ÎCCJ, decizie (scj.ro #83802)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83802) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Apel. Dreptul la un proces

echitabil. Condamnare bazată în mod determinant pe declarațiile martorilor

neaudiați în primă instanță și în apel

Cuprins

pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac

ordinare. Apelul

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

-

apel

-

dreptul la un proces

echitabil

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

art. 6

În

lumina art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, precum și a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil,

condamnarea pronunțată în primă instanță și menținută în apel, bazată în mod

determinant pe probele administrate în străinătate și recunoscute în cursul

urmăririi penale, constând în declarații ale martorilor pe care nici prima

instanța și nici instanța de apel nu i-au audiat, nu asigură respectarea

exigențelor dreptului la un proces echitabil înscrise în art. 6 paragraf 1 și 3

lit. d) din Convenție.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 3011 din 26 septembrie 2012

Prin

sentința nr. 961 din 18 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București,

Secția a II-a penală, s-au dispus următoarele:

În baza

art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., a fost condamnat pe inculpatul M.C. la o pedeapsă de 6 ani închisoare. S-a

făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.,

ca pedeapsă accesorie.

În baza

art. 323 alin. (1) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de

10 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza

art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o

pedeapsă de 10 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza

art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64

alin. (1) lit. a) teza a Il-a și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după

executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.

În baza

art. 33 și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele mai sus

aplicate, inculpatul M.C. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani

închisoare.

S-a

făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.,

ca pedeapsă accesorie.

În baza

art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64

alin. (1) lit. a) teza a Il-a și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după

executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.

În baza

art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata

sumei de 11.500 USD, către partea civilă E.G. prin Biroul Atașatului Legal

F.B.I și la 1.064.872,14 USD către partea civilă I.M., prin Biroul Atașatului

Legal F.B.I.

S-a

luat act că partea vătămată A.S. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Împotriva

acestei soluții a declarat apel inculpatul M.C.

Curtea

de Apel București, Secția

I

penală,

a constatat că apelul este

nefondat,

respingându-l prin decizia nr. 56 din 29 februarie

2012.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs inculpatul M.C.

Recursul

a fost motivat în termenul prevăzut de dispozițiile art. 385

10

alin.

(2) C. proc. pen., invocându-se, între altele, cazurile de casare prevăzute în

art. 385

9

alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. sub aspectul nelegalei

sesizări a instanței de fond, rechizitoriul nerespectând dispozițiile art. 263 C. proc. pen. și nefiind confirmat de procurorul șef de direcție, ci de procurorul adjunct; art.

385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. sub aspectul nemotivării

deciziei pronunțată de către instanța de apel; art. 385

9

alin. (1)

pct. 10 C. proc. pen., susținându-se că instanța nu s-a pronunțat asupra

tuturor motivelor de apel invocate;

art.

385

9

alin. (1) pct. 21 C. proc. pen.,

invocându-se faptul că

judecata ar fi avut loc fără citarea legală a părților vătămate.

Având

în vedere că în cauză au fost invocate motive de casare care conduc la

restituirea cauzei la parchet (art. 385

9

alin. 1 pct. 2 raportat la

art. 385

16

alin. 2 C. proc. pen.) și la trimiterea cauzei spre

rejudecare, Înalta Curte de Casație și Justiție va face o analiză prioritară a

acestora.

Astfel,

prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 2

C

. proc. pen.,

se invocă nelegala sesizare a instanței datorită

neregularității actului de sesizare sub două aspecte: pe de o parte, se susține

că rechizitoriul nu prezintă

pentru fiecare faptă în parte probele pe

care se susține învinuirea, acestea fiind indicate în final, aspect ce nu

permite identificarea probațiunii pentru fiecare faptă și, pe de altă parte, se

arată că rechizitoriul nu ar fi fost verificat de către procurorul șef de direcție,

ci de procurorul adjunct al acestuia, încălcându-se dispozițiile art. 20 din

Legea nr. 508/2004.

