ÎCCJ, decizie (scj.ro #82836)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82836) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de vânzare-cumpărare. Acțiune în răspundere pentru viciile

lucrului vândut. Termenul de prescripție aplicabil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția

extinctivă

Index alfabetic: acțiune în răspundere pentru viciile

lucrului vândut

-

contract de vânzare-cumpărare

-

vicii ascunse

-

reducțiunea prețului

-

termenul de prescripție al dreptului material la

acțiune

Decretul

nr. 167/1958, art. 5, art. 11

În  cazul în care într-o acțiune în răspundere

pentru viciile lucrului vândut – prin care se solicită reducțiunea

prețului plătit, corespunzător reducerii valorii bunului vândut

datorită viciilor acestuia - se dovedește că viciile nu au fost

ascunse cu viclenie de vânzător, termenul de prescripție al dreptului

la acțiune va fi cel special, de 6 luni, prevăzut de art. 5 din

Decretul nr. 167/1958, iar nu cel general, de trei ani.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2672 din 18

septembrie 2013

Notă

:

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost

abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

Prin

sentința civilă nr. 669 din 14 mai 2010, Tribunalul București,

Secția a V-a civilă,

a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamanților și a respins acțiunea formulată de

reclamanții C.G.L. și C.D.G., în contradictoriu cu pârâții S.A.

și S.D. și cu chematul în garanție N.S., constatând prescris

dreptul la acțiune.

A

respins și cererea de chemare în garanție formulată de

pârâții S.A. și S.D. împotriva chematului în garanție N.S., ca

rămasă fără obiect.

Pentru

a pronunța această sentință, tribunalul a avut în vedere

următoarele:

La

termenul de judecată din 19 martie 2010, a pus în discuția

părților, cu prioritate, conform art. 137 alin.1 C. proc. civ.,

excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamanților, excepție pe care tribunalul a constatat-o

întemeiată.

A

constatat că între părți a intervenit un contract de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 116/21 februarie 2007, de B.N.P.

C.D., prin care pârâții S.A. și D., în calitate de vânzători, au

vândut reclamanților C.G.L. și C.D.G. apartamentul nr. 5, situat în

București, Șos. N. nr. 102 H, etaj 2, sectorul 1, incluzând parcarea

P5 în suprafață de 10,70 mp și apartamentul nr. 7 situat la

etajul 3 al aceluiași imobil, incluzând parcarea P6 în suprafață

de 11,30 mp, pentru prețul de 910.000 euro, din care 550.000 euro pentru

apartamentul nr.7 și 360.000 euro pentru apartamentul nr.5.

Prin

acțiunea astfel cum a fost precizată la 20 martie 2009,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea sumei de

156.390 euro, reprezentând reducțiunea prețului plătit de

aceștia în temeiul contractului menționat, corespunzător

reducerii valorii imobilelor datorită viciilor ascunse cu viclenie de

către vânzători, constând în faptul că locurile de parcare nu

pot fi utilizate potrivit destinației lor, ca urmare a faptului că au

o suprafață mult mai mică decât cea indicată în contract

și documentația cadastrală, acțiunea având natura unei

acțiuni în răspundere pentru viciile lucrului vândut, întemeiată

pe dispozițiile art. 1352 și urm. C. civ.

În ceea

ce privește excepția prescripției răspunderii pentru vicii,

în speță, sediul materiei în constituie dispozițiile art. 5

și art. 11 din Decretul nr. 167/1958.

Sub un

prim aspect, a apreciat că se pune problema dacă, în speță,

este incidentă răspunderea pentru vicii în general sau

răspunderea pentru viciile ce afectează construcțiile, pentru a

se stabili dacă se face aplicarea art. 5 cu raportare la art. 11 alin. 1

sau la art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Tribunalul

a avut în vedere că în cauză se aplică art. 5, și nu art.

11 alin.2 din Decretul nr. 167/1958, deoarece viciile invocate nu privesc

construcția în sine, ci dimensiunile parcărilor.

Sub un

al doilea aspect, s-a pus problema dacă, în speță, viciile au

fost sau nu ascunse cu viclenie, pentru a se stabili dacă se aplică

termenul special de 6 luni (în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu

viclenie) sau termenul general de 3 ani (în cazul în care viciile au fost

ascunse cu viclenie) și tribunalul a apreciat că, în cauză,

viciile nu au fost ascunse cu viclenie.

