ÎCCJ, decizie (scj.ro #86406)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86406) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
CURTEA EUROPEANĂ
PENTRU DREPTURILE OMULUI
SECȚIA A II-A
CAUZA GRIGORE VS.
ROMÂNIA
(cererea nr. 31736/96)
Traducere din limba franceză
*
DECIZIE
STRASBOURG
11 februarie 2003
Această decizie va deveni definitivă în condițiile articolului 44
alin. 2 din Convenție.
Ea poate suferi modificări de formă.
În cauza Grigore vs.
România
,
Curtea Europeană pentru
Drepturile Omului (Secția a II-a), având următorul complet de judecată:
Dl. J.P. Costa,
președinte
L. Loucaides,
C. Bîrsan,
K. Jungwiert,
V. Butkcvych,
D-na W. Thomassen,
A.
Mularoni,
judecători
și doamna S. Dolle,
grefier
de secție,
După deliberare în sala de consiliu în data de 21 ianuarie 2003,
Emite următoarea
decizie, pronunțată la această dată:
PROCEDURA
1.
La
originea cauzei se află o cerere (nr. 3176/96) îndreptată împotriva României de
către doi cetățeni ai acestui stat. Domnul Aurelian Grigore și doamna Alesia
Grigore („reclamanții”) au introdus o petiție în virtutea vechiului articol 25
al Convenției pentru apărarea Dreptului Omului și a Libertăților fundamentale
(„Convenția”). În urma decesului, la 24 septembrie 1998, a doamnei Alesia
Grigore, petiția a fost urmărită de domnul Aurelian Grigore („reclamantul”)..
Prin scrisoarea din 21
octombrie 2002, doamna Violeta Ciobanu, fiica domnului Aurelian Grigore, a
informat Curtea despre moartea, pe 7 martie 2002, a tatălui său și și-a
exprimat dorința de a continua acțiunea.
2.
Reclamanții
au fost reprezentați de maestrul D. Popescu, avocat din București. Guvernul
român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna C. I. Tarcea, de la Ministerul
Justiției.
3.
Reclamanții
afirmau în particular că decizia Curții Supreme de Justiție din 7 februarie
1996 a avut drept efect atingerea dreptului lor în respectarea bunurilor lor,
așa cum este recunoscut prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
4.
Petiția a
fost transmisă la Curte la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a
Protocolului nr. 11 al Convenției (articolul 5 par. 2 din Protocolul nr. 11).
5.
Petiția a
fost atribuită primei secții a Curții (articolul 52 par. 1 din regulament). În
interiorul acesteia, completul însărcinat să examineze cauza (articolul 27 par.
1 din Convenție) a fost constituit conform articolului 26 par. 2 din
regulament.
6.
Printr-o
decizie din 15 iunie 2000, Curtea a declarat petiția parțial admisă.
7.
Atât
reclamanții cât și Guvernul au depus observațiile scrise asupra admisibilității
și a fondului cauzei (art. 59 par. 1 din rgulament).
8.
La 1
noiembrie 2001, Curtea a modificat compunerea secțiilor sale (articolul 25 par.
1 din regulament). Prezenta petiție a fost atribuită secției a II-a astfel
remaniată (articolul 52 par. 1).
ÎN FAPT
CIRCUMSTANȚELE
SPEȚEI
9.
Reclamanții
erau cetățeni români, cu reședința, în perioada faptelor, a Offenburg, în
Germania. Ei au decedat, respectiv la 24 septembrie 1998 și 7 martie 2002.
10.
Reclamanții
au devenit în 1971 proprietarii unui imobil situat în București. În 1985, ei au
plecat în Germania pentru tratamentul medical al soției reclamantului, cu
acordul autorităților comuniste din România. Printr-o hotărâre administrativă
din 28 iulie 1987, Statul le-a confiscat imobilul, în virtutea Decretului nr.
223/1974, pentru refuzul lor de a reveni în țară. Această hotărâre nu le-a fost
comunicată.
A.
Acțiunea în
revendicare imobiliară
11.
