ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1610/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1610/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin

cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă, la data de 25 martie 2011 sub nr. 22023/3/2011, reclamanta

A.I.M.R., în numele și pe seama M.S., U.M.R., A.A., N.D.I., N.M.E., R., C.M.,

M.P.M.E., a chemat în judecată pe pârâta SC C.T. SRL, privind reproducerile

neautorizate după produsele membrilor A.I.M.R., ce se regăsesc sau sunt

accesibile prin intermediul site-urilor: www.x.ro; www.x1.com; www.x2.info;

www.x3.ws; www.x4.ro; www.x5.ro; www.x6.net; www.x7.net, solicitând instanței:

a)

să constate încălcarea drepturilor patrimoniale ale membrilor A.I.M.R. de a

autoriza sau interzice reproducerea și punerea la dispoziția publicului a

propriilor produse;

b)

obligarea pârâtei la înlăturarea reproducerilor neautorizate după produsele ce

aparțin membrilor A.I.M.R., precum și a link-urilor către aceste reproduceri

sau, după caz, blocarea accesului la aceste reproduceri și/sau linkuri, ce se

regăsesc în conținutul site-urilor indicate mai sus;

c)

acoperirea daunelor materiale în cuantum de 60.000 Euro, pricinuite de pârâtă,

prin refuzul acesteia de a acționa rapid în vederea eliminării reproducerilor

ilegale indicate în site-urile arătate, respectiv pentru neîndeplinirea

obligațiilor legale și pentru neaplicarea măsurilor solicitate de A.I.M.R.;

d)

indicarea persoanelor titulare ale site-urilor indicate mai sus (dacă este

cazul);

e)

aplicarea în propriul sistem informatic a măsurilor tehnice de protecție a

produselor membrilor A.I.M.R., cu scopul identificării și filtrării

(înlăturării) reproducerilor neautorizate.

Reclamanta,

după prezentarea situației de fapt, a invocat prevederile art. 138

5

,

art. 138

7

, art. 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și

drepturile conexe, ca și dispozițiile Legii nr. 365/2002 privind comerțul

electronic.

Pârâta

SC C.T. a formulat întâmpinare la acțiunea reclamantei, solicitând, pentru

argumentele prezentate pe larg în cuprinsul întâmpinării, respingerea cererii

formulate împotriva sa, cu cheltuieli de judecată.

Prin

Sentința civilă nr. 914 din 09 mai 2012, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta este o a

asociație a producătorilor de muzică (M.S., U.M.R., A.A., N.D.I., N.M.E., R.,

C.M., M.P.M.E.), înființată în baza Legii nr. 8/1996, republicată, cu avizul

ORDA nr. 6628/2008, calitatea în care este îndreptățită să solicite respectarea

drepturilor conexe privind fonogramele (înregistrările sonore), asupra cărora

membrii săi au drepturi exclusive, împotriva oricăror persoane care încalcă

aceste drepturi, inclusiv prin reproducerea neautorizată a fonogramelor,

postarea pe site-uri, punerea la dispoziția publicului a reproducerilor

neautorizate etc.

În

ce o privește pe pârâtă, tribunalul a constatat că aceasta este o societate ce

are ca obiect de activitate efectuarea unor servicii specifice societății

informaționale, așa cum precizează prin întâmpinare: web hosting site-uri, VDS,

server dedicat, colocare, înregistrare și reînnoire domenii streaming radio,

mentenanță/administrare server.

Răspunderea

furnizorilor de servicii din cadrul cărora face parte pârâta este reglementată

în Legea nr. 365/2002, Cap. IV. Stocarea permanentă a informației, unde

stocarea-hosting este reglementata de art. 14 din lege, potrivit căruia dacă un

serviciu al societății informaționale constă în stocarea informației furnizate

de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu

răspunde pentru informația stocată la cererea unui destinatar, cu condiția ca

furnizorul de servicii să nu aibă cunoștință despre faptul că activitatea

stocată este nelegală și ar putea vătăma drepturile unui terț; de asemenea,

furnizorul de servicii, având cunoștință despre faptul că activitatea sau

informația respectivă este nelegală, ori despre fapte sau circumstanțe din care

să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile

unui terț, să acționeze rapid în vederea eliminării sau blocării accesului la

aceste servicii.

Prima

instanță a reținut că pârâta, care desfășoară activitatea de găzduire web către

diferiți clienți a informațiilor furnizate de către aceștia, a dat curs

notificărilor emise de către A.I.M.R., în sensul că a precizat că nu este

proprietarul respectivului domeniu sau site, iar activitatea sa se rezumă la

furnizarea de servicii de internet (găzduire și alocarea de adresă IP).

În

aceste condiții, s-a apreciat că sunt întemeiate susținerile pârâtei în sensul

că aceasta nu are dreptul, potrivit contractului încheiat cu clienții săi, să

intervină în vreun fel asupra conținutului site-ului găzduit, astfel că

întreaga răspundere asupra conținutului informației pe care o găzduiește pârâta

o poartă beneficiarul serviciilor sale; în plus, un beneficiar poate găzdui în

baza unui contract mai multe site-uri, fără să fie proprietarul acestora. În

acest sens, legea precizează că proprietarul unui site nu este răspunzător

pentru un link, dacă el nu are cunoștință că acel link promovează o încălcare a

unui drept de proprietate intelectuală.

Prima

instanță a considerat că împrejurarea că respectivul site conține diverse

link-uri către pretinsele reproduceri neautorizate a produselor ce aparțin

membrilor A.I.M.R., nu poate fi imputată pârâtei, având în vedere că aceasta nu

poate interveni în niciun fel asupra conținutului site-ului, cu atât mai puțin,

prin blocarea respectivului site. De asemenea, s-a reținut că potrivit art. 15

alin. (2) din Legea nr. 365/2002, răspunderea furnizorului de servicii este

antrenată în situația în care caracterul nelegal al activității furnizorului a

fost constatat printr-o decizie a unei autorități publice, iar această

autoritate publică către care pârâta a îndrumat-o pe reclamantă, este

Autoritatea de reglementare în comunicații și tehnologia informației.

