor art. III alin. (2

4

) din Legea nr. 169/1997, ceea ce echivalează

cu o necercetare a fondului și duce la nulitatea absolută a hotărârii pronunțate.

În susținerea acestui motiv de recurs s-a invocat jurisprudența Curți de Apel Craiova,

a Curții de Apel Alba-Iulia și a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv

cauzele Boldea c. României, Albina c. României (57808/2000), Dumitru c. României

(4710/2004) și Garcia Ruiz c. României (30544/1996). De asemenea, au fost invocate

și hotărâri pronunțate de Curtea Europeană de Justiție de la Luxembourg, respectiv

Comisia versus Sytravai și Brink France SARL.

În subsidiar, s-a arătat că în speță sunt

aplicabile dispozițiile legale din Legea nr. 169/1997 care prevăd că în cazul înstrăinării

succesive a terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul

este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Or,

acest text reprezintă o excepție evidentă de la principiul resolulo iure dantis

resolvitur im accipientis, protejând în materia legilor funciare pe terțul cumpărător

al terenului, în pofida nulității titlului aparent.

În raport de acest text de lege, instanța

de apel nu a reușit să explice de ce l-a înlăturat de la aplicare, întrucât în conformitate

cu metodele de interpretare a prevederilor legale, respectiv cea gramaticală și

cea logică nu există nici un temei legal pentru neaplicarea dispozițiile art. III

alin. (2

4

) din Legea nr. 169/1997.

S-a mai arătat de către pârâți că sunt

incidente și dispozițiile art. 313 C. proc. civ., deoarece imparțialitatea instanțelor

din Constanța poate fi afectată de faptul că valoarea terenului în litigiu este

foarte mare și poate constitui o miză importantă în comunitatea locală. În acest

context este necesară judecarea cauzei de un alt complet de judecată, decât cel

inițial pentru a eluda influențele locale.

Au fost invocate în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arâtându-se de către pârâți că au fost ignorate normele

legale care reglementează instituția autorității de lucru judecat. Astfel, Curtea

de Apel Constanța a reținut, în mod eronat, că se produc efectele sentinței civile

nr. 21763 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanța în ceea ce privește îndreptățirea

reclamantei R.Z. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren de

19 ha situat în parcela A510 pe raza municipiului Constanța, în realitate, ceea

ce produce efecte juridice este hotărârea irevocabilă nr. 413 din 03 martie 2003

a Curții de Apel Ploiești care a reținut amplasamentul terenului în litigiu pe raza

comunei Mihail Kogălniceanu. Aceste aspecte sunt foarte importante în ceea ce privește

îndreptățirea reclamantei, respectiv a interesului acesteia în formularea acțiunii

în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților A.G. și

A.E.

Un alt aspect supus criticii este acela

legat de probatoriul efectuat în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă

nr. 21763 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanța, în sensul că s-a avut

în vedere o expertiză extrajudiciară pentru stabilirea amplasamentului terenului

ce i se cuvenea reclamantei, ceea ce nu este suficient pentru lămurirea situației

de fapt și aflarea adevărului judiciar. În consecință, în prezentul litigiu trebuie

să se permită efectuarea unor dovezi contrare și luarea în considerare a deciziei

nr. 413 din 03 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

În ceea ce privește reaua-credință a pârâților

A. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atacate cu acțiune ta constatarea

nulității, instanța de apel s-a bazat în mod greșit pe autoritatea de lucru judecat

a sentinței civile nr. 21763 din 02 decembrie 2008, reținând fără o analiză pertinentă,

bazată pe probe, atitudinea subiectivă a părților în cauză.

Astfel, Curtea de Apel Constanța a statuat

asupra existenței autorității de lucru judecat, referitoare la un proces la care

pârâții nu au fost parte, proces care s-a referit la anularea titlurilor de proprietate

ale antecesorilor pârâților. Or, reaua-credință a acestora din urmă nu poate reieși

într-un alt litigiu care privește dobândirea terenurilor prin contract de vânzare-cumpărare,

de vreme ce acest aspect trebuie analizat la momentul încheierii contractului, nu

la momentul anulării titlurilor.