Reclamanții

au arătat în susținerea tezei contrare că viclenia

vânzătorilor a constat, în esență, în faptul de a nu delimita,

respectiv de a nu individualiza, fiecare loc de parcare și în faptul de a

ocupa locurile de parcare cu diverse materiale de construcții, aceste

acțiuni fiind de natură să îi pună pe reclamanți în

imposibilitatea de a constata că dimensiunile acestora nu corespund cu

cele din contractul de vânzare-cumpărare și din documentația

cadastrală, or, aceste argumente nu pot fi considerate întemeiate – a

apreciat tribunalul.

Astfel,

a avut în vedere că din interogatoriul formulat de pârâți pentru a fi

luat reclamanților și din răspunsul dat de pârâți la

întrebarea nr. 14 rezultă că cele două locuri de parcare de

află în spațiul comun al parcării subterane, dar într-un

spațiu delimitat prin trei pereți, în care se află 3 locuri de

parcare, cele două ale reclamanților și cel de al treilea al

unui terț.

Tribunalul

a apreciat, prin urmare, că aceste locuri erau suficient individualizate

pentru a se putea observa și stabili care este dimensiunea acestora, mai

ales că operațiunile necesare în acest sens erau simple, presupunând

doar operațiuni clasice de măsurare.

Sub un

ultim aspect, tribunalul a apreciat că termenul de prescripție de 6

luni începe să curgă de la data descoperirii viciilor și, în

măsura în care se poate stabili data descoperirii viciilor, acesta este

momentul de la care se socotește termenul de prescripție, or, din

notificarea din 16 noiembrie 2007 rezultă că reclamanții erau

hotărâți să delimiteze ei înșiși locurile de parcare

aferente apartamentelor nr. 5 și nr. 7, astfel că tribunalul a

apreciat că acest moment poate fi socotit cu certitudine drept momentul de

la care începe să curgă termenul de prescripție.

În

consecință, tribunalul a admis excepția prescripției,

constatând că la data formulării acțiunii – 14 iulie 2008 – era

împlinit termenul de prescripție de 6 luni, calculat de la data

cunoașterii cu certitudine a viciilor – 16 noiembrie 2007, motiv pentru

care a respins acțiunea principală, constatând prescris dreptul

reclamanților la acțiune și, pe cale de consecință, a

respins și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără

obiect.

Prin

decizia civilă nr. 769 A din 6 octombrie 2011, pronunțată de

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă,

s-

a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți

împotriva sentinței mai sus menționate.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea

ce privește susținerea referitoare la calificarea celor două

parcări drept construcție, curtea de apel a considerat că

această critică nu este fondată, deoarece cele două

parcări sunt situate la subsolul clădirii, împreună cu toate

celelalte spații de parcare aferente celorlalte apartamente din bloc,

aspect pe care de altfel cumpărătorii apelanți l-au cunoscut

încă înainte de încheierea actului autentic de vânzare – cumpărare,

așa cum înșiși aceștia au precizat, chiar prin motivele de

apel, precizând că au vizionat imobilul pe care urmau să-l

dobândească și au constatat că garajele sunt situate într-un

spațiu deschis și că, deși au verificat existența

și locația acestora, nu au putut constata cu ochiul liber că au

o suprafață mai mică decât cea specificată în acte.

Apelanții-reclamanți

au recunoscut prin răspunsul la întrebarea nr. 14 din interogatoriu (…)

că locurile de parcare se află în spațiul comun al parcării

subterane a imobilului, în spațiu deschis, așa încât nu se poate susține

că, în fapt, cumpărătorii nu puteau constata personal faptul

că respectivele garaje ar avea o suprafață mai mică decât

cea specificată în acte și de altfel, predarea și respectiv

primirea imobilelor cumpărate și a garajelor aferente a avut loc la data

de 21 februarie 2007, când s-a autentificat contractul de

vânzare-cumpărare, data intrării în posesia locurilor de parcare

fiind o dată certă.

Curtea

de apel a mai reținut că, ulterior, la 16 noiembrie 2007,

apelanții-reclamanți i-au convocat pe vânzători în scopul

identificării locurilor de parcare, astfel că se deduce că cel

mai târziu la această dată, când cumpărătorii au invocat o

diferență de suprafață cu privire la locurile de parcare

cumpărate, aceștia au cunoscut pretinsul viciu, iar de la

această dată și până la înregistrarea acțiunii în instanță

a trecut un termen mai mare de 6 luni, fiind depășit așadar

termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 5 coroborat

cu art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Față

de considerentele reținute, instanța de apel a constatat că

hotărârea pronunțată de tribunal ca instanță de fond

este în deplină concordanță cu dispozițiile legale invocate

de către apelanți și în conformitate cu întregul ansamblu

probator încuviințat, administrat și analizat în

cauză.