Se

constată că această critică a fost ridicată și în apel, iar instanța,

considerând că este învestită cu o excepție privind neregulariatatea actului de

sesizare, s-a pronunțat prin încheierea din 1 februarie 2012, respingând-o ca

neîntemeiată. Modalitatea în care s-a procedat este discutabilă, întrucât ceea

ce se invoca de către apărare era un motiv de apel asupra căruia instanța

trebuia să

se pronunțe cu ocazia

soluționării căii de atac și nu anterior.

Trecând peste aceste aspecte procedurale, concluzia

instanței, în sensul că

tribunalul a fost legal sesizat, este corectă. Astfel, în ceea

ce privește conținutul rechizitoriului, se observă că ceea ce se critică este

doar maniera de redactare a actului de sesizare și nu faptul că acesta nu ar

cuprinde date sau fapte cu privire

la

inculpat și care ar face imposibilă judecarea cauzei. Or, verificarea

respectării

dispozițiilor art. 263 C. proc. pen. se face prin prisma conținutului actului de

sesizare și nu a

modului în care procurorul a înțeles să prezinte faptele și să facă

referire

la probatoriul administrat.

Referitor

la împrejurarea că procedura prevăzută de dispozițiile art. 264 alin. (3) C.

proc. pen. s-ar fi efectuat de procurorul șef adjunct al Direcției de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că prima instanță a solicitat informații

suplimentare de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

din acestea rezultând că, la data de 25 iunie 2008, conform ordinului nr. 216

din 10 iunie 2008, procurorul șef adjunct îndeplinea toate atribuțiile

procurorului șef direcție, acesta din urmă nefiind în țară.

Ca

atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există temeiuri care

să conducă la incidența cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. și să

atragă

casarea hotărârilor și restituirea cauzei la parchet, sesizarea instanței fiind

făcută prin rechizitoriu întocmit cu respectarea condițiilor de formă și

conținut prevăzute de dispozițiile art. 263 și art. 264 C. proc. pen.

În ceea

ce privește criticile formulate din perspectiva art. 385

9

alin. (1)

pct. 21 C. proc. pen., legate de nelegala îndeplinire a procedurii de citarea

cu părțile vătămate E.G. și I.M. la sediile din Statele Unite ale Americii în

fața instanței de fond și prin care se tinde la pronunțarea unei soluții de

casare cu trimitere spre rejudecarea în fața primei instanței, Înalta Curte de

Casație și Justiție reține următoarele:

Nerespectarea dispozițiilor legale privind citarea nu

este prevăzută printre

cazurile de nulitate absolută, astfel că sancțiunea ce intervine

este aceea a nulității relative, ce poate fi invocată numai în condițiile art.

197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. Este, așadar, necesar ca părții să i se fi

adus o vătămare prin

soluționarea cauzei în

condițiile nelegalei sale citări, vătămare care nu poate fi

înlăturată

în alt mod, impunându-se anularea actului și, nu în ultimul rând, aceasta

trebuie invocată de către parte într-un anumit termen (la primul termen de

judecată cu procedura completă).

Inculpatul invocă existența unei vătămări în dreptul său

la apărare și la un proces echitabil, prin aceea că a fost lipsit de

posibilitatea de a-și face apărări cu

privire la situația de fapt,

respectiv elucidarea modului în care s-a pătruns în sistemele informatice,

stabilirea modului în care erau supravegheate aceste sisteme, stabilirea

valorii prejudiciului.

Este

adevărat că, în cazurile în care hotărârea de condamnare se fundamentează în

mod determinant pe declarațiile părții vătămate, nelegala îndeplinire a

procedurii de citare cu aceasta ar putea cauza o vătămare inculpatului, aducând

atingere dreptului său la apărare, prin imposibilitatea de a-i adresa întrebări

și de a-i contesta astfel credibilitatea, nulitatea relativă convertindu-se

într-o nulitate absolută, în condițiile art. 197 alin. (4) teza finală C. proc.

pen. Nu aceasta este, însă, situația în cauză, părțile vătămate fiind persoane

juridice, aspectele invocate de către inculpat fiind lămurite prin efectuarea

unei expertize tehnice, nefiind necesară audierea nemijlocită a reprezentanților

societăților în fața instanței.

