ÎCCJ, decizie (scj.ro #87022)

Contract de mandat. Denunțarea unilaterală a contractului. Condiții și efecte din perspectiva dispozițiilor art. 1552 coroborate cu art. 969 alin. (2) din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în pretenții

-contract de mandat comercial

-denunțare unilaterală

-clauză pur potestativă

C. civ., art. 969 alin. (2), art. 1004, art. 1010, art. 1552

În contractele sinalagmatice condiția suspensivă pur potestativă este nulă, cu consecința nulității contractului pentru lipsă de cauză, dacă existența creanței creditorului depinde în întregime de voința debitorului său care ține creditorul la bunul său plac.

Nu poate fi considerată pur potestativă clauza prin care părțile unui contract de mandat au prevăzut posibilitatea denunțării unilaterale a acestuia, întrucât art. 1552 C. civ., care particularizează la mandat dispozițiile art. 969 alin. (2) C. civ., reprezintă o abatere de la principiul simetriei încheierii contractelor, în sensul că, prin esența sa, mandatul poate fi desființat și prin voința uneia dintre părți, nu numai prin consens.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2060 din 5 iunie 2014

Notă

: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil.

Prin sentința civilă nr. 3576/21.03.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă,

a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea dreptului la repararea prejudiciului moral; a fost respins capătul de cerere privind daunele materiale în valoare de 131.430,64 lei ca fiind prescrise; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanta SC F.A. – Broker de Asigurare SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.R. Asigurare Reasigurare SA; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 35.227,7 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

La data de 1.01.2009 a fost încheiat între reclamantă, în calitate de mandatar, și pârâtă, în calitate de mandant, în temeiul Legii 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, contractul de mandat comercial nr. 46, obiectul contractului fiind, în esență, reprezentat de mandatarea reclamantei, agent de asigurări-persoană juridică, să încheie, în numele și în contul asigurătorului, contracte de asigurare pentru clasele de asigurări prevăzute în anexele 1-2 la contract, fiind remunerat pentru activitatea sa de intermediere în asigurări pe bază de comision suportat de către asigurător.

Potrivit art. 2, contractul a fost încheiat pe o perioadă nedeterminată începând cu data semnării sale de către părți, la aceeași dată încetând valabilitatea contractului anterior nr. 7131/11.12.2007.

La art. 9 au fost prevăzute ca modalități de încetare a contractului mai multe împrejurări printre care și denunțarea unilaterală, cu respectarea unei proceduri de notificare (transmiterea denunțării în scris celeilalte părți cu un preaviz de 5 zile calendaristice calculate de la data primirii notificării în acest sens) - art. 9.2.

Prin adresa 3398 din 15.07.2009 pârâta comunică reclamantei denunțarea contractului de agent în temeiul art. 9.2 prin care reclamanta este notificată asupra încetării raporturilor contractuale după trecerea termenului de preaviz de 5 zile care începe să curgă de la data primirii notificării; potrivit mențiunii existente pe acest înscris reclamanta, prin reprezentant, a luat la cunoștință despre această decizie, precizând totodată că nu este de acord cu denunțarea unilaterală a contractului și solicită încheierea unui nou contract.

Ulterior, s-a desfășurat o corespondență între părți în perioada 14.08.2008-31.03.2010 privind pretențiile reclamantei și propunerea acesteia de a încheia un contract de intermediere în asigurări cu pârâta.

Încercarea reluării colaborării dintre părți, încetată la data de 23.07.2009 nu s-a materializat, ca urmare a imposibilității realizării unui acord cu privire la pretențiile reciproce, astfel cum rezultă din adresa emisă de pârâtă la data 11.03.2011.

Cât privește nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 9.2 având în vedere dispozițiile art. 948 pct. 4 C. civ., art.1010 și 1200 C. civ. și, pe cale de consecință, constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a denunța unilateral contractul, instanța a apreciat că acest capăt de cerere este neîntemeiat.

Contractul de mandat comercial supus analizei este guvernat de Legea 32/2000 care se completează, pentru situațiile nereglementate, cu legislația comercială, civilă, a investițiilor străine și contravențională, după caz (art. 42 alin. 4 din actul normativ precizat).