Împotriva

deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții C.D.G. și

C.G.L., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.

proc. civ.

și solicitând, în principal, admiterea recursului și

modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și

schimbării în tot a sentinței pronunțate de instanța de

fond și, în consecință, admiterea cererii de chemare în

judecată; în subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea

deciziei curții de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe. Au solicitat, de asemenea, obligarea

intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În

susținerea recursului lor, reclamanții au formulat, în

esență, următoarele critici:

I.

Decizia curții de apel este pronunțată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

instanța de apel reținând, în mod eronat, aplicarea

dispozițiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958 și a

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, texte de lege

neincidente în speță, în raport de situația de fapt dedusă

judecății.

Sub

acest aspect, a arătat că:

1.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 5,

reținând, în mod implicit, buna-credință a vânzătorilor

coroborate cu dispozițiile art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

considerând locurile de parcare subterane ca nefiind construcții, ceea ce

denotă o interpretare eronată a textelor de lege menționate;

mult, în situația pur ipotetică în care s-ar accepta incidența

în cauză a dispozițiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958 și a

dispozițiilor art. 11 alin. (1) din același decret, din probatoriul

administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic data de la care a

început să curgă termenul de prescripție, considerat incident de

către instanța de apel. Tocmai pentru a elucida cele întâmplate la

data de 16 noiembrie 2007, reclamanții au solicitat atât primei

instanțe, cât și instanței de apel încuviințarea

administrării probei testimoniale – probă respinsă, în mod

nelegal, de ambele instanțe;

refuzul curții de apel de a administra proba mai sus menționată,

instanța a nesocotit în mod flagrant dreptul la un proces echitabil

și garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO, lipsind în mod nelegal

recurenții-reclamanți de un drept la acțiune. Or, în ipoteza nesocotirii

dreptului procedural al reclamanților de a proba reaua-credință

a intimaților-pârâți, este probabil logic (dar nelegal) considerentul

ambelor instanțe de fond, în sensul că reclamanții nu au

răsturnat prezumția de bună-credință a

vânzătorilor.

II.

Decizia curții de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art.

304 pct. 7 C. proc. civ.).

În

acest sens, au susținut că este evidentă lipsa oricărei

motivări a deciziei instanței de apel, atât sub aspectul

calificării locurilor de parcare ca nefiind construcții, cât și

sub aspectul lipsei vicleniei intimaților-pârâți, or, aceste

două aspecte de fapt reținute în mod greșit de către

instanța de apel și, în mod incontestabil nemotivate, au condus la

susținerea tezei prescriptibilității dreptului material la

acțiune al reclamanților; pe aceeași linie de gândire

omisivă, instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate de

reclamanți în motivarea apelului, după cum nici nu a prezentat vreo

motivare pentru înlăturarea lor din considerentele deciziei recurate,

încălcând inclusiv dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Recursul

nu este fondat.

Din

examinarea criticilor exprimate de reclamanți în recurs, în raport de

actele dosarului, precum și de dispozițiile legale aplicabile în

cauză, s-au constatat următoarele:

În

ce privește susținerile recurenților-reclamanți, întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

potrivit cărora instanța de apel a reținut în mod greșit

aplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 5 și art.

11 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, – texte de lege care, în raport de

situația de fapt dedusă judecății, nu au

incidență în cauză –, se constată că nu sunt

întemeiate.

observă, astfel, contrar alegațiilor

recurenților-reclamanți, că ambele instanțe au apreciat

judicios că în cauză se impune a se stabili dacă ne aflăm

în prezența unei răspunderi pentru vicii în general sau a unei

răspunderi pentru viciile ce afectează construcțiile și au

stabilit corect că urmează a fi puse în aplicare dispozițiile

art. 5, și nu cele ale art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pornind

de la împrejurarea de netăgăduit că viciile invocate de

reclamanți nu privesc construcția în sine, ci dimensiunile

parcărilor.

Un al

doilea aspect avut în vedere, de asemenea, judicios a fost acela de a elucida,

dacă, în speță, viciile în discuție au fost sau nu ascunse

cu viclenie, pentru ca, existând această certitudine, instanțele

să poată stabili dacă se aplică termenul special de 6 luni,

în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie sau termenul general de

3 ani, în cazul în care viciile au fost ascunse cu viclenie.

