ÎCCJ, decizie (scj.ro #84101)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84101) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Trafic de

persoane. Elemente constitutive

Cuprins

pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în

legi speciale. Infracțiuni privind traficul de persoane

Indice

alfabetic:

Drept penal

-

trafic de

persoane

Legea nr.

678/2001,

art. 12

Fapta

de a recruta, transporta, caza și primi persoane pentru a fi angajate în

străinătate, în schimbul unor sume de bani, de către făptuitori care nu au

calitatea de agenți de ocupare a forței de muncă în străinătate potrivit Legii

nr. 156/2000, prin înșelăciune cu privire la condițiile de muncă, salarizare,

sănătate și securitate, în scopul exploatării lor prin executarea unei munci cu

încălcarea normelor privind aceste condiții și fără încheierea unor contracte

legale de muncă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic

de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2

pct. 2 lit. a) din aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin O. U. G. nr.

79/2005.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3361 din 22 octombrie 2008

Tribunalul Buzău, prin

sentința penală

nr. 223 din 29 decembrie 2006, a condamnat pe inculpații G.M., D.E. și I.I., în

baza art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen

., pentru

săvârșirea infracțiunilor de trafic de persoane.

În baza art. 71 alin. (1) și (2) C.

pen

. au fost

aplicate inculpaților pedepsele accesorii constând în interzicerea drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C.

pen

.

Prima instanța a reținut că, prin rechizitoriul din 28 februarie 2006, emis

de procurorul din cadrul Biroului Teritorial Buzău aparținând Direcției de

Investigare al Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din

structura Ministerului Public, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților

G.M., D.E. și I.I. pentru săvârșirea infracțiunilor continuate de trafic de

persoane prevăzute în art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr.

678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen

.

În rechizitoriu, s-a reținut, pe baza probelor administrate în faza de

urmărire penală, că în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2004 - septembrie

2005 inculpata D.E. și inculpatul G.M. au convins, prin acte de inducere în

eroare, un număr de 38 de persoane din România să lucreze în Italia, cu

încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, în România și Italia, privind munca

în străinătate, cu scopul exploatării acestor persoane.

S-a menționat, în actul de inculpare, că D.E. racola, în România, persoane

care doreau să lucreze în Italia și le prezenta acestora informații false cu

privire la condițiile de muncă în Italia: un salariu lunar de 500 de euro,

program normal de lucru, hrana și cazarea asigurate de angajatorul din Italia.

În rechizitoriu s-a arătat că, în Italia, persoanele venite din România

erau primite de inculpatul G.M. care, după caz, le asigura transport și cazare

într-o locuință a sa, după care îi repartiza la diferite locuri de muncă găsite

de acesta.

Conform rechizitoriului, pentru trimiterea la muncă în Italia, inculpata

D.E. a pretins și primit, pentru fiecare persoană plecată în Italia, între 50

și 100 de euro, iar inculpatul G.M., câte 350 de euro pentru fiecare lucrător,

cu titlul de comision.

S-a concluzionat, în rechizitoriu, că persoanele care au plecat la munca în

Italia au fost înșelate de ambii inculpați, constând în faptul că le-au promis

acestora că în Italia vor primi salariu lunar de 500 de euro, vor avea program

normal de lucru și că angajatorii le vor asigura gratuit hrana și cazarea, iar

în fapt, în Italia, angajatorii le-au asigurat salarii mai mici, de 300 - 400

de euro lunar, le-au impus program de lucru de 12 - 14 ore zilnic și le-au

oferit condiții inacceptabile de cazare și hrană.

S-a mai reținut că, în aceleași condiții, inculpatul G.M. și inculpatul

I.I. au trimis în Italia un număr de 10 persoane, de la fiecare cel din urmă

luând un comision cuprins între 50 și 100 de euro.

