ÎCCJ, decizie (scj.ro #82836)

Contract de vânzare-cumpărare. Acțiune în răspundere pentru viciile lucrului vândut. Termenul de prescripție aplicabil Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă Index alfabetic: acțiune în răspundere pentru viciile lucrului vândut - contract de vânzare-cumpărare - vicii ascunse - reducțiunea prețului - termenul de prescripție al dreptului material la acțiune Decretul nr. 167/1958, art. 5, art. 11 În cazul în care într-o acțiune în răspundere pentru viciile lucrului vândut – prin care se solicită reducțiunea prețului plătit, corespunzător reducerii valorii bunului vândut datorită viciilor acestuia - se dovedește că viciile nu au fost ascunse cu viclenie de vânzător, termenul de prescripție al dreptului la acțiune va fi cel special, de 6 luni, prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958, iar nu cel general, de trei ani.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2672 din 18 septembrie 2013 Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 Prin sentința civilă nr. 669 din 14 mai 2010, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților și a respins acțiunea formulată de reclamanții C.G.L. și C.D.G., în contradictoriu cu pârâții S.A. și S.D. și cu chematul în garanție N.S., constatând prescris dreptul la acțiune. A respins și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții S.A. și S.D. împotriva chematului în garanție N.S., ca rămasă fără obiect. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a avut în vedere următoarele: La termenul de judecată din 19 martie 2010, a pus în discuția părților, cu prioritate, conform art. 137 alin.1 C. proc.

civ., excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, excepție pe care tribunalul a constatat-o întemeiată. A constatat că între părți a intervenit un contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 116/21 februarie 2007, de B.N.P. C.D., prin care pârâții S.A. și D., în calitate de vânzători, au vândut reclamanților C.G.L. și C.D.G. apartamentul nr. 5, situat în București, Șos. N. nr. 102 H, etaj 2, sectorul 1, incluzând parcarea P5 în suprafață de 10,70 mp și apartamentul nr. 7 situat la etajul 3 al aceluiași imobil, incluzând parcarea P6 în suprafață de 11,30 mp, pentru prețul de 910.000 euro, din care 550.000 euro pentru apartamentul nr.7 și 360.000 euro pentru apartamentul nr.5.

Prin acțiunea astfel cum a fost precizată la 20 martie 2009, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea sumei de 156.390 euro, reprezentând reducțiunea prețului plătit de aceștia în temeiul contractului menționat, corespunzător reducerii valorii imobilelor datorită viciilor ascunse cu viclenie de către vânzători, constând în faptul că locurile de parcare nu pot fi utilizate potrivit destinației lor, ca urmare a faptului că au o suprafață mult mai mică decât cea indicată în contract și documentația cadastrală, acțiunea având natura unei acțiuni în răspundere pentru viciile lucrului vândut, întemeiată pe dispozițiile art. 1352 și urm. C. civ. În ceea ce privește excepția prescripției răspunderii pentru vicii, în speță, sediul materiei în constituie dispozițiile art. 5 și art. 11 din Decretul nr. 167/1958.

Sub un prim aspect, a apreciat că se pune problema dacă, în speță, este incidentă răspunderea pentru vicii în general sau răspunderea pentru viciile ce afectează construcțiile, pentru a se stabili dacă se face aplicarea art. 5 cu raportare la art. 11 alin. 1 sau la art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958. Tribunalul a avut în vedere că în cauză se aplică art. 5, și nu art. 11 alin.2 din Decretul nr. 167/1958, deoarece viciile invocate nu privesc construcția în sine, ci dimensiunile parcărilor. Sub un al doilea aspect, s-a pus problema dacă, în speță, viciile au fost sau nu ascunse cu viclenie, pentru a se stabili dacă se aplică termenul special de 6 luni (în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie) sau termenul general de 3 ani (în cazul în care viciile au fost ascunse cu viclenie) și tribunalul a apreciat că, în cauză, viciile nu au fost ascunse cu viclenie.