S-a susținut de către recurenți în favoarea

bunei lor credințe faptul că: pe baza procurilor autentice existente la dosarul

cauzei a fost împuternicită A.E., ca după ridicarea titlurilor să vândă domnului

A.G.; sumele de bani cu titlu de preț au fost achitate anterior încheierii contractelor

de vânzare-cumpărare; cumpărătorii aveau reprezentarea faptului că au cumpărat de

la verus dominus, de vreme ce vânzarea se făcea în temeiul unor titluri de proprietate;

OCPI Constanța a admis cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului

în litigiu; buna-credință a existat la încheierea contractului, deoarece nu exista

nici un motiv care să afecteze valabilitatea contractului la acel moment.

Recursul declarat separat de A.G.

cuprinde, în esență, aceleași critici ca

și cel declarat în comun de pârâții A.E. și G., respectiv: instanța nu s-a pronunțat

pe toate motivele de apel deduse judecății; a fost greșit aplicată instituția autorității

de lucru judecat în raport de hotărârile pronunțate în litigiile anterioare, aspect

esențial pentru stabilirea calității procesuale active a reclamantei, respectiv

a interesului în promovarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare; lipsa administrării unor probe pertinente pentru soluționarea

cauzei în sensul stabilirii concrete a amplasamentului terenurilor pentru care reclamanta

este îndreptățită să i se reconstituie dreptul de proprietate (nu numai în temeiul

unei expertize extrajudiciare).

Recursul formulat de pârâții C.T.,

B.L., O.F., B.E. (decedat Ia 18 iunie 2014)

și pentru acesta din urmă continuat de moștenitorii B.A. și B.M. este netimbrat.

Examinând actele și lucrările dosarului,

Înalta Curte constată că li s-a pus în vedere pârâților să achite o taxă de timbru

în valoare de 36.595 RON, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997.

La data de 24 martie 2014 pârâții B.L.

și B.E. au formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii,

reducerii, eșalonării sau amânării la plata taxei judiciare de timbru, având în

vedere situația financiară a părților, precum și faptul că în caz contrar, se va

ajunge la îngrădirea accesului Ia justiție.

Cerere de acordare a ajutorului public

judiciar au formulat și O.F. și C.T., solicitând aplicarea dispozițiilor art. 6

din O.U.G. nr. 51/2008, având în vedere situația lor materială care nu le permite

să achite sumele stabilite de instanță drept taxă de timbru.

Prin încheierea din data de 27 mai 2014,

pronunțată în Dosarul nr. 12357/212/2010/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție

a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar de către B.L., O.F.,

B.E., cu motivarea că nu au fost îndeplinite cerințele art. 14 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/2008, în sensul că nu au fost depuse actele doveditoare privind situația

financiară a părților.

În ședința publică din 21 aprilie 2015,

apărătorul recurenților- pârâți a învederat instanței că aceștia nu au declarat

calea de atac a reexaminării împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor

public judiciar și în consecință, înțeleg să nu timbreze recursul formulat.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar

alin. (3) a! aceluiași text prevede că neîndeplinirea obligației de plată până la

termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

Or. în cauză, de vreme ce pârâții au arătat

că nu timbrează calea de atac declarată, Înalta Curte va aplica sancțiunea prevăzută

de lege și va anula recursul, ca netimbrat.

Recursul pârâților A.G. și A.E. este nefondat.

Examinând susținerile recurenților, Înalta

Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., urmând să le analizele din această perspectivă, întrucât criticile formulate

de pârâți împreună, dar și separat de A.G., pot fi subsumate acelorași motive de

recurs, instanța Ie va grupa și Ie va analiza ca atare.

