ÎCCJ, decizie (scj.ro #81636)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81636) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Compoziție muzicală cu origine

folclorică.  Prelucrarea elementelor preexistente ale melodiei și

textului. Imposibilitatea invocării unui drept de autor de către interpret.

Cuprins pe

materii :

Drept civil. Dreptul proprietății

intelectuale. Drepturi de autor.

Index

alfabetic :

drept de autor

-

patrimoniu cultural

-

operă originală

Legea

26/2008, art. 1, art. 4, art. 6

Legea nr. 8/1996, art. 7

Convenția pentru

salvgardarea

patrimoniului cultural imaterial de la Paris

din 17

octombrie 2003, ratificată de

România prin Legea nr. 410/2005

În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 8/1996,

paternitatea operelor susceptibile de

protecție trebuie să poată fi stabilită cu

certitudine, or, în cazul folclorului nu este posibilă o asemenea identificare,

deoarece conține creații impersonale, aparținând unei colectivități mai

restrânse ori mai extinse, transmise și prelucrate prin „șlefuire" din

generație în generație.

Dacă nu se poate

vorbi despre o protecție a elementelor de

expresie culturală

tradițională prin intermediul dreptului de autor, trebuie recunoscută o formă

de protecție sui generis a acestora prin includerea lor în patrimoniul cultural

imaterial.

„Expresiile culturale tradiționale"

sunt definite

în cuprinsul Legii nr. 26/2008 privind

protejarea patrimoniului cultural imaterial ca

reprezentând forme de manifestare ale

creativității

umane cu exprimare materială, orală, muzicală etc., în care se încadrează, fără

îndoială, folclorul, iar asupra acestora p

roprietatea

se exercită în mod colectiv și este inalienabilă,

legiuitorul prevăzând

expres imposibilitatea aproprierii individuale a

acestor elemente prin intermediul dreptului de autor, atât de către

indivizii

ce aparțin comunității în cadrul căreia au fost create, cât și

de către terți.

Regimul juridic al acestor

creații colective nu exclude, în

principiu,

crearea de opere, în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de

la un element de expresie culturală tradițională,

cu condiția originalității,

așadar, a îndepărtării suficiente de la

sursa originară pentru a fi

identificabilă

amprenta personalității creatoare a autorului.

Astfel, nu poate fi invocat un drept de autor asupra unei

compoziții muzicale a cărei melodie are origine folclorică și ale

cărei versuri

reprezintă o prelucrare

simplificată a unui imn vânătoresc

de origine folclorică, neavând elemente

de originalitate și care deci nu reprezintă o operă originală, în sensul

art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996.

Secția

I civilă, decizie nr. 597 din 8 februarie 2013

Prin sentința civilă nr. 948 din

11.11.2010 pronunțată de Tribunalul Cluj

, a fost

respinsă

ca neîntemeiată cererea formulată de

reclamantul S.M., în

contradictoriu cu pârâții I.T., I.C.V. și

S.C. S.

A. S.R.L.

În motivarea sentinței, s-a reținut, în

fapt, că reclamantul a probat că

și-a

înregistrat, la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România,

Asociația

pentru Drepturi de Autor, opera muzicală ”

Când eram tânăr

fecior”,

în calitate de compozitor și textier, declarând că anul creației este

2002; totodată, reclamantul este înscris cu

același titlu în Registrul Național

al Fonogramelor.

De cealaltă parte, pârâtul I.T. este

înscris în Registrul Național

al Fonogramelor cu titlul ”

Pușca și

cureaua lată”.

Cu privire la aceste înregistrări,

instanța a constatat că nu constituie

mijloace de probă pentru

dovedirea dreptului de autor al părților asupra

celor două titluri, deoarece, potrivit art. 4 din O.G. nr. 25/2006,

înregistrarea

sau înscrierea nu este constitutivă de drepturi de autor

ori de drepturi conexe.

S-a mai reținut că, din adresa din 03.05.2010 a Academiei

Române, Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu", rezultă

că piesele ”

Când eram tânăr fecior”

și

”

Pușca și cureaua lată”

aparțin muzicii

populare de consum și sunt variante personalizate, având în prezent o

largă

răspândire teritorială și mai multe variante.