Reclamanții au arătat în susținerea tezei contrare că viclenia vânzătorilor a constat, în esență, în faptul de a nu delimita, respectiv de a nu individualiza, fiecare loc de parcare și în faptul de a ocupa locurile de parcare cu diverse materiale de construcții, aceste acțiuni fiind de natură să îi pună pe reclamanți în imposibilitatea de a constata că dimensiunile acestora nu corespund cu cele din contractul de vânzare-cumpărare și din documentația cadastrală, or, aceste argumente nu pot fi considerate întemeiate – a apreciat tribunalul. Astfel, a avut în vedere că din interogatoriul formulat de pârâți pentru a fi luat reclamanților și din răspunsul dat de pârâți la întrebarea nr. 14 rezultă că cele două locuri de parcare de află în spațiul comun al parcării subterane, dar într-un spațiu delimitat prin trei pereți, în care se află 3 locuri de parcare, cele două ale reclamanților și cel de al treilea al unui terț.

Tribunalul a apreciat, prin urmare, că aceste locuri erau suficient individualizate pentru a se putea observa și stabili care este dimensiunea acestora, mai ales că operațiunile necesare în acest sens erau simple, presupunând doar operațiuni clasice de măsurare. Sub un ultim aspect, tribunalul a apreciat că termenul de prescripție de 6 luni începe să curgă de la data descoperirii viciilor și, în măsura în care se poate stabili data descoperirii viciilor, acesta este momentul de la care se socotește termenul de prescripție, or, din notificarea din 16 noiembrie 2007 rezultă că reclamanții erau hotărâți să delimiteze ei înșiși locurile de parcare aferente apartamentelor nr. 5 și nr. 7, astfel că tribunalul a apreciat că acest moment poate fi socotit cu certitudine drept momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

În consecință, tribunalul a admis excepția prescripției, constatând că la data formulării acțiunii – 14 iulie 2008 – era împlinit termenul de prescripție de 6 luni, calculat de la data cunoașterii cu certitudine a viciilor – 16 noiembrie 2007, motiv pentru care a respins acțiunea principală, constatând prescris dreptul reclamanților la acțiune și, pe cale de consecință, a respins și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. Prin decizia civilă nr. 769 A din 6 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, s- a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței mai sus menționate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește susținerea referitoare la calificarea celor două parcări drept construcție, curtea de apel a considerat că această critică nu este fondată, deoarece cele două parcări sunt situate la subsolul clădirii, împreună cu toate celelalte spații de parcare aferente celorlalte apartamente din bloc, aspect pe care de altfel cumpărătorii apelanți l-au cunoscut încă înainte de încheierea actului autentic de vânzare – cumpărare, așa cum înșiși aceștia au precizat, chiar prin motivele de apel, precizând că au vizionat imobilul pe care urmau să-l dobândească și au constatat că garajele sunt situate într-un spațiu deschis și că, deși au verificat existența și locația acestora, nu au putut constata cu ochiul liber că au o suprafață mai mică decât cea specificată în acte.

Apelanții-reclamanți au recunoscut prin răspunsul la întrebarea nr. 14 din interogatoriu (…) că locurile de parcare se află în spațiul comun al parcării subterane a imobilului, în spațiu deschis, așa încât nu se poate susține că, în fapt, cumpărătorii nu puteau constata personal faptul că respectivele garaje ar avea o suprafață mai mică decât cea specificată în acte și de altfel, predarea și respectiv primirea imobilelor cumpărate și a garajelor aferente a avut loc la data de 21 februarie 2007, când s-a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, data intrării în posesia locurilor de parcare fiind o dată certă.

