ÎCCJ, decizie (scj.ro #83802)

Apel. Dreptul la un proces echitabil. Condamnare bazată în mod determinant pe declarațiile martorilor neaudiați în primă instanță și în apel Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare.

Apelul Indice alfabetic: Drept procesual penal - apel - dreptul la un proces echitabil Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 6 În lumina art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, condamnarea pronunțată în primă instanță și menținută în apel, bazată în mod determinant pe probele administrate în străinătate și recunoscute în cursul urmăririi penale, constând în declarații ale martorilor pe care nici prima instanța și nici instanța de apel nu i-au audiat, nu asigură respectarea exigențelor dreptului la un proces echitabil înscrise în art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenție.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3011 din 26 septembrie 2012 Prin sentința nr. 961 din 18 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală, s-au dispus următoarele: În baza art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat pe inculpatul M.C. la o pedeapsă de 6 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. În baza art. 323 alin. (1) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară. În baza art. 33 și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele mai sus aplicate, inculpatul M.C. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 11.500 USD, către partea civilă E.G. prin Biroul Atașatului Legal F.B.I și la 1.064.872,14 USD către partea civilă I.M., prin Biroul Atașatului Legal F.B.I. S-a luat act că partea vătămată A.S. nu s-a constituit parte civilă în cauză. Împotriva acestei soluții a declarat apel inculpatul M.C. Curtea de Apel București, Secția I penală, a constatat că apelul este nefondat, respingându-l prin decizia nr. 56 din 29 februarie 2012. Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul M.C. Recursul a fost motivat în termenul prevăzut de dispozițiile art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen., invocându-se, între altele, cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 C. proc.

pen. sub aspectul nelegalei sesizări a instanței de fond, rechizitoriul nerespectând dispozițiile art. 263 C. proc. pen. și nefiind confirmat de procurorul șef de direcție, ci de procurorul adjunct; art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. sub aspectul nemotivării deciziei pronunțată de către instanța de apel; art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., susținându-se că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate; art. 385 9 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., invocându-se faptul că judecata ar fi avut loc fără citarea legală a părților vătămate. Având în vedere că în cauză au fost invocate motive de casare care conduc la restituirea cauzei la parchet (art. 385 9 alin. 1 pct. 2 raportat la art. 385 16 alin. 2 C. proc.

pen.) și la trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte de Casație și Justiție va face o analiză prioritară a acestora. Astfel, prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 C . proc. pen., se invocă nelegala sesizare a instanței datorită neregularității actului de sesizare sub două aspecte: pe de o parte, se susține că rechizitoriul nu prezintă pentru fiecare faptă în parte probele pe care se susține învinuirea, acestea fiind indicate în final, aspect ce nu permite identificarea probațiunii pentru fiecare faptă și, pe de altă parte, se arată că rechizitoriul nu ar fi fost verificat de către procurorul șef de direcție, ci de procurorul adjunct al acestuia, încălcându-se dispozițiile art. 20 din Legea nr. 508/2004.

Se constată că această critică a fost ridicată și în apel, iar instanța, considerând că este învestită cu o excepție privind neregulariatatea actului de sesizare, s-a pronunțat prin încheierea din 1 februarie 2012, respingând-o ca neîntemeiată. Modalitatea în care s-a procedat este discutabilă, întrucât ceea ce se invoca de către apărare era un motiv de apel asupra căruia instanța trebuia să se pronunțe cu ocazia soluționării căii de atac și nu anterior. Trecând peste aceste aspecte procedurale, concluzia instanței, în sensul că tribunalul a fost legal sesizat, este corectă. Astfel, în ceea ce privește conținutul rechizitoriului, se observă că ceea ce se critică este doar maniera de redactare a actului de sesizare și nu faptul că acesta nu ar cuprinde date sau fapte cu privire la inculpat și care ar face imposibilă judecarea cauzei.

Or, verificarea respectării dispozițiilor art. 263 C. proc. pen. se face prin prisma conținutului actului de sesizare și nu a modului în care procurorul a înțeles să prezinte faptele și să facă referire la probatoriul administrat. Referitor la împrejurarea că procedura prevăzută de dispozițiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen. s-ar fi efectuat de procurorul șef adjunct al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prima instanță a solicitat informații suplimentare de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din acestea rezultând că, la data de 25 iunie 2008, conform ordinului nr. 216 din 10 iunie 2008, procurorul șef adjunct îndeplinea toate atribuțiile procurorului șef direcție, acesta din urmă nefiind în țară.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există temeiuri care să conducă la incidența cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. și să atragă casarea hotărârilor și restituirea cauzei la parchet, sesizarea instanței fiind făcută prin rechizitoriu întocmit cu respectarea condițiilor de formă și conținut prevăzute de dispozițiile art. 263 și art. 264 C. proc. pen. În ceea ce privește criticile formulate din perspectiva art. 385 9 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., legate de nelegala îndeplinire a procedurii de citarea cu părțile vătămate E.G. și I.M.