În adresa din 25.10.2010, aceeași instituție a arătat că piesa

în

litigiu, în cele două variante, la

origine, pare a fi fost un jurnal oral intitulat

Pașca cu cureaua lată,

bazat pe o legendă locală.

Este istoria unui vânător

căruia

regele Carol al II-lea i-a dăruit o pușcă de vânătoare cu lunetă, în

anul 1938, pentru că Pașca își dovedise

măiestria ca țintaș. Informația a fost

obținută de la domnul V.U., în

vârsta de 80 de ani, care își amintește că a auzit cântecul mai întâi în august

1946, la nunta unchiului său și apoi la mai multe petreceri în zona Vișeu,

Moisei, Sighetu

Marmației.

De asemenea, cercetătorul dr. Z.D.,

etnomuzicolog și

etnocoreolog la Arhiva de Folclor a

Academiei Române din Cluj-Napoca, a

menționat că

Pușca și

cureaua lată

este un cântec vocal de joc, pe o

melodie a dansului

ROMÂNEȘTE RAR

de pe Valea Almașului (Bazinul

Feleac-Meseș)

și face parte din tipul de dans

ÎNVÂRTITĂ RARĂ

în ritm

aksak, măsura 10/16. Textul original se cânta prin

anii 1950 ca un „imn al

vânătorilor".

Concluziile institutului sunt în sensul că este vorba despre un produs cultural

care manifestă toate caracteristicile folclorului.

Raportat la probatoriul administrat în

cauză, instanța a considerat că

melodia

Când eram tânăr

fecior

nu intră în categoria operelor care pot să

constituie obiect al dreptului de autor, în sensul art. 7 lit. c) din

Legea nr.

8/1996 (care prevede și „compozițiile muzicale cu sau fără

text"), întrucât nu constituie o operă originală de creație intelectuală.

Lucrarea este doar o variantă

personalizată de către reclamant a unui

cântec care aparține

folclorului, despre care există probe în sensul că se

cânta în anii 1940-1950 la diferite petreceri, ca un imn al

vânătorilor. În

aceeași categorie intră și melodia pârâților ”

Pușca

și cureaua lată”,

fiind o altă variantă a aceluiași produs cultural

folcloric.

În consecință, reclamantul nu este

îndreptățit să solicite încălcarea dreptului de autor asupra melodiei

menționate, fiind titular doar al unor drepturi conexe dreptului de autor, în

calitate de artist interpret al propriei variante a unui cântec care aparține

folclorului, fiind incidente dispozițiile

art. 94, 95, 96 și 98 din Legea

nr. 8/1996.

De fapt, atât reclamantul, cât și pârâții,

sunt titularii unui drept conex

dreptului de autor, drept care

se întinde doar asupra propriilor variante personalizate ale unui cântec care

aparține folclorului. De asemenea, instanța a constatat că niciunul dintre

elementele cu caracter moral sau patrimonial ale acestui drept conex al

reclamantului, instituite prin dispozițiile legale menționate mai sus, nu a

fost încălcat de către pârâți,

aceștia

exercitându-și dreptul conex doar asupra propriei interpretări.

Prin decizia nr. 36 din 20.03.2012, Curtea

de Apel Cluj, Secția I civilă,

a

respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate, care

a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale

prevăzute de art. 998 și 999 C.civ., în absența unui drept de autor al

reclamantului care să fi fost încălcat.

În acest scop, s-a revenit cu adresă la Arhiva de folclor din

cadrul Filialei Academiei Române, solicitându-se indicarea surselor din care

rezultă originea folclorică a melodiilor în litigiu.

Această instituție și-a menținut opinia exprimată în fața primei

instanțe.

Pentru a se verifica sursa și

originalitatea liniei melodice, s-a solicitat

Academie

de Muzică „Gheorghe Dima" o listă cu numele unor specialiști,

în

sensul art. 201 alin. (3) C.proc.civ., fiind vorba de un domeniu de

specialitate, în care nu există experți autorizați.

A fost audiat în camera de consiliu dl. profesor universitar dr.

I.

B., care este și culegător de folclor și

interpret popular, părțile prezente

având

posibilitatea de a pune întrebări, răspunsurile sale fiind consemnate

în încheierea ședinței din camera de consiliu din

15 martie 2012, acesta

depunând anterior și un răspuns scris.

