ÎCCJ, decizie (scj.ro #123259)

Reproducerea și punerea la dispoziția publicului pentru a fi ascultate sau descărcate a unor piese muzicale fără consimțământul titularilor de drepturi conexe. Încălcarea drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme. Prejudiciu. Condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a furnizorului de servicii de internet tip hosting pentru faptele titularilor de site care au utilizat neautorizat informațiile incriminate.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturile conexe dreptului de autor. Răspunderea furnizorului pasiv de servicii de internet

Index alfabetic :

drepturi patrimoniale ale producătorilor de fonograme

-răspundere civilă delictuală

-prejudiciu

-fonograme

-servicii de internet

-stocare-hosting

-furnizor pasiv

Legea nr. 8/1996, art. 105, art. 139

Legea nr. 365/2002, art. 11, art. 14

Din coroborarea dispozițiilor art. 11 și art. 14 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, rezultă că mecanismul antrenării răspunderii furnizorului pasiv de servicii de internet [care, conform înțelesului conceptual descris de CJUE în Hotărârea pronunțată în cauza L’Oréal SA c. eBay, este cel care nu intervine asupra informației, având deci o poziție neutră față de informația postată, întrucât oferă clienților săi exclusiv un suport tehnic prin punerea la dispoziție a unui spațiu virtual de postare a unor informații accesibile publicului] se grefează pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, în contextul instituțiilor de drept material din legea națională, și se activează doar în cazul în care nu sunt incidente cauzele de exonerare de răspundere prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 365/2002..

Prin urmare, răspunderea civilă delictuală a furnizorului pasiv de servicii constând în stocarea permanentă a informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, poate fi antrenată chiar atunci când informația nu este difuzată de el însuși, ci este doar furnizată pe seama sa, adică de titularii site-urilor care au postat informația prin care se încalcă în mod direct drepturile unui terț.

În consecință, în condițiile în care a oferit titularilor unor site-uri, prin intermediul cărora au fost reproduse și puse la dispoziția publicului înregistrări sonore - fără consimțământul titularilor de drepturi conexe  - un spațiu virtual de stocare permanentă a acestor informații, prin care, în absența autorizării de către producătorii de fonograme, se încălcau drepturile conexe dreptului de autor aparținând acestora (prevăzute ca atare de art. 105 alin. (1) lit. a) și g) din Legea nr. 8/1996), furnizorul pasiv de servicii de internet răspunde potrivit celor prevăzute de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, în timp ce exonerarea sa de răspundere putea interveni doar în situația în care s-ar fi demonstrat că a acționat în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002, respectiv dacă, după ce a luat cunoștință fie de caracterul nelegal al informației (ori al activității), fie doar de caracterul potențial vătămător al acesteia, ar fi acționat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.

Secția I civilă, decizia nr. 1610 din 12 iunie 2015

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 25 martie 2011, reclamanta Asociația Industriei Muzicale din România (AIMR), în numele și pe seama M.S., U.M.R., A.A., N.D.I., N.M.E.R., C.M., M.P.M.E., a chemat în judecată pe pârâta SC C.T. SRL, privind reproducerile neautorizate după produsele membrilor AIMR, ce se regăsesc sau sunt accesibile prin intermediul site-urilor:  www.netxplor.ro; www.allmuzica.com; www.mp3alese.info; www.musicmp3.ws; www.muzica.onlinefree.ro; www.muzicalove.ro; www.muzicazu.net; www.vitanclub.net, solicitând :

a)   să se constate încălcarea drepturilor patrimoniale ale membrilor AIMR de a autoriza sau interzice reproducerea și punerea la dispoziția publicului a propriilor produse;

b) obligarea pârâtei la înlăturarea reproducerilor neautorizate după produsele ce aparțin membrilor AIMR, precum și a link-urilor către aceste reproduceri sau, după caz, blocarea accesului la aceste reproduceri și/sau linkuri, ce se regăsesc în conținutul site-urilor indicate mai sus;

c) acoperirea daunelor materiale în cuantum de 60.000 euro, pricinuite de pârâtă, prin refuzul acesteia de a acționa rapid în vederea eliminării reproducerilor ilegale indicate în site-urile arătate, respectiv pentru neîndeplinirea obligațiilor legale și pentru neaplicarea masurilor solicitate de AIMR;

d)  indicarea persoanelor titulare ale site-urilor indicate mai sus (dacă este cazul);

e)  aplicarea în propriul sistem informatic a măsurilor tehnice de protecție a produselor membrilor AIMR, cu scopul identificării și filtrării (înlăturării) reproducerilor neautorizate.

Reclamanta, după prezentarea situației de fapt, a invocat prevederile art. 138

5

, art. 138

7

, art. 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, ca și dispozițiile Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic.

Prin sentința civilă nr. 914 din 09 mai 2012, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut că reclamanta este o a asociație a producătorilor de muzică, înființată în baza Legii nr. 8/1996, republicată, cu avizul ORDA nr. 6628/2008, calitate în care este îndreptățită să solicite respectarea drepturilor conexe privind fonogramele (înregistrările sonore), asupra cărora membrii săi au drepturi exclusive, împotriva oricăror persoane care încalcă aceste drepturi, inclusiv prin reproducerea neautorizată a fonogramelor, postarea pe site-uri, punerea la dispoziția publicului a reproducerilor neautorizate etc.

În ce o privește pe pârâtă, tribunalul a constatat că aceasta este o societate ce are ca obiect de activitate efectuarea unor servicii specifice societății informaționale : web hosting site-uri, VDS, server dedicat, colocare, înregistrare și reînnoire domenii streaming radio, mentenanță/administrare server.

