BARSOM AND VARLI v. SWEDEN

Reclamanții, dl Afram Barsom și dl Levent Varli, sunt resortisanți suedezi, care s-au născut în 1962 și, respectiv, 1974 și trăiesc în Södertälje. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl R. Armholt, un avocat practicant la Stockholm. s, pot fi rezumate după cum urmează. Dl Barsom deține 31,25% și dl Varli deține 43,75% din acțiunile active ale unei societăți limitate, Restaurang Välfunnet Holding AB, care, la rândul lor, deține un restaurant, Restaurang Välfunnet. Ambele solicitante sunt implicate în rularea zilnică a restaurantului care este deschisă la prânz, cină și, în week-end, o discotecă. În cursul anului 2004, Autoritatea fiscală (Skatteverket) din Stockholm a efectuat un audit fiscal al restaurantului care a acoperit perioada din iunie 2001 până în iulie 2002. Pe baza anumitor calcule și statistici, Autoritatea fiscală a estimat că restaurantul a omis să-și contabilizeze și să-și declare toate vânzările în menținerea contabilă și în raportul de impozitare. În consecință, a considerat necesar să facă o evaluare discrețională a vânzărilor neînregistrate ale restaurantului, pe care a calculat-o la SEK 2.700.000 (aproximativ 292.300 EUR) și să-și ajusteze rentabilitățile fiscale în consecință. La 8 decembrie 2004, pe baza rezultatelor auditului fiscal, Autoritatea fiscală a hotărât să crească veniturile reclamanților din întreprinderi pentru anii de evaluare fiscală 2002 și 2003 și să impună impozite suplimentare, în total, pentru dl Barsom la 106.084 SEK (aproximativ 11.460) și pentru dl Varli la 144.512 SEK (aproximativ 15.610). Întrucât reclamanții, împreună cu o a treia persoană, au fost principalele proprietăți ale societății care dețin restaurantul, iar pe măsură ce erau responsabile de funcționarea sa zilnică, Autoritatea fiscală a constatat că majoritatea vânzărilor neînregistrate din restaurant au fost considerate drept venituri impozabile, sub forma salariului, pentru reclamanții și a treia persoană. În plus, deoarece reclamanții nu au furnizat informații corecte și complete cu privire la veniturile lor, Autoritatea fiscală a considerat justificat impunerea de impozitare asupra acestora și nu a constatat niciun motiv pentru care să se trimită taxele. În ianuarie 2005, reclamanții și societatea au apelat împotriva hotărârilor în fața Curții administrative de județ (länsrätten) din județul de Stockholm, dezputând concluziile Autorității Fiscale și susținând că nu există motive pentru modificarea declarațiilor fiscale sau impunerea de impozite suplimentare asupra acestora. Atât în apelurile lor, cât și în cererile lor suplimentare, reclamanții au declarat că doresc să se bazeze pe aceleași motive pe care societatea le avea în apelul său și în cererile suplimentare la instanță. Reclamanții și societatea au fost reprezentate de același avocat. La 14 martie 2005, Autoritatea Fiscală a efectuat reevaluarea obligatorie a deciziilor sale din 8 decembrie 2004, dar a hotărât să nu le modifice. În urma acestui lucru, a transmis apelurile Curții Administrative County. La 31 august 2005, reclamanții au solicitat Curții Administrative County să acorde asistență juridică pentru angajarea unui avocat să le reprezinte. Acestea se referă la art. 6 § 3 litera (c) din Convenție, susținând că, având în vedere că cauzele lor se referă la suplimente fiscale, acestea au avut dreptul la asistență juridică gratuită. Reclamanții au declarat că nu au avut mijloacele de plată pentru un avocat, deoarece au fost obligați să plătească taxele suplimentare și taxele suplimentare, deoarece nu au fost acordate respingere din plată. În plus, ei au susținut că, în calitate de imigranți din Suedia, ei nu dispuneau de o comandă completă a suedezei sau cunoașterea sistemului juridic suedezian și că cazurile lor erau complicate și implicau sume semnificative de bani pentru ei. La 8 septembrie 2005, Tribunalul Administrativ a respins cererea reclamanților. În primul rând, Comisia a remarcat că, în conformitate cu Legea privind asistența juridică (Rättshjälpslagen, 1996:1619), posibilitatea acordării unui om de afaceri a unui ajutor juridic în materie fiscală era foarte limitată și nu putea fi acordată decât dacă există motive speciale. În plus, a observat că art. 6 § 3 litera (c) din Convenție prevede că o persoană are dreptul la asistență juridică gratuită numai dacă nu-și permite singur și interesele justiției astfel necesare. De asemenea, Comisia a remarcat că jurisprudența internă a arătat că nu există dreptul absolut la asistență juridică în cazurile care implică suprataxări fiscale, dar că acest aspect trebuie avut în vedere suma în cauză (taxurile fiscale suplimentare) și complexitatea și natura cauzei. În ceea ce privește circumstanțele particulare ale cazurilor reclamanților, instanța a considerat că materialul invocat de părți era relativ voluminos, dar că întrebările juridice în cauză și, în ceea ce privește acestea, întrebările auxiliare referitoare la taxele suplimentare nu au fost de caracter care să justifice o acordare de asistență juridică, fie în temeiul legislației suedeze, fie al convenției. Reclamanții au apelat împotriva hotărârilor Curții Administrative de Apel (kammarrätten) de la Stockholm, repetându-și afirmațiile și adăugând că, având în vedere situația financiară a acestora, suplimentele fiscale se ridicau la sume substanțiale pentru acestea și au adăugat că au nevoie de ajutor profesional pentru a arăta că raportul de audit al Autorității Fiscale și deciziile erau false. La 18 octombrie 2005, Curtea Administrativă de Apel a susținut integral hotărârile instanței inferioare. Reclamanții au depus un recurs suplimentar în fața Curții Supreme de Administrație (Regeringsrätten), care, la 5 aprilie 2006, au refuzat să permită recursul. Procedura fiscală este încă în așteptare în fața instanțelor naționale. Normele relevante privind asistența juridică în Suedia sunt stabilite în Legea privind asistența juridică (Rättshjälpslagen, 1996:1619 – denumită în continuare „Legea”). Secțiunea 7, alineatul (1) din Legea prevede că poate fi acordată asistență juridică dacă persoana care solicită aceasta are nevoie de asistență juridică și nu poate obține-o prin alte mijloace. În plus, în conformitate cu art. 8 din lege, ajutorul juridic nu poate fi acordat decât dacă este rezonabil ca statul să contribuie la costurile, având în vedere natura și importanța chestiunii, valoarea problemei litigioase și alte circumstanțe relevante. În orice caz, în ceea ce privește impozitele și taxele diferite, ajutorul juridic poate fi acordat numai atunci când există motive speciale (punctul 1 punctul 3). În plus, art. 13 alineatul (1) din Lege prevede că asistența juridică nu poate fi acordată unei persoane care sunt sau au fost un om de afaceri în cazul în care problema litigioasă a apărut în legătură cu activitatea, cu excepția cazului în care există motive speciale referitoare la natura și domeniul de aplicare limitat al întreprinderii, situația sa financiară și personală și alte circumstanțe relevante. Actul definește un om de afaceri ca persoană fizică care conduce o afacere de natură economică care poate fi descrisă ca profesional, sau care are o influență decisivă asupra unei entități juridice care gestionează o astfel de afacere (punctul 2 secțiunea 13). Din jurisprudența instanțelor naționale, se pare că, atunci când un caz implică suprataxe fiscale, se aplică art. 6 § 3 litera (c) din convenție, însă această considerație trebuie luată în considerare suma suprataxelor fiscale impuse, precum și natura și caracterul cauzei. În plus, numai dacă există riscuri de consecințe deosebit de grave sau dacă apar probleme juridice complicate, asistența juridică gratuită ar fi acordată pe baza convenției în cazurile care implică suplimente fiscale (Regeringsrättens Årsbok 2003 ref 56). Secțiunea 8 din Legea de procedură a Curții Administrative (Förvaltningsproceslagen 1971:291) impune instanțelor administrative să se asigure că circumstanțele fiecărui caz sunt clarificate în măsura în care caracterul său solicită.