La o dată
neprecizată, reclamantul și soția sa au introdus o acțiune în revendicare la
judecătoria din București, împotriva Consiliului Municipal al orașului
București.Ei subliniau ilegalitatea confiscării imobilului care le aparținea,
deoarece ei nu refuzaseră să revină în țară, ci doar ceruseră prelungirea
șederii în Germania, din motive legate de tratamentul medical al doamnei Alesia
Grigore.
12.
Prin
hotărârea din 14 noiembrie 1994, tribunalul dă curs cererii lor. El a constatat
că dispozițiile Decretului nr. 223/1974, care prevedeau confiscarea
proprietății imobiliare în cazul refuzului de revenire în țară, contraveneau
articolului 481 din codul civil, care prevedea că orice privare de proprietate
trebuie să urmărească un scop de utilitate publică și să fie însoțită de o
despăgubire corectă. Tribunalul a constatat că Decretul nr. 223/1974
contravenea, de asemenea, articolului 13 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului, ratificată de către România. El a pronunțat deci nulitatea
deciziei de confiscare și a dispus pârâtului să restituie imobilul soților
Grigore.
13.
Această
hotărâre a devenit definitivă în urma anulării, la 30 mai 1995, a recursului
declarat de Consiliul Municipal al orașului București.
14.
Prin
hotărârea din 11 septembrie 1995, primarul orașului București a ordonat
restituirea bunului imobiliar. Pe 25 septembrie 1995, reclamantul și soția sa
și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și au început să
plătească taxele pentru proprietatea aferentă.
15.
La o dată
care nu a fost precizată, procurorul general a formulat un recurs în anulare
împotriva hotărârii din 14 noiembrie 1994.
16.
La data
de 7 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul și, pe fond, a
respins acțiunea în revendicare. Ea a constatat mai întâi că Statul devenise
proprietarul imobilului în urma hotărârii de confiscare din 28 iulie 1987,
hotărâre care nu a fost contestată de către cei interesați la momentul faptelor
în virtutea Legii nr. 1/1967 a contenciosului administrativ. Pe de altă parte,
conform Curții Supreme, nu a fost legal ca reclamanții să ridice excepția
nulității în cadrul unei acțiuni civile, dreptul lor nemaifiind protejat de
calea ocolită a unei acțiuni principale. Curtea Supremă a concluzionat că
tribunalul de primă instanță din București și-a depășit atribuțiile judiciare
când a constatat nulitatea hotărârii de confiscare și a făcut observația că cei
interesați puteau să obțină o reparație în virtutea Legii nr. 112/1995.
B.
Desfășurări
ulterioare datei de 7 februarie 1996: acțiunea în anulare a contractului de
vânzare a imobilului
17.
În 1996,
Statul a încheiat cu locatarii un contract de vânzare a imobilului aflat în
litigiu.
18.
La o dată
neprecizată, reclamantul a introdus la tribunalul de primă instanță din
București o acțiune în anularea menționatului contract de vânzare.
19.
Prin
hotărârea din 9 septembrie 1998, acțiunea a fost respinsă. Această hotărâre a
devenit definitivă, fiind confirmată în apel, prin decizia din 7 iunie 1999 a
tribunalului departamental din București, și la recursul reclamantului, prin
hotărârea Curții de Apel din București, la data de 3 decembrie 1999.
II. DREPTUL ȘI
PRACTICA INTERNE PERTINENTE
20.
Dispozițiile
legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în decizia
Brumărescu
vs. România
((GC) nr. 28342/95, par. 31-44, CEDH 1999-VII).
DE DREPT
I.
OBSERVAȚIE
PRELIMINARĂ
21.
Curtea
notează că în urma decesului, la 24 septembrie 1998, doamna Alesia Grigore,
petiția a fost continuată de domnul Aurelian Grigore, în calitate de moștenitor
unic al soției sale. În urma decesului, la 7 martie 2002, a domnului Aurelian
Grigore, moștenitoarea sa, doamna Violeta Ciobanu, a exprimat, prin scrisoarea
din 21 octombrie 2002, dorința de a continua acțiunea în instanță. Curtea
estimează, cu privire la obiectul prezentei cauze și la ansamblul elementelor
care au fost în posesia sa, că moștenitoarea lui Aurelian Grigore (denumită mai
jos „reclamantă”) poate pretinde că are un interes suficient pentru a justifica
continuarea examinării petiției și să i se recunoastă calitatea de a se
substitui de acum înainte acestei examinări în speță (cf. Deciției
Hodos și
alții vs. România
, nr. 29968/96, par. 42, 21 mai 2002, nepublicată).