Analizând părerea exprimată de specialist, curtea a ajuns la o

concluzie identică cu prima instanță, în sensul că cele două melodii,

respectiv cea interpretată de reclamant, ca și cea

interpretată de pârâți, au o

origine

folclorică, care poate fi dedusă din cadență, turnurile melodiei și

ritmul

aksak, specific anumitor zone ale Transilvaniei, întâlnit în numeroase cântece

de joc. Fiind o operă ce are o sursă folclorică, aceasta

nu se bucură de protecția oferită de art. 7 lit.

c) din Legea nr. 8/1996 privind

dreptul de autor și drepturile conexe.

Prima instanță, analizând existența vreunui drept din cele

rezultând

din dispozițiile Legii nr. 8/1996,

a verificat și incidența dispozițiilor art. 94,

95, 96 și 98, în sensul

că a stabilit că fiecare interpretare se bucură de

elemente de originalitate ce o disting de cealaltă, conferind

interpretului ei

drepturi de autor conexe, fără a se putea vorbi de

încălcarea de către vreunul dintre artiștii interpreți a drepturilor celuilalt.

Audierea specialistului de către instanța de apel a confirmat

acest

punct de vedere, în sensul că

rândurile melodice (ce corespund unui vers) sunt diferite, în cazul strofelor,

primele două total diferite și ultimele două

prezentând asemănări, în

timp ce refrenul diferă, orchestrația muzicală fiind, la rândul ei, diferită,

cele două melodii fiind variante diferite ale

aceluiași

tip melodic, o variantă melodică presupunând și elemente de

asemănare sau chiar identitate cu alta, fără ca

acestea (în mod necesar) să-i

răpească originalitatea.

În ceea ce privește versurile, audiat fiind același specialist,

care este

și culegător de folclor, acesta a

arătat că nu sunt de natură folclorică.

Din compararea acestora, rezultă o serie de

asemănări, refrenul fiind

identic, însă

confruntându-le cu cele ale imnului vânătoresc de origine

folclorică,

s-a constatat că prelucrarea pornește de la ideile textului

folcloric, textul fiind unul simplificat față de

cel ce se cânta în anul 1950, neprezentând elemente de originalitate care să-i

asigure protecția oferită de

art. 94

și urm. din Legea nr. 8/1996, indiferent cine ar fi fost cel care a creat

textul

modificat.

Întrucât nu există un drept de autor în

sensul art. 7 lit. c) din Legea nr.

8/1996,

care să fi fost încălcat, opera nefiind una originală, ci preluată din folclor,

ambele părți având drepturi conexe rezultând din originalitatea

interpretării

și bucurându-se de protecția art. 94 și urm. din lege, s-a conchis în sensul că

fapta pârâților nu are caracter ilicit, nesubzistând,

astfel, prima condiție a răspunderii civile delictuale, ceea ce face de

prisos analiza celorlalte, inclusiv a prejudiciului pentru a cărui evaluare s-a

dispus

expertiza contabilă.

Împotriva deciziei menționate, a declarat

recurs

reclamantul S.M., criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ. și susținând

următoarele:

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art.

1, 3, 4,

7 din Legea nr. 8/1996, prin

aprecierea că opera muzicală ”

Când eram tânăr

fecior”

nu

ar fi o creație intelectuală, în condițiile în care piesa muzicală -

text și melodie - este o operă originală

realizată de către reclamant, asupra

căreia

acesta are un drept de autor, opozabil

erga omnes.

Recunoașterea și protecția dreptului de autor asupra acestei

opere

muzicale - respectiv atributele de

ordin moral și patrimonial - decurg din

simplul fapt al realizării ei,

precum și al împrejurării că sub numele

reclamantului

a fost adusă la cunoștință publică pentru prima dată, la 2

februarie

2005, când a fost difuzată pe postul E. Tv, cu reluarea de

către același post la data de 3.02.2005,

respectiv prin mai multe reluări

ulterioare

și de alte posturi TV, precum și prin difuzarea directă la postul de

Radio

T. în luna mai 2006.

Realizarea textului acestui cântec este dovedită cu caietul

privind

astfel compoziții efectuate de

reclamant, în care se pot observa activitățile creative care au durat în timp

și în urma cărora acesta a finalizat textul

cântecului, iar apoi după o adaptare muzicală proprie l-a adus la

cunoștință

publică în anul 2005.