Instanța de fond a reținut, în urma analizării întregului material probator

administrat în cauză, că faptele pentru care a fost sesizată cu actul de

inculpare au fost comise de cei trei inculpați, stabilind următoarele:

În anul 2004, inculpata D.E. și inculpatul G.M. s-au înțeles să coopereze

pentru a duce la îndeplinire hotărârea luată în comun de a asigura recrutarea

din România a persoanelor care doresc să lucreze în Italia, fără încheierea, în

România, a unor contracte care să conțină oferte ferme de locuri de muncă și a

unor contracte individuale de muncă încheiate cu angajatorii din Italia,

încălcând în acest mod dispozițiile imperative cuprinse în legislația română,

respectiv în Legea nr. 156/2000 privind protecția cetățenilor români care

lucrează în străinătate și a dispozițiilor legislației italiene aplicabilă în

domeniul imigrării.

Altfel spus, inculpații au organizat activitatea de recrutare de muncitori

români pentru a lucra „la negru” în Italia.

Inculpații D.E. și G.M. au convenit ca racolarea muncitorilor români să se

facă din România, de D.E. În înțelegere cu inculpatul G.M., inculpata D.E. le

prezenta solicitanților condițiile de muncă din Italia, le promitea că

angajatorul italian le va asigura un salariu lunar de 500 de euro - cu

posibilități ulterioare de majorare - masă și cazare, precum și un program

normal de lucru, cu o zi liberă săptămânal.

Inculpata D.E. a solicitat și încasat

de la fiecare persoană pe care o trimitea la muncă în Italia un comision

cuprins între 50 și 100 de euro.

Transportul în Italia, la Roma, era

organizat de inculpata D.E. în cooperare cu inculpatul G.M., inculpata D.E.

ocupându-se de îndrumarea părților vătămate să procure bilete de transport, să

plătească asigurarea de sănătate, iar în Italia, la Roma, părțile vătămate erau

așteptate de inculpatul G.M. Persoanele pentru care angajarea urma să se facă

ulterior erau transportate de inculpat din Roma în localitatea S., unde acesta

deținea un apartament special amenajat pentru găzduirea mai multor persoane.

După ce inculpatul le găsea locuri de muncă, părțile vătămate, singure sau însoțite

de acesta, se prezentau la angajator.

Instanța de fond a mai reținut că toate

părțile vătămate audiate au relatat că a existat o discrepanță evidentă între

condițiile privind salariul, felul muncii, programul de lucru, asigurarea

cazării și a mesei descrise de inculpata D.E. și cele oferite de angajatorii

italieni.

Văzând condițiile în care urmau să

lucreze, majoritatea bărbaților repartizați să lucreze la diferite circuri și

cele mai multe femei ce urmau sa fie angajate ca îngrijitoare au refuzat aceste

locuri de muncă sau au lucrat o perioadă scurtă de timp după care, luând

legătura cu rudele din țară sau cu alți concetățeni aflați în Italia, au făcut

rost de bani și s-au întors în țară.

În schimb, persoanele care nu au avut

bani să se întoarcă în țară sau au dorit cu orice preț să lucreze în Italia au

acceptat locurile de munca oferite de inculpatul G.M. și au lucrat perioade de

timp cuprinse între o lună si 3 luni.

Pentru activitatea desfășurată în

Italia, constând în căutarea de locuri de muncă și plasarea la diferiți

angajatori, inculpatul G.M. a pretins de la fiecare parte vătămată un comision

de 350 de euro, pe care fiecare parte vătămată s-a angajat să-l plătească din

salariu, după prima lună de muncă.

Prin acțiuni organizate, inculpații

D.E. și G.M. au trimis la muncă în Italia, fără contracte de muncă, în perioada

cuprinsă între luna noiembrie 2004 și începutul lunii septembrie 2005, un număr

de 38 de persoane.

În România, independent de inculpata

D.E., a exercitat acte de racolare și de trimitere la munca în Italia și

inculpatul I.I., colaborând cu inculpatul G.M., de la care primea instrucțiuni

cu privire la numărul de persoane și meseriile cerute în Italia. La fel ca și

inculpata D.E., inculpatul I.I. le-a promis femeilor că vor lucra ca menajere

cu un salariu de 500 de euro pe lună, având masa și cazarea asigurată, iar

bărbaților că vor fi angajați ca șoferi la circuri sau parcuri de distracție,

cu suma de 500 de euro pe lună, program normal de muncă, masa și cazarea

gratuite fiind suportate de angajatori.

