ÎCCJ, decizie (scj.ro #86414)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86414) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

CURTEA EUROPEANĂ

PENTRU DREPTURILE OMULUI

Secția a doua

CAUZA HODO

Ș ș.a.

împotriva

ROMÂNIEI

(Petiția nr.29968/96)

HOTĂRÂRE

Strasbourg

21 mai 2002

Această hotărâre va deveni definitivă

în condițiile prevăzute de articolul 44 alineat 2 din Convenție.Hotărârea poate

suferi modificări de formă.

Traducere din limba franceză *

În cauza Hodoș și

alții împotriva României

,

Curtea Europeană pentru Drepturile

Omului (secția a doua), judecând într-un complet format din :

J.P.Costa – președinte,

A.B.Baka

C.Bîrsan

K.Jungwiert

V.Butkevych

Doamna W.Thomassen

A.Mularoni, judecători

și doamna S.Dolle, grefier de secție

După ce au deliberat în camera de

consiliu la data de 30 aprilie 2002,

Pronunță decizia de mai jos :

PROCEDURA

1.La originea cauzei

se află o petiție nr.29968/96 îndreptată împotriva României și dintre care trei

cetățeni ai acestui stat, doamna Elena Hodoș, domnul Alexandru Liviu Hodoș și

domnul Gheorghe Hodoș (“reclamanți”), au sesizat Comisia europeană pentru

Drepturile Omului (“Comisia”) la data de 19 decembrie 1995, în virtutea

vechiului articol 25 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale (“Convenția”). După decesul, din 8 iulie 1999 a

doamnei Elena Hodoș, moștenitorii săi, și anume, domnișoara Mihaela Marie-Rose

Hodoș, domnul Alexandru Hodoș și domnul Gheorghe Hodoș, și-au exprimat,

printr-o scrisoare datată 14 martie 2002, dorința de a continua în fața

instanței.

2.Reclamanții sunt

reprezentați în fața Curții de domnul A.Vasiliu, avocat la București.Guvernul

român (“Guvernul”) este reprezentat de agentul său,doamna R.Rizoiu.

3.Reclamanții au

afirmat în particular că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 11 iulie 1995,

de a recunoaște tribunalelor competența pentru a demara o acțiune în

revendicare,ca și de a suspenda judecata și de a trimite în fața Curții

Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care ei au ridicat-o erau

contrare articolului 6 din Convenție. În afară de aceasta, reclamanții s-au

plâns că această hotărâre a Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului

lor cu privire la bunuri, așa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul

nr.1 al Convenției.

4.Petiția a fost

transmisă Curții pe data de 1 noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a

Protocolului nr.11 al Convenției ( articolul 5, paragraful 2 al Protocolului

nr.11).

5.Petiția a fost

repartizată secției I a Curții (articolul 52, paragraf 1 din regulament). În

cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27,

paragraf 1 al Convenției) s-a constituit conform articolului 26,paragraf 1 din

regulament.

6.Printr-o decizie din

4 mai 2000, camera a declarat petiția parțial admisibilă.

7.Atât reclamanții cât

și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (articolul

59,paragraf 1 din regulament).

8.La 1 noiembrie 2001,

Curtea și-a modificat componența secțiilor sale (articolul 25,paragraf 1 din

regulamentul Curții). Prezenta petiție s-a repartizat secției a doua astfel

remaniată (articolul 52,paragraf 1).

ÎN FAPT

I.CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI

9.Reclamanții sunt

cetățeni români, născuți în 1913, respectiv 1946 și 1941 și locuiesc la

București.

10.La o dată care nu a

fost precizată, G.H., tatăl reclamanților,a construit o casă la București, cu

ajutorul unui credit bancar rambursabil pe o durată de 20 de ani.

11.În 1950, statul a

luat în posesie acest imobil, invocând Decretul de naționalizare nr.92/1950. Un

proces-verbal de naționalizare a fost întocmit în această privință la 29

aprilie 1950 de Consiliul municipal al orașului București.Motivele sau baza

legală a acestei lipsiri de proprietate nu au fost niciodată notificate către

G.H.

A.Prima

acțiune în revendicare

reclamanții au sesizat judecătoria din București cu o acțiune vizând obținerea

unei anulări a procesului-verbal de naționalizare din 20 aprilie 1950. Trebuie

specificat că în momentul naționalizării,G.H. era funcționar și că decretul

nr.92/1950 excepta de la naționalizare bunurile aparținând acestei categorii de

persoane.