De

asemenea, s-a constatat că pârâta a întreprins acțiunile pe care legea i le

pune la dispoziție, transmițând clienților săi informări asupra faptului

semnalat de către A.I.M.R. și precizându-le că aceștia sunt, conform

contractului, singurii răspunzători pentru conținutul materialelor și

informațiilor stocate; în urma acestor informări s-a constatat că o bună parte

dintre acești clienți nu au mai găzduit respectivele site-uri în cadrul

serviciilor de găzduire contractate de la pârâtă (practic, un număr de patru

site-uri din cele opt semnalate), sau au răspuns că au șters toate legăturile

din cadrul site-ului lor prin care se făcea trimitere spre alte site-uri unde,

eventual, erau postate pentru "download" materiale ce ar fi putut fi

protejate de drepturile de autor ale unor terți.

Având

în vedere cele anterior redate, prima instanță a apreciat că, în cauză nu poate

fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei și, în consecință, aceasta

nu poate fi obligată la repararea prejudiciului material pe care reclamanta a

pretins că l-a suferit (60.000 euro), în cauză nefiind întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale ce decurg din dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ.; de asemenea, s-a apreciat că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 139

alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, modificată.

Referitor

la cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei la indicarea

persoanelor deținătoare ale site-urilor, tribunalul a constatat că aceasta vine

în contradicție cu obligația pârâtei, în calitate de operator de date cu

caracter personal, care conform dispozițiilor Legii nr. 506/2004 și Legii nr.

nr. 677/2001 poate efectua operațiuni de prelucrare a datelor cu caracter

personal, în care se include și dezvăluirea către terți a datelor respective,

numai dacă persoana vizată și-a dat acordul în mod expres și neechivoc și numai

către autoritățile expres stabilite de lege.

În

ce privește cererea reclamantei privind măsurile tehnice de protecție,

întemeiată pe dispozițiile art. 138

5

din legea dreptului de autor,

s-a constatat că aceste măsuri pot fi instituite de titularii de drepturi de

autor sau de drepturi conexe, indicați prin dispozițiile Legii nr. 8/1996,

aceștia fiind singurii îndreptățiți la aplicarea acestor măsuri.

Pârâta

a susținut, din acest punct de vedere, că deja are implementate măsuri tehnice de

protecție, prin faptul că nu se permite găzduirea pe respectivele echipamente

de materiale de tip multimedia (fișiere audio, video) pentru a putea fi puse la

dispoziție spre download, indiferent de proprietarul acestora.

În

ce privește echipamentele închiriate, precum și cele ce aparțin clienților săi,

s-a susținut că nu este posibilă o asemenea intervenție, nici din punct de

vedere tehnic și nici din punct de vedere legal, întrucât aceasta ar însemna o

încălcare a dreptului de proprietate. În consecință, tribunalul a apreciat că

în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile de la art. 138

5

și nici

cele ale art. 139 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996 modificată, invocate de

reclamantă.

În

ce privește practica internațională în materie, față de faptul că reclamanta a

invocat dispozițiile legii comerțului electronic din România, Legea nr.

365/2002, care a transpus în legislația română prevederile normelor europene în

materie, tribunalul a constatat că potrivit Hotărârii de Justiție a Curții

Europene din 16 februarie 2012, în cauza C-360 din 10 (Belgische Vereniging van

Auteurs (...) SABAM vs. Netlog NV) s-a statuat că Directivele:

-

2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind

anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special

ale comerțului electronic, pe piața internă ("Directiva privind comerțul

electronic");

-

2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind

armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în

societatea informațională și

-

2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind

respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, coroborate și interpretate

în raport de cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale,

trebuie interpretate în sensul că se opun unei somații adresate unui furnizor

de servicii de stocare de a institui sistemul de filtrare a informațiilor

stocate pe serverele sale de utilizatorii serviciilor sale, care se aplică, fără

deosebire, ansamblului utilizatorilor, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa

exclusivă și pentru o perioadă nelimitată, apt să identifice fișiere

electronice care conțin opere muzicale, cinematografice sau audiovizuale, cu

privire la care solicitantul pretinde că deține drepturi de proprietate

intelectuală, în vederea blocării punerii la dispoziția publicului a

respectivelor opere care încalcă dreptul de autor.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.I.M.R., criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie prin intermediul motivelor de apel; a solicitat

admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii

cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei-intimate la plata

cheltuielilor de judecată.

Cauza

a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale la data de 11 iulie 2012 sub nr. 22023/3/2011.

Intimata-pârâtă

SC C.T. SRL a formulat întâmpinare la motivele de apel, prin care a solicitat

menținerea sentinței atacate, prin respingerea apelului ca nefondat.

Prin

Decizia civilă nr. 234A din 5 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul

formulat de reclamantă a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în

parte, astfel:

Pentru

a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prealabil,

s-a considerat a fi prioritară tranșarea disputei dintre părți cu privire la

natura activității pârâtei și la normele legale aplicabile, în raport cu care

se determină atât întinderea drepturilor și obligațiilor acesteia din urmă, cât

și acțiunile ori inacțiunile ce pot constitui fapte ilicite și care pot aduce

prejudicii terților.

Astfel,

s-a reținut că art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul

electronic prevede că: "furnizor de servicii (este, n.red.) orice persoană

fizică sau juridică ce pune la dispoziție unui număr determinat sau

nedeterminat de persoane un serviciu al societății informaționale."

Noțiunea

de "serviciu al societății informaționale" este definită de art. 1

alin. (1) pct. 1 din aceeași lege, ca fiind "orice serviciu care se

efectuează utilizându-se mijloace electronice și prezintă următoarele

caracteristici: a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial,

procurat ofertantului în mod obișnuit de către destinatar; b) nu este necesar

ca ofertantul și destinatarul să fie fizic prezenți simultan în același loc; c)

este efectuat prin transmiterea informației la cererea individuală a

destinatarului"; mijloacele electronice sunt definite la pct. 1 al

textului ca fiind "echipamente electronice și rețele de cablu, fibră

optică, radio, satelit și altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea,

stocarea sau transmiterea informației."

