ÎCCJ, decizie (scj.ro #86877)

Curtea de apel, ca primă instanță, a fost sesizată cu o contestație întemeiată pe dispozițiile O.U.G. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, iar aceasta s-a declarat competentă în a soluționa cererea, astfel încât cadrul procesual și procedura de soluționare a cererii sunt cele reglementate de Capitolul IX „Reguli speciale privind soluționarea litigiului” din cadrul O.U.G. 51/1998, precum și cele ale Cap. X „ Reguli privind executarea silită” din același act normativ . Conform art. 44 din O.U.G. 51/1998, litigiile în legătură cu creditele neperformante preluate la datoria publică în care A.V.A.S. este parte, se soluționează cu respectarea reglementării Cap. IX din ordonanță, completată în mod corespunzător cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

Recursul declarat de pârâta A.V.A.S. este limitat numai la critica sentinței cu privire la soluția asupra cererii de chemare în garanție și la obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente ei. Consecința procesuală a limitelor în care sentința a fost atacată cu recurs este aceea că, pentru rest, această hotărâre în ce o privește pe recurentă a intrat în puterea de lucru judecat.

Contestatoarea reclamantă a criticat sentința sub aspectul întinderii anulării Ordinului de poprire al A.V.A.S. nr. 92 din 24 iulie 2009 și a formelor de executare în sensul că anularea trebuia să fie totală, iar nu limitată de constatarea valabilității executării silite începute de A.V.A.S. în temeiul Protocolului nr. 5 din 22 decembrie 2004, pentru suma reținută ca neachitată de 790.181,74 lei.

Consecințele procesuale ale disponibilității în fixarea limitelor atacării sentinței coroborat cu principiul de generală aplicare al neagravării situației în propria cale de atac, în speță cu luarea în considerare a limitelor în care pârâta A.V.A.S. a atacat sentința sunt următoarele sub aspectul controlului judiciar: instanța de recurs nu mai poate pune în discuție natura contestației cu care a fost învestită prima instanță, contestația la titlu astfel cum, cu consecvență, inclusiv în fața instanței de recurs, a calificat-o contestatoarea, contrar celor statuate prin sentință, și nici nu mai poate, în consecință, pune în discuție promovarea în termen a acesteia, în raport de prevederile art. 400 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat prin neatacarea sentinței în ce le privește, pe fondul imperativului procesual de respectare a principiului neagravării situației în propria cale de atac.

Cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele preluate la datoria publică sunt de competența Curții de apel căreia îi este arondat domiciliul pârâtului și ele se judecă de urgență și cu precădere. În atingerea scopului urgenței în soluționare, art. 46 și 47 din actul normativ evocat, O.U.G. 51/1998, reglementează un termen scurt de soluționare a cererii. La primul termen trebuie depusă întâmpinarea care este obligatorie, pârâtul având obligația ca anterior depunerii ei, înainte de termenul prevăzut de alin. (2), respectiv de 15 zile, să o comunice împreună cu actele pe care se întemeiază, și după caz, cu interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Nerespectarea obligației de comunicare prezumă legal renunțarea de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare și la probele în susținerea acestor apărări.

În cauza de față se constată că reclamanta contestatoare a învestit instanța de fond cu o contestație privind lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării procedurii de executare începută de A.V.A.S. în baza Protocolului nr. 5 din 22 decembrie 2004, precizată sub aspectul temeiului de drept de contestatoare prin avocat la termenul din 28 februarie 2011 ca fiind art. 400 alin. (2) C. proc. civ., și nu alin. (1) cum din eroare s-a dactilografiat în cerere, acesta învederând că este o contestație la titlu și că a realizat comunicările conform legii.

Contestația a fost înregistrată la 31 ianuarie 2011, iar intimata A.V.A.S. a depus întâmpinare pentru termenul din 28 februarie 2011 expediată la 23 februarie 2011 și înregistrată la instanță la 28 februarie 2011, iar această întâmpinare a fost comunicată contestatoarei în ședința de judecată din 28 februarie 2011.

În cuprinsul întâmpinării se face referire și la depunerea cererii de chemare în garanție și la temeiul de drept, art. 60 C. proc. civ., dar cererea de chemare a fost expediată ulterior, la 25 februarie 2011, și înregistrată la 2 martie 2011 la instanță, iar despre depunerea acesteia se referă în ședința de judecată din 28 martie 2011 când se și dispune citarea chematei în garanție cu copia cererii de chemare în garanție.

Chemata în garanție a depus întâmpinare pentru termenul de judecată din 3 octombrie 2011, prin care invocă mai multe excepții, printre care și excepția nulității atrasă conform art. 133 alin. (2) C. proc. civ. pentru lipsa de obiect a cererii de chemare în garanție.