II.
ASUPRA
EXCEPȚIEI PRELIMINARE A GUVERNULUI
22.
Guvernul
relevă că acțiunea în anulare a contractului de vânzare, introdusă de reclamant
împotriva foștilor locatari, a fost de la început destinată eșecului, atâta
timp cât titlul de proprietate a Statului asupra imobilului aflat în litigiu nu
fusese anulat. În consecință, el exprimă ideea că ar fi legal ca reclamanții să
introducă o nouă acțiune în revendicare, pentru a obține anularea dreptului de
proprietate a Statului și restituirea în natură a imobilului.
23.
Curtea
notează că Guvernul reiterează în fapt excepția pe care a ridicat-o în faza de
primire a petiției, și respinsă prin decizia din 15 iunie 2000. În orice
situație, Curtea reamintește că în decizia
Brumărescu
menționată mai
sus, a precizat că Guvernul, răspunzător de anularea unei hotărâri definitive
pronunțată în urma unei acțiuni în revendicare, nu ar ști să invoce neepuizarea
datorată faptului că reclamantul nu a introdus o nouă acțiune în revendicare
(decizia
Brumărescu
, par. 54.55). Or, nimic din speță nu permite să se
ajungă la o concluzie deifertă.
24.
Prin
urmare, se poate respinge excepția Guvernului.
III.
Asupra
violării prevăzută de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției
25.
Reclamanții
s-au plâns că decizia din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut
drept efect atingerea dreptului lor cu privire la bunurile proprii, așa cum
este recunoscut de articolul 1 din protocolul nr. 1, astfel redactat.
„
Orice persoană fizică sau morală are dreptul
să i se respecte bunurile. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa pentru
o utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale
ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc prejudicii
dreptului pe care îl posedă Statele de a-și pune în vigoare legile pe care le
consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor conform interesului
general sau pentru asigurarea plății impozitelor sau a altor contribuții sau
amenzi.”
26.
Guvernul
admite că, în prezenta cauză, s-au adus prejudicii dreptului de proprietate al
reclamanților. El estimează că numitul prejudiciu trebuie examinat în lumina
primei fraze din articolul 1 din Protocol nr. 1. Potrivit Guvernului, decizia
Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de utilitate publică, adică
respectarea regulilor de procedură destinate să asigure separația puterilor în
Stat, în împrejurarea juridică și legislativă. În ceea ce privește
proporționalitatea ingerinței, Guvernul estimează că decizia Curții Supreme
de Justiție a constituit singurul mijloc pentru a atinge obiectul sus
menționat.
27.
Reclamanții
au respins teza Guvernului. Ei estimează că decizia din 7 februarie 1996 a
Curții Supreme de Justiție a avut ca efect lipsirea abuzivă de proprietate. Ei
estimează că această decizie nu a urmărit un scop de utilitate publică,
deoarece instanțele inferioare nu au împietat asupra domeniului legislativ, ci
pur și simplu au tranșat un litigiu civil în revendicare. Ei estimează, în
fine, că s-a comis violarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 deoarece ei s-au
văzut privați de proprietatea lor fără a li se acorda nici o despăgubire.
28.
Curtea
reamintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului în
litigiu a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă din 14 noiembrie 1994 și
relevă că dreptul astfel recunoscut nu a fost revocabil. Reclamanții aveau deci
un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi
Brumărescu
,
citat anterior, par. 70).
29.
Curtea
relevă la urmă că, în decizia sa din 7 februarie 1996, Curtea Supremă de
Justiție a anulat hotărârea definitivă din 14 noiembrie 1994 și a judecat că
proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că această situație
este dacă nu identică, cel puțin analogă cu cea a reclamantului din cauza
Brumărescu
,
precitată. Curtea estimează deci că decizia Curții Supreme de Justiție a avut
ca urmare privarea soților Grigore de bunul lor, în sensul celei de a doua
fraze din primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea
decizia
Brumărescu
, par. 73-74). Or, nici o justificare convingătoare nu
a fost furnizată de către Guvern în legătură cu situația astfel creată.