Instanța

de apel a reținut că din probele administrate a rezultat că intimata-pârâtă

este înregistrată la autoritățile competente drept furnizor de servicii de

acces internet, respectiv de servicii hosting, ce constau în găzduirea pe

serverul său a site-urilor create de către diferiți clienți ai săi.

În

aceste coordonate, curtea de apel a reținut că activitatea intimatei pârâte

este reglementată de dispozițiile Legii nr. 365/2002 privind comerțul

electronic; pentru speță s-au reținut ca prezintă relevanță dispozițiile art.

11 din acest act normativ, care se referă la angajarea răspunderii furnizorilor

de servicii, text care prevede că aceștia "sunt supuși dispozițiilor

legale referitoare la răspunderea civilă, penală și contravențională, în măsura

în care prin prezenta lege nu se dispune altfel", "răspund pentru

informația furnizată de ei înșiși sau pe seama lor", cu excepția

informației "transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în

condițiile prevăzute la art. 12 - 15".

În

consecință, instanța de apel a apreciat că în materia ce interesează în speță

(civilă), răspunderea furnizorilor de servicii urmează regulile generale ale

răspunderii delictuale (răspunderea pentru fapta proprie) și contractuale, cu

excepția cazurilor prevăzute de art. 12 - 15 din lege, ce constituie dispoziții

speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Art.

12 din lege se referă la intermedierea prin simpla transmitere într-o rețea de

comunicații a informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv

sau în asigurarea accesului la o rețea de comunicații, art. 13 reglementează

situația stocării temporare a informației, stocarea-caching (stocarea automată,

intermediară și temporară a informației transmise, exclusiv în scopul de a face

mai eficientă transmiterea informației către alți destinatari), iar art. 14

privește stocarea permanentă a informației, stocarea-hosting (când serviciul

societății informaționale constă în stocarea informației furnizate de un

destinatar al serviciului respectiv).

Pe

de altă parte, art. 15, invocat de către intimata-pârâtă, și reținut ca

aplicabil cauzei de prima instanță, prevede răspunderea furnizorului unui

serviciu al societății informaționale care facilitează accesul la informația

furnizată de alți furnizori de servicii sau de destinatarii serviciilor oferite

de alți furnizori, prin punerea la dispoziție destinatarilor serviciului său a

unor instrumente de căutare a informațiilor sau a unor legături cu alte pagini

de web.

Instanța

de apel a apreciat că având în vedere că legea statuează distinct asupra

fiecăruia dintre tipurile de servicii ale societății informaționale, (art. 12 -

15 din lege), rezultă că regulile specifice fiecărui tip de activitate nu sunt

aplicabile prin analogie și altui tip de serviciu, de vreme ce normele în

discuție sunt norme speciale, deci de excepție, astfel cum rezultă din

dispozițiile art. 11 din lege.

În

consecință, s-a constatat de către curtea de apel că deși și prima instanță a

încadrat serviciile desfășurate de pârâtă în dispozițiile art. 14 din Legea nr.

365/2002, în mod greșit tribunalul a reținut incidența art. 15 din lege, text

care reglementează un alt tip de activitate și care nu constituie o normă

generală aplicabilă tuturor activităților desfășurate de furnizorii de servicii

ale societății informaționale.

Ca

atare, instanța de apel a reținut că cerințele angajării răspunderii intimatei

pentru încălcarea drepturilor titularilor de drepturi conexe ale producătorilor

de fonograme pe care apelanta îi reprezintă sunt cele descrise de art. 14 din

Legea nr. 365/2002, completate cu dreptul comun în materia răspunderii pentru

fapta ilicită, cuprinse în art. 998 - 999 C. civ. 1864 sau, după caz, în art.

1349 și urm. C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în funcție de momentul

săvârșirii faptei ilicite.

Astfel,

potrivit art. 14 din legea cadru: "Dacă un serviciu al societății

informaționale constă în stocarea informației furnizate de un destinatar al

serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informația

stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre

următoarele condiții:

a)

furnizorul de servicii nu are cunoștință despre faptul că activitatea sau informația

stocată este nelegală și, în ceea ce privește acțiunile în daune, nu are

cunoștință despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau

informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț;

b)

având cunoștință despre faptul că activitatea sau informația respectivă este

nelegală ori despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea

ori informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț, furnizorul de

servicii acționează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la

aceasta.

(2)

Prevederile alin. (1) nu se aplică în situația în care destinatarul acționează

sub autoritatea sau controlul furnizorului de servicii.

(3)

Prevederile acestui articol nu vor afecta posibilitatea autorității judiciare

sau administrative de a cere furnizorului de servicii să înceteze ori să

prevină violarea datelor și, de asemenea, nu pot să afecteze posibilitatea

stabilirii unor proceduri guvernamentale de limitare sau întrerupere a

accesului la informații."

În

privința noțiunii de cunoaștere, curtea de apel a apreciat că se impune luarea

în considerare și a dezlegărilor cuprinse în Hotărârea Curții (Marea Cameră)

din 12 iulie 2011 în cauza C 324/09, L’Oréal SA împotriva eBay International AG

ș.a.

În

această cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut de soluționat,

între altele, întrebări preliminare referitoare la interpretarea prevederilor

art. 14 din Directiva 2000 din 31 a Parlamentului European și a Consiliului

privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în

special ale comerțului electronic, pe piața internă, potrivit cu care:

"(1) Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societății

informaționale constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al

serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru

informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca:

(a)

furnizorul să nu aibă cunoștință despre activitatea sau informația ilicită, iar

în ceea ce privește acțiunile în daune, să nu aibă cunoștință de fapte sau

circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit

ilicită sau

(b)

furnizorul, din momentul în care ia cunoștință despre acestea, acționează

prompt pentru a elimina informațiile sau pentru a bloca accesul la acestea.