Aceasta înseamnă că prezentul contract este supus dispozițiilor din codul comercial și codul civil (aplicabile raportului juridic dedus judecății) atât dispozițiile generale, cât și cele din materia mandatului comercial, deoarece convenția are o asemenea natură, fiind declarată în mod expres chiar de părți și rezultând din conținutul raportului juridic generat de contract.

Art. 969 alin. (2) (evocat de reclamantă în cadrul cererii precizatoare pentru dovedirea caracterului abuziv al clauzei deoarece s-ar îndepărta de la principiul irevocabilității actului juridic) este aplicabil în cauză însă într-o interpretare diferită de cea propusă de aceasta. Art. 969 alin. (2) are următorul cuprins: convențiile ”se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Potrivit art. 390 c. com. coroborat cu art. 1552 c. civ., mandatul comercial se stinge prin revocarea mandatarului sau prin renunțarea mandatarului la mandat, cu alte cuvinte, prin denunțare unilaterală aflată la îndemâna oricăreia dintre părți.

Rezultă că denunțarea unilaterală a contractului de mandat este o cauză prevăzută de lege pentru revocarea convențiilor, în sensul art. 969 alin. (2) teza a II-a, având, desigur, caracter de excepție de la regula simetriei existente între modul de încheiere a contractului și modul de desființare a acestuia, însă pe deplin aplicabilă convențiilor din sfera de reglementare.

Prin urmare, câtă vreme însuși legiuitorul a instituit această excepție, respectiv posibilitatea oricăreia dintre părțile contractului de mandat de a denunța unilateral contractul, clauza prevăzută la art. 9.2. nu poate fi considerată ca reprezentând o condiție pur potestativă din partea celui ce se obligă și nici nu se poate constata caracterul ilicit al cauzei contractului.

În cauză, așadar, nu este incident art. 1010 C. civ. (obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea aceluia ce se obligă) și, pe cale de consecință, nici art. 1200 C. civ. referitor la prezumția legală de nulitate în cazul nulității prevăzute de lege.

Așadar, în cadrul contractului de mandat comercial, prin excepție de la principiul irevocabilității, excepție prevăzută de lege, clauza denunțării unilaterale este valabilă și nu poate avea un caracter abuziv, cu atât mai mult cu cât art. 9.2 conferă ambelor părți posibilitatea denunțării unilaterale.

Din această perspectivă nu se poate reține nici  încălcarea Codului Etic al Grupului G.

Clauza prevăzută de art. 9.2 din contract nu poate fi calificată ca fiind o clauză leonină, caracteristică pentru contractele de societate, de asociere în participațiune și care presupune ca o parte să participe numai la beneficii sau ca o parte să suporte numai pierderile și nici nu poate fi aplicată sancțiunea nulității, prevăzută de art. 1513 C. civ. deoarece nu se pot aplica, prin analogie dispoziții speciale ale unui contract numit (contractul de societate) în cazul unui al contract numit (contractul de mandat comercial din speță).

Cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere, se reține că la data de 28 octombrie 2011 instanța a admis excepția inadmisibilității considerând că reclamanta avea deschisă calea unei acțiuni în realizare.

Prin urmare, față de modul în care a fost soluționată excepția, se impune respingerea capătului de cerere privind constatarea dreptului la repararea prejudiciului moral ca inadmisibil.

De asemenea, în ceea ce privește capătul 3 de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 131,430,64 lei, la același termen de judecată, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune ceea ce înseamnă că acest capăt de cerere va fi respins ca fiind prescris.

În ceea ce privește al patrulea capăt de cerere, acesta a fost formulat prin cererea de chemare în judecată (reluat în cadrul precizărilor ulterioare) și a privit obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri de 500.000 euro (2.115.000 lei în echivalent la data formulării cererii) pentru daune morale aduse onoarei, demnității și reputației profesionale ale pârâtei.

Potrivit art. 391 C. com. mandantul sau mandatarul care, fără cauză justă, prin revocarea sau renunțarea sa, întrerupe executarea mandatului, răspunde de daune-interese.

Daunele-interese (despăgubirile) reprezintă echivalentul prejudiciului suferit și instanța a apreciat că acestea au în vedere și repararea prejudiciului moral.

În cauză, însă, trebuie plecat de la premisa că pârâta a avut o conduită contractuală licită și previzibilă, denunțarea unilaterală fiind permisă în cadrul convenției și fiind realizată cu respectarea procedurii prevăzute de art. 8.2 din contract (notificare și preaviz).