Răspunderea furnizorilor de servicii din cadrul cărora face parte pârâta, este reglementată în Legea nr. 365/2002, Cap. IV. Stocarea permanentă a informației, unde stocarea-hosting este reglementată de art. 14 din lege, potrivit căruia dacă un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informația stocată la cererea unui destinatar, cu condiția ca furnizorul de servicii să nu aibă cunoștință despre faptul că activitatea stocată este nelegală și ar putea vătăma drepturile unui terț; de asemenea, furnizorul de servicii, având cunoștință despre faptul că activitatea sau informația respectivă este nelegală, ori despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț, să acționeze rapid în vederea eliminării sau blocării accesului la aceste servicii.

Prima instanță a reținut că pârâta, care desfășoară activitatea de găzduire web către diferiți clienți a informațiilor furnizate de către aceștia, a dat curs notificărilor emise de către AIMR, în sensul că a precizat că nu este proprietarul respectivului domeniu sau site, iar activitatea sa se rezumă la furnizarea de servicii de internet (găzduire și alocarea de adresă IP).

În aceste condiții, s-a apreciat că sunt întemeiate susținerile pârâtei în sensul că aceasta nu are dreptul, potrivit contractului încheiat cu clienții săi, să intervină în vreun fel asupra conținutului site-ului găzduit, astfel că întreaga răspundere asupra conținutului informației pe care o găzduiește pârâta o poartă beneficiarul serviciilor sale; în plus, un beneficiar poate găzdui în baza unui contract mai multe site-uri, fără să fie proprietarul acestora. În acest sens, legea precizează că proprietarul unui site nu este răspunzător pentru un link, dacă el nu are cunoștință că acel link promovează o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.

Prima instanță a considerat că împrejurarea că respectivul site conține diverse link-uri către pretinsele reproduceri neautorizate a produselor ce aparțin membrilor AIMR, nu poate fi imputată pârâtei, având în vedere că aceasta nu poate interveni în niciun fel asupra conținutului site-ului, cu atât mai puțin, prin blocarea respectivului site. De asemenea, s-a reținut că  potrivit art.15 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, răspunderea furnizorului de servicii este antrenată în situația în care caracterul nelegal al activității furnizorului a fost constatat printr-o decizie a unei autorități publice, iar această autoritate publică către care pârâta a îndrumat-o pe reclamantă, este Autoritatea de reglementare în comunicații și tehnologia informației.

De asemenea, s-a constatat că pârâta a întreprins acțiunile pe care legea i le pune la dispoziție, transmițând clienților săi informări asupra faptului semnalat de către AIMR și precizându-le că aceștia sunt, conform contractului, singurii răspunzători pentru conținutul materialelor și informațiilor stocate; în urma acestor informări s-a constatat că o bună parte dintre acești clienți nu au mai găzduit respectivele site-uri în cadrul serviciilor de găzduire contractate de la pârâtă (practic, un număr de patru site-uri din cele opt semnalate), sau au răspuns că au șters toate legăturile din cadrul site-ului lor prin care se făcea trimitere spre alte site-uri unde, eventual, erau postate pentru „download” materiale ce ar fi putut fi protejate de drepturile de autor ale unor terți.

Având în vedere cele anterior redate, prima instanță a apreciat că, în cauză nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei și, în consecință, aceasta nu poate fi obligată la repararea prejudiciului material pe care reclamanta a pretins că l-a suferit (60.000 euro), în cauză nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale ce decurg din dispozițiile art. 998 - 999 C.civ.; de asemenea, s-a apreciat că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 139 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, modificată.

Referitor la cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei la indicarea persoanelor deținătoare ale site-urilor, tribunalul a constatat că aceasta vine în contradicție cu obligația pârâtei, în calitate de operator de date cu caracter personal, care conform dispozițiilor Legii nr. 506/2004 și Legii nr. 677/2001 poate efectua operațiuni de prelucrare a datelor cu caracter personal, în care se include și dezvăluirea către terți a datelor respective, numai dacă persoana vizată și-a dat acordul în mod expres și neechivoc și numai către autoritățile expres stabilite de lege.

În ce privește cererea reclamantei privind măsurile tehnice de protecție, întemeiată pe dispozițiile art. 138

5

din legea dreptului de autor, s-a constatat că aceste măsuri pot fi instituite de titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe, indicați prin dispozițiile Legii nr. 8/1996, aceștia fiind singurii îndreptățiți la aplicarea acestor măsuri.

Pârâta a susținut, din acest punct de vedere, că deja are implementate măsuri tehnice de protecție, prin faptul că nu se permite găzduirea pe respectivele echipamente de materiale de tip multimedia (fișiere audio, video) pentru a putea fi puse la dispoziție spre download, indiferent de proprietarul acestora.

În ce privește echipamentele închiriate, precum și cele ce aparțin clienților săi, s-a susținut că nu este posibilă o asemenea intervenție, nici din punct de vedere tehnic și nici din punct de vedere legal, întrucât aceasta ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate. În consecință, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile de la art.138

5

și nici cele ale art. 139 alin.(1) și (2) din Legea nr. 8/1996 modificată, invocate de reclamantă.