(2)

Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acționează sub

autoritatea sau sub controlul furnizorului.

(3)

Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o

autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate

cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o

prevină și nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie

proceduri de reglementare a eliminării informațiilor sau a blocării accesului

la acestea."

În

Cauza menționată Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că:

"pentru ca furnizorul unui serviciu al societății informaționale să nu mai

beneficieze de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 din Directiva

2000/31, este suficient să aibă cunoștință despre faptele sau despre

împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să

constate nelegalitatea în cauză și să acționeze în conformitate cu alineatul

(1) litera (b) al articolului 14 menționat."

Cu

privire la modalitatea de a lua la cunoștință despre împrejurările în discuție,

s-a constatat că "deși, desigur, o comunicare nu poate înlătura automat

beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la articolul 14 din Directiva nr.

2000/31, întrucât o comunicare privind activități sau informații pretins

ilicite poate să nu fie suficient de precisă și de susținută, în general,

aceasta constituie totuși un element de care instanța națională trebuie să țină

seama pentru a aprecia, în raport cu informațiile transmise astfel

operatorului, dacă acesta a avut în realitate cunoștință de faptele sau de

împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să

constate nelegalitatea."

În

lumina acestor dezlegări, instanța de apel a apreciat că, în cauză, este

necesar a se stabili dacă pârâta intimată, furnizor de servicii de stocare a

informației furnizată de destinatarul serviciului, a cunoscut caracterul

nelegal al informației stocate sau a cunoscut împrejurări din care să rezulte

că informația respectivă ar putea vătăma un terț, iar în cazul în care a

cunoscut aceste aspecte, dacă a acționat rapid în vederea eliminării sau a

blocării accesului la această informație.

Intimata-pârâtă

a susținut că simpla informare din partea terțului vătămat (în speță,

reclamanta reprezentantă a titularilor de drepturi conexe asupra fonogramelor)

nu era suficientă, deoarece ea însăși nu era abilitată a evalua caracterul

nelegal al informației în discuție, fiind deci necesară existența unei hotărâri

judecătorești irevocabile care să constate o atare nelegalitate.

Instanța

de apel a înlăturat aceste apărări ale pârâtei, întrucât, pe de o parte, prin

argumentele expuse anterior s-a reținut deja că necesitatea unei asemenea

constatări (din partea unei autorități publice) este o condiție specifică altui

tip de serviciu, reglementat de art. 15, care nu este aplicabil în speță, iar

nu în contextul art. 14.

Pe

de altă parte, s-a considerat că a permite ca încălcarea să continue până la

momentul la care o instanță constată prin hotărâre irevocabilă caracterul

nelegal al informației contravine însuși spiritului legii și necesității

asigurării unor mecanisme de reacție rapidă în situația existenței încălcării.

Dimpotrivă,

faptul afirmat de pârâta intimată (că nu este în măsură a aprecia asupra

existenței dreptului terțului și asupra pretinsei încălcări) este un argument

în sensul contrar susținerilor sale, și anume că era ținută a acționa fără a

cenzura legitimitatea dreptului afirmat de terț, atât timp cât exista aparența

că acesta este real.

În

plus, și interpretarea dată de Curtea de Justiție normei corespunzătoare din

Directiva 2000 din 31 (care are un conținut mai strict, în opinia instanței de

apel) prevede că existența unei comunicări suficient de precise din partea

celui vătămat este un factor relevant pentru evaluarea condiției cunoașterii.

Prin

urmare, curtea de apel a apreciat că, de vreme ce nici litera și nici spiritul

legii nu impun condiția constatării încălcării prin hotărâre judecătorească,

rezultă că în mod nefondat a afirmat pârâta intimată că simpla sa notificare nu

o punea în situația de a cunoaște existența faptelor din care rezulta

posibilitatea vătămării drepturilor reclamantei apelante; dimpotrivă,

formularea unei comunicări suficient de precise și susținute este aptă a aduce

la cunoștința unui profesionist diligent caracterul ilicit al informațiilor

stocate.

De

aceea, instanța de apel a considerat că relevantă, din acest punct de vedere,

va fi analizarea probatoriului administrat sub aspectul determinării momentului

de la care pârâta intimată a cunoscut aceste împrejurări, dată la care se

năștea în sarcina sa obligația pe care o prevede art. 14 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 365/2002; drept urmare, s-a procedat în consecință, astfel că

instanța de apel a evaluat corespondența dintre părți din această perspectivă

(a cunoașterii faptelor relevante de către intimată), potrivit considerentelor

deciziei.

Urmare

a acestei aprecieri a probatoriului, instanța de apel a concluzionat cu privire

la momentul la care pârâta intimată a fost efectiv înștiințată despre existența

informațiilor nelegale.

Astfel,

s-a reținut că la data de 20 iulie 2009, notificarea adresată de reclamantă a

privit exclusiv site-ul www.x7.net care nu a fost însă ridicată de la serviciul

poștal de către intimată, prin intermediul căruia i-a fost expediată,

următoarea scrisoare fiind însă primită de către intimată la data de 15 martie

2010; întrucât această comunicarea cuprindea și lista fonogramelor asupra

cărora justificau drepturi conexe producătorii acestora, membri ai asociației

reclamante, s-a apreciat că, de la acea dată, pârâta nu mai poate invoca

necunoașterea împrejurării că pe site-ul www.x7.net se găseau postate

informații folosită fără drept.

În

privința celorlalte site-uri (www.x.ro; www.x1.com; www.x2.info; www.x3.ws;

www.x4.ro; www.x5.ro; www.x6.net), s-a reținut că prima notificare a fost

primită de intimata-pârâtă la data de 05 mai 2010, după cum a arătat și

reclamanta în cererea sa precizatoare, astfel că, această dată a fost reținută

ca relevantă sub aspectul momentului cunoașterii de către pârâtă a caracterului

ilegal al informațiilor stocate de clienți pe serverele sale.