la sediile din Statele Unite ale Americii în fața instanței de fond și prin care se tinde la pronunțarea unei soluții de casare cu trimitere spre rejudecarea în fața primei instanței, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Nerespectarea dispozițiilor legale privind citarea nu este prevăzută printre cazurile de nulitate absolută, astfel că sancțiunea ce intervine este aceea a nulității relative, ce poate fi invocată numai în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. Este, așadar, necesar ca părții să i se fi adus o vătămare prin soluționarea cauzei în condițiile nelegalei sale citări, vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod, impunându-se anularea actului și, nu în ultimul rând, aceasta trebuie invocată de către parte într-un anumit termen (la primul termen de judecată cu procedura completă).

Inculpatul invocă existența unei vătămări în dreptul său la apărare și la un proces echitabil, prin aceea că a fost lipsit de posibilitatea de a-și face apărări cu privire la situația de fapt, respectiv elucidarea modului în care s-a pătruns în sistemele informatice, stabilirea modului în care erau supravegheate aceste sisteme, stabilirea valorii prejudiciului. Este adevărat că, în cazurile în care hotărârea de condamnare se fundamentează în mod determinant pe declarațiile părții vătămate, nelegala îndeplinire a procedurii de citare cu aceasta ar putea cauza o vătămare inculpatului, aducând atingere dreptului său la apărare, prin imposibilitatea de a-i adresa întrebări și de a-i contesta astfel credibilitatea, nulitatea relativă convertindu-se într-o nulitate absolută, în condițiile art. 197 alin. (4) teza finală C. proc.

pen. Nu aceasta este, însă, situația în cauză, părțile vătămate fiind persoane juridice, aspectele invocate de către inculpat fiind lămurite prin efectuarea unei expertize tehnice, nefiind necesară audierea nemijlocită a reprezentanților societăților în fața instanței. Considerând, așadar, că prin necitarea de către instanța de fond a părților civile la sediul acestora din Statele Unite ale Americii nu s-a produs nicio vătămare inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate reține incidența cazului de casare invocat. Referitor la cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc.

pen., criticile vizează nemotivarea deciziei, arătându-se că hotărârea instanței de apel preia în considerente rechizitoriul, prin copierea acestuia integrală, fără a exista nicio apreciere a instanței cu privire la probele administrate în cursul urmăririi penale sau a cercetării judecătorești, iar în final s-a concluzionat că inculpatul se face vinovat de faptele pentru care a fost trimis în judecată. Lipsa totală a motivării a fost invocată și în privința laturii civile a cauzei, unde s-a arătat succint că instanța fondului a făcut o apreciere corectă cu privire la cuantumul prejudiciului creat celor două părți vătămate. Din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta preia în mare parte considerentele instanței de fond, care, la rândul ei, a preluat aproape în integralitate conținutul rechizitoriului.

Astfel se și explică faptul că în ambele hotărâri se fac referiri la „învinuiți”, și nu la calitatea pe care respectivele persoane o au în faza cercetării judecătorești, de inculpat respectiv martori. Sub aspectul laturii civile, hotărârea este total nemotivată, nerezultând care sunt argumentele instanței de apel care au determinat concluzia că „instanța de fond a făcut o corectă apreciere cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat celor două părți vătămate de către inculpat.” Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților în cauză de a prezenta observațiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor, precum și obligația instanței de a examina efectiv mijloacele, argumentele și ofertele de probă ale părților.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cauzele pronunțate împotriva României (Albina, Boldea), noțiunea de proces echitabil cere ca o instanță internă care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanță inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției și nu să se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Ca atare, în principiu, doar faptul că în apel a fost preluat conținutul hotărârii primei instanțe nu este contrar exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenție, condiția fiind ca instanța să fi examinat efectiv apărările formulate de către inculpat în calea de atac, aceasta nepresupunând însă un răspuns detaliat la fiecare argument adus.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de control judiciar s-a limitat a răspunde numai aspectelor de procedură invocate de către inculpat, fără a analiza apărările pe care acesta și le-a formulat cu privire la fondul acuzațiilor, astfel cum acestea au fost pe larg dezvoltate în cadrul motivelor de apel, dar și în cadrul concluziilor scrise.