1990, reclamanții au sesizat Curtea Supremă de Justiție pentru ca aceasta să se

pronunțe asupra constitu

ționalității

decretului nr.92/1950.

1990, judecătoria București a suspendat judecata până la decizia Curții Supreme

de Justiție.

14 ianuarie 1991, Curtea Supremă de Justiție se declară competentă pentru a

examina constituționalitatea decretului nr.92/1950, dar respinge cererea

reclamanților pe motiv că nu au sesizat Curtea în mod regulat.

16.Procedura în fața

judecătoriei din București s-a reluat la data de 20 august 1991. La ceastă

dată, reclamanții au precizat că ei înțeleg să revendice casa.

18 decembrie 1991, tribunalul a constatat în primul rând că nu este competent

pentru a anula procesul-verbal de naționalizare din 20 aprilie 1950. A

considerat că este totuși competent pentru a constata, pe cale de

excepție,ilegalitatea naționalizării, așa cum reieșea aceasta din

procesul-verbal de naționalizare din 20 aprilie 1950, în raport cu Decretul

nr.92/1950. A constatat, în sfârșit, că reclamanții erau proprietarii legitimi

ai casei.

18.În absența

recursului, această hotărâre devine definitivă neputând fi atacată prin căile

de recurs ordinar.

a fost precizată, procurorul general a formulat în fața Curții Supreme de

Justiție un recurs extraordinar împotriva acestei hotărâri, pe motiv că

judecătoria nu este competentă să se pronunțe asupra excepțiilor de

neconstituționalitate ale Decretului nr.92/1950.

20.Printr-o hotărâre

din 8 iulie 1993, Curtea Supremă de Justiție anulează judecata, pe motiv că

tribunalul, deși sesizată cu două plângeri, și anume anularea procesului-verbal

de naționalizare și revendicarea casei, nu s-a pronunțat decât asupra acesteia

din urmă. Dosarul a fost retrimis pentru o nouă judecată la judecătorie.

14 aprilie 1994, judecătoria respinge cererea de anulare a procesului-verbal de

naționalizare, pe motiv că nu este vorba despre un act administrativ, ci de un

simplu act material, și că, în orice circumstanță, acțiunea în anulare era

prescrisă.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare, judecătoria a constatat mai întîi că procesul-verbal

de naționalizare a fost făcut sub imperiul Constituției din 1948, care garanta

dreptul de proprietate. S-a judecat apoi,că, în cadrul unei acțiuni în

revendicare, tribunalele erau competente să examineze aplicarea Decretului

nr.92/1950. S-a constatat că decretul nr.92/1950 prevedea două condiții pentru

aplicarea sa : o condiție de fond, și anume, criteriul de naționalizare conform

căruia erau naționalizate locuințele care aparțineau anumitor categorii de

persoane, și o condiție de formă, și anume, menționarea bunului naționalizat în

listele anexate decretului, condiție destinată să asigure opozabilitatea

actului terților.S-a estimat apoi că, pentru constituirea legală a dreptului de

proprietate a statului, aceste două condiții trebuiau respectate cumulativ.Ori,

tribunalul a constatat că G.H. era funcționar, care nu făcea parte din

naționalizare și deci, Decretul nr.92/1950 nu putea să i se aplice, chiar dacă

casa figura pe listele anexate decretului. S-a hotărât din acel moment că

reclamanții erau, chiar ca moștenitori  ai lui G.H., proprietarii imobilului

revendicat și a ordonat primăriei din București de a nu mai împiedica posesia lor

asupra imobilului mai sus menționat.

primăria din București a introdus apel,dar l-a retras la data de 20 septembrie

1994.

5 octombrie 1994,Tribunalul Municipiului București a constatat retragerea

apelului, în fapt hotărârea din 14 aprilie 1994 devenind definitivă,

nemaiputând fi atacată pe căile ordinare de recurs.

B.

Recursul în anulare

Supremă de Justiție, judecând în Secții Unite, a hotărât, cu o majoritate de 25

de voturi pentru, împotrivă 20, de a schimba jurisprudența Secției civile în

sensul că tribunalele nu erau competente pentru a cenzura Decretul nr.92/1950

și să ordone restituirea imobilelor naționalizate în aplicarea acestui decret.

aplicarea articolului 330 din Codul de procedură civilă (de acum înainte

prescurtat C.P.C), Procurorul General al României a formulat un recurs în

anulare împotriva deciziei din 14 aprilie 1994, pe motiv că primii judecători

și-au depășit competența examinând legalitatea aplicării decretului mai sus

citat.