În

raport cu această situație de fapt, curtea de apel a apreciat că obligația

prevăzută de art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002 în sarcina

intimatei de a acționa rapid pentru eliminarea sau blocarea accesului la

informația folosită în mod nelegal, s-a născut la momentul notificării sale de

către titularul de drepturi vătămat, în speță reclamanta, ca reprezentant al

membrilor săi.

Din

acest punct de vedere, evaluând conduita pârâtei intimate, instanța de apel a

reținut că aceasta a rămas în pasivitate timp de două luni după primirea primei

notificări (15 martie 2010) și până la momentul emiterii notificărilor către

clienții săi (datate 12 mai 2010); totodată, s-a apreciat că nici trimiterea

acestor înștiințări nu reprezintă o acțiune rapidă destinată eliminării sau

blocării accesului la informațiile stocate în beneficiul clienților, în sensul

celor prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. b) din lege, deoarece corespondența

depusă la dosar atestă că intimata-reclamantă a subliniat doar excluderea

răspunderii sale.

O

asemenea notificare, ce nu cuprinde nicio solicitare de a se lua vreo măsură

pentru înlăturarea informației nelegale și niciun punct de vedere cu privire la

caracterul legal sau ilegal al informației găzduite nu reprezintă, în opinia

instanței de apel, măsuri rapide menite a bloca accesul la această informație

sau a o înlătura.

Mai

mult decât atât, s-a constatat că intimata-pârâtă a refuzat primirea

notificărilor expediate prin curier în perioada 16 august 2010 - 11 ianuarie

2011, împrejurare ce vine în sprijinul susținerii apelantei în sensul că pârâta

nu a acționat cu buna-credință specifică unui profesionist, care este prezumat

a cunoaște limitele interne și externe în care se poate desfășura activitatea

sa, precum și că aceasta nu a intenționat, în realitate, să ia măsurile cerute

de lege pentru a se atinge rezultatul cerut, anume de a elimina sau de a bloca

accesul la informația ilegal folosită.

În

acest context, apelanta-reclamantă a susținut, totodată, că pârâta avea

obligația de a lua măsurile tehnice apte a înlătura conținutul nelegal al

site-urilor găzduite pe serverul său.

Din

acest punct de vedere, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că legea

internă [art. 14 alin. (3)] permite ca autoritatea judiciară sau administrativă

să ceară furnizorului de servicii să înceteze ori să prevină violarea datelor

și, de asemenea, prevede posibilitatea stabilirii unor proceduri guvernamentale

de limitare sau întrerupere a accesului la informații, însă mecanisme concrete

în acest sens nu sunt prevăzute ca răspuns la notificarea titularului sau ca

reacție a furnizorului în momentul când ia cunoștință despre caracterul ilicit

al informației pe care o găzduiește.

Pe

de altă parte, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea nr. 365/2002, furnizorii de

servicii sunt obligați să întrerupă, temporar sau permanent, transmiterea

într-o rețea de comunicații ori stocarea informației furnizate de un destinatar

al serviciului respectiv, în special prin eliminarea informației sau blocarea

accesului la aceasta, accesul la o rețea de comunicații ori prestarea oricărui

alt serviciu al societății informaționale, dacă aceste măsuri au fost dispuse

de autoritatea publică prevăzută de art. 17 alin. (2) din lege, respectiv

autorități ale administrației publice sau, acolo unde este cazul, instanțe de

judecată, a căror competență în materia respectivă este stabilită prin

dispozițiile legale în vigoare, aplicabile în fiecare caz.

Cum

o astfel de dispoziție nu a fost dată în cauză, curtea de apel a constatat că

art. 16 din lege nu este incident.

În

verificarea cerințelor art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 365/2002,

instanța de apel a apreciat că în nicio situație conduita pârâtei nu a fost

orientată spre scopul prevăzut de lege, pentru a se reține exonerarea de

răspundere, chiar dacă este disputată măsura în care aceasta putea interveni în

conținutul site-urilor găzduite pentru clienții săi.

Din

acest punct de vedere, curtea de apel a reținut conținutul pur formal al

corespondenței purtate de intimată cu clienții săi, fără exprimarea vreunei

intenții clare de luare a măsurilor legale și fără solicitarea unui punct de

vedere ferm și asumat din partea clienților respectivi cu privire la caracterul

licit sau ilicit al informației stocate ori a unei dovezi în sensul legitimării

utilizării de către aceștia a informațiilor în discuție.

În

plus, indiferent de conținutul contractelor încheiate cu aceștia de intimată,

s-a apreciat că intimata nu se poate prevala de existența unor obligații

contractuale pentru a justifica încălcarea legii, motiv pentru care au fost

înlăturate ca nefondate aceste susțineri ale intimatei.

În

aceste coordonate și având în vedere și lipsa unui răspuns al clienților din

care ar fi putut rezulta caracterul eficient al măsurilor luate de

intimata-pârâtă, instanța de apel a considerat că demersurile intimatei nu

îndeplinesc exigențele art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 365/2002.

Ca

atare, s-a reținut că inacțiunea pârâtei a durat de la data primirii

notificărilor (15 martie 2010 pentru x7.net și 05 mai 2010 pentru celelalte

site-uri) și până la momentul încetării raporturilor contractuale cu clienții

în discuție, în împrejurările arătate pe larg de intimata-pârâtă prin

documentul depus la dosar la solicitarea instanței de apel.

Totodată,

s-a reținut că potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză în

apel, serviciile prestate de pârâta intimată clienților care dețineau

site-urile în discuție au continuat până la diferite date, identificate de

expert: www.x5.ro - 8 decembrie 2012, www.x2.info și www.x4.ro - 11 ianuarie

2011, www.x.ro - 25 noiembrie 2011, www.x7.ro - 6 octombrie 2011, www.x1.com și

www.x6.net - 14 octombrie 2011, www.x3.ws - 30 martie 2011.