În ce privește practica internațională în materie, față de faptul că reclamanta a invocat dispozițiile legii comerțului electronic din România, Legea nr. 365/2002, care a transpus în legislația română prevederile normelor europene în materie, tribunalul a constatat că potrivit Hotărârii de Justiție a Curții Europene din 16 februarie 2012, în cauza

C-360/10

(

Belgische Vereniging van Auteurs…SABAM vs. Netlog NV

) s-a statuat că  Directivele : 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă („Directiva privind comerțul electronic”) ; 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională și 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, coroborate și interpretate în raport de cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale, trebuie interpretate în sensul că se opun unei somații adresate unui furnizor de servicii de stocare de a institui sistemul de filtrare a informațiilor stocate pe serverele sale de utilizatorii serviciilor sale, care se aplică, fără deosebire, ansamblului utilizatorilor, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă și pentru o perioadă nelimitată, apt să identifice fișiere electronice care conțin opere muzicale, cinematografice sau audiovizuale, cu privire la care solicitantul pretinde că deține drepturi de proprietate intelectuală, în vederea blocării punerii la dispoziția publicului a respectivelor opere care încalcă dreptul de autor.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 234/A din 5 decembrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în parte, astfel:

Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prealabil, s-a considerat a fi prioritară tranșarea disputei dintre părți cu privire la natura activității pârâtei și la normele legale aplicabile, în raport cu care se determină atât întinderea drepturilor și obligațiilor acesteia din urmă, cât și acțiunile ori inacțiunile ce pot constitui fapte ilicite și care pot aduce prejudicii terților.

Astfel, s-a reținut că art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic prevede că: „furnizor de servicii (este, n.red.) orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziție unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societății informaționale.”

Noțiunea de „serviciu al societății informaționale” este definită de art. 1 alin. (1) pct. 1 din aceeași lege, ca fiind „orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace electronice și prezintă următoarele caracteristici: a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de către destinatar; b) nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să fie fizic prezenți simultan în același loc; c) este efectuat prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului”; mijloacele electronice sunt definite la pct.1 al textului ca fiind „echipamente electronice și rețele de cablu, fibră optică, radio, satelit și altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informației.”

Instanța de apel a reținut că, din probele administrate, a rezultat că intimata-pârâtă este înregistrată la autoritățile competente drept furnizor de servicii de acces internet, respectiv de servicii hosting, ce constau în găzduirea pe serverul său a site-urilor create de către diferiți clienți ai săi.

În aceste coordonate, curtea de apel a reținut că activitatea intimatei pârâte este reglementată de dispozițiile Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic; pentru speță s-au reținut ca prezintă relevanță dispozițiile art.11 din acest act normativ, care se referă la angajarea răspunderii furnizorilor de servicii, text care prevede că aceștia „sunt supuși dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă, penală și contravențională, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel”, „răspund pentru informația furnizată de ei înșiși sau pe seama lor”, cu excepția informației „transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condițiile prevăzute la art. 12 - 15”.

În consecință, instanța de apel a apreciat că în materia ce interesează în speță (civilă), răspunderea furnizorilor de servicii urmează regulile generale ale răspunderii delictuale (răspunderea pentru fapta proprie) și contractuale, cu excepția cazurilor prevăzute de art.12 - 15 din lege, ce constituie dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Art. 12 din lege se referă la intermedierea prin simpla transmitere într-o rețea de comunicații a informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv sau în asigurarea accesului la o rețea de comunicații, art. 13 reglementează situația stocării temporare a informației, stocarea-caching (stocarea automată, intermediară și temporară a informației transmise, exclusiv în scopul de a face mai eficientă transmiterea informației către alți destinatari), iar art. 14 privește stocarea permanentă a informației, stocarea-hosting (când serviciul societății informaționale constă în stocarea informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv).

Pe de altă parte, art. 15, invocat de către intimata-pârâtă și reținut ca aplicabil cauzei de prima instanță, prevede răspunderea furnizorului unui serviciu al societății informaționale care facilitează accesul la informația furnizată de alți furnizori de servicii sau de destinatarii serviciilor oferite de alți furnizori, prin punerea la dispoziție destinatarilor serviciului său a unor instrumente de căutare a informațiilor sau a unor legături cu alte pagini de web.

Instanța de apel a apreciat că, având în vedere că legea statuează distinct asupra fiecăruia dintre tipurile de servicii ale societății informaționale, (art.12-15 din lege), rezultă că regulile specifice fiecărui tip de activitate nu sunt aplicabile prin analogie și altui tip de serviciu, de vreme ce normele în discuție sunt norme speciale, deci de excepție, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 11 din lege.

În consecință, s-a constatat de către curtea de apel că deși și prima instanță a încadrat serviciile desfășurate de pârâtă în dispozițiile art. 14 din Legea nr. 365/2002, în mod greșit tribunalul a reținut incidența art. 15 din lege, text care reglementează un alt tip de activitate și care nu constituie o normă generală aplicabilă tuturor activităților desfășurate de furnizorii de servicii ale societății informaționale.

Ca atare, instanța de apel a reținut că cerințele angajării răspunderii intimatei pentru încălcarea drepturilor titularilor de drepturi conexe ale producătorilor de fonograme pe care apelanta îi reprezintă sunt cele descrise de art. 14 din Legea nr. 365/2002, completate cu dreptul comun în materia răspunderii pentru fapta ilicită, cuprinse în art. 998-999 C.civ. 1864 sau, după caz,  în art. 1349 și urm. din Codul civil aprobat prin Legea nr. 287/2009, în funcție de momentul săvârșirii faptei ilicite.

Astfel, potrivit art. 14 din legea cadru: „Dacă un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informația stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiții:

a) furnizorul de servicii nu are cunoștință despre faptul că activitatea sau informația stocată este nelegală și, în ceea ce privește acțiunile în daune, nu are cunoștință despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț;

b) având cunoștință despre faptul că activitatea sau informația respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea ori informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț, furnizorul de servicii acționează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.