Justiție, reclamanții au invocat neconstituționalitatea articolului 330 din

C.P.C. Ei au arătat că posibilitatea procurorului general de a formula un

recurs în anulare la orice dată, fără restricție de termen, împotriva unei

hotărâri definitive, era contrar cu egalitatea părților în exercitarea

dreptului la recurs, principiu garantat de Constituția din 1991. Ei cereau, de

asemenea, prin aplicarea articolului 32 din Legea de organizare a Curții

Supreme de Justiție și a articolului 23 din Legea de organizare a Curții

Constituționale,ca judecata să fie suspendată și Curtea Supremă de Justiție să

trimită excepția de neconstituționalitate în fața Curții Constituționale.

Pe fond, reclamanții

cereau respingerea recursului în anulare. Ei apreciau că, pe de o parte

Decretul nr.92/1950 era în contradicție cu Cosntituția din 1948 prin publicarea

parțială și nerespectarea principiului conform căruia orice expropriere trebuia

să fie făcută cu un scop de utilitate publică și doar după plata unei juste

despăgubiri. Pe de altă parte, reclamanții susțineau că, de fapt G.H. era

funcționar în momentul naționalizării, actul de naționalizare al casei fiind în

contradicție cu dispozițiile decretului amintit, care prevedeau că nu pot fi

naționalizate locuințele aparținând salariaților. În sfârșit, reclamanții se

prevalau de articolul 21 din Constituția română din 1991, care garantează

liberul acces la justiție fără nici o limită.

27.În urma ședinței din 5

iulie 1995, Curtea Supremă de Justiție respinge excepția de

neconstituționalitate ridicată de reclamanți, pe motiv că nici o dispoziție

legală nu a fost încălcată.

iulie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat decizia din 14 aprilie 1994 și

a respins acțiunea reclamanților.Subliniind că legea era un mijloc de

achiziționare a proprietății, Curtea a constatat că statul s-a împroprietărit

cu casa în discuție chiar în ziua intrării în vigoare a decretului de naționalizare

nr.92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de

instanțele judecătorești. În consecință, Curtea a estimat că primii judecători

și-au depășit atribuțiile și au împietat asupra celor ale puterii legislative.

Curtea a

concluzionat că în orice caz, noi legi vor prevedea măsuri de reparație pentru

bunurile pe care statul le-a luat în mod abuziv.

29.La 27 septembrie 1996,

în baza legii nr.112/1995 statul a vândut imobilul în litigiu către S.V., fost

locatar al imobilului sus menționat.

C. A doua

acțiune în revendicare

30.La o dată neprecizată,

reclamanții au introdus o nouă acțiune în revendicare pentru imobilul menționat

în fața tribunalului în primă instanță din sectorul 1 al orașului București.

31.Prin decizia din 3

martie 1998 tribunalul a admis acțiunea și a constatat dreptul de proprietate

al reclamanților asupra imobilului în litigiu. Această hotărâre devine

definitivă în absența apelului.

32.Autoritățile competente

au refuzat executarea acestei decizii, pe motiv că amintitul imobil a fost deja

vândut fostului locatar.

D. Acțiunea în anulare

a contractului de vânzare a imobilului unui terț

33.La 25 iunie 1998

reclamanții au introdus la tribunalul în primă instanță a sectorului 1 din

București o acțiune în anulare a contractului de vânzare a imobilului pe care

societatea de stat H. a încheiat-o în 1996 cu S.V. Reclamanții au arătat că

legea nr. 112/1995 nu putea constitui un fundament legal pentru menționata

vânzare, ținând cont că în virtutea acestei legi, puteau face obiectul vânzării

doar imobilele naționalizate în mod legal, către terți, persoane

particulare.Ori aici nu era cazul imobilului în litigiu, care a fost

naționalizat în mod ilegal.

34.În ședința din 11

noiembrie 1998, S.V. face o cerere de punere în cauză a societății H., în

virtutea articolului 1339 din Codul civil și a articolelor 57 și 58 coroborate

din C.P.C.

35.Prin decizia din 30

iunie 1999 tribunalul admite cererea reclamanților.

36.La o dată neprecizată,

S.V. face apel la această decizie. Arată că tribunalul nu s-a pronunțat asupra

cererii sale formulate în ședința din 11 noiembrie 1998.