Este neîntemeiată susținerea pârâților

că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate și

nu a motivat corespunzător hotărârea atacată cu recurs,

Înalta Curte, analizând decizia, constată

că aceasta îndeplinește cerințele art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., fiind

motivată în fapt și în drept, instanța expunându-și raționamentul jurisdicțional,

în mod logic și pertinent, răspunzând criticilor invocate de părți în calea de atac

a apelului. Faptul că părțile nu sunt de acord cu modalitatea de soluționare a cauzei

și considerentele expuse de Curtea de Apel, nu echivalează cu o nemotivare sau o

nepronunțare asupra motivelor de apel.

În ceea ce privește dispozițiile art. III

alin. (2

4

) din Legea nr. 169/1997, instanța de apel a reținut, în esență,

că actul de înstrăinare a terenului pentru care s-a emis un titlu de proprietate

nul nu poate scăpa de efectele nulității absolute, decât în condițiile rezumate

de articolul menționat, adică, în cazul înstrăinărilor succesive, atunci când intervine

principiul securității raporturilor juridice și când se dă eficiență bunei-credințe

a terțului subdobânditor (nu însă și a primului vânzător al unui asemenea teren,

căruia legiuitorul nu-i prezumă buna credință și îl obligă la despăgubiri față de

adevăratul proprietar, rămas fără teren).

S-a mai statuat că actul translativ al

dreptului obținut nelegal nu este apărat de sancțiunea nulității absolute care lipsește

de eficiență actul principal, de reconstituire a dreptului de proprietate - cum

susțin pârâții. Înlr-o asemenea manieră încât actul subsecvent ar fi supus nulității

relative, cu toate consecințele ce decurg în privința persoanei ce o poate invoca

și termenului înăuntrul căruia se poate acționa în justiție.

Așa fiind instanța de recurs reține că

s-a răspuns criticilor formulate în apel, în ceea ce privește aplicarea Legii

nr. 169/1997, iar hotărârea este motivată sub acest aspect.

Înalta Curte constată că emiterea titlurilor

de proprietate pentru antecesorii pârâților A.G. și E. a avut loc în anul 2002,

iar contractele de vânzare-cumpârare au fost încheiate în cursul aceluiași an.

Or, la acel moment, în anul 2002, Legea

nr. 169 din 27 octombrie 1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991,

avea forma publicată în M. Of. nr. 299/4.11.1997.

Art. 3 alin. (1) pct. a) din lege prevedea

că sunt lovite de nulitate absolută, potrivit legislației civile aplicabile la data

încheierii actului juridic, actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului

funciar nr. 18/1991, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate,

în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite, potrivit legii la astfel de reconstituiri

sau constituiri.

Potrivit alin. (2) al aceluiași art., nulitatea

poate fi invocată de primar, prefect, procuror și de alte persoane care justifică

un interes legitim.

Așadar, dispozițiile legale din Legea

nr. 169/1997 care prevăd că în cazul înstrăinării succesive a terenurilor, cel care

a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat

fostului proprietar rămas fără teren, nu sunt aplicabile în forma invocată de recurenți,

deoarece aceasta a fost introdusă prin Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of.

nr. 653/22.07.2005 și nu se pot aplica retroactiv, pentru a stabili regimul juridic

al nulității absolute al unor acte emise sau încheiate în anul 2002, înainte de

modificarea legii menționate.

Nulitatea este sancțiunea aplicată actelor

juridice pentru nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare, la data încheierii

acestora, conform principiului lempus regii actum, ceea ce înseamnă că normele de

drept care trebuiau aplicate în speță sunt cele preexistente modificării aduse prin

Legea nr. 247/2005 care poate dispune numai pentru viitor, adică numai pentru actele

încheiate, după publicarea sa în M. Of. la 22 iuiie 2005. În consecință, în mod

corect, instanțele au statuat că actele de vânzare sunt lovite de nulitate absolută,

ca urmare a aplicării principiilor resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiens

și quod nuttum est nulium producă effectum.

Cu alte cuvinte, dacă titlul antecesorilor

pârâților A. este lovit de nulitate absolută, aspect constatat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, atunci și contractele încheiate, ulterior, în temeiul acestor titluri,

sunt lovite de nulitate.