În afară de aceasta, Curtea relevă că
reclamanții, și, după decesul lor, moștenitoarea domnului Grigore – reclamanta,
sunt încă lipsiți de proprietatea bunului din acest moment aproape șapte ani
fără a primi despăgubirea reflectând valoarea reală a acestuia, eforturile lor
pentru recuperarea proprietății fiind până în prezent zadarnice. În
această privință, Curtea nu ar putea să ignore demersurile întreprinse de către
reclamant pentru recuperarea folosinței dreptului proprietății lor, în
particular cele în legătură cu procedurile de anulare a vânzării bunului.
30.
În aceste
condiții, presupunerea chiar că s-ar putea demonstra că lipsirea de proprietate
a servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că a fost rupt
echilibrul drept și că reclamanții au suportat o sarcină specială și exorbitantă.
31.
De aici,
s-a produs și continuă să se producă violarea articolului 1 din Protocolul nr.
1 la Convenție.
IV.
ASUPRA
APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
32.
În
termenii articolului 41 din Convenție. „
Dacă, Curtea declară că s-a produs
violarea Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al pății
contractante nu permite să se șteargă decât imperfect consecințele acestei
violări, Curtea acordă părții lezate, dacă s-a produs, o satisfacție echitabilă
”.
A.
Despăgubirea
materială
33.
Cu titlu
principal, reclamanții solicită restituirea imobilului aflat în litigiu. Ei
înțeleg să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii
actuale a bunului lor, adică, potrivit raportului de expertiză supus Curții,
39.069 USD sau 44.839 EUR. Ei cer de asemenea restituirea valorii bunurilor
mobiliare care se găseau în imobil în momentul confiscării, în 1987, pe care le
estimează la 25.000 EUR.
34.
Guvernul
subliniază că valoarea de piață a imobilului în litigiu se ridică, potrivit
raportului de expertiză supus Curții, la 35.900 USD. Pentru bunurile mobiliare
confiscate, trebuie subliniat mai întâi că reclamanții nu au cerut, în fața
tribunalelor naționale, restituirea lor sau despăgubiri cu acest titlu.
Guvernul este de părere că în orice situație, văzând obiectul petiției, adică
violarea drepturilor reclamanților în urma recursului în anulare, Curtea nu
este competentă
ratione materiae
pentru a se pronunța asupra acestui
punct.
35.
Curtea
estimează, în circumstanțele speței, că restituirea bunului imobiliar litigios,
așa cum a fost ordonat prin hotărârea irevocabilă a tribunalului București din
14 noiembrie 1994, i-ar plasa pe reclamanți pe cât posibil într-o situația
echivalentă cu cea în care se găseau, dacă cerințele articolului 1 din
Protocolul nr. 1 nu ar fi fost tăgăduite.
36.
Pentru
faptul că Statul pârât nu a procedat la această restituire într-o perioadă de
trei luni începând din ziua în care prezenta decizie va deveni definitivă,
Curtea decide că el va putea vărsa reclamantei, pentru despăgubire materială,
valoarea actuală a imobilului.
37.
În ce
privește determinarea sumei acestei despăgubiri, Curtea relevă distanța importantă
care separă metodele de calcul folosite în acest scop de către experții
desemnați de către părțile în litigiu.
38.
Ținând
cont de informațiile de care dispune despre prețurile pieței imobiliare din
București, Curtea estimează valoarea actuală de vânzare a imobilului la
38.000 EUR. Suma despăgubirilor pe care Guvernul ar trebui să le plătească
reclamantei se ridică astfel la 38.000 EUR. Această sumă este transformată în
lei românești la valoarea aplicabilă la data reglementării.
39.
În ce
privește prejudiciile invocate de către reclamanți pentru pierderea bunurilor
lor mobiliare care să găseau în imobil la data confiscării, Curtea notează că
nu a fost sesizată cu această plângere. Ea relevă că, în orice caz, nu există
nici o legătură directă între, pe de o parte, lipsirea de proprietate suportată
de către reclamanți prin decizia Curții Supreme de Justiție, care este
constitutivă, în speță, de o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi
supra
, par. 28-31) și, pe de altă parte, prejudiciile invocate de către
reclamanți cu titlul de bunuri mobiliare confiscate de către Stat în 1987. În
consecință, Curtea nu ar putea să acorde satisfacție echitabilă la acest cap de
acuzare.