(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situația în care destinatarul acționează sub autoritatea sau controlul furnizorului de servicii.

(3) Prevederile acestui articol nu vor afecta posibilitatea autorității judiciare sau administrative de a cere furnizorului de servicii să înceteze ori să prevină violarea datelor și, de asemenea, nu pot să afecteze posibilitatea stabilirii unor proceduri guvernamentale de limitare sau întrerupere a accesului la informații.”

În privința noțiunii de

cunoaștere

, curtea de apel a apreciat că se impune luarea în considerare și a dezlegărilor cuprinse în Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 12 iulie 2011 în cauza

C-324/09, L’Oréal SA împotriva eBay International AG ș.a

.

În această cauză, CJUE a avut de soluționat, între altele, întrebări preliminare referitoare la interpretarea prevederilor art. 14 din Directiva 2000/31 a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă, potrivit cu care:

„(1)

Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca:

(a) furnizorul să nu aibă cunoștință despre activitatea sau informația ilicită, iar în ceea ce privește acțiunile în daune, să nu aibă cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită sau

(b) furnizorul, din momentul în care ia cunoștință despre acestea, acționează prompt pentru a elimina informațiile sau pentru a bloca accesul la acestea.

(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acționează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.

(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină și nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informațiilor sau a blocării accesului la acestea

.”

În cauza menționată, CJUE a arătat că: „pentru ca furnizorul unui serviciu al societății informaționale să nu mai beneficieze de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 din Directiva 2000/31, este suficient să aibă cunoștință despre faptele sau despre împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea în cauză și să acționeze în conformitate cu alineatul (1) litera (b) al articolului 14 menționat.”

Cu privire la modalitatea de a lua la cunoștință despre împrejurările în discuție, s-a constatat că „deși, desigur, o comunicare nu poate înlătura automat beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la articolul 14 din Directiva nr.2000/31, întrucât o comunicare privind activități sau informații pretins ilicite poate să nu fie suficient de

precisă și de susținută

, în general, aceasta constituie totuși un element de care instanța națională trebuie să țină seama pentru a aprecia, în raport cu informațiile transmise astfel operatorului, dacă acesta a avut în realitate cunoștință de faptele sau de împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea.”

În lumina acestor dezlegări, instanța de apel a apreciat că, în cauză, este necesar a se stabili dacă pârâta intimată, furnizor de servicii de stocare a informației furnizată de destinatarul serviciului, a cunoscut caracterul nelegal al informației stocate sau a cunoscut împrejurări din care să rezulte că informația respectivă ar putea vătăma un terț, iar în cazul în care a cunoscut aceste aspecte, dacă a acționat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la această informație.

Intimata-pârâtă a susținut că simpla informare din partea terțului vătămat (în speță, reclamanta reprezentantă a titularilor de drepturi conexe asupra fonogramelor) nu era suficientă, deoarece ea însăși nu era abilitată a evalua caracterul nelegal al informației în discuție, fiind deci necesară existența unei hotărâri judecătorești irevocabile care să constate o atare nelegalitate.

Instanța de apel a înlăturat aceste apărări ale pârâtei, întrucât, pe de o parte, prin argumentele expuse anterior s-a reținut deja că necesitatea unei asemenea constatări (din partea unei autorități publice) este o condiție specifică altui tip de serviciu, reglementat de art.15, care nu este aplicabil în speță, iar nu în contextul art. 14.

Pe de altă parte, s-a considerat că a permite ca încălcarea să continue până la momentul la care o instanță constată prin hotărâre irevocabilă caracterul nelegal al informației, contravine însuși spiritului legii și necesității asigurării unor mecanisme de reacție rapidă în situația existenței încălcării.

Dimpotrivă, faptul afirmat de pârâta intimată (că nu este în măsură a aprecia asupra existenței dreptului terțului și asupra pretinsei încălcări) este un argument în sensul contrar susținerilor sale, și anume că era ținută a acționa fără a cenzura legitimitatea dreptului afirmat de terț, atât timp cât exista aparența că acesta este real.

În plus, și interpretarea dată de Curtea de Justiție normei corespunzătoare din Directiva 2000/31 (care are un conținut mai strict, în opinia instanței de apel) prevede că existența unei comunicări suficient de precise din partea celui vătămat este un factor relevant pentru evaluarea condiției cunoașterii.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că, de vreme ce nici litera și nici spiritul legii nu impun condiția constatării încălcării prin hotărâre judecătorească, rezultă că, în mod nefundat, a afirmat pârâta intimată că simpla sa notificare nu o punea în situația de a cunoaște existența faptelor din care rezulta posibilitatea vătămării drepturilor reclamantei ; dimpotrivă, formularea unei comunicări suficient de precise și susținute este aptă a aduce la cunoștința unui profesionist diligent caracterul ilicit al informațiilor stocate.

De aceea, instanța de apel a considerat că relevantă, din acest punct de vedere, este analizarea probatoriului administrat sub aspectul determinării momentului de la care pârâta intimată a cunoscut aceste împrejurări, dată la care se năștea în sarcina sa obligația pe care o prevede art.14 alin.(1) lit. b) din Legea nr. 365/2002; drept urmare, s-a procedat în consecință, astfel că instanța de apel a evaluat corespondența dintre părți din această perspectivă (a cunoașterii faptelor relevante de către intimată).