The applicants, Mr Afram Barsom and Mr Levent Varli, are Swedish nationals, who were born in 1962 and 1974 respectively and live in Södertälje. They were represented before the Court by Mr R. Armholt, a lawyer practising in Stockholm. s, may be summarised as follows. Mr Barsom owns 31.25% and Mr Varli owns 43.75% of the active shares of a limited company, Restaurang Välfunnet Holding AB, which in turn owns a restaurant, Restaurang Välfunnet. Both applicants are involved in the daily running of the restaurant which is open for lunch, dinner and, during weekends, a discotheque. During 2004 the Tax Authority (Skatteverket) in Stockholm carried out a tax audit of the restaurant covering the period from June 2001 to July 2002. It found that the bookkeeping of the restaurant was severely deficient and that it had not kept the necessary evidence of the business’s expenses and sales. Based on certain calculations and statistics, the Tax Authority estimated that the restaurant had omitted to account for and declare all its sales in its bookkeeping and tax returns. Consequently, it found it necessary to make a discretionary assessment of the restaurant’s unrecorded sales, which it calculated at SEK 2,700,000 (approximately EUR 292,300) and to adjust its tax returns accordingly. On 8 December 2004, on the basis of the results from the tax audit, the Tax Authority decided to increase the applicants’ income from business for the tax assessment years 2002 and 2003 and to impose tax surcharges on them amounting, in total, for Mr Barsom to SEK 106,084 (approximately EUR 11,460) and for Mr Varli to SEK 144,512 (approximately EUR 15,610). As the applicants, together with a third person, were the main owners of the company which owned the restaurant, and as they were in charge of its daily running, the Tax Authority found that most of the unrecorded sales from the restaurant were to be considered as taxable income, in the form of salary, for the applicants and the third person. Moreover, since the applicants had failed to provide correct and complete information concerning their income, the Tax Authority considered it justified to impose tax surcharges on them and found no grounds on which to remit the surcharges. In January 2005 the applicants and the company appealed against the decisions to the County Administrative Court (länsrätten) of the County of Stockholm, disputing the Tax Authority’s findings and claiming that there were no grounds for changing their tax returns or imposing tax surcharges on them. In both their appeals and their supplementary submissions, the applicants stated that they wished to rely on the same grounds as the company had in its appeal and supplementary submissions to the court. The applicants and the company were represented by the same lawyer. On 14 March 2005 the Tax Authority made the obligatory reassessment of its decisions of 8 December 2004 but decided not to change them. Following this, it forwarded the appeals to the County Administrative Court. On 31 August 2005 the applicants requested the County Administrative Court to grant them legal aid to engage a lawyer to represent them. They referred to Article 6 § 3(c) of the Convention, claiming that since their cases concerned tax surcharges they had a right to free legal aid. The applicants stated that they lacked the means to pay for a lawyer since they had been obliged to pay the additional taxes and tax surcharges, as they had not been granted respite from the payment. Furthermore, they alleged that, as immigrants in Sweden, they did not have a complete command of Swedish or knowledge of the Swedish legal system and that their cases were complicated and involved significant amounts of money for them. On 8 September 2005 the County Administrative Court rejected the applicants’ request. It first noted that, according to the Legal Aid Act (Rättshjälpslagen, 1996:1619), the possibilities for a businessman to be granted legal aid in tax matters were very limited and it could only be granted if there were special reasons. It further observed that Article 6 § 3(c) of the Convention laid down that a person was entitled to free legal assistance only if he could not afford it himself and the interests of justice so required. It also noted that the domestic case-law indicated that there was no absolute right to legal aid in cases involving tax surcharges but that regard must be had to the amount at stake (the tax surcharges) and the complexity and nature of the case. Turning to the particular circumstances of the applicants’ cases, the court considered that the material invoked by the parties was relatively voluminous but that the legal questions at issue and, in relation to these, the ancillary questions concerning tax surcharges were not of such a character as to warrant a grant of legal aid, under either Swedish law or the Convention. The applicants appealed against the decisions to the Administrative Court of Appeal (kammarrätten) in Stockholm, repeating their claims and adding that, having regard to their financial situation, the tax surcharges amounted to substantial amounts for them. They added that they needed professional help to show that the Tax Authority’s audit report and decisions were flawed. On 18 October 2005 the Administrative Court of Appeal upheld the lower court’s decisions in full. The applicants lodged a further appeal to the Supreme Administrative Court (Regeringsrätten), which, on 5 April 2006, refused them leave to appeal. The tax proceedings are still pending before the national courts. The relevant rules concerning legal aid in Sweden are to be found in the Legal Aid Act (Rättshjälpslagen, 1996:1619 – hereinafter “the Act”). Section 7, paragraph 1, of the Act provides that legal aid may be granted if the person applying for it is in need of legal assistance and cannot obtain it by other means. Moreover, pursuant to section 8 of the Act, legal aid may only be granted if it is reasonable for the State to contribute to the costs, having regard to the nature and importance of the matter, the value of the contentious issue and other relevant circumstances. In any event, in matters concerning taxes and various fees for taxes, legal aid may be granted only when there are special reasons (section 11, paragraph 1, point 3). Furthermore, section 13, paragraph 1, of the Act stipulates that legal aid may not be granted to a person who is, or has been, a businessman where the contentious issue has arisen in connection with the business, unless there are special reasons relating to the nature and limited scope of the business, his or her financial and personal situation and other relevant circumstances. The Act defines a businessman as a natural person who runs a business of an economic nature that can be described as professional, or who has a deciding influence over a legal entity which runs such a business (section 13, paragraph 2). From the case-law of the national courts, it appears that when a case involves tax surcharges, Article 6 § 3(c) of the Convention is applicable, but that consideration must be given to the amount of the imposed tax surcharges as well as to the nature and character of the case. Moreover, only if there is a risk of particularly serious consequences or if complicated legal questions arise should free legal assistance be granted on the basis of the Convention in cases involving tax surcharges (Regeringsrättens Årsbok 2003 ref 56). Section 8 of the Administrative Court Procedure Act (Förvaltningsprocesslagen 1971:291) requires the administrative courts to ensure that the circumstances of each case are clarified to the extent that its character demands. Where necessary, the courts must give directions for the case-file to be supplemented with the requisite information.