În cadrul probatoriului administrat, în dosar nu s-a depus vreun

înscris cu un text având un conținut

asemănător, ori vreun suport magnetic

cu o compoziție muzicală apropiată,

pentru a se putea insinua că reclamantul s-ar fi inspirat din el ori că ar fi

recurs la plagierea textului compus de către o altă persoană.

Motivând că opera muzicală - text și melodie -, compusă de

reclamant, ar fi de origine folclorică, instanța

de apel concluzionează că aceasta nu s-ar bucura de protecția legii dreptului

de autor, respectiv de

dispozițiile art.7 lit. c) din Legea nr.8/1996.

Această motivare nu este susținută de o

prevedere legală expresă, dimpotrivă, art. 7 din lege nu distinge, în ceea ce

privește calificarea drept operă protejată, între diferitele opere muzicale cu

sau fără text, arătând că

acestea reprezintă obiect al dreptului de

autor, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și

independent de valoarea și destinația lor.

Recurentul a mai susținut că opera

muzicală ”

Când eram tânăr fecior”

nu este o piesă folclorică, ci un

cântec de muzică populară, compus de

reclamant în baza ideilor și a

inspirației proprii, aspect menționat în

răspunsul

scris comunicat instanței de către Prof. Univ. Dr. I.B.

Cu toate că această probă a fost consemnată în considerentele

deciziei, în mod greșit instanța de apel a ajuns

la concluzia că atât melodia

interpretată de reclamant, ca și cea

interpretată de pârâți au o origine

folclorică

și nu se bucură de protecția legii drepturilor de autor.

În ceea ce privește adresa Academiei

Române, care cuprinde în fapt

opinia etnomuzicologului D.Z. de la Cluj,

prieten al intimatului I.T., angrenat în susținerea intereselor nelegale ale

acestuia, susținerile din adresă referitoare la anumite date privind un cântec

al

vânătorilor reprezintă simple speculații

ce nu sunt dovedite prin prezentarea

unui

document publicat, în care să fi fost cuprinse astfel de date, mențiuni,

strofe

de cântec, etc.

În ceea ce privește piesa muzicală interpretată de către pârâții

I.T. și I.C.V., aceștia, uzurpând calitatea de autor a

reclamantului asupra cântecului ”

Când eram tânăr fecior”,

au

recurs la

reproducerea fără drept, integrală, a textului și la copierea

parțială a

melodiei, în proporție de 50%,

prezentând publicului opera intelectuală ca

fiind creația lor proprie,

realizând în parte o operă derivată prin transformarea fără drept a celei

preexistente.

Plagierea textului cântecului este evidentă și se poate observa

prin simpla comparare cu textul cântecului difuzat și comercializat de către

pârâții - intimați, iar reproducerea fără drept a melodiei a fost confirmată

chiar de către specialistul consultat – dl.

profesor I.B. - care a

arătat că au fost copiate rândurile melodice III

și IV ale cântecului reclamantului.

Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la plagiatul

realizat de către pârâți și nu a analizat efectiv cum au ajuns I.T. și I.C.V.

să creeze un text de cântec identic cu al reclamantului,

respectiv nu a administrat probe și nu a

demonstrat că textul cântecului

prezentat de către ei ar fi o creație

personală ori o preluare a textului realizat de către o altă persoană.

Nepronunțarea instanței de apel cu privire la plagiatul

pârâților

echivalează cu nesoluționarea

fondului cauzei și atrage casarea hotărârii.

Recurentul a susținut, totodată, că instanța de apel nu a avut

un rol activ, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C.proc.civ., în

condițiile în care, în mod nejustificat și fără o

motivare corespunzătoare, a respins cererea reclamantului, formulată atât în

scris prin apel, cât și verbal în fața instanței prin apărător, ca analiza

comparativă a celor două piese muzicale să fie efectuată de către specialiști

cu poziție echidistantă de la

Universitatea Națională de Muzică din

București.

De asemenea, în condiții similare a respins cererea apărătorului

ales

de a solicita Academiei Române din

București, precum și Arhivei de folclor a Academiei Române din Cluj, să

comunice la dosar o dovadă a susținerilor

referitoare la așa-zisele

culegeri folclorice despre cântecul vânătorilor, cu indicarea numărului

culegerii folclorice invocate și revistei în care a fost publicată.