Considerând,

așadar, că prin necitarea de către instanța de fond a părților civile la sediul

acestora din Statele Unite ale Americii nu s-a produs nicio vătămare

inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate reține incidența

cazului de casare invocat.

Referitor la cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.,

criticile vizează nemotivarea

deciziei, arătându-se că hotărârea instanței de apel preia în considerente

rechizitoriul, prin copierea acestuia integrală, fără a exista

nicio apreciere a instanței cu privire la probele

administrate în cursul urmăririi penale sau a cercetării judecătorești, iar în

final s-a concluzionat că inculpatul se

face vinovat de faptele pentru

care a fost trimis în judecată. Lipsa totală a motivării a fost invocată și în

privința laturii civile a cauzei, unde s-a arătat succint că instanța fondului

a făcut o apreciere corectă cu privire la cuantumul prejudiciului creat celor

două părți vătămate.

Din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că aceasta preia în

mare parte

considerentele instanței de fond, care, la rândul ei, a preluat aproape

în integralitate conținutul rechizitoriului.

Astfel se și explică faptul că în ambele

hotărâri se fac referiri la

„învinuiți”, și nu la calitatea pe care respectivele persoane o au în faza

cercetării judecătorești, de inculpat respectiv martori. Sub aspectul laturii

civile, hotărârea este total nemotivată, nerezultând care sunt

argumentele instanței de apel care au determinat

concluzia că „instanța de fond a

făcut

o corectă apreciere cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat celor două

părți

vătămate de către inculpat.”

Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că dreptul la un proces echitabil, garantat

de art. 6 paragraf

1 din Convenție,

înglobează, între altele, dreptul părților în cauză de a prezenta

observațiile

pe care le consideră elocvente pentru cauza lor, precum și obligația

instanței de a examina efectiv mijloacele, argumentele

și ofertele de probă ale

părților.

Astfel

cum s-a statuat în mod constant în practica Curții Europene a

Drepturilor Omului, inclusiv în cauzele

pronunțate împotriva României (Albina,

Boldea), noțiunea de proces

echitabil cere ca o instanță internă care nu și-a motivat decât pe scurt

hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanță

inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au

fost supuse atenției și nu să se fi mulțumit să confirme pur și simplu

concluziile unei instanțe inferioare.

Ca

atare, în principiu, doar faptul că în apel a fost preluat conținutul hotărârii

primei instanțe nu este contrar exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenție,

condiția fiind ca instanța să fi examinat efectiv apărările formulate de către

inculpat în calea de atac, aceasta nepresupunând însă un răspuns detaliat la

fiecare argument adus.

Din

această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța

de control judiciar s-a limitat a răspunde numai aspectelor de procedură

invocate de către inculpat, fără a analiza apărările pe care acesta și le-a

formulat cu privire la fondul acuzațiilor, astfel cum acestea au fost pe larg

dezvoltate în cadrul motivelor de apel, dar și în cadrul concluziilor scrise. Apelantul

inculpat a invocat faptul că hotărârea de condamnare se baza pe probe

administrate în alt sistem judiciar, unele dintre acestea nefiind recunoscute

din punct de vedere procedural, că în

mod

greșit au fost înlăturate concluziile expertizei tehnice care a constatat că nu

există indicii sau probe de natură tehnică care să certifice că s-a realizat

legătura

între sistemele de calcul aparținând inculpatului și sistemele

informatice ale părților vătămate și că nu există probe sau indicii de natură

tehnică care să certifice că echipamentele de calcul aparținând inculpatului au

fost singurele

echipamente care au fost

conectate la rețeaua Internet prin intermediul unei adrese IP

. De asemenea, s-au formulat critici punctuale

referitor la fiecare

infracțiune ce a fost reținută în sarcina sa și

care dovedeau, în opinia apărării, netemeinicia hotărârii de condamnare.