37.Prin decizia din 11

ianuarie 2000 Tribunalul Municipiului București admite apelul său, anulează

decizia primei instanțe și dispune trimiterea cauzei în fața judecătoriei

sectorului 1 București.

38.Reclamanții introduc un

recurs împotriva acestei decizii. A fost respins printr-o hotărâre definitivă a

Curții de Apel București la data de 30 mai 2000.

39.La o dată neprecizată,

procedura a fost reluată în fața tribunalului în primă instanță a sectorului 1

București. Prin decizia din 26 ianuarie 2001, tribunalul a admis cererea

reclamanților și a constatat că contractul în litigiu era lovit de nulitate

absolută.Această decizie devine definitivă fiind confirmată în apel și în

recursurile părților pârâte prin hotărârea Curții de Apel București din 14

martie 2002.

II.DREPTUL ȘI PRACTICI INTERNE

PERTINENTE

40.Dispozițiile pertinente

ale legii nr.56 din 9 iulie 1993 privind Curtea Supremă de Justiție sună astfel

:

Articolul 31

“Dacă o secție a Curții consideră

necesară operarea de schimbări a jurisprudenței, ea trebuie să suspende

judecata și să sesizeze Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție. După ce

Secțiile Unite reunite au judecat asupra schimbării jurisprudenței, procesul se

reia”

Articolul 32

“ Curtea Supremă de Justiție suspendă

judecata atunci când o excepție de neconstituționalitate privind legea

aplicabilă cauzei este ridicată în fața Curții și sesizează Curtea

Constituțională cu această excepție, în conformitate cu legea. Procesul în fața

Curții Supreme de Justiție se reia atunci când decizia definitivă a Curții

Constituționale i-a fost notificată”.

41.Celelalte

dispoziții legale și jurisprudența internă pertinentă sunt descrise în hotărârea

Brumărescu împotriva României.

ÎN

DREPT

I.OBSERVAȚII PRELIMINARE

42.Curtea notează că doamna

Hodoș Elena a decedat în 7 iulie 1999, dar moștenitorii ei și-au exprimat prin

scrisoarea din 14 martie 2002, dorința de a relua procesul. Curtea a  estimat

că, având în vedere obiectul prezentei cauze și ansamblul elementelor pe care

le deține, moștenitorii doamnei Elena Hodoș pot avea pretenția să aibă un

interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și să li se

recunoască calitatea de a se substitui de acum încolo în cauză doamnei decedate

( a se vedea hotărârile Vocaturo împotriva Italiei din 24 mai 1991, seria A

nr.206-C,p.29; G. împotriva Italiei din 27 februarie 1992 și Pandolfelli și

Palumbo împotriva Italiei din 27 februarie 1992).

II.ASUPRA EXCEPȚIEI PRELIMINARE A

GUVERNULUI

faptele noi intervenite după introducerea, de către reclamanți, a celei de a

doua acțiuni în revendicare, antrenează pentru ei pierderea calității de

victime, în sensul art. 34  din Convenție.

44.Reclamanții invită

Curtea să continue examinarea cauzei.Ei arată în primal rând că ei au fost

privați de bunul lor pe care nu l-au văzut niciodată restituit. Ei subliniază,

de asemenea, că deși li s-a recunoscut dreptul de proprietate la o a doua

procedură în revendicare, nu se pot bucura de bunul lor, statul vânzând între

timp imobilul unui terț.Ei adaugă, în final, chiar dacă jurisdicțiile naționale

au constatat că acest contract de vânzare a imobilului lor unei terțe persoane

este lovit de nulitate absolută, punerea lor în posesie a bunului în litigiu nu

rămâne mai puțin incert.

Arată, de asemenea, că este

posibil ca procurorul general să formuleze un recurs în anulare împotriva

deciziilor prin care tribunalele au constatat că acest contract de vânzare era

atins de nulitate și pe de altă parte, dreptul român permite vechiului locatar

să obțină prelungirea duratei de închiriere. Ei estimează că de acum încolo

hotărârea din 3 martie 1998 nu îi va mai priva de calitatea de victime, pe care

au avut-o și pe care o au.

45.Curtea le

reamintește că o decizie favorabilă  reclamantului nu ajunge în principiu

pentru a-i retrage calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au

recunoscut, explicit sau în fond, și apoi au îndreptat violarea Convenției ( a

se vedea, între altele, hotărârea

Ludi împotriva Elveției

din 15 iunie

1992). Ori, se notează în cauză că în prezent reclamanții se găsesc în aceeași

situație ca la data de 11 iulie 1995. De atunci, judecata din 3 martie 1998 nu

a șters în totalitate consecințele hotărârii Curții Supreme de Justiție, în

ceea ce privește dreptul de a se bucura de dreptul de proprietate.