Urmare a acestei aprecieri a probatoriului, instanța de apel a concluzionat cu privire la momentul la care pârâta intimată a fost efectiv înștiințată despre existența informațiilor nelegale.

Astfel, s-a reținut că la data de 20 iulie 2009, notificarea adresată de reclamantă a privit exclusiv site-ul www.vitanclub.net, care nu a fost însă ridicată de la serviciul poștal de către intimată, următoarea scrisoare fiind însă primită de către intimată la data de 15 martie 2010; întrucât această comunicarea cuprindea și lista fonogramelor asupra cărora justificau drepturi conexe producătorii acestora, membri ai asociației reclamante, s-a apreciat că, de la acea dată, pârâta nu mai poate invoca necunoașterea împrejurării că pe acest site se găseau postate informații folosită fără drept.

În privința celorlalte site-uri, s-a reținut că prima notificare a fost primită de intimata-pârâtă la data de 05 mai 2010, după cum a arătat și reclamanta în cererea sa precizatoare, astfel că, această dată a fost reținută ca relevantă sub aspectul momentului cunoașterii de către pârâtă a caracterului ilegal al informațiilor stocate de clienți pe serverele sale.

În raport cu această situație de fapt, curtea de apel a apreciat că obligația prevăzută de art.14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002 în sarcina intimatei de a acționa rapid pentru eliminarea sau blocarea accesului la informația folosită în mod nelegal, s-a născut la momentul notificării sale de către titularul de drepturi vătămat, în speță reclamanta, ca reprezentant al membrilor săi.

Din acest punct de vedere, evaluând conduita pârâtei, instanța de apel a reținut că aceasta a rămas în pasivitate timp de două luni după primirea primei notificări (15 martie 2010) și până la momentul emiterii notificărilor către clienții săi (datate 12 mai 2010); totodată, s-a apreciat că  nici trimiterea acestor înștiințări nu reprezintă o acțiune rapidă destinată eliminării sau blocării accesului la informațiile stocate în beneficiul clienților, în sensul celor prevăzute de art.14 alin. (1) lit. b) din lege, deoarece corespondența depusă la dosar atestă că intimata a subliniat doar excluderea răspunderii sale.

O asemenea notificare, ce nu cuprinde nicio solicitare de a se lua vreo măsură pentru înlăturarea informației nelegale și niciun punct de vedere cu privire la caracterul legal sau ilegal al informației găzduite, nu reprezintă măsuri rapide menite a bloca accesul la această informație sau a o înlătura.

Mai mult decât atât, s-a constatat că pârâta a refuzat primirea notificărilor expediate prin curier în perioada 16 august 2010 - 11 ianuarie 2011, împrejurare ce vine în sprijinul susținerii apelantei în sensul că pârâta nu a acționat cu buna-credință specifică unui profesionist, care este prezumat a cunoaște limitele interne și externe în care se poate desfășura activitatea sa, precum și că aceasta nu a  intenționat, în realitate, să ia măsurile cerute de lege pentru a se atinge rezultatul cerut, anume de a elimina sau de a bloca accesul la informația ilegal folosită.

În acest context, reclamanta a susținut, totodată, că pârâta avea obligația de a lua măsurile tehnice apte a înlătura conținutul nelegal al site-urilor găzduite pe serverul său.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că legea internă (art. 14 alin. 3) permite ca autoritatea judiciară sau administrativă să ceară furnizorului de servicii să înceteze ori să prevină violarea datelor și, de asemenea, prevede posibilitatea stabilirii unor proceduri guvernamentale de limitare sau întrerupere a accesului la informații, însă mecanisme concrete în acest sens nu sunt prevăzute ca răspuns la notificarea titularului sau ca reacție a furnizorului în momentul când ia cunoștință despre caracterul ilicit al informației pe care o găzduiește.

Pe de altă parte, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea nr. 365/2002, furnizorii de servicii sunt obligați să întrerupă, temporar sau permanent, transmiterea într-o rețea de comunicații ori stocarea informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, în special prin eliminarea informației sau blocarea accesului la aceasta, accesul la o rețea de comunicații ori prestarea oricărui alt serviciu al societății informaționale, dacă aceste măsuri au fost dispuse de autoritatea publică prevăzută de art. 17 alin. (2) din lege, respectiv autorități ale administrației publice sau, acolo unde este cazul, instanțe de judecată, a căror competență în materia respectivă este stabilită prin dispozițiile legale în vigoare, aplicabile în fiecare caz.

Cum o astfel de dispoziție nu a fost dată în cauză, curtea de apel a constatat că art. 16 din lege nu este incident.

În verificarea cerințelor art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 365/2002, instanța de apel a apreciat că în nicio situație conduita pârâtei nu a fost orientată spre scopul prevăzut de lege, pentru a se reține exonerarea de răspundere, chiar dacă este disputată măsura în care aceasta putea interveni în conținutul site-urilor găzduite pentru clienții săi.

Din acest punct de vedere, curtea de apel a reținut conținutul pur formal al corespondenței purtate de intimată cu clienții săi, fără exprimarea vrunei intenții clare de luare a măsurilor legale și fără solicitarea unui punct de vedere ferm și asumat din partea clienților respectivi cu privire la caracterul licit sau ilicit al informației stocate ori a unei dovezi în sensul legitimării utilizării de către aceștia a informațiilor în discuție.

În plus, indiferent de conținutul contractelor încheiate cu aceștia, s-a apreciat că intimata nu se poate prevala de existența unor obligații contractuale pentru a justifica încălcarea legii, motiv pentru care au fost înlăturate ca nefondate aceste susțineri ale intimatei.