Cu

toate acestea, a mai constatat instanța de apel, apelanta a arătat, în cererea

prin care și-a precizat câtimea pretențiilor, că solicită stabilirea

despăgubirilor constând în beneficiul realizat pe nedrept de pârâtă doar pe

perioada dintre data primirii notificărilor prin care o anunța pe pârâtă despre

caracterul ilicit al informațiilor aflate pe paginile găzduite de aceasta și

până la introducerea cererii de chemare în judecată, anume 25 martie 2011.

Prin

urmare, cu respectarea principiului disponibilității, despăgubirile constând în

beneficiul realizat pe nedrept de pârâtă, s-a apreciat că, din punct de vedere

temporal, trebuie raportate doar la perioada dintre momentul primirii notificării

și data introducerii acțiunii, 25 martie 2011.

În

privința clientului titular al site-urilor www.x2.info și www.x4.ro, ale cărui

relații contractuale cu pârâta intimată au încetat la 11 ianuarie 2011

(anterior sesizării primei instanțe), curtea de apel a avut în vedere acest

moment, reținând că până la 25 martie 2011 intimata-pârâtă nu a mai realizat

venituri din prestarea serviciilor de web hosting către acest client.

Ca

atare, în baza concluziilor din raportul de expertiză, pentru perioadele menționate,

instanța de apel a reținut că pârâta, prin prestarea de servicii de web hosting

către titularii site-urilor indicate de reclamantă, a realizat venituri în sumă

totală de 8.144 (8.143,77) lei, din care:

-

5.502,47 lei pentru clientul D.R.G., cu site-ul asociat www.x7.net, în perioada

15 martie 2010 - 25 martie 2011;

-

83,99 lei pentru clientul C.L., cu site-ul asociat www.x5.ro, în perioada 05

mai 2010 - 25 martie 2011;

-

151,51 lei pentru clientul SC O. SRL, cu site-urile asociate www.x2.ro și www.x4.ro,

în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011;

-

175,01 lei pentru clientul B.L., cu site-ul asociat www.x.ro, în perioada 05

mai 2010 - 25 martie 2011;

-

1750,13 lei pentru clientul B.A., cu site-urile asociate www.x1.com și

www.x6.net, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011;

-

480,66 lei pentru clientul C.C.M., cu site-ul asociat www.x3.ws, în perioada 05

mai 2010 - 25 martie 2011.

Constatând

că pârâta a omis a acționa în acord cu obligațiile stabilite de lege în sarcina

sa, instanța a reținut că de la data primirii notificărilor și până la momentul

introducerii acțiunii, aceasta răspunde față de titularul drepturilor

încălcate, prejudiciul cauzat prin atingerea adusă drepturilor conexe asupra

fonogramelor urmând a fi reparat prin plata sumei reprezentând beneficiul

realizat pe nedrept de aceasta prin prestarea de servicii care au facilitat

încălcarea amintită de către clienții titulari ai site-urilor găzduite.

În

consecință, reținând că prima instanță a aplicat un text neincident pentru

raportul juridic dedus judecății, instanța de apel a constatat caracterul

parțial fondat al acțiunii introductive, ceea ce trage admiterea apelului,

schimbarea în parte a sentinței apelate, astfel că, pe fond, pârâta va fi

obligată la plata sumei de 8.144 lei către reclamantă cu titlu de despăgubiri,

potrivit celor expuse.

În

privința sumei de 61.679,2 lei pretinse de reclamantă ca reprezentând câștigul

nerealizat prin descărcarea celor 11.034 fonograme identificate pe site-urile

incriminate, fără plata prețului mediu de 1,3 euro/fonogramă, curtea de apel a

considerat că între acest prejudiciu și fapta ilicită săvârșită de pârâta nu

există o legătură de cauzalitate directă, care să permită obligarea pârâtei la

repararea lui.

S-a

apreciat că acest prejudiciu poate fi pus în discuție în raport cu autorul

faptei de a pune la dispoziția publicului fonogramele fără a avea un drept în

acest sens, însă fapta ilicită reținută în cauză în sarcina pârâtei este alta;

pin urmare, această cerere a reclamantei a fost respinsă.

Aceleași

argumente au fost avute în vedere și pentru soluționarea capătului de cerere

având ca obiect solicitarea reclamantei de a se constata încălcarea drepturilor

patrimoniale ale membrilor A.I.M.R. de a autoriza sau interzice reproducerea și

punerea la dispoziția publicului a propriilor produse, apreciindu-se că

eventuala încălcare a acestui drept nu constituie fapta proprie a pârâtei

intimate, ci a celor care efectiv au reprodus sau au pus la dispoziția

publicului fonogramele.

S-a

considerat că această pretinsă faptă ilicită nu poate fi evaluată în litigiul

de față, în cadrul procesual stabilit de reclamantă, ce o include numai pe

intimata-pârâtă, în calitate de furnizor de servicii de web hosting, având în

vedere că existența acestei fapte ilicite poate fi stabilită exclusiv în

contradictoriu cu persoana în sarcina căreia îi este imputată o asemenea

încălcare.

În

consecință, pentru argumentele arătate, ce substituie considerentele sentinței,

curtea de apel a apreciat că este corectă, și sub acest aspect, soluția de

respingere a primului capăt de cerere din acțiunea reclamantei.

În

privința celui de-al doilea capăt de cerere - obligarea pârâtei la înlăturarea

reproducerilor neautorizate după produsele ce aparțin membrilor A.I.M.R.,

precum și a linkurilor către aceste reproduceri sau, după caz, blocarea

accesului la aceste reproduceri și/sau linkuri, ce se regăsesc în conținutul

site-urilor indicate în acțiune, curtea de apel a reținut ca fiind corectă

susținerea reclamantei apelante, în sensul că, la data judecății în primă

instanță, la dosar nu existau dovezi certe cu privire la încetarea raporturilor

juridice cu toți clienții ale căror site-uri au fost găzduite de pârâta

intimată, astfel încât în mod eronat s-a reținut o atare situație de către

tribunal; această situație de fapt a fost clarificată însă prin dovezile

administrate în apel, potrivit cărora la data de 8 octombrie 2012 a încetat și

ultimul raport contractual al intimatei pârâte cu titularii site-urilor

incriminate; în consecință, s-a confirmat și soluția dată de prima instanță

asupra acestui capăt de cerere.