În acest context, nu există posibilitatea

de a salva actul juridic de la desființare, pe de o parte, deoarece s-a constatat

de către instanțele anterioare că pârâții au fost de rea-credință, iar pe de altă

parte pentru că norma de drept invocată de recurenți, nu era în vigoare la momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Stabilirea bunei sau relei credințe a terților

dobânditori privește situația de fapt și este strâns legată de aprecierea probelor,

deci de temeinicia hotărârii atacate, aspect ce nu poate fi reluat în faza recursului,

după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Trebuie subliniat faptul că Legea nr. 169/1997

stabilește în mod expres în art. (3) alin. (1) pct. a) că sunt lovite de nulitate

absolută, potrivit legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic,

actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Or, stabilirea pe cale legală a naturii

juridice a nulității ca fiind absolută se extinde asupra actelor subsecvente, încheiate

ulterior emiterii titlurilor și înlătură aplicarea excepțiilor de la principiul

desființării retroactive a actului juridic civil, respectiv a celei privind ocrotirea

terțului dobânditor, cu titlu oneros, a unui bun imobil, în măsura în care s-a constatat

că acesta este de rea-credință.

Așa fiind, sunt nerelevante din punct de

vedere juridic susținerile pârâților privind aprecierea bunei sau relei lor credințe,

în funcție de faptul că pe baza procurilor autentice existente la dosarul cauzei

a fost împuternicită A.E., ca după ridicarea titlurilor să vândă domnului A.G.;

sumele de bani cu titlu de preț au fost achitate anterior încheierii contractelor

de vânzare-cumpărare; cumpărătorii aveau reprezentarea faptului că au cumpărat de

la verus dominus, de vreme ce vânzarea se făcea în temeiul unor titluri de proprietate;

OCPI Constanța a admis cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului

în litigiu; buna-credință a existat la încheierea contractului, deoarece nu exista

nici un motiv care să afecteze valabilitatea contractului la acel moment.

Este neîntemeiată și critica pârâților

referitoare la calitatea procesuală

activă a reclamantei R.Z., raportat la lipsa de interes în constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la BNP M.I. sub nr. V1 din 17

mai 2002 (rectificat prin încheierea nr. 8083 din 10 iulie 2002). nr. V2 din 17

mai 2002, nr. V3 din 17 mai 2002, nr. V4 din 17 mai 2002 și nr. V5 din 17 mai 2002.

Pârâții, prin apărători au invocat o serie

de critici, care în realitate se constituie ca argumente pentru susținerea lipsei

calității procesuale active a reclamantei, urmând a fi analizate, în considerentele

ce urmează.

Așa cum s-a menționat anterior, pentru

a stabili dacă reclamanta poate formula acțiunea în constatarea nulității absolute

trebuie analizate, în primul rând, dispozițiile legale în vigoare la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare.

Este neîndoielnic că în conformitate cu

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 169/1997, înainte de modificarea adusă prin Legea

nr. 247/2005, nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror și de alte

persoane care justifică un interes legitim.

Așadar, dispozițiile legale care prevăd

că în cazul înstrăinării succesive a terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza

titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar

rămas fără teren, nu sunt aplicabile în forma invocată de recurenți, deoarece aceasta

a fost introdusă prin Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of. nr. 653/22.07.2005

și nu se pot aplica retroactiv, neputând salva de efectele nulității, actele subsecvente.

În consecință, dacă titlurile de proprietate

emise în baza Legii nr. 18/1991, au fost constatate nule prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, atunci reclamanta are un interes legitim să ceară constatarea nulității

unor contracte, întemeiate pe titlurile respective care-i încalcă propriul drept

la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Interesul procesual în materia constatării

nulității absolute a actului juridic este strâns legat de calitatea procesuală activă,

deoarece și un terț poate formula acțiunea, chemând în judecată, în calitate de

pârâți pe cei care au încheiat contractele atacate.