În plus, Curtea

observă că plângerile reclamanților nu se limitează doar la amestecul, prin

hotărârea Curții Supreme de Justiție din 11 iulie 1995, în dreptul lor de

proprietate, dar privesc în mod egal și violarea articolului 6, paragraful 1

din Convenție prin aceeași hotărâre. Deci reclamanții se pot pretinde

incontestabil victime prin anularea unei decizii judecătorești definitive care

a fost în favoarea lor și prin constatarea că tribunalele nu au fost competente

pentru a examina acțiuni în revendicare, așa cum au fost ele introduse ( în

conformitate cu

mutatis mutandis

, decizia

Brumărescu împotriva

României

).

circumstanțe, Curtea estimează că reclamanții pot să se pretindă victime ale

violării unei Convenții, în sensul articolului 34 din Convenție.Excepția

ridicată de Guvern a fost respinsă, existând motive serioase în acest sens.

III.VIOLAREA INVOCATĂ DE ARTICOLUL 6 §

1 AL CONVENȚIEI CARE ESTE EXTRASĂ DIN ACCESUL ÎN FAȚA UNUI TRIBUNAL

47.Reclamanții invocă o

violare a articolului 6§1 din Convenție care garantează dreptul de acces la un

tribunal, având în vedere hotărârea din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de

Justiție refuzând judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de

proprietate de care se prelevă statul. Articolul 6§1 din Convenție are

următoarele dispoziții, în partea care ne interesează :

“1. Orice persoană are dreptul ca o

cauză a sa să fie în mod echitabil auzită public și într-un termen rezonabil,

de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide

asupra contestațiilor privind drepturile sale și obligațiile cu caracter

civil...”

reclamanții au arătat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște

tribunalelor competența pentru a rezolva o acțiune în revendicare este contrară

dreptului la un tribunal, drept garantat de articolul 21 din Constituția română

și articolul 3 din Codul civil român,care reglementează denegarea de justiție.

49.Guvernul admite că

reclamanții s-au văzut puși în fața unui refuz de acces la tribunal, dar

consideră că acest refuz a fost temporar și că în orice caz, a fost justificat

pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării

puterilor într-un stat de drept.

50.Curtea trebuie să arate

deci dacă hotărârea din 11 iulie 1995 a încălcat articolul 6§ 1 al Convenției.

51.Curtea reamintește că,

în

cauza Brumărescu

împotriva României, cauză amintită mai sus (p.261,

§§ 61-62), ea a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a

recunoaște tribunalelor competența pentru examinarea litigiilor privind, ca și

în prezenta cauză,  revendicări imobiliare, a încălcat articolul 6§1 din

Convenție.

52.Curtea estimează că

nimic din această cauză nu permite să se distingă din acest punct de vedere de

cauza

Brumărescu

mai sus citată.Ea estimează de acum înainte că excluderea de

către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamanților de

la tribunale este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal, acces

garantat de articolul 6§1 din Convenție. Deci, a avut loc o violare a

articolului 6§1 din Convenție.

IV. ÎN PRIVINȚA VIOLĂRII INVOCATE A

ARTICOLULUI 6§1 DIN CONVENȚIE EXTRASĂ DIN ECHITATEA PROCEDURII

53.Reclamanții se plâng de

faptul că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de

Justiție, având în vedere, pe de o parte refuzul acestei jurisdicții de a

suspenda judecata și de a trimite excepția de neconstituționalitate în fața

Curții Constituționale și, pe de altă parte, de caracterul contradictoriu al

hotărârilor Curții Supreme de Justiție din 14 ianuarie 1991, 8 iulie 1993 și 11

iulie 1995. Ei invocă o încălcare a articolului 6§1 din Convenție.

54.În memoriul lor,

reclamanții fac ,de asemenea, dovada că refuzul Curții Supreme de Justiție, în

cadrul audierii din 5 iulie 1995, ședința în care s-a cerut suspendarea

judecății și trimiterea excepției de neconstituționalitate în fața Curții

Constituționale este contrară dispozițiilor legale naționale. Ei consideră

printre altele că hotărârea din 11 iulie 1995, în ceea ce a spus că instanțele

judiciare nu erau competente pentru a soluționa o problemă de legalitate a

naționalizării, era arbitrar, ținând cont de faptul că s-a afirmat anterior de

către Curtea Supremă de Justiție competența tribunalelor în materie.