Pentru serviciile asigurate, inculpatul

I.I. a perceput pentru el un comision cuprins între 50 și 100 de euro și a

convenit cu părțile vătămate să plătească inculpatului G.M. un comision de 350

de euro.

În luna septembrie 2004, inculpatul

I.I. a racolat și trimis la muncă în Italia pe părțile vătămate C.I., A.N.,

I.R., D.Ș., C.I., G.V., E.I. și F.O. și în luna aprilie 2005 pe părțile

vătămate U.M. și T.M.

Tribunalul a concluzionat că, din

declarațiile părților vătămate audiate în faza de urmărire penală coroborate cu

declarațiile inculpaților, cu depozițiile martorilor și cu conținutul

înregistrărilor audio și convorbirilor dintre D.E. și I.I. și investigatorii sub

acoperire „V” și „O.”, rezultă că părțile vătămate au fost induse în eroare cu

privire la salarizarea și condițiile de muncă din Italia și că inculpații au

urmărit, în schimbul încasării unor comisioane, trimiterea acestora la munca în

Italia unde au fost obligate să lucreze „la negru”, în condiții inferioare

celor promise în România, în scopul exploatării lor.

În fapt, în România, inculpații D.E. și

I.I. nu au fost autorizați conform Legii nr. 156/2000 să îndeplinească

atribuții de agenți de ocupare a forței de muncă pentru a desfășura activități

de mediere a angajării cetățenilor români în străinătate, iar în Italia

inculpatul G.M. nu s-a conformat Decretului Lege nr. 286/1998 privind

imigrarea, în sensul că nu era autorizat să efectueze activități privind

obținerea vizei de intrare în Italia a cetățenilor romani pentru motive de

muncă, obținerea permiselor de ședere pe motiv de muncă de la autoritățile

italiene și nici nu era împuternicit să medieze cu angajatori italieni

încheierea contractelor de muncă.

Instanța de fond a mai stabilit că din

probele dosarului rezultă că inculpatul G.M. s-a ocupat cu recrutarea și

angajarea părților vătămate pentru a lucra la angajatori italieni, fără

încheierea unor contracte de muncă, iar activitatea de inducere în eroare a

părților vătămate în scopul exploatării acestora este relevată de faptul că, în

Italia, inculpatul urma să facă angajări în locuri de muncă dificile, pentru

care nu existau oferte de la muncitorii care doreau să se angajeze cu contracte

de munca încheiate cu respectarea legii.

Persoanele vătămate au luat cunoștință

de condițiile grele de muncă oferite în Italia, numai în momentul în care

inculpatul i-a trimis la angajatori.

Acestea sunt considerentele, bazate pe

probele dosarului, care au format primei instanțe convingerea că recrutarea și

trimiterea în Italia a părților vătămate s-a făcut prin înșelăciune, în scopul

exploatării lor.

În drept, faptele inculpaților G.M. și

D.E. și, respectiv, ale inculpaților G.M. și I.I., de a recruta, transporta, caza

și determina părțile vătămate să se angajeze în Italia, în condițiile ilegale

și inferioare celor promise în România, prin înșelăciune, în scopul exploatării

acestora, au fost considerate de tribunal ca întrunind elementele constitutive

ale infracțiunilor continuate de trafic de persoane prevăzute în art. 12 alin.

(1) și alin. (2) lit. a) cu referire la art. 2 pct. 2 lit. a) din Legea nr.

678/2001 și art. 41 alin. (2) C.

pen

.

Din modul în care au acționat

inculpații, relevat de probele administrate în cauză, instanța de fond a

reținut că infracțiunea de trafic de persoane s-a realizat în modalitățile

normative indicate în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, constând în

recrutarea, transportarea, cazarea și primirea persoanelor vătămate în Italia, toate

aceste activități fiind executate în scopul exploatării acestor persoane.