În al doilea rând, în ceea ce privește

efectele hotărârilor judecătorești invocate de pârâți, nu se poate face referire

la autoritatea de lucru judecat a acestora, ci la puterea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii

judecătorești constituie efectul cei mai important al actului jurisdicțional îndeplinit

de instanță, în sensul că tranșând litigiul dedus judecății, pe fond, împiedică

reluarea litigiului dintre părți. În speță, este adevărat că în litigiile anterioare

reclamanta R.Z. s-a judecat cu autoritățile locale, pe de o parte și cu antecesorii

pârâților, respectiv cu cei în favoarea cărora s-au emis titlurile de proprietate

anulate. Așadar, pentru a respecta rigoarea procesuală, nu se poate reține autoritatea

de lucru judecat în sensul unei excepții de fond și peremptorii care să împiedice

judecata între reclamantă și pârâții A.G. și E.

Ceea ce este relevant în cauză privește

puterea de lucru judecat, ca aspect pozitiv, probatoriu ai unei hotărâri judecătorești,

în sensul că o constatare a instanței este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie

contrazisă printr-o altă hotărâre. Terții, deși străini față de procedura judiciară

și de rezultatul acesteia nu au voie sa ignore actul jurisdicțional, decât în măsura

în care fac dovada contrară celor statuate.

Cauza juridică a acțiunii este întemeiată,

pentru reclamantă, pe mai multe hotărâri judecătorești irevocabile, una dintre acestea

fiind sentința civilă nr. 612 din 20 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța,

prin care se constată îndreptățirea reclamanților H.F., L.C. și G.O. la suprafața

de 22.74 ha teren situat în intravilanul Municipiului Constanța, astfel cum a fost

identificat în raportul de expertiză topografică.

Prin alte hotărâri, respectiv prin sentința

civilă nr. 16724 din 19 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Constanța, a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanta R.Z. și a fost obligată Comisia Locală de

Aplicare a Legii nr. 18/1991 să completeze procesele-verbale de punere în posesie,

în sensul stabilirii amplasamentelor individuale. A fost obligată Comisia Județeană

Ia eliberarea titlului, conform propunerii Comisiei locale.

Prin sentința civilă nr. 21763 din 02

decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost admisă acțiunea în constatarea

nulității titlurilor de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991, în favoarea

pârâților C.T., B.L., Bu.E., O.F., S.E., S.G. și S.E., precum și T.F.V. În considerentele

acestei sentințe s-a reținut că se cuvin moștenitoarei R.Z. 10 ha de pe urma defunctului

P.A. în sola A510, conform schiței și 9 ha de pe urma defunctului B.I., în sola

A 498. Mai mult, s-a constatat că, urmare a desființării SC C. Mihail Kogălniceanu

SA s-a procedat la predarea unor suprafețe de teren către alte localități, inclusiv

către Municipiul Constanța.

Prin decizia civilă nr. 274 din 22

februarie 2011 Tribunalul Constanța a admis recursul reclamantei R.Z. și a modificat

în parte soluția fondului, în sensul ca pârâta Comisia Județeană pentru stabilirea

dreptului de proprietate Constanța a fost obligată la emiterea titlurilor de proprietate

de pe urma celor doi autori în solele A510/1 și A 498/3, cu vecinătățile stabilite

conform raportului de expertiză extrajudiciară D.F. Această hotărâre a fost pronunțată

în contradictoriu cu pârâții A.G. și E., astfel încât, în ceea ce privește amplasamentul

terenului în litigiu, decizia le este opozabilă.

Aceste hotărâri constituie un ternei probatoriu

strâns legat de calitatea procesuală activă a reclamantei, ilustrând îndreptățirea

acesteia la terenul pentru care pârâții au contracte de vânzare-cumpărare.

Este neîndoielnic că în virtutea principiilor

contradictorialității și al dreptului la apărare, pârâții au dreptul să-și administreze

propriile probe prin care pot combate susținerile părții adverse.

Trebuie subliniat faptul că în fața instanței

de apel pârâții A.G. și E. s-au prevalat de un