În aceste coordonate și având în vedere și lipsa unui răspuns al clienților din care ar fi putut rezulta caracterul eficient al măsurilor luate de intimata pârâtă, instanța de apel a considerat că demersurile sale nu îndeplinesc exigențele art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 365/2002.

Ca atare, s-a reținut că inacțiunea pârâtei a durat de la data primirii notificărilor (15 martie 2010 pentru vitanclub.net și 05 mai 2010 pentru celelalte site-uri) și până la momentul încetării raporturilor contractuale cu clienții în discuție, în împrejurările arătate pe larg de intimata-pârâtă prin documentul depus la dosar la solicitarea instanței de apel.

Totodată, s-a reținut că potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în apel, serviciile prestate de pârâta intimată clienților care dețineau site-urile în discuție au continuat până la diferite date, identificate de expert: www.muzicalove.ro - 08 decembrie 2012, www.mp3alese.info și www.muzica-onlinefree.ro - 11 ianuarie 2011, www.netxplor.ro - 25 noiembrie 2011, www.vitanclub.ro - 06 octombrie 2011, www.allmuzica.com și www.muzicazu.net - 14 octombrie 2011, www.muzicmp3.ws - 30 martie 2011.

Cu toate acestea, a mai constatat instanța de apel, apelanta a arătat, în cererea prin care și-a precizat câtimea pretențiilor, că solicită stabilirea despăgubirilor constând în beneficiul realizat pe nedrept de pârâtă doar pe perioada dintre data primirii notificărilor prin care o anunța pe pârâtă despre caracterul ilicit al informațiilor aflate pe paginile găzduite de aceasta și până la introducerea cererii de chemare în judecată, anume 25 martie 2011.

Prin urmare, cu respectarea principiului disponibilității, despăgubirile constând în beneficiul realizat pe nedrept de pârâtă, s-a apreciat că, din punct de vedere temporal, trebuie raportate doar la perioada dintre momentul primirii notificării și data introducerii acțiunii, 25 martie 2011.

În privința clientului titular al site-urilor www.mp3alese.info și www.muzica-onlinefree.ro, ale cărui relații contractuale cu pârâta intimată au încetat la 11 ianuarie 2011 (anterior sesizării primei instanțe), curtea de apel a avut în vedere acest moment, reținând că până la 25 martie 2011 intimata-pârâtă nu a mai realizat venituri din prestarea serviciilor de web hosting către acest client.

Ca atare, în baza concluziilor din raportul de expertiză, pentru perioadele menționate, instanța de apel a reținut că pârâta, prin prestarea de servicii de web hosting către titularii site-urilor indicate de reclamantă, a realizat venituri în sumă totală de 8.144 (8.143,77) lei, din care : 5.502,47 lei pentru clientul D.R.G. cu site-ul asociat www.vitanclub.net, în perioada 15 martie 2010 - 25 martie 2011; 83,99 lei pentru clientul C.L., cu site-ul asociat www.muzicalove.ro, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011; 151,51 lei pentru clientul SC O. SRL, cu site-urile asociate www.mp3alese.ro și www.muzica.onlinefree.ro, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011; 175,01 lei pentru clientul B.L., cu site-ul asociat www.netxplor.ro, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011; 1750,13 lei pentru clientul B.A., cu site-urile asociate www.allmuzica.com și www.muzicazu.net, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011; 480,66 lei pentru clientul C.C.M., cu site-ul asociat www.muzicmp3.ws, în perioada 05 mai 2010 - 25 martie 2011.

Constatând că pârâta a omis a acționa în acord cu obligațiile stabilite de lege în sarcina sa, instanța a reținut că de la data primirii notificărilor și până la momentul introducerii acțiunii, aceasta răspunde față de titularul drepturilor încălcate, prejudiciul cauzat prin atingerea adusă drepturilor conexe asupra fonogramelor urmând a fi reparat prin plata sumei reprezentând beneficiul realizat pe nedrept de aceasta prin prestarea de servicii care au facilitat încălcarea amintită de către clienții titulari ai site-urilor găzduite.

În consecință, reținând că prima instanță a aplicat un text neincident pentru raportul juridic dedus judecății, instanța de apel a constatat caracterul parțial fondat al acțiunii, ceea ce a atras admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, astfel că, pe fond, pârâta a fost obligată la plata sumei de 8.144 lei către reclamantă cu titlu de despăgubiri.

În privința sumei de 61.679,2 lei pretinsă de reclamantă ca reprezentând câștigul nerealizat prin descărcarea celor 11.034 fonograme identificate pe site-urile incriminate, fără plata prețului mediu de 1,3 euro/fonogramă, curtea de apel a considerat că între acest prejudiciu și fapta ilicită săvârșită de pârâta nu există o legătură de cauzalitate directă, care să permită obligarea pârâtei la repararea lui.

S-a apreciat că acest prejudiciu poate fi pus în discuție în raport cu autorul faptei de a pune la dispoziția publicului fonogramele fără a avea un drept în acest sens, însă fapta ilicită reținută în cauză în sarcina pârâtei este alta; prin urmare, această cerere a reclamantei a fost respinsă.

Aceleași argumente au fost avute în vedere și pentru soluționarea capătului de cerere având ca obiect solicitarea reclamantei de a se constata încălcarea drepturilor patrimoniale ale membrilor AIMR de a autoriza sau interzice reproducerea și punerea la dispoziția publicului a propriilor produse, apreciindu-se că eventuala încălcare a acestui drept nu constituie fapta proprie a pârâtei intimate, ci a celor care efectiv au reprodus sau au pus la dispoziția publicului fonogramele.