În privința unei eventuale atingeri aduse onoarei demnității și reputației profesionale a reclamantei instanța a apreciat că este important ca, în prezenta analiză să fie făcută distincția între persoana juridică SC F.A. - Broker de Asigurare SRL (fosta SC C.A.B.G. - Agent de Asigurare SRL), care este reclamanta din cauză, și persoana fizică P.C.F. (administratorul societății) care nu este parte în proces.

Prin urmare, fiind subiecte de drept diferite, instanța a analizat cererea exclusiv din perspectiva reclamantei, societate comercială, astfel că sunt lipsite de relevanță în cauză aspecte legate de persoana, viața de familie, reputația profesională a domnului P.C.F.

Cât despre transferul de portofoliu, mai precis pierderea, de către reclamantă a clientului P., se reține că instanța nu a fost învestită cu examinarea modului în care s-au stins raporturile de colaborare dintre reclamantă și acesta și nici nu există o decizie anterioară a unei instanțe sau a unei alte autorități competente care să fi constatat caracterul nelegal al trecerii acestui client în portofoliul altui agent sau broker de asigurări.

Din această perspectivă susținerile reclamantei sau ale unor terțe persoane sunt lipsite de relevanță.

Neînțelegerile existente între părți cu privire la portofoliul de clienți nu este concludent prezentei cauze, toate pretențiile reclamantei examinate în fond de instanță decurgând din denunțarea unilaterală a contractului de către pârâtă.

Din probele administrate nu a rezultat că, în urma denunțării unilaterale, percepția sociala sau a partenerilor de afaceri ai reclamantei în ceea ce privește imaginea acesteia a fost influențată negativ.

Dificultățile financiare intervenite ca urmare a încetării contractului de mandat nu pot reprezenta un prejudiciu moral, ci acestea pot fi apreciate și evaluate în cadrul stabilirii unui eventual prejudiciu material, a cărui reparare nu a fost solicitată în cauză.

Prin încheierea pronunțată la data de 19.09.2012, tribunalul a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de către pârâtă și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței nr. 3576/21.03.2012 în sensul că suma la care este obligată reclamanta a o plăti către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, este de 74.105,15 lei, iar nu de 35.227,7 lei, cum din eroare s-a menționat.

Împotriva sentinței civile nr. 3576/21.03.2012 au formulat apel ambele părți, reclamanta declarând apel și împotriva încheierii din 19.09.2012.

Pârâta SC G.R. Asigurare Reasigurare SA a formulat apel exclusiv cu privire la cheltuielile de judecată, renunțând ulterior la judecarea acestuia, urmare admiterii cererii de îndreptare eroare materială de către instanța de fond prin încheierea pronunțată la data de 19.09.2012.

Analizând actele dosarului, motivele de apel invocate, Curtea a constatat că apelul reclamantei este nefondat atât în ceea ce privește sentința civilă nr. 3576/21.03.2012, cât și în ceea ce privește încheierea pronunțată la 19.09.2012, pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de apel în cadrul căruia apelanta a apreciat că denunțarea unilaterală a contractului de mandat comercial reprezintă o denunțare unilaterală pur potestativă, susținerile acesteia nu pot fi reținute, neavând temei legal.

Mandantul poate să renunțe la mandat când va voi, prin declarație unilaterală de voință, caz în care va notifica mandatarului renunțarea sa. Denunțarea unilaterală s-a făcut conform voinței părților cuprinsă în art. 9.2 din contract, în sensul existenței notificării și a respectării termenului de preaviz.

Denunțarea unilaterală exercitată de către mandant nu este condiționată de îndeplinirea propriilor obligații contractuale, mandantul neputând fi împiedicat să denunțe unilateral contractul de mandat atâta vreme cât a respectat termenul de preaviz în cadrul căruia l-a înștiințat pe mandatar despre acest lucru.

Încetarea contractului de mandat în cazul denunțării unilaterale de către mandant nu îl împiedică pe mandatar să pretindă executarea obligațiilor asumate față de acesta, ceea ce în cauză nu este cazul întrucât a intervenit prescripția extinctivă, pretențiile fiind constatate ca prescrise.

Denunțarea unilaterală a contractului de mandat nu poate fi asimilată niciodată și în niciun caz unei obligații asumate sub condiție pur potestativă din partea celui care se obligă, de vreme ce această posibilitate este binecunoscută de însuși legiuitorul (art. 1552 C. civ. și art. 390 C. com.).