Cu privire la soluționarea cauzei,

recurentul a precizat că la ultimele

termene de judecată a observat

un interes contrar stabilirii adevărului,

instanța

dispunând din oficiu convocarea Prof. I.B. pentru a fi audiat

în camera

de consiliu, dată la care apărătorului reclamantului nu i s-a permis să intre

odată cu acesta, cu motivația că specialistul trebuie să studieze dosarul.

La această audiere a fost vizibilă pregătirea lui I.B. de a

încerca să-și contrazică chiar și actul redactat în scris, mergând până la

susținerea teoriei absurde că deși în cântecul lui T.I. sunt folosite

note muzicale identice cu cele din cântecul meu

acest lucru ar fi fost posibil

datorită

coincidenței rezultate din apăsarea de foarte multe ori a clapetei

pianului,

când prin încercări infinite s-ar putea obține note muzicale similare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimata - pârâtă S.C. S.A.

S.R.L. a invocat

excepția inadmisibilității recursului, susținând că toate

aspectele

invocate de către recurent vizează netemeinicia deciziei atacate, rezultând din

aprecierea eronată a probelor și greșita respingere a unor

cereri de probe, fiind imposibilă încadrarea

acestor critici în cazurile de

nelegalitate prevăzute de art. 304

C.proc.civ.

Analizând cu prioritate excepția invocată prin întâmpinare,

Înalta

Curte a constatat că, deși acest mijloc de apărare tinde la respingerea ca

inadmisibilă a căii de atac, din argumentarea

excepției rezultă că intimata

pârâtă nu pretinde că reclamantul nu ar

avea deschisă calea recursului,

pentru ca

acesta să fie inadmisibil, ci susține că nu este posibilă încadrarea

criticilor

formulate în vreunul dintre cazurile de recurs reglementate prin art. 304

C.proc.civ.

în conformitate cu dispozițiile art. 302

1

alin.(1)

lit. c) C.proc.

civ., cererea de recurs

trebuie să cuprindă și motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază și dezvoltarea lor, sub

sancțiunea nulității.

Astfel, sancțiunea ce operează în cazul

neindicării unor motive de

nelegalitate, respectiv a unor motive ce nu

pot fi încadrate în cazurile

descrise de

art. 304 C.proc.civ., este aceea a nulității recursului, și

nu a

inadmisibilității acestuia.

Drept urmare, excepția invocată a fost

calificată ca vizând

nulitatea recursului și analizată ca atare.

Această excepție nu este întemeiată, deoarece, din dezvoltarea

motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea unora dintre critici

în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9

C.proc.civ., astfel cum

s-a indicat de către recurentul - reclamant,

reieșind, totodată, că s-a susținut și incidența prevederilor art. 314

C.proc.civ.

Astfel, prin motivele de recurs, s-a

susținut, pe de o parte, că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că

operele muzicale de origine folclorică nu ar beneficia de protecția legii

dreptului de autor, neîncadrându-se în

categoriile de opere enumerate

în art.7 lit. c) din Legea nr.8/1996, totodată,

a apreciat greșit natura operei muzicale create de către reclamant ca

fiind o

piesă folclorică.

S-a susținut, pe de altă parte, că

instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la plagiatul realizat de către

pârâți și nici nu a avut un rol activ,

respingând

anumite solicitări ale reclamantului, susțineri din care se deduce intenția

recurentului de a critica insuficienta lămurire a situației de fapt.

Este adevărat faptul că motivarea

recursului conține și susțineri prin

care se tinde la reaprecierea

probatoriului administrat, iar această finalitate excede unor motive de

nelegalitate susceptibile a fi încadrate în cazurile din art. 304 C.proc.civ.,

însă această împrejurare nu conduce la nulitatea recursului, câtă vreme este

posibilă cercetarea unora dintre motivele de recurs în contextul art. 304.

Drept urmare, excepția nulității a fost respinsă.

Examinând decizia recurată în raport de

criticile formulate și actele

dosarului, Înalta Curte a

constatat următoarele:

După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța

de

apel a apreciat că lucrarea intitulată ”

Când

eram tânăr fecior”,

interpretată de

către reclamant și asupra căreia

acesta pretinde calitatea de autor al

melodiei

și al textului, nu reprezintă o operă originală, în sensul art.7 lit. c)

din Legea nr.8/1996, deoarece este preluată din

folclor, după cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, în cadrul

căruia s-a apelat la sprijinul

unor specialiști.