S-a considerat că această pretinsă faptă ilicită nu poate fi evaluată în litigiul de față, în cadrul procesual stabilit de reclamantă, ce o include numai pe intimata-pârâtă, în calitate de furnizor de servicii de web hosting, având în vedere că existența acestei fapte ilicite poate fi stabilită exclusiv în contradictoriu cu persoana căreia îi este imputată o asemenea încălcare.

În consecință, pentru argumentele arătate, ce substituie considerentele sentinței, curtea de apel a apreciat că este corectă, și sub acest aspect, soluția de respingere a primului capăt de cerere din acțiunea reclamantei.

În privința celui de-al doilea capăt de cerere - obligarea pârâtei la înlăturarea reproducerilor neautorizate după produsele ce aparțin membrilor AIMR, precum și a linkurilor către aceste reproduceri sau, după caz, blocarea accesului la aceste reproduceri și/sau linkuri, ce se regăsesc în conținutul site-urilor indicate în acțiune, curtea de apel a reținut ca fiind corectă susținerea  reclamantei apelante, în sensul că, la data judecății în primă instanță, la dosar nu existau dovezi certe cu privire la încetarea raporturilor juridice cu toți clienții ale căror site-uri au fost găzduite de pârâtă, astfel încât în mod eronat s-a reținut o atare situație de către tribunal; această situație de fapt a fost clarificată însă prin dovezile administrate în apel, potrivit cărora la data de 08 octombrie 2012 a încetat și ultimul raport contractual al intimatei pârâte cu titularii site-urilor incriminate; în consecință, s-a confirmat și soluția dată de prima instanță asupra acestui capăt de cerere.

În privința solicitării reclamantei de indicare a persoanelor titulare ale site-urilor arătate în acțiune, instanța de apel a reținut ca fiind pertinentă apărarea intimatei în sensul că în activitatea sa de furnizor de servicii al societății informaționale este ținută și de prevederile Legii nr. 677/2001 privind protecția datelor cu caracter personal, după cum în mod expres prevede Legea nr. 365/2002 în art. 2 alin. (4) lit. b).

Prin urmare, s-a considerat că apelanta-reclamantă a susținut în mod greșit că Legea nr. 365/2002 și activitatea desfășurată sub imperiul acesteia derogă de la prevederile Legii nr. 677/2001; or, dimpotrivă, legea prevede în mod expres că și furnizorul de servicii este ținut de obligațiile de protecție a datelor cu caracter personal, astfel că numai la solicitarea instanței sau a unei alte autorități abilitate de lege, pârâta era ținută a furniza informațiile în discuție; în plus, pe parcursul procedurii judiciare, în cadrul administrării probelor (inclusiv cu ocazia efectuării expertizei), intimata a furnizat instanței informațiile solicitate privind identitatea persoanelor fizice sau juridice titulare ale site-urilor incriminate, astfel că această solicitare a apelantei a fost deja satisfăcută.

S-a înlăturat ca nefondată și critica privitoare la greșita soluționare a ultimului capăt de cerere.

Astfel, s-a cerut obligarea pârâtei la aplicarea în propriul sistem informatic a măsurilor tehnice de protecție a produselor membrilor reclamantei, cu scopul identificării și filtrării (înlăturării) reproducerilor neautorizate.

Instanța de apel a reținut în sensul celor constatate și de tribunal, anume, incidența în cauză a Hotărârii Curții (Camera a treia) din 16 februarie 2012 în cauza

C-360/10

, dintre

Belgische Vereniging van Auteurs, Componisten en Uitgevers CVBA (SABAM) și Netlog NV

.

Deși prin cererea de apel s-a arătat că această măsură a fost solicitată exclusiv în privința site-urilor ce au făcut obiectul acțiunii, curtea de apel a reținut că din formularea acțiunii introductive nu a rezultat o astfel de limitare a solicitării; prin urmare, a fost înlăturat acest argument prin care se tindea a se susține că Hotărârea din cauza

C-360/10

nu este aplicabilă, deoarece ea are în vedere imposibilitatea instituirii obligativității de a instala un filtru, cu titlu preventiv, care să privească toate informațiile stocate pe serverele furnizorului; dimpotrivă, argumentarea acestui capăt de cerere prin acțiunea introductivă a avut un caracter general, nelimitat în timp și  nici din punct de vedere al unei anumite părți a informațiilor stocate pe serverul pârâtei.

Au fost înlăturate și celelalte argumente ale apelantei cu privire la neincidența în cauză a celor statuate de CJUE în Hotărârea

SABAM vs. Netlog

. Contrar afirmațiilor apelantei, cauza în discuție a privit tocmai un furnizor de servicii de stocare (reținându-se că Netlog este administrator al unei platforme de rețea socială online, precum Netlog, stochează pe serverele sale informații furnizate de utilizatorii acestei platforme, referitoare la profilul lor), iar instanța europeană s-a pronunțat cu privire la interpretarea art.14 din Directiva 2000/31, care are în vedere tocmai acest tip de serviciu.

În consecință, curtea de apel a reținut că, în mod corect, a dat prima instanță eficiență, sub acest aspect, chestiunilor dezlegate de CJUE în cauza menționată, respingând ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect solicitarea de aplicare de către pârâtă în propriul sistem informatic a măsurilor tehnice de protecție a produselor membrilor reclamantei, cu scopul identificării și filtrării (înlăturării) reproducerilor neautorizate.