Nici cel de-al doilea motiv de apel nu poate fi reținut, având în vedere că pretențiile solicitate de către apelantă vizează comisioanele aferente polițelor încheiate în perioada august 2006 – februarie 2007, în cauză intervenind prescripția extinctivă, având în vedere data introducerii acțiunii – 30.07.2010, în raport de data scadenței ultimelor comisioane – 15.03.2007, fiind evident că acestea au fost solicitate în afara termenului general de prescripție de 3 ani.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, este evident faptul că natura juridică a contractului încheiat de către părți este cea a contractului de mandat, invocarea clauzei leonine neavând nicio legătură cu un asemenea contract, fiind o clauză specifică doar contractelor de societate, respectiv de asociere în participațiune.

Curtea a constatat că în mod corect instanța de fond a respins cererea privind daunele morale solicitate de către apelantă, reținând că intimata a avut o conduită contractuală licită și previzibilă, denunțarea unilaterală fiind realizată cu respectarea dispozițiilor contractuale.

Apelanta nu a produs niciun fel de dovezi în sensul că această denunțare unilaterală i-ar fi produs un prejudiciu moral, astfel încât să fie justificată o asemenea cerere de acordare de daune morale.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, cheltuieli acordate atât prin sentința de fond, cât și prin încheierea din 19.09.2012, Curtea a apreciat că nu există nicio justificare din partea instanței care dă dreptul acesteia de a micșora onorariile avocaților intimatei, având în vedere complexitatea cauzei, munca îndeplinită de către aceștia, precum și perioada de timp în care s-a purtat litigiul dintre părți.

În consecință,

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 177 din 31 mai 2013, a

respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC F.A. – Broker de Asigurare S.R.L. (fostă C.A.B.G. – Agent de Asigurare SRL) ca nefondat .

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs

reclamanta SC F.A. – Broker de Asigurare SRL, în cadrul termenului legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta a formulat următoarele critici :

Denunțarea unilaterală a contractului poate fi prevăzută în contracte, însă cu respectarea anumitor reguli, cum ar fi imposibilitatea inserării acesteia într-un contract irevocabil și să nu reprezinte o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă, deoarece obligația sumată astfel este nulă.

În mod greșit consideră instanța de apel că partea poate denunța contractul chiar și înainte de îndeplinirea obligațiilor, aspect contrazis de teoreticienii dreptului .

Clauza în discuție este nulă de drept, iar hotărârea atacată încalcă dispozițiile legale sus menționate, întrucât prin acțiune s-a solicitat constatarea inexistenței dreptului intimatei de a revoca pur potestativ convenția încheiată, ca urmare a nulității absolute a clauzei rezolutorii.

În combaterea cererii de recurs, intimata pârâtă SC G. Asigurări SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat în principal excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., respinsă prin practicaua încheierii de ședință din data de 5 iunie 2014, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente :

Prealabil examinării criticilor invocate prin cererea de recurs, se constată că izvorul pretențiilor reclamantei decurge din contractul de mandat comercial, încheiat la data de 1 ianuarie 2009 între reclamantă, în calitate de mandatar și pârâtă, în calitate de mandant în temeiul Legii nr. 32/2000.

Prima critică a recurentei este reprezentată de constatarea nulității absolute a clauzei prevăzută la art. 9.2 din contract, respectiv cea prin care s-a prevăzut posibilitatea denunțării unilaterale, cu respectarea unei proceduri de notificare.

Clauza sus menționată reprezintă una pur potestativă, arată recurenta, din acest punct de vedere fiind încălcate dispozițiile art. 1010 C. civ.

Criticile recurentei sub acest aspect nu sunt întemeiate, dezlegarea dată de instanțe acestui capăt de cerere, privind constatarea nulității absolute a clauzei prevăzută la art. 9.2 din contract, fiind rezultatul aplicării  corecte a dispozițiilor legale incidente, cuprinse în art. 1552 C. civ. raportat la art. 390 și 969 C. civ.

Conform art. 1004 C. civ., condiția este modalitatea care supune însuși raportul dintre părți unei cauze de incertitudine făcând ca nașterea raportului să depindă de acel eveniment  viitor și incert. De realizarea evenimentului viitor și incert, constitutiv de condiție suspensivă sau rezolutorie, depinde nu numai existența actului juridic, ci și eficacitatea sa, producerea sau încetarea retroactivă a efectelor actului.