C.
Despăgubire
morală
40.
Reclamanții
solicită 25.000 USD pentru prejudiciul moral care a decurs din suferința pe
care le-a provocat-o Curtea Supremă de Justiție, lipsindu-i de dreptul de
proprietate asupra imobilului lor. Domnul Grigore a subliniat de asemenea că
decesul soției sale în 1998 a survenit, printre altele, din cauza soluției date
de către jurisdicțiile naționale cererii lor de revendicare. El a subliniat în
fine că el însuși, având domiciliul în Germania, a trebuit să facă, la vârsta
sa înaintată, numeroase călătorii în România pentru a regla situația imobilului
lor, ceea ce a avut un impact negativ asupra sănătății sale fizice și psihice.
41.
Guvernul
se ridică împotriva acestei pretenții, estimând că nu a fost reținut nici
un prejudiciu moral.
42.
Curtea consideră
că evenimentele în cauză au antrenat ingerințe grave în drepturile soților
Grigore și, ca urmare a decesului lor, moștenitoarei lor – reclamanta, cu
privire la bunul lor. Ea estimează că suma de 4.000 EUR ar reprezenta o
reparație capitală a prejudiciului moral suportat. Această sumă este convertită
în moneda națională a Statului pârât, la valoarea aplicabilă la data
reglementării.
D.
Taxe
și cheltuieli
43.
Reclamanții
solicită rambursarea sumei de 4.200 EUR pentru taxele de procedură internă
legată de eforturile lor de a se vedea reintegrați în dreptul lor de
proprietate și pentru cheltuielile de transport de la locul lor de reședință
până în România. Ei precizează că nu au păstrat documentele justificatoare
pentru aceste cheltuieli, dar este evident că ei le-au efectuat, în orice caz,
și că sunt rezonabili.
44.
Guvernul
subliniază că se obligă reclamanții să facă dovada existenței acestor
cheltuieli.
45.
Curtea
observă că reclamanții nu și-au susținut cererea, nu având cum să justifice
cheltuielile a căror rambursare o solicită. În consecință, ea decide să nu se
acorde despăgubire cu acest titlu.
E.
Dobânzi
moratorii
46.
Curtea
consideră potrivit de a întemeia (a baza) taxa dobânzilor moratorii pe taxa
dobânzii pentru facilitățile de împrumut secundar al Băncii Centrale Europene
majorată cu un procent de 3 puncte.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1.
Respinge
excepția preliminară
a Guvernului;
2.
Spune
că s-a comis violarea
articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
3.
Spune
că Statul pârât
trebuie să restituie reclamantei, în termen de trei luni începând de la data la
care decizia devine definitivă conform articolului 44 par. 2 din Convenție,
casa în litigiu și terenul pe care este așezată.
4.
Spune
că în lipsa unei
astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în același
termen de trei luni, 38.000 EUR (treizecișioptmii EURO), pentru daune materiale,
convertiți în lei românești, la valoarea aplicabilă la data reglementării;
5.
Spune
că Statul pârât
trebuie să verse reclamantei, în același termen de trei luni, 4.000 EUR
(patrumii EURO) pentru daune morale, convertiți în lei românești, la valoarea
aplicabilă la data reglementării.
6.
Spune
că începând cu data
expirării termenului sus menționat și până în momentul vărsământului, sumele
indicate la punctele 4 și 5 vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală
cu cea a facilității împrumutului simplu al Băncii Centrale Europene aplicabil
în această perioadă și ridicată cu trei puncte.
7.
Respinge
cererea de
satisfacție echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză, apoi comunicată
în scris la 11 februarie 2003 în aplicarea articolului 77 par. 2 și 3 din
regulament.
S.
Dolle
J.P. Costa
Grefier
Președinte
*
Traducere efectuată de grefier Rodica
Alvădanei, Biroul de Relații Externe, Curtea Supremă de Justiție.
[r1]