Pe

lângă lipsa unui răspuns la toate aceste critici, care constituiau motive de

apel, și nemotivarea hotărârii, care atrag incidența cazurilor de casare

prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen., cu consecința casării deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată și împrejurarea că ambele instanțe

și-au fundamentat decizia pe probe pe care nu le-au administrat în mod

nemijlocit.

Sub

acest aspect se reține că, în cursul urmăririi penale, prin ordonanțele

din 26 aprilie 2004 și 27 august 2004, procurorul

a procedat la recunoașterea ca mijloace

de probă a unor probe efectuate

de autoritățile americane în instrumentarea cauzei privind plângerea formulată

de către I.M. Astfel, au fost recunoscute, printre altele, și declarațiile

numitului O.T., W.C., M.G., B.B. etc.

Totodată,

se constată că hotărârea de condamnare, menținută în apel, s-a

bazat în mod determinant pe probele recunoscute

de către procuror, respectiv pe

declarațiile persoanelor anterior

menționate (date în cauzele în care erau cercetați pentru comiterea acelorași

infracțiuni ca și inculpatul M.C.), instanțele reținând că acestea au fost

contactate de către inculpat, care le-a comunicat că a pătruns fără drept în

computerul unei mari companii din California, că i-au furnizat inculpatului

nume și adrese de persoane din Statele Unite ale Americii și că, ulterior,

produsele comandate pe numele acestor persoane au fost retrimise în România,

inculpatului M.C., contra unor sume de bani sau părți din respectivele

bunuri. Pe tot parcursul procesului penal, prin

apărările formulate, inculpatului a

contestat aceste susțineri.

Nici în

cadrul cercetării judecătorești desfășurată în fața instanței de fond și nici

în apel nu au fost folosite instrumentele procedurale care permiteau ascultarea

acestor persoane în calitate de martori (prin efectuarea de comisii rogatorii

sau videoconferințe), împrejurarea că depozițiile acestora au fost

recunoscute de către procuror în procedura

reglementată de dispozițiile art. 519, art.

520 C. proc. pen. (în prezent abrogate) nescutind instanțele de obligația administrării acestor

probe.

Înalta

Curte de Casație și Justiție reține, din jurisprudența constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cauzele pronunțate împotriva

României (Reiner și alții c. României, VB c. României), că în anumite situații

se poate dovedi necesar pentru autorități să recurgă la declarațiile date încă

din faza cercetării preliminare. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată și

suficientă să

conteste asemenea declarații,

în momentul în care au fost făcute sau mai târziu,

folosirea lor în sine

nu încalcă dispozițiile art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenție. Cu toate

acestea, dreptul la apărare este limitat într-un mod incompatibil cu garanțiile

art. 6 atunci când o condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură

hotărâtoare pe declarațiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut să

o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obținută nici în faza urmăririi

penale și nici ulterior.

Instanța de apel, în baza efectului devolutiv integral

al căii de atac, trebuia

să observe aceste lipsuri ale cercetării judecătorești și să le

suplinească, prin ascultarea martorilor pe declarațiile cărora care s-a

fundamentat hotărârea de condamnare, prin videoconferință, fie, în cazul în

care acesta nu era posibilă (datorită diferențelor de fus orar sau din orice

alte cauze), prin dispunerea unei comisii rogatorii.

Ca

atare, și sub acest aspect hotărârea instanței de apel este criticabilă, astfel

că, la rejudecarea apelului inculpatului M.C., urmează a fi luate măsuri

pozitive care să conducă la respectarea exigențelor art. 6 paragraf 1 și 3 lit.

d) din Convenție.

În

raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva deciziei nr. 56 din 29

februarie 2012 a Curții de Apel București, Secția I penală, a casat decizia

penală atacată și a trimis cauza la Curtea de Apel București în vederea

rejudecării apelului declarat de inculpatul M.C. împotriva sentinței nr. 961

din 18 noiembrie 2009 a Tribunalului București, Secția a II-a penală.

Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013,

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 2, 9, 10 și 21 C. proc. pen. se abrogă.