55.Guvernul admite că nu

s-a făcut o corectă aplicare a articolului 32 din Legea 56/1993 de către Curtea

Supremă de Justiție, care cerea să se trimită excepția de neconstituționalitate

în fața Curții Constituționale. Cu toate acestea, acest fapt nu ar afecta

echitatea procedurii, deoarece Curtea Constituțională, sesizată ulterior în

cazuri similare, a judecat în mod constant că articolul 330 din C.P.C. este în

conformitate cu exigențele Constituției. În ceea ce privește contradicțiile

hotărârilor Curții Supreme de Justiție, Guvernul estimează că nu se pune nici o

problemă în ceea ce privește articolul 6§1, ținând seama de faptul că orice

jurisdicție este liberă să-și schimbe jurisprudența.

56.Curtea reamintește că în

cauza Brumărescu ea a concluzionat că s-a încălcat articolul 6§1 pe motiv că

anularea unei hotărâri definitive este contrară cu principiul securității

juridice. Curtea estimează că nimic din speță nu permite să se facă distincția

din acest punct de vedere cu cauza Brumărescu mai sus citată și că,prin

aplicarea care a făcut-o a dispozițiilor articolului 330 din C.P.C.care reglementează

recursul în anulare., Curtea Supremă de Justiție a contestat principiul

securității raporturilor juridice, și prin aceasta, dreptul reclamanților la un

proces echitabil în sensul articolului 6§1 din Convenție. A existat deci

violare a acestui articol la acest punct.

57.Având în vedere considerentele

care urmează, Curtea nu estimează necesar să se aplece asupra plângerii extrase

din articolul 6§1 din Convenție privind refuzul Curții Supreme de Justiție de a

suspenda judecata și de a trimite în fața Curții Constituționale excepția de

neconstituționalitate ridicată de reclamanți.

de asemenea, de reînnoirea jurisprudenței Curții Supreme de Justiție ; Curtea

estimează că aici este vorba despre modalitățile de aplicare ale dreptului

intern, care nu intră în competența sa (cazul Kozlova și Smirnova împotriva

Letoniei). Prin urmare nu există o violare a articolului 6§1 asupra acestui

punct.

V.VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13

DIN CONVENȚIE

59.Reclamanții estimează că

refuzul Curții Supreme de Justiție de a suspenda judecata și de a trimite

excepția de neconstituționalitate în fața Curții Constituționale constituie, de

asemenea, o violare a dreptului lor la un recurs efectiv, în sensul articolului

13 din Convenție care dispune astfel :

Articolul 13

" Orice persoană ale cărui drepturi și libertăți

fundamentale recunoscute în Constituție au suferit o încălcare, au dreptul să

introducă un recurs efectiv în fața instanței naționale, chiar atunci când când

încălcarea s-a comis de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor

oficiale".

60.Guvernul nu a prezentat

observații în această privință.

61.Curtea reamintește că

atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, articolul 6§1

constituie

lex specialis

în raport cu articolul 13, ale cărei garanții

se găsesc absorbite de aceasta.Imediat ce a examinat reclamațiile reclamanților

privind articolul 6§1, Curtea nu estimează a fi necesar să se plaseze pe

terenul articolului 13 (

cauza Kudla împotriva Poloniei).

VI. VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1

DIN PROTOCOLUL NR.1 AL CONVENȚIEI

62.Reclamanții s-au plâns

de faptul că prin anularea deciziei din 14 aprilie 1994, Curtea Supremă de

Justiție i-a privat de dreptul lor de proprietate, fără ca această privare să

fie urmată de un scop de utilitate publică și fără ca dânșii să primească o

despăgubire. Ei invocă articolul 1 din Protocolul nr.1 al Convenției, care

spune după cum urmează :

" Orice persoană fizică sau morală

are dreptul respectării bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de

proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc

atingere dreptului pe care îl are statul de a pune în vigoare legile pe care le

crede de cuviință pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu

interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuții

sau amenzi ".