Au fost înlăturate și cele susținute de către apelantă în sensul că prima instanță a apreciat greșit situația de fapt în privința conținutului site-urilor găzduite de intimată (în sensul că acestea nu conțineau doar link-uri către alte pagini web, unde era posibilă descărcarea operelor, ci exista și o funcție care permitea ascultarea fișierelor), întrucât instanța de apel a considerat că aceste chestiuni sunt lipsite de relevanță sub aspectul obiectului dedus judecății, respectiv al răspunderii pârâtei furnizor de servicii de web hosting, argumentele respective prezentând importanță în privința eventualei răspunderi a titularilor acelor site-uri.

Urmare a admiterii apelului, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 și art. 276 C.proc.civ., constatând că în fața primei instanțe reclamanta a declarat că va solicita pe cale separată rambursarea cheltuielilor efectuate, astfel că măsura dispusă de curtea de apel a privit doar cheltuielile efectuate în apel.

În consecință, s-a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 4.520 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa de timbru pentru cererea de apel (20 lei), onorariul expertizei judiciare contabile (3.500 lei) și 1.000 lei onorariu avocațial parțial (din totalul de 4.730,6 lei achitați).

S-a mai reținut că suma reprezentând onorariul pentru expertiza extrajudiciară efectuată de ORDA a reprezentat o cheltuială efectuată în fața primei instanțe (cheltuieli ce nu au fost acordate, față de declarația reclamantei privind solicitarea lor pe cale separată), astfel încât nu poate fi inclusă în suma acordată în etapa apelului.

Totodată, curtea a considerat că nu se impune nici despăgubirea reclamantei apelante cu suma achitată expertului consilier, deoarece această cheltuială nu a fost una pe care legea sau împrejurările să o impună părții în discuție, deci ea nu este în mod direct determinată de atitudinea culpabilă a pârâtei, care a generat litigiul pendinte.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părți.

Pârâta a promovat recurs și împotriva încheierilor de ședință din 19 septembrie 2013 și din 31 octombrie 2013.

Recursul având ca obiect încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2013 a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 [raportat la art. 34 alin. (2)] C.proc.civ., dar și pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel asupra apelului reclamantei, recurenta pârâtă a arătat că se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

a) În ce privește recursul împotriva încheierii de ședință din 19 septembrie 2013, recurenta-pârâtă arată următoarele:

La termenul din data de 05 septembrie 2013, dată la care au avut loc dezbaterile în fond, apelanta-reclamantă a depus o cerere precizatoare prin care și-a majorat cuantumul pretențiilor, instanța menționând în cuprinsul încheierii că la momentul deliberării, va verifica „în ce măsura aceasta conține elemente noi”; pronunțarea a fost amânată de două ori, pentru data de 12 septembrie 2013 și, respectiv 19 septembrie 2013.

Prin încheierea din 19 septembrie 2013, instanța, constatând existența unor elemente noi în cererea precizatoare a decis, în temeiul art. 151 C.proc.civ., repunerea cauzei pe rol, dispunând, totodată, completarea expertizei contabile, în ce privește defalcarea veniturilor  obținute   de  pârâtă  în perioadele 20 iulie 2009 - 25 martie 2011, respectiv 05 mai 2010 - 25 martie 2011; de asemenea, s-a dispus obligarea sa să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte datele la care clienții indicați în expertiză au încetat folosirea IP-urilor.

Având în vedere aceste măsuri dispuse de instanța de apel prin încheierea de repunere pe rol a cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs a constata că a fost încălcat unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil - contradictorialitatea.

Acest principiu consacră dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al judecătorului; corelativ acestui drept, instanța de judecată are obligația de a pune în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluționa litigiul: excepții, cereri, împrejurări de drept și de fapt invocate, instanța urmând a-și întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților; de altfel, principiul contradictorialității primează față de principiul rolului activ.

Prin urmare, nu doar probatoriul în sine, ci și suplimentarea acestuia trebuie pusă în discuția părților, mai ales că în speță era vorba despre o expertiză tehnică destul de complexă, iar nu despre un element neesențial al probatoriului. Mai mult decât atât, a susținut recurenta că faptul de a se emite direct adresă către expertul contabil, doar în baza cererii precizatoare a unei părți, prin încheierea de repunere pe rol, fără niciun fel de dezbatere, contravine clar principiului contradictorialității, fiindu-i negat dreptul la apărare, consacrat prin art. 24 din Constituția României.

În concluzie, prin repunerea cauzei pe rol și completarea probatoriului, fără ca aceasta să fie pusă în discuția părților, recurenta pretinde că i-au fost grav prejudiciate drepturile procesuale, iar sancțiunea ce trebuie aplicată în acest caz este nulitatea.

b) Cu  privire la recursul împotriva încheierii de ședință din data de 31 octombrie 2013 prin care a fost respinsă cererea sa prin care a recuzat președintele completului de judecată.

Recurenta-pârâtă a arătat că pentru asigurarea neutralității judiciare, imparțialitatea presupune două elemente: lipsa oricărei prejudecăți și lipsa oricărui interes din partea judecătorului (CEDO, cauza

Piersack vs. Belgia

, hotărârea din 1 oct.1982).

Potrivit Curții de la Strasbourg - jurisprudența din cauzele

Hauschildt vs. Danemarca

(1989),

Sainte Marie vs. Franța

(1992),

Padovani vs. Italia

(1993),

Bulut vs. Austria

(1996),

Morel vs. Franța

(2000),

Didier vs. Franța

(2002) - abordarea care privește primul element al imparțialității trebuie să constea într-o apreciere in concreto: trebuie analizată atât gândirea, cât și conduita judecătorului vizat, pentru a vedea dacă judec