Potrivit art. 1010 C. civ., obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție pur potestativă din partea celui ce se obligă, respectiv contractarea unei obligații subordonată arbitrariului debitorului, ceea ce echivalează cu neasumarea vreunei obligații.

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte a constatat că este evidentă confuzia recurentei în ce privește condiția pur potestativă reglementată de dispozițiile art. 1010 C. civ. și desființarea contractului de mandat comercial.

Astfel, potrivit art. 1552 C. civ., mandatul se stinge prin revocarea mandatarului, renunțarea mandantului la mandat sau prin moartea, interdicția, nesolvabilitatea și falimentul ori a mandantului ori a mandatarului. Textul citat, particularizează la mandat dispozițiile art. 969 alin. (2) C. civ. și reprezintă o abatere de la principiul simetriei încheierii contractelor, în sensul că, prin esența sa, mandatul poate fi desființat și prin voința uneia dintre părți, nu numai prin consens.

În această situație, în care trăsătura specifică a mandatului atât civil, cât și comercial derivă din dispozițiile art. 1552 C. civ., citat mai sus, este evident că această clauză prin care părțile au prevăzut posibilitatea denunțării unilaterale nu poate fi considerată pur potestativă, fiind în acord cu dispozițiile legale aplicabile.

În contractele sinalagmatice condiția suspensivă pur potestativă este nulă, cu consecința nulității contractului pentru lipsă de cauză, dacă existența creanței creditorului depinde în întregime de voința debitorului său care ține creditorul la bunul său plac, ipoteză care nu a fost demonstrată în cauză.

Cea de a doua critică a recurentei a constat în încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1200, art. 1202 și 1203 C. civ., în susținerea prezumției legale de nulitate, în cazul nulităților prevăzute de lege.

Astfel, potrivit acestei critici, recurenta susține incidența în cauză a unei prezumții legale absolute, ceea ce conduce la nulitatea clauzei rezolutorii.  Conform art. 1202 C. civ. sus evocat, nici o dovadă nu este primită împotriva prezumțiilor legale, când legea, în temeiul unei astfel de prezumții, anulează un act oarecare, ori nu dă drept de a se reclama în judecată, cu excepția cazurilor în care legea permite dovada contrară și afară de ceea ce va zice în privința mărturisirii ce ar face o parte în judecată.

Analizând critica invocată se constată că în cauză nu este incidentă nicio prezumție legală, care să producă efectul specific și anume de a nu se putea produce proba contrară, obiectul acestui capăt de cerere fiind stabilit de către reclamantă și reiterat chiar prin primul motiv de recurs, fiind constatarea nulității absolute a clauzei asumată la art. 9.2. din contractul de mandat.

O altă critică este reprezentată de respingerea ca nedovedit a capătului de cerere care a vizat daunele morale, însă în mod judicios instanța a analizat că nu a fost demonstrat faptul că recurenta ar fi suferit un prejudiciu datorită denunțării unilaterale a contractului, denunțare care a fost constatată de către instanță a fi legală. În oricare situație, temeinicia acestui capăt al cererii depindea de modul de soluționare a primului capăt al cererii care a vizat constatarea nulității absolute, fiind o consecință a acestuia, iar considerentele care au vizat respingerea acestuia fac inutilă examinarea celui de al doilea petit care constă în daune morale.

Cel de al treilea capăt al cererii de chemare în judecată a constat în despăgubiri materiale care reprezintă comisioane aferente polițelor încheiate în perioada august 2006 - februarie 2007, instanța reținând că în raport de data introducerii acțiunii - 30 iulie 2010 - acestea sunt prescrise.

Criticile recurentei în raport de aceste considerente deși nu au fost explicit formulate, au vizat formularea acțiunii în cadrul termenului legal de prescripție, însă după cum se poate observa pretențiile reclamantei vizează sume aferente anilor 2006 și 2007, iar introducerea acțiunii în anul 2010, s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 3 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.

În considerarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere cererea formulată de intimată prin care a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, astfel cum au fost justificate prin dovezile depuse la filele 36-47 dosar recurs, Înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a redus cuantumul acestora, având în vedere complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, recurenta urmând a fi obligată la plata sumei de 3.000 lei, conform dispozitivului.