Astfel, pe de o parte, melodia are o origine folclorică, dedusă

din

cadență, turnurile melodiei și ritmul

specific unui tip de dans românesc din

anumite zone ale Transilvaniei.

Pe de altă parte, versurile, deși nu sunt de

natură

folclorică, reprezintă o prelucrare simplificată a unui imn vânătoresc

de

origine folclorică, prin preluarea ideilor acestuia, neavând, așadar, elemente

de originalitate.

Cât privește această situație de fapt

stabilită de către instanța de apel, s-a reținut că, prin motivele de recurs,

s-a reproșat instanței lipsa de rol activ, prin respingerea unor solicitări ale

recurentului - reclamant de completare a

probatoriului.

Aceste susțineri sunt nefondate,

observându-se că, în faza apelului, instanța a încuviințat solicitarea

reclamantului, formulată prin motivele de apel și reiterată la primul termen de

judecată, de a recurge la opinia unor specialiști în domeniul muzical, care ar

putea aprecia dacă interpretarea

aceleiași melodii de către doi

artiști diferiți prezintă elemente de originalitate care să le distingă.

Instanța s-a adresat, în acest sens, Academiei de Muzică „Gheorghe Dima"

din Cluj Napoca, desemnând ulterior pe unul dintre specialiștii recomandați de

către această instituție,

respectiv Prof.

univ. dr. I.B., care și-a exprimat opinia în scris, apoi

și verbal, la

solicitarea instanței, audiat fiind în condițiile art. 201 alin.(3) C.proc.civ.

Aceste acte de procedură au fost efectuate fără vreo obiecție

din partea reclamantului.

De asemenea, instanța de apel s-a adresat Arhivei de folclor din

cadrul filialei din Cluj Napoca a Academiei

Române, cu solicitarea de a comunica eventuale documente deținute din care să

rezulte dacă melodiile ”

Pușca și cureaua lată”

și ”

Când eram

tânăr fecior”

au sau nu o sursă folclorică. După comunicarea răspunsului

scris al Prof. univ. dr. I.

B., instanța a

considerat că solicitarea relațiilor menționate anterior nu

mai este

necesară și a revenit asupra probei dispuse, fără vreo obiecție din

partea reclamantului, astfel cum rezultă din

conținutul încheierii de ședință

de la termenul din 9.06.2011.

Din cele expuse, a reieșit faptul că

instanța de apel a dat dovadă de rol

activ,

contrar susținerilor recurentului, dând curs solicitărilor formulate de

către reclamant și administrând probele încuviințate ca

fiind pertinente,

concludente și utile cauzei.

Îndoielile exprimate de către recurent cu privire la atitudinea

părtinitoare a specialistului audiat de către

instanță nu au fost înfățișate instanței de apel, iar recurentul nu a folosit

mijloacele procesuale de care

putea

uza pentru înlocuirea acestuia, inclusiv recuzarea sa, în condițiile art.

204

cu referire la art. 201 alin. (4) C.proc.civ.

În acest context, s-a constatat că,

invocând lipsa de rol activ a instanței,

recurentul

se prevalează de propria culpă decurgând din neîndeplinirea obligațiilor

procesuale de natura celor prevăzute de art. 129 alin.(1) C.

proc.civ., referitoare la probarea pretențiilor și a

apărărilor în cursul procesului, motiv pentru care susținerile pe acest aspect

vor fi înlăturate.

În aceste condiții, nu există niciun indiciu pentru o

insuficientă

lămurire a situației de fapt

în privința surselor de inspirație ale lucrării în

legătură cu care reclamantul își arogă calitatea

de autor, care să conducă la

casarea deciziei în temeiul art. 314

C.proc.civ., fiind

înlăturate susținerile

recurentului în sensul că instanța de apel ar fi apreciat

greșit natura lucrării muzicale pretins create de

către acesta ca fiind o piesă

folclorică.

Situația de fapt pe acest aspect nu este

susceptibilă de reevaluare de

către această instanță

de control judiciar, deoarece vizează temeinicia, și nu

legalitatea

deciziei atacate, astfel încât nu este incident vreunul dintre

cazurile de recurs prevăzute de art. 304

C.proc.civ.