63.Guvernul admite că, în

prezenta cauză, a existat atingere adusă proprietății reclamanților. Estimează

că această atingere trebuie să fie examinată în lumina primei fraze a

articolului 1 din Protocolul nr.1 mai sus citat. Conform Guvernului, hotărârea

Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de utilitate publică, și anume,

respectarea regulilor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în

stat în opoziție cu juridicul și legislativul.În ceea ce privește proporția

ingerinței, Guvernul estimează că hotărârea Curții Supreme de Justiție

constituia singurul mijloc de a atinge obiectivul mai sus menționat.

64.Reclamanții resping teza

Guvernului. Ei consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca

efect privarea abuzivă de proprietatea lor.În primul rând, această hotărâre nu

a urmărit un scop de utilitate publică, căci tribunalele inferioare nu au

împietat asupra domeniului legislativ, ci doar au tranșat un litigiu civil în

revendicare. Printre altele, reclamanții arată că afirmația Guvernului conform

căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de utilitate

publică este contrară cu realitatea, căci în 1998, procurorul general al

Republicii a retras toate recursurile în anulare formulate în fața Curții

Supreme de Justiție în cauzele asemănătoare. În sfârșit, reclamanții consideră

că există o violare a articolului 1 din Protocolul nr.1, căci au fost privați

de proprietatea lor fără să li se acorde nici un fel de despăgubiri.

65.Curtea reamintește că

dreptul de proprietate a reclamanților asupra bunurilor în litigiu a fost

stabilită prin hotărârea definitivă din 14 aprilie 1994 și arată că dreptul

astfel recunoscut nu este revocabil. Reclamanții dețineau deci un bun în sensul

articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenției ( a se vedea

hotărârea

Brumărescu împotriva României).

hotărârea din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea

definitivă din 14 aprilie 1994 și a spus că statul era proprietara legitimă a

bunului în litigiu. Curtea consideră că această situație este dacă nu identică,

cel puțin analogă cu cea a reclamantului din cauza Brumărescu. Curtea consideră

deci că hotărârea mai sus citată a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect

de a priva pe reclamanți de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze din

primul paragraf al articolului 1 mai sus citat ( a se vedea hotărârea

Brumărescu,§§ 73-74). Ori, nici o justificare nu a fost furnizată de către

Guvernul pârât față de situația astfel creată.Printre altele, Curtea relevă că

reclamanții sunt privați de dreptul de proprietate asupra bunului mai bine de

50 de ani, fără să fie despăgubiți cu valoarea reală a acestuia. Se notează, de

asemenea, că eforturile pe care aceștia le-au depus pentru a-și recupera

imobilul au fost în van și în prezent, nu se pot bucura de bunul lor.

67.În aceste condiții,

presupunând că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei

cauze de interes public, Curtea consideră că  echilibrul just între exigențele

de interes general ale comunității și imperativele de apărare ale drepturilor

fundamentale ale individului a fost rupt și reclamanții au suportat și continuă

să suporte o încărcătură specială și exorbitantă.

continuă să fie o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenției.

VII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN

CONVENȚIE

69.În termenii articolului

41 al Convenției,

" Dacă se declară de către Curte

că există încălcare a Convenției și a Protocoalelor sale, și dacă dreptul

intern al Înaltei Părți Contractante nu permite ștergerea decât într-un mod

imperfect ale consecințelor acestor încălcări , Curtea acordă  părții lezate,

dacă este cazul, o satisfacție echitabilă".

A. Daune materiale

70.

Reclamanții solicită restituirea imobilului în ansamblul său sau o sumă

corespunzătoare cu valoarea reală de pe piața imobiliară, adică, conform unui

raport de expertiză supusă atenției Curții, 174.100 dolari americani. Ei cer ,

de asemenea, mărirea cu 1.112 $ cu titlu de chirii  pe care ar fi putut să le

perceapă pentru acest imobil începând cu 1992.

71.Guvernul susține,în

primul rând, că suma maximă care corespunde valorii reale de pe piața

imobiliară a ansamblului bunului în litigiu este de 134.003 $. În ceea ce

privește eventualele daune cu titlu de câștig, este de părere că ar trebui

calculate de la data hotărârii Curții Supreme de Justiție din 11 iulie 1995. În

subsidiar, Guvernul subliniază că în virtutea jurisprudenței constante a

organismelor Convenției, este permis reclamanților să ceară o despăgubire cu o

sumă inferioară valorii de pe piața imobiliară.

72.Curtea consideră, în

circumstanțele speței, că restituirea către reclamanți a imobilului lor, așa

cum a fost hotărâtă prin hotărârea definitivă din 14 aprilie 1994 și 3 martie

1998,îi plasează într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă

exigențele articolului 1 din Protocolul nr.1 nu ar fi fost recunoscute.