Termenul de exploatare a unei persoane

este definit în art. 2 din Legea nr. 678/2001, iar inculpații, prin activitatea

de recrutare, transportare, cazare și primire a persoanelor vătămate, realizată

prin acte de inducere în eroare a acestora, au urmărit exploatarea acestor

persoane, în sensul ca le-au trimis la munca în Italia pentru executarea unor

munci cu încălcarea normelor legale privind salarizarea, condițiile de muncă

referitoare la durata programului de muncă, la activitățile efectiv executate,

la cazarea și asigurarea hranei etc.

Curtea de Apel Ploiești,

Secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie,

prin decizia nr. 144 din 4 octombrie 2007, a admis apelurile declarate de

inculpați și a desființat în parte, pe latură penală, sentința penală nr. 223

din 29 decembrie 2006, în sensul că a înlăturat pedeapsa accesorie a

interzicerii dreptului de a alege prevăzut în art. 64 alin. (1) lit. a) teza I

C.

pen

.

Recursurile declarate, între alții, de inculpați,

prin care au cerut să fie achitați, considerându-se nevinovați cu privire la

faptele pentru care au fost trimiși în judecată, sunt nefondate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

hotărârea atacată, în raport cu criticile aduse, precum și din oficiu, în baza

probatoriului administrat, reține că acesta a fost corect și complet evaluat,

iar încadrarea juridică este cea legală și corespunzătoare activității

întreprinsă de fiecare inculpat, pentru întreaga perioadă infracțională.

Astfel, se constată că nu există

niciun

dubiu asupra vinovăției penale a inculpaților cu

privire la comiterea infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată,

atâta vreme cât prin încălcarea dispozițiilor legale, pe timpul aflării în

România, inculpatul G.M. împreună cu inculpata D.E. au recrutat, în intervalul

de timp noiembrie 2004 - septembrie 2005, un număr de 38 de cetățeni români, pe

care i-au trimis și, respectiv, primit în Italia, în scopul exploatării lor,

prin obligarea la prestare de munci și servicii cu încălcarea normelor legale

de muncă, salarizare, sănătate și securitate și prin inducere în eroare asupra

tuturor acestor condiții.

Pentru realizarea acestui scop, aceiași inculpați

au încheiat și contracte fictive „de împrumut” cu părțile vătămate, pentru ca

astfel să obțină foloase materiale nelegale.

Față de inculpatul I.I. se reține că, prin

aceleași mijloace de înșelare, ca și cei doi inculpați sus-menționați, a

recrutat un alt număr de 10 persoane în intervalul cuprins între lunile mai

2004 - iunie 2005, pe care, de asemenea, le-a trimis la muncă în Italia, cu

aceleași scopuri materiale nelegale și prin încălcarea normelor de asigurare a

condițiilor de muncă, salarizare, sănătate și securitate, după cum o prevăd

dispozițiile art. 2 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu modificările

aduse prin O. U. G. nr. 79/2005.

Acestea fiind faptele săvârșite de inculpați și

cum în România atât recurenta D.E., cât și recurentul I.I. nu

au fost

autorizați

, potrivit Legii nr. 156/2000,

să îndeplinească atribuții de agenți de recrutare a forței de muncă și nici

pentru a desfășura activități de mediere a angajării cetățenilor români în

străinătate, pe de o parte, iar pe de altă parte în Italia, inculpatul G.M.

nu

a respectat Decretul Lege nr. 286/1998 privind imigrarea, și anume nu era

autorizat să efectueze activități privind obținerea vizei de intrare în Italia

a cetățenilor români pentru muncă, obținerea permiselor de ședere în acest scop

de la autoritățile italiene și nici nu era împuternicit să medieze cu

angajatorii italieni încheierea contractelor de muncă respective,

întreaga lor activitate îndeplinește

elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care au fost condamnați

fiecare și, în detaliu, analizate de primele două instanțe.

În consecință, recursurile declarate de inculpați

au

fost respinse, ca nefondate.