În ceea ce privește protecția folclorului,

este dificil de stabilit prin raportare la Legea privind dreptul de autor și

drepturile conexe nr. 8/1996, deoarece, în contextul acestei legi, paternitatea

operelor susceptibile de o

asemenea protecție ar

trebui să poată fi stabilită cu certitudine, în condițiile

legii.

Or, în cazul folclorului, nu este posibilă o asemenea identificare, deoarece

conține creații impersonale, aparținând unei colectivități mai restrânse ori

mai extinse, transmise și prelucrate prin „șlefuire" din generație în

generație.

Nici la nivelul legislației internaționale

privind dreptul de autor nu

există vreo reglementare specială în

materia folclorului, cu toate că s-a încercat adoptarea unei asemenea

reglementări,  recunoscându-se necesitatea unei forme de protecție a

folclorului, considerat drept „o parte importantă a existenței moștenirii

culturale a unei națiuni" (după cum se relevă în preambulul unui document

adoptat în cadrul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale în anul

1982 -

Dispoziții - cadru pentru adoptarea de legi naționale asupra

protecției expresiilor folclorului)

.

În acest context, întrucât folclorul nu

poate rămâne în afara oricărei

protecții, este de cercetat dacă această

finalitate poate fi asigurată prin

intermediul

altor instrumente juridice decât cele vizând dreptul de autor.

România a ratificat, prin Legea nr.

410/2005, Convenția pentru

salvgardarea patrimoniului cultural

imaterial, adoptată la Paris la 17

octombrie

2003, convenție din care reiese fără echivoc faptul că folclorul

face din patrimoniul cultural imaterial, în

condițiile în care acesta din urmă

este definit în convenție ca

semnificând „

practicile, reprezentările,

expresiile,

cunoștințele, abilitățile - împreună cu instrumentele, obiectele,

artefactele

și spațiile culturale asociate acestora -, pe care comunitățile,

grupurile și, în unele cazuri, indivizii le

recunosc ca parte integrantă a

patrimoniului lor cultural

".

În aplicarea Convenției, a fost adoptată

Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, în

cuprinsul căreia sunt definite

și „

expresiile

culturale tradiționale

", reprezentând forme de manifestare ale

creativității

umane cu exprimare materială, orală, muzicală etc., în care se încadrează, fără

îndoială, folclorul.

Printre formele de exprimare ale creațiilor

culturale tradiționale, art. 6

din Legea nr. 26/2008

enumera și creațiile exprimate în forme nonverbale,

respectiv „

cântecul fără acompaniament, melodia

vocală, instrumentală sau

de joc, dansul

".

Legea nr. 26/2008 definește, totodată, în art. 4, principalele

caracteristici ale patrimoniului cultural

imaterial, din care relevante pentru

prezenta cauză sunt: „

caracterul

anonim al originii creației

" (lit. a), „

transmiterea cu precădere

pe cale informală

" (lit. b), „

păstrarea sa în

special în cadrul familiei, grupului și/sau al

comunității

" (lit. c), dar

și „

realizarea, interpretarea ori crearea elementelor patrimoniului cultural

imaterial în interiorul grupului și/sau al comunității, cu

respectarea formelor și tehnicilor tradiționale

" (lit. f).

De asemenea, prin art. 1 alin. (2), se

prevede expres că „

Prezenta lege nu poate fi folosită, în întregime sau în

parte, de nicio persoană fizică ori

juridică pentru a obține

protecția unui element al patrimoniului cultural imaterial prin intermediul

actelor normative care reglementează proprietatea industrială sau dreptul de

autor

."

Aceste caracteristici relevă o formă de

proprietate asupra elementelor

de expresie culturală

tradițională, ce aparține colectivității în cadrul căreia au fost create.

Proprietatea se exercită în mod colectiv și este inalienabilă,

legiuitorul

prevăzând expres imposibilitatea aproprierii individuale a

acestor elemente prin intermediul dreptului de

autor, atât de către indivizii

ce aparțin comunității respective, cât și

de către terți.

Elementele de expresie culturală

tradițională sunt susceptibile doar de

modificare

în timp, în procesul de transmitere din generație în generație, pe cale orală,

prin aportul indivizilor din cadrul comunității, diferitele variante

justificându-și în egală măsură apartenența la

patrimoniul cultural imaterial atât timp cât sunt respectate formele și

tehnicile tradiționale.