În

privința solicitării reclamantei de indicare a persoanelor titulare ale

site-urilor arătate în acțiune, instanța de apel a reținut ca fiind pertinentă

apărarea intimatei în sensul că în activitatea sa de furnizor de servicii al

societății informaționale este ținută și de prevederile Legii nr. 677/2001

privind protecția datelor cu caracter personal, după cum în mod expres prevede

Legea nr. 365/2002 în art. 2 alin. (4) lit. b).

Prin

urmare, s-a considerat că apelanta-reclamantă susține în mod greșit că Legea

nr. 365/2002 și activitatea desfășurată sub imperiul acesteia derogă de la

prevederile Legii nr. 677/2001; or, dimpotrivă, legea prevede în mod expres că

și furnizorul de servicii este ținut de obligațiile de protecție a datelor cu

caracter personal, astfel că numai la solicitarea instanței sau a unei alte

autorități abilitate de lege pârâta era ținută a furniza informațiile în

discuție; în plus, pe parcursul procedurii judiciare, în cadrul administrării

probelor (inclusiv cu ocazia efectuării expertizei), intimata-reclamantă a

furnizat instanței informațiile solicitate privind identitatea persoanelor

fizice sau juridice titulare ale site-urilor incriminate, astfel că această

solicitare a apelantei a fost deja satisfăcută.

S-a

înlăturat ca nefondată și critica privitoare la greșita soluționare a ultimului

capăt de cerere.

Astfel,

s-a cerut obligarea pârâtei la aplicarea în propriul sistem informatic a

măsurilor tehnice de protecție a produselor membrilor reclamantei, cu scopul

identificării și filtrării (înlăturării) reproducerilor neautorizate.

Instanța

de apel a reținut în sensul celor constatate și de tribunal, anume, incidența

în cauză a Hotărârii Curții (Camera a treia) din 16 februarie 2012 în cauza

C-360/10, dintre Belgische Vereniging van Auteurs, Componisten en Uitgevers

CVBA (SABAM) și Netlog NV.

Deși

prin cererea de apel s-a arătat că această măsură a fost solicitată exclusiv în

privința site-urilor ce au făcut obiectul acțiunii, curtea de apel a reținut că

din formularea acțiunii introductive nu a rezultat o astfel de limitare a

solicitării; prin urmare, a fost înlăturat acest argument prin care se tindea a

se susține că Hotărârea din cauza C-360 din 10 nu este aplicabilă, deoarece ea

are în vedere imposibilitatea instituirii obligativității de a instala un

filtru, cu titlu preventiv, care să privească toate informațiile stocate pe

serverele furnizorului; dimpotrivă, argumentarea acestui capăt de cerere prin

acțiunea introductivă a avut un caracter general, nelimitat în timp și nici din

punct de vedere al unei anumite părți a informațiilor stocate pe serverul

pârâtei.

Au

fost înlăturate și celelalte argumente ale apelantei cu privire la neincidența

în cauză a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea

SABAM vs. Netlog. Contrar afirmațiilor apelantei, cauza în discuție a privit

tocmai un furnizor de servicii de stocare (reținându-se că Netlog este

administrator al unei platforme de rețea socială online, precum Netlog,

stochează pe serverele sale informații furnizate de utilizatorii acestei

platforme, referitoare la profilul lor), iar instanța europeană s-a pronunțat

cu privire la interpretarea art. 14 din Directiva 2000/31, care are în vedere

tocmai acest tip de serviciu.

În

consecință, curtea de apel a reținut că în mod corect a dat prima instanță

eficiență, sub acest aspect, chestiunilor dezlegate de Curtea de Justiție a

Uniunii Europene în cauza menționată, respingând ca neîntemeiat și capătul de

cerere având ca obiect solicitarea de aplicare de către pârâtă în propriul

sistem informatic a măsurilor tehnice de protecție a produselor membrilor

reclamantei, cu scopul identificării și filtrării (înlăturării) reproducerilor

neautorizate.

Au

fost înlăturate și cele susținute de către apelantă în sensul că prima instanță

a apreciat greșit situația de fapt în privința conținutului site-urilor

găzduite de intimată (în sensul că acestea nu conțineau doar link-uri către

alte pagini web, unde era posibilă descărcarea operelor, ci exista și o funcție

care permitea ascultarea fișierelor), întrucât instanța de apel a considerat că

aceste chestiuni sunt lipsite de relevanță sub aspectul obiectului dedus

judecății, respectiv al răspunderii pârâtei furnizor de servicii de web

hosting, argumentele respective prezentând importanță în privința eventualei

răspunderi a titularilor acelor site-uri.

Urmare

a admiterii apelului, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 și art.

276 C. proc. civ., constatând că în fața primei instanțe reclamanta a declarat

că va solicita pe cale separată rambursarea cheltuielilor efectuate, astfel că

măsura dispusă de curtea de apel a privit doar cheltuielile efectuate în apel.

În

consecință, s-a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 4.520 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa de timbru pentru cererea

de apel (20 lei), onorariul expertizei judiciare contabile (3.500 lei) și 1.000

lei onorariu avocațial parțial (din totalul de 4.730,6 lei achitați conform

înscrisului de la fila 119).

S-a

mai reținut că suma reprezentând onorariul pentru expertiza extrajudiciară

efectuată de ORDA a reprezentat o cheltuială efectuată în fața primei instanțe

(cheltuieli ce nu au fost acordate, față de declarația reclamantei privind

solicitarea lor pe cale separată), astfel încât nu poate fi inclusă în suma

acordată în etapa apelului.

Totodată,

curtea a considerat că nu se impune nici despăgubirea reclamantei apelante cu

suma achitată expertului consilier, deoarece această cheltuială nu a fost una

pe care legea sau împrejurările să o impună părții în discuție, deci ea nu este

în mod direct determinată de atitudinea culpabilă a pârâtei, care a generat

litigiul pendinte.