73.În cazul în care statul

pârât nu ar proceda la o astfel de restituire într-un termen de trei luni din

ziua în care această hotărâre va fi definitivă în cpnformitate cu articolul 44

daune materiale, valoarea actuală a casei.

74.În ceea ce privește

determinarea sumei, Curtea arată diferența care separă metodele de calcul

folosite în acest scop de experții desemnați de părțile în litigiu.

Ținând cont de informațiile de care

dispune asupra prețurilor de pe piața imobiliară a Bucureștiului, Curtea

consideră valoarea de cumpărare actuală a casei și a terenului aferent la

195.000 EURO. Suma totală pe care Guvernul ar trebui să o plătească

reclamanților s-ar ridica astfel la 195.000 EURO. Această sumă se convertește

în lei românești cu taxa aplicabilă la data regularizării.

B. Daune morale

,de asemenea, 200.000 $ pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

suferințelor pe care le-a indus Curtea Supremă de Justiție în 1995,privându-i

de bunul lor, a doua oară, după ce reușiseră în 1994, punând capăt violării

dreptului lor de către autoritățile comuniste timp de peste 40 de ani.

76.Guvernul nu este de

acord cu această pretenție, considerând că nici un prejudiciu moral nu se poate

reține, reclamanții neputând demonstra legătura de cauzalitate între pretinsele

lor suferințe și încălcările Convenției. Mai mult, Guvernul este de părere că

hotărârea Curții ar putea constitui prin el însuși o reparare echitabilă.

77.Curtea consideră că

evenimentele în cauză au antrenat amestecuri grave în drepturile reclamanților

privind respectarea bunurilor lor, accesul la un tribunal și la un proces

echitabil, pentru care suma de 19.500 EURO ar reprezenta o reparație echitabilă

a prejudiciului moral suportat. Această sumă se convertește în lei cu dobânzile

de la data regularizării.

C. Interese moratorii

78.Curtea judecă ca potrivită

să fixeze dobânda moratorie de 7,25% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE

,CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Hotărăște

că reclamanții pot

să se pretindă “victime” în sensul articolului 34 din Convenție ;

2.

Hotărăște

că a fost încălcare

a articolului 6  § 1 din Convenție prin refuzul dreptului de acces la un

tribunal ;

3.

Hotărăște

că a fost încălcare

a articolului 6 § 1 din Convenție prin ignorarea de către Curtea Supremă de

Justiție, a principiului siguranței raporturilor juridice ;

4.

Hotărăște

că nu este necesară

examinarea reclamației privind articolul 6 § 1 din Convenție privind refuzul

Curții Supreme de Justiție  de a suspenda judecata și de a  trimite în fața

Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamanți

;

5.

Hotărăște

că nu există o

încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție privind shimbarea jurisprudenței

Curții Supreme de Justiție ;

6.

Hotărăște

că nu este necesară

examinarea reclamației privind articolul 13 din Convenție ;

7.

Hotărăște

că  a fost

încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenției ;

8.

Hotărăște

că statul pârât

trebuie să restituie reclamanților imobilul lor, în termen de trei luni din

ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44§2 din

Convenție ;

9.

Hotărăște

că în lipsa unei

astfel de restituiri, statul pârât trebuie să verse către reclamanți, în

același termen de trei luni, 195.000 EURO (una sută nouăzeci și cinci mii EURO)

pentru daune materiale, convertibili în lei la rata de schimb în momentul

regularizării situației ;

10.

Hotărăște

că statul pârât

trebuie să verse către reclamanți, în același termen de trei luni, 19.500 EURO

(nouăsprezece mii cinci sute EURO) pentru daune morale, convertibili în lei la

rata de schimb în momentul regularizării situației ;

11.

Hotărăște

că suma menționată

la punctele (9) și (10) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% pe an de

la data expirării termenului mai sus menționat și până la vărsământ ;

12.

Respinge

cererea de

satisfacere echitabilă pentru surplus.

Tradusă în franceză, apoi comunicată în

scris la 21 mai 2002 prin aplicarea articolului 77§2 și 3 din Regulamentul

Curții.

S.DOLLE

J.P.COSTA

Grefieră                                                               Președinte

*

Traducere efectuată de consilier

Iolanda Szokacs, Biroul de Relații Externe, Curtea Supremă de Justiție.