Apelantul inculpat a invocat faptul că hotărârea de condamnare se baza pe probe administrate în alt sistem judiciar, unele dintre acestea nefiind recunoscute din punct de vedere procedural, că în mod greșit au fost înlăturate concluziile expertizei tehnice care a constatat că nu există indicii sau probe de natură tehnică care să certifice că s-a realizat legătura între sistemele de calcul aparținând inculpatului și sistemele informatice ale părților vătămate și că nu există probe sau indicii de natură tehnică care să certifice că echipamentele de calcul aparținând inculpatului au fost singurele echipamente care au fost conectate la rețeaua Internet prin intermediul unei adrese IP . De asemenea, s-au formulat critici punctuale referitor la fiecare infracțiune ce a fost reținută în sarcina sa și care dovedeau, în opinia apărării, netemeinicia hotărârii de condamnare.

Pe lângă lipsa unui răspuns la toate aceste critici, care constituiau motive de apel, și nemotivarea hotărârii, care atrag incidența cazurilor de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen., cu consecința casării deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată și împrejurarea că ambele instanțe și-au fundamentat decizia pe probe pe care nu le-au administrat în mod nemijlocit. Sub acest aspect se reține că, în cursul urmăririi penale, prin ordonanțele din 26 aprilie 2004 și 27 august 2004, procurorul a procedat la recunoașterea ca mijloace de probă a unor probe efectuate de autoritățile americane în instrumentarea cauzei privind plângerea formulată de către I.M.

Astfel, au fost recunoscute, printre altele, și declarațiile numitului O.T., W.C., M.G., B.B. etc. Totodată, se constată că hotărârea de condamnare, menținută în apel, s-a bazat în mod determinant pe probele recunoscute de către procuror, respectiv pe declarațiile persoanelor anterior menționate (date în cauzele în care erau cercetați pentru comiterea acelorași infracțiuni ca și inculpatul M.C.), instanțele reținând că acestea au fost contactate de către inculpat, care le-a comunicat că a pătruns fără drept în computerul unei mari companii din California, că i-au furnizat inculpatului nume și adrese de persoane din Statele Unite ale Americii și că, ulterior, produsele comandate pe numele acestor persoane au fost retrimise în România, inculpatului M.C., contra unor sume de bani sau părți din respectivele bunuri.

Pe tot parcursul procesului penal, prin apărările formulate, inculpatului a contestat aceste susțineri. Nici în cadrul cercetării judecătorești desfășurată în fața instanței de fond și nici în apel nu au fost folosite instrumentele procedurale care permiteau ascultarea acestor persoane în calitate de martori (prin efectuarea de comisii rogatorii sau videoconferințe), împrejurarea că depozițiile acestora au fost recunoscute de către procuror în procedura reglementată de dispozițiile art. 519, art. 520 C. proc. pen. (în prezent abrogate) nescutind instanțele de obligația administrării acestor probe. Înalta Curte de Casație și Justiție reține, din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cauzele pronunțate împotriva României (Reiner și alții c. României, VB c. României), că în anumite situații se poate dovedi necesar pentru autorități să recurgă la declarațiile date încă din faza cercetării preliminare.

Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată și suficientă să conteste asemenea declarații, în momentul în care au fost făcute sau mai târziu, folosirea lor în sine nu încalcă dispozițiile art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenție. Cu toate acestea, dreptul la apărare este limitat într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 atunci când o condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe declarațiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obținută nici în faza urmăririi penale și nici ulterior.

Instanța de apel, în baza efectului devolutiv integral al căii de atac, trebuia să observe aceste lipsuri ale cercetării judecătorești și să le suplinească, prin ascultarea martorilor pe declarațiile cărora care s-a fundamentat hotărârea de condamnare, prin videoconferință, fie, în cazul în care acesta nu era posibilă (datorită diferențelor de fus orar sau din orice alte cauze), prin dispunerea unei comisii rogatorii. Ca atare, și sub acest aspect hotărârea instanței de apel este criticabilă, astfel că, la rejudecarea apelului inculpatului M.C., urmează a fi luate măsuri pozitive care să conducă la respectarea exigențelor art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenție. În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de inculpatul M.C.

împotriva deciziei nr. 56 din 29 februarie 2012 a Curții de Apel București, Secția I penală, a casat decizia penală atacată și a trimis cauza la Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul M.C. împotriva sentinței nr. 961 din 18 noiembrie 2009 a Tribunalului București, Secția a II-a penală. Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 2, 9, 10 și 21 C. proc. pen. se abrogă.