S-a

reținut corect, în afara oricărui dubiu, că, de vreme ce toate

argumentele invocate, cu referire la viclenia vânzătorilor, respectiv

faptul de a nu delimita și individualiza fiecare loc de parcare, ocuparea

locurilor de parcare cu diverse materiale de construcții și

efectuarea unor lucrări de construire ce au micșorat locurile de

parcare nu au fost dovedite, fiind respinse ca neîntemeiate, – rezultă

că, în speță, viciile invocate nu au fost ascunse cu viclenie.

Mai mult decât atât, din probatoriul administrat s-a constatat că locurile

de parcare erau suficient de individualizate pentru a permite observarea

și stabilirea dimensiunilor acestora, mai ales că operațiunile

necesare a fi efectuate în acest sens erau simple, presupunând doar

operațiuni clasice de măsurare – așa cum corect a reținut

și tribunalul.

2.

Recurenții-reclamanți au mai susținut și că, chiar

dacă s-ar accepta incidența în cauză a art. 5 din Decretul nr.

167/1958, și nu a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din același

decret, tot nu se poate stabili neîndoielnic data de la care a început să

curgă termenul de prescripție considerat ca fiind incident de

către instanța de apel.

Or,

conform dispozițiilor art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, în cazul

acțiunilor în răspundere pentru vicii, termenul de prescripție

poate avea două momente: unul subiectiv, reprezentat de data descoperirii

viciilor și altul obiectiv, constând în împlinirea unui termen de un an de

la data predării bunului.

Mai

este de menționat că dacă data descoperirii viciilor poate fi

stabilită, acesta este momentul de la care se calculează termenul de

prescripție, și nu momentul obiectiv precizat anterior.

În

speță, în mod evident instanțele au avut în vedere corect

momentul subiectiv, întrucât s-a putut stabili data descoperirii viciilor, în

condițiile în care predarea – primirea imobilelor și a garajelor

aferente a avut loc la data de 21 februarie 2007, când s-a procedat la

autentificarea contractului de vânzare-cumpărare și, oricum, la data

de 16 noiembrie 2007, reclamanții i-au convocat pe vânzători în

scopul identificării locurilor de parcare, invocând o diferență

de suprafață privind aceste locuri, – rezultând cu certitudine

că la această ultimă dată menționată

cunoșteau pretinsele vicii invocate. De la această dată și

până la 14 iulie 2008, data promovării acțiunii au trecut mai

mult de 6 luni, fiind depășit termenul de prescripție

prevăzut de art. 5 coroborat cu art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

3.

Critica recurenților-reclamanți referitoare la refuzul nelegal al

curții de apel de a administra proba testimonială, pentru a se

stabili dacă viciile au fost sau nu ascunse cu viclenie, la data de 16

noiembrie 2007, când reclamanții i-au convocat pe pârâți pentru a se

vedea dacă există o pretinsă diferență între locurile

de parcare, nu este fondată, întrucât la dosarul cauzei există acte

care atestă că reclamanții cunoșteau pretinsele vicii la

data mai sus menționată.

Drept

urmare, fiind cunoscută existența acestor vicii, așa cum rezultă

din acte, nu se pune problema de a proba reaua-credință a

intimaților-pârâți, cum nu se pune nici problema de a răsturna

buna-credință a acestora și în mod corect a fost respinsă

proba testimonială ca nefiind concludentă și, de fapt,

inadmisibilă și inutilă, sub acest aspect.

Astfel

fiind, nu există niciun temei legal și nu se poate susține

justificat că instanța a încălcat dreptul reclamanților la

un proces echitabil și garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO, așa

încât s-a constatat că această susținere nu poate fi

primită și a fost respinsă ca neîntemeiată.

II.

În ce privește critica formulată de recurenții-reclamanți,

prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

potrivit căreia decizia curții de apel nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, s-a constatat că nu este întemeiată, întrucât

aceasta conține motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost

înlăturate susținerile părților, instanța neavând

obligația să examineze și să soluționeze fiecare

susținere în parte, ci, având posibilitatea de a le grupa și a le

aborda și soluționa printr-un considerent comun care să

răspundă apărării pe care aceste susțineri

urmăresc să o demonstreze și să o probeze.

În

consecință, față de cele mai sus arătate, neexistând

niciun motiv de recurs întemeiat, formulat în condițiile expres și

limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., recursul

reclamanților C.D.G. și C.G.L. s-a respins ca nefondat.