Curtea de apel a mai reținut că, ulterior, la 16 noiembrie 2007, apelanții-reclamanți i-au convocat pe vânzători în scopul identificării locurilor de parcare, astfel că se deduce că cel mai târziu la această dată, când cumpărătorii au invocat o diferență de suprafață cu privire la locurile de parcare cumpărate, aceștia au cunoscut pretinsul viciu, iar de la această dată și până la înregistrarea acțiunii în instanță a trecut un termen mai mare de 6 luni, fiind depășit așadar termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 5 coroborat cu art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Față de considerentele reținute, instanța de apel a constatat că hotărârea pronunțată de tribunal ca instanță de fond este în deplină concordanță cu dispozițiile legale invocate de către apelanți și în conformitate cu întregul ansamblu probator încuviințat, administrat și analizat în cauză.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții C.D.G. și C.G.L., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, în principal, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată; în subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Au solicitat, de asemenea, obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea recursului lor, reclamanții au formulat, în esență, următoarele critici: I. Decizia curții de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), instanța de apel reținând, în mod eronat, aplicarea dispozițiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, texte de lege neincidente în speță, în raport de situația de fapt dedusă judecății. Sub acest aspect, a arătat că: 1. Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 5, reținând, în mod implicit, buna-credință a vânzătorilor coroborate cu dispozițiile art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, considerând locurile de parcare subterane ca nefiind construcții, ceea ce denotă o interpretare eronată a textelor de lege menționate; 2. Mai mult, în situația pur ipotetică în care s-ar accepta incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958 și a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din același decret, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic data de la care a început să curgă termenul de prescripție, considerat incident de către instanța de apel.

Tocmai pentru a elucida cele întâmplate la data de 16 noiembrie 2007, reclamanții au solicitat atât primei instanțe, cât și instanței de apel încuviințarea administrării probei testimoniale – probă respinsă, în mod nelegal, de ambele instanțe; 3. Prin refuzul curții de apel de a administra proba mai sus menționată, instanța a nesocotit în mod flagrant dreptul la un proces echitabil și garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO, lipsind în mod nelegal recurenții-reclamanți de un drept la acțiune. Or, în ipoteza nesocotirii dreptului procedural al reclamanților de a proba reaua-credință a intimaților-pârâți, este probabil logic (dar nelegal) considerentul ambelor instanțe de fond, în sensul că reclamanții nu au răsturnat prezumția de bună-credință a vânzătorilor.

II. Decizia curții de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). În acest sens, au susținut că este evidentă lipsa oricărei motivări a deciziei instanței de apel, atât sub aspectul calificării locurilor de parcare ca nefiind construcții, cât și sub aspectul lipsei vicleniei intimaților-pârâți, or, aceste două aspecte de fapt reținute în mod greșit de către instanța de apel și, în mod incontestabil nemotivate, au condus la susținerea tezei prescriptibilității dreptului material la acțiune al reclamanților; pe aceeași linie de gândire omisivă, instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate de reclamanți în motivarea apelului, după cum nici nu a prezentat vreo motivare pentru înlăturarea lor din considerentele deciziei recurate, încălcând inclusiv dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Recursul nu este fondat. Din examinarea criticilor exprimate de reclamanți în recurs, în raport de actele dosarului, precum și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, s-au constatat următoarele: În ce privește susținerile recurenților-reclamanți, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 5 și art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, – texte de lege care, în raport de situația de fapt dedusă judecății, nu au incidență în cauză –, se constată că nu sunt întemeiate.

1. Se observă, astfel, contrar alegațiilor recurenților-reclamanți, că ambele instanțe au apreciat judicios că în cauză se impune a se stabili dacă ne aflăm în prezența unei răspunderi pentru vicii în general sau a unei răspunderi pentru viciile ce afectează construcțiile și au stabilit corect că urmează a fi puse în aplicare dispozițiile art. 5, și nu cele ale art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pornind de la împrejurarea de netăgăduit că viciile invocate de reclamanți nu privesc construcția în sine, ci dimensiunile parcărilor. Un al doilea aspect avut în vedere, de asemenea, judicios a fost acela de a elucida, dacă, în speță, viciile în discuție au fost sau nu ascunse cu viclenie, pentru ca, existând această certitudine, instanțele să poată stabili dacă se aplică termenul special de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie sau termenul general de 3 ani, în cazul în care viciile au fost ascunse cu viclenie.