Împotriva

acestei decizii au formulat recurs ambele părți.

Pârâta

SC C.T. SRL a promovat recurs și împotriva încheierilor de ședință din 19

septembrie 2013 și din 31 octombrie 2013.

1.

Recurenta pârâtă, în ce privește calea de atac declarată împotriva încheierii

de ședință din 19 septembrie 2013, a arătat că se prevalează de motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recursul

având ca obiect încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2013 a fost

întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 [raportat la

art. 34 alin. (2) C. proc. civ.], dar și pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 1

C. proc. civ.

Împotriva

deciziei pronunțate de curtea de apel asupra apelului reclamantei, recurenta

pârâtă a arătat că se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

a)

În ce privește recursul împotriva încheierii de ședință din 19 septembrie 2013,

recurenta-pârâtă arată următoarele:

La

termenul din data de 05 septembrie 2013, dată la care au avut loc dezbaterile

în fond, apelanta-reclamantă a depus o cerere precizatoare prin care și-a

majorat cuantumul pretențiilor, instanța menționând în cuprinsul încheierii că

la momentul deliberării, va verifica "în ce măsura aceasta conține

elemente noi"; pronunțarea a fost amânată de două ori, pentru data de 12

septembrie 2013 și, respectiv 19 septembrie 2013.

Prin

încheierea din data de 19 septembrie 2013, instanța, constatând existența unor

elemente noi în cererea precizatoare a decis, în temeiul art. 151 C. proc.

civ., repunerea cauzei pe rol, dispunând, totodată, completarea expertizei

contabile, în ce privește defalcarea veniturilor obținute de pârâtă în

perioadele 20 iulie 2009 - 25 martie 2011, respectiv 05 mai 2010 - 25 martie

2011; de asemenea, s-a dispus obligarea sa să depună la dosar înscrisuri din

care să rezulte datele la care clienții indicați în expertiză au încetat

folosirea IP-urilor.

Având

în vedere aceste măsuri dispuse de instanța de apel prin încheierea de repunere

pe rol a cauzei, recurenta-pârâtă solicită instanței de recurs a constata că a

fost încălcat unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil -

contradictorialitatea.

Acest

principiu consacră dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a

propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de

fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă

elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al

judecătorului; corelativ acestui drept, instanța de judecată are obligația de a

pune în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept apărute în

cursul procesului, în baza cărora va soluționa litigiul: excepții, cereri,

împrejurări de drept și de fapt invocate, instanța urmând a-și întemeia

hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților;

de altfel, principiul contradictorialității primează față de principiul rolului

activ.

Prin

urmare, nu doar probatoriul în sine, ci și suplimentarea acestuia trebuie pusă

în discuția părților, mai ales că în speță era vorba despre o expertiză tehnică

destul de complexă, iar nu despre un element neesențial al probatoriului.

Mai

mult decât atât, mai susține recurenta, faptul de a se emite direct adresă

către expertul contabil, doar în baza cererii precizatoare a unei părți, prin

încheierea de repunere pe rol, fără niciun fel de dezbatere, contravine clar

principiului contradictorialității, fiindu-i negat dreptul la apărare,

consacrat prin art. 24 din Constituția României.

În

concluzie, prin repunerea cauzei pe rol și completarea probatoriului, fără ca

aceasta să fie pusă în discuția părților, recurenta pretinde că i-au fost grav

prejudiciate drepturile procesuale, iar sancțiunea ce trebuie aplicată în acest

caz este nulitatea.

b)

Cu privire la recursul împotriva încheierii de ședință din data de 31 octombrie

2013 prin care a fost respinsă cererea sa prin care a recuzat președintele

completului de judecată.

Recurenta-pârâtă

arată că pentru asigurarea neutralității judiciare, imparțialitatea presupune

două elemente: lipsa oricărei prejudecăți și lipsa oricărui interes din partea

judecătorului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Piersack vs.

Belgia, hotărârea din 1 oct. 1982).

Potrivit

Curții de la Strasbourg - jurisprudența din cauzele Hauschildt vs. Danemarca

(1989), Sainte Marie vs. Franța (1992), Padovani vs. Italia (1993), Bulut vs.

Austria (1996), Morel vs. Franța (2000), Didier vs. Franța (2002) - abordarea

care privește primul element al imparțialității trebuie să constea într-o

apreciere in concreto: trebuie analizată atât gândirea, cât și conduita judecătorului

vizat, pentru a vedea dacă judecătorul și-a format, mai înainte de a pronunța

hotărârea, o opinie în legătură cu modul de desfășurare și soluționare a

cazului, aspecte ce dau conținut imparțialității instanței inserate în

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Imparțialitatea

denotă în mod normal lipsa prejudecății sau a părtinirii, iar existența sau

absența acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenței

constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, existența imparțialității

pentru buna aplicare a art. 6§1 se stabilește în baza unui demers subiectiv, în

cadrul căruia se acordă atenție convingerilor personale și comportamentului

unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăți

personale sau părtinire într-o cauză; (...) (a se vedea, interalia, Fey

împotriva Austriei, 24 februarie 1993, seria A nr. 255, pct. 27, 28 și 30, și

Wettstein împotriva Elveției, nr. 33958/96, pct. 42, CEDO 2000-XII).

Prin

urmare, cu adevărat importantă este percepția despre realizarea actului de

justiție, fiind relevante statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din

Cauza Micallef, parag. 98): "Ceea ce este în discuție reprezintă

încrederea pe care un tribunal al unei societăți democratice trebuie să o

inspire publicului. De aceea, un judecător asupra căruia planează o frică

legitimă de imparțialitate este necesar a fi retras."

În

aceasta privință, chiar și aparențele pot avea o anumită importanță sau, altfel

spus, "justiția nu trebuie doar făcută, ci trebuie a fi văzută că este

făcută."

Recurenta

pârâtă se referă și la normele constituționale ce consacră același principiu -

art. 124 alin. (3): "Justiția este unică, imparțială și egală pentru

toți"; art. 125 și art. 16 alin