Utilizarea lor în cadrul comunității, de

către oricare dintre membrii acesteia, este liberă, ceea ce nu se poate spune

și despre terți, care le pot

utiliza doar cu acordul comunității. Din

moment ce se transmit din

generație în

generație, creațiile colective nu pot cădea vreodată în domeniul

public,

spre deosebire de operele protejate prin intermediul dreptului de

autor, proprietatea asupra lor fiind, deci,

imprescriptibilă.

Așadar, dacă nu se poate vorbi despre o

protecție a elementelor de

expresie culturală tradițională prin

intermediul dreptului de autor, trebuie recunoscută o formă de protecție

sui

generis

a acestora prin includerea lor în patrimoniul cultural imaterial.

Regimul juridic al creațiilor în discuție,

arătat anterior, nu exclude, în

principiu,

crearea de opere, în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de

la un element de expresie culturală tradițională, cu

condiția originalității,

așadar, a îndepărtării suficiente de la sursa originară pentru a

fi

identificabilă amprenta personalității

creatoare a autorului.

În cauză, specialistul consultat de către instanța de apel a

confirmat

faptul că melodia ”

Când eram

tânăr fecior”

(ca, de altfel, și melodia ”

Pușca și

cureaua

lată”,

interpretată de către pârâtul persoană fizică) prezintă

elemente caracteristice unui anumit cântec de joc

specific mai multor zone

din Transilvania.

De asemenea, prin relațiile comunicate la solicitarea primei

instanțe

de către Institutul de Etnografie

și Folclor „Constantin Brăiloiu" din cadrul

Academiei Române, s-a arătat chiar că melodia ”

Pușca

și

cureaua lată”

este un cântec vocal de joc pe o melodie a unui dans de pe

Valea Almașului. S-a menționat originea acestui cântec, invocându-se mărturia

unui „informator" culeasă de cercetători și aflată în arhiva institutului.

Așadar, în privința liniei melodice,

specialiștii consultați în cauză au

confirmat originea folclorică a

ambelor melodii (specialistul audiat în apel a arătat că ambele aparțin

aceluiași tip de melodie).

Cât privește versurile, specialistul

audiat în apel a arătat faptul că

versurile cântecului

interpretat de către reclamant nu sunt „autentic populare, aparținând unui

strat mai nou", împrejurare ce a determinat pe instanța de apel să

constate că nu sunt de natură folclorică, însă au la bază

un imn vânătoresc ce are o asemenea origine, de

care textul invocat de către

reclamant

nu se îndepărtează suficient pentru a constitui o creație originală,

protejabilă

prin intermediul dreptului de autor.

Pentru considerentele deja arătate, situația

de fapt pe acest aspect nu a putut fi reevaluată de către Înalta Curte, însă

este,

oricum, de observat că reclamantul a

infirmat doar preexistenta în folclor a

imnului vânătoresc, caz în care

ar lipsi însăși sursa de inspirație a textului

său, nu și absența originalității textului, în ipoteza preexistentei

creației de

origine folclorică.

Față de considerentele expuse, s-a

constatat că, în mod corect, instanța

de apel a apreciat că

reclamantul nu are un drept de autor nici asupra

melodiei ”

Când eram tânăr fecior”,

dată fiind originea

folclorică a acesteia,

nici asupra textului acestei melodii, care nu are

un caracter original,

condiție esențială

pentru existența unei opere protejate în sensul art. 7 din

Legea nr.

8/1996.

În acest context, în mod corect, instanța

de apel a apreciat că nu poate fi vorba despre o încălcare de către pârâți a

unui drept de autor și că nu mai

este

necesară, în aceste condiții, stabilirea asemănărilor dintre lucrările

muzicale

interpretate de către reclamant, respectiv de către pârâtul I.T., fiind

nefondate susținerile recurentului referitoare la greșita neanalizare a acestui

aspect prin decizia recurată.

Constatând și faptul că, în absența unui

drept de autor în patrimoniul

reclamantului, este lipsită de relevanță

prioritatea comunicării în spațiul public a lucrării muzicale interpretate de

către reclamant, față de cea

interpretată

de către pârât, Înalta Curte, față de toate considerentele arătate,

a respins recursul ca nefondat, în aplicarea art.

312 alin. (1) C.proc.

civ.