S-a reținut corect, în afara oricărui dubiu, că, de vreme ce toate argumentele invocate, cu referire la viclenia vânzătorilor, respectiv faptul de a nu delimita și individualiza fiecare loc de parcare, ocuparea locurilor de parcare cu diverse materiale de construcții și efectuarea unor lucrări de construire ce au micșorat locurile de parcare nu au fost dovedite, fiind respinse ca neîntemeiate, – rezultă că, în speță, viciile invocate nu au fost ascunse cu viclenie. Mai mult decât atât, din probatoriul administrat s-a constatat că locurile de parcare erau suficient de individualizate pentru a permite observarea și stabilirea dimensiunilor acestora, mai ales că operațiunile necesare a fi efectuate în acest sens erau simple, presupunând doar operațiuni clasice de măsurare – așa cum corect a reținut și tribunalul.

2. Recurenții-reclamanți au mai susținut și că, chiar dacă s-ar accepta incidența în cauză a art. 5 din Decretul nr. 167/1958, și nu a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din același decret, tot nu se poate stabili neîndoielnic data de la care a început să curgă termenul de prescripție considerat ca fiind incident de către instanța de apel. Or, conform dispozițiilor art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunilor în răspundere pentru vicii, termenul de prescripție poate avea două momente: unul subiectiv, reprezentat de data descoperirii viciilor și altul obiectiv, constând în împlinirea unui termen de un an de la data predării bunului. Mai este de menționat că dacă data descoperirii viciilor poate fi stabilită, acesta este momentul de la care se calculează termenul de prescripție, și nu momentul obiectiv precizat anterior.

În speță, în mod evident instanțele au avut în vedere corect momentul subiectiv, întrucât s-a putut stabili data descoperirii viciilor, în condițiile în care predarea – primirea imobilelor și a garajelor aferente a avut loc la data de 21 februarie 2007, când s-a procedat la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare și, oricum, la data de 16 noiembrie 2007, reclamanții i-au convocat pe vânzători în scopul identificării locurilor de parcare, invocând o diferență de suprafață privind aceste locuri, – rezultând cu certitudine că la această ultimă dată menționată cunoșteau pretinsele vicii invocate. De la această dată și până la 14 iulie 2008, data promovării acțiunii au trecut mai mult de 6 luni, fiind depășit termenul de prescripție prevăzut de art. 5 coroborat cu art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

3. Critica recurenților-reclamanți referitoare la refuzul nelegal al curții de apel de a administra proba testimonială, pentru a se stabili dacă viciile au fost sau nu ascunse cu viclenie, la data de 16 noiembrie 2007, când reclamanții i-au convocat pe pârâți pentru a se vedea dacă există o pretinsă diferență între locurile de parcare, nu este fondată, întrucât la dosarul cauzei există acte care atestă că reclamanții cunoșteau pretinsele vicii la data mai sus menționată. Drept urmare, fiind cunoscută existența acestor vicii, așa cum rezultă din acte, nu se pune problema de a proba reaua-credință a intimaților-pârâți, cum nu se pune nici problema de a răsturna buna-credință a acestora și în mod corect a fost respinsă proba testimonială ca nefiind concludentă și, de fapt, inadmisibilă și inutilă, sub acest aspect.

Astfel fiind, nu există niciun temei legal și nu se poate susține justificat că instanța a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil și garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO, așa încât s-a constatat că această susținere nu poate fi primită și a fost respinsă ca neîntemeiată. II. În ce privește critica formulată de recurenții-reclamanți, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit căreia decizia curții de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, s-a constatat că nu este întemeiată, întrucât aceasta conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, instanța neavând obligația să examineze și să soluționeze fiecare susținere în parte, ci, având posibilitatea de a le grupa și a le aborda și soluționa printr-un considerent comun care să răspundă apărării pe care aceste susțineri urmăresc să o demonstreze și să o probeze.

În consecință, față de cele mai sus arătate, neexistând niciun motiv de recurs întemeiat, formulat în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., recursul reclamanților C.D.G. și C.G.L. s-a respins ca nefondat.