La termenul din 21 noiembrie 2011, prima instanță respinge excepțiile invocate de chemata în garanție în raport de dispozițiile art. 45 din O.U.G. 51/1998, art. 401 alin. (1) C. proc. civ., și anume excepția prescripției, reținând că a fost învestită cu o contestație la titlu care se poate face oricând în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită , excepția de necompetență materială și excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, excepția nulității pentru lipsa obiectului, pe temeiul art. 133 C. proc. civ., fiind unită cu fondul , când prin sentința recurată din 12 decembrie 2012, cererea de chemare în garanție a fost declarată nulă pentru lipsa obiectului raportat la art. 112 și 133 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința obligării pârâtei A.V.A.S. la 46.166,45 lei cheltuieli de judecată către chemata în garanție.

Pe de altă parte, procedura recursului are și ea o reglementare specială prin O.U.G. 51/1998. Articolul 48 alin. (3) din ordonanță limitează partea care declară recurs numai la apărările care au fost formulate în fața primei instanțe, cu excepția celor de ordine publică : „În recurs nu se pot invoca apărări ce nu au fost formulate în fața primei instanțe a cărei hotărâre este recurată, cu excepția celor de ordine publică”. Rezultă așadar, că nici instanța nu poate invoca din oficiu excepții de ordine publică, care în contextul procesual de față oricum sunt circumstanțiate de cele două principii procesuale primordiale: al neagravării situației în propria cale de atac și al disponibilității în devoluarea hotărârii atacate.

Cu privire la recursul A.V.A.S., Înalta Curte a constatat că, potrivit procedurii speciale reglementate de O.U.G. 51/1998 privind judecata în fața primei instanțe, o cerere de chemare în garanție este incompatibilă cu această procedură, perspectivă din care soluția asupra acesteia era aceea a inadmisibilității. Înalta Curte a mai constatat inadecvarea procesuală a recurentei A.V.A.S. în a invoca prevederile art. 114 1 alin. (1) și art. 129 alin. (2) C. proc. civ., norme de drept comun în prezența procedurii reglementate de O.U.G. 51/1998, act normativ special prin care această autoritate a luat ființă în scopul realizării de către ea a recuperării creanțelor trecute la datoria publică, conform cu o procedură de executare accelerată potrivit căreia toate comunicările de înscrisuri, inclusiv interogatoriul și întâmpinarea se fac anterior primului termen de judecată în temeiul legii, iar nu a dispoziției instanței, nu ulterior acestuia conform art. 114 C. proc. civ., rațiunea reglementării speciale fiind în sensul soluționării cererii la primul termen de judecată.

Conform art. 402 alin. (1) ultima teză C. proc. civ., „Procedura prevăzută pentru judecata în prima instanță se aplică în mod corespunzător” și contestației la executare. Conform art. 61 alin. (1), cererea de chemare în garanție va fi făcută în condițiile de formă pentru cererea de chemare în judecată. „Cererea făcută de pârât se va depune odată cu întâmpinarea; când întâmpinarea nu este obligatorie cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfățișare”.

În cauza de față, conform art. 46 alin. (3) din Ordonanța 51/1998, întâmpinarea este obligatorie, iar aceasta se depune cel mai târziu până la primul termen de judecată.

Pe de o parte, chiar și în contextul procedurii de drept comun, pârâta-recurentă nu a depus cererea de chemare în garanție odată cu întâmpinarea, ea fiind obligatorie. Pe de altă parte, în contextul procedurii speciale reglementată de O.U.G. 51/1998, pârâta nu a respectat dispozițiile legale cu privire chiar la comunicarea întâmpinării și a actelor pe care aceasta se întemeiază, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire înainte de termenul de 15 zile stabilit pentru judecarea cererii de chemare în judecată, situație în care devine operantă prezumția legală de renunțare a acesteia la apărările formulate prin întâmpinare, inclusiv la beneficiul art. 60 C. proc. civ. pe care l-a invocat prin întâmpinare.

Exceptând întâmpinarea, legea specială nu face referire la posibilitatea formulării altor cereri, la o cerere de chemare în garanție, de ex., întrucât acestea sunt incompatibile cu celeritatea procedurii speciale și cu rațiunea reglementării ei, procedura specială astfel reglementată fiind completată cu dispozițiile codului de procedură civilă, conform art. 44 din ordonanță, „în mod corespunzător ”, respectiv, în măsura compatibilității lor cu procedura specială și cu rațiunea legiuitorului în instituirea ei, cu prezervarea elementelor de diferență față de procedura de drept comun.

Ca atare, cererea de chemare în garanție este inadmisibilă din perspectiva legii speciale, iar nu ca o consecință a inadmisibilității contestației reclamantei, cum greșit s-a apărat chemata în garanție, greșită fiind și susținerea recurentei în sensul că aceasta a rămas fără obiect, și, evident, soluția primei instanțe asupra acesteia.

Cum în considerarea argumentației de mai sus soluția asupra cererii de chemare în garanție era aceea de inadmisibilitate ca o consecință a incompatibilității procedurii de drept comun care o reglementează cu procedura specială în cadrul căreia se vrea valorificată, iar această soluție nu este de natură să conducă la efecte juridice proprii unei soluții de admitere a respectivei cereri, ci la efecte echivalente cu soluția pronunțată de prima instanță, critica recurentei sub aspectul soluției nulității cererii de chemare în garanție întemeiată de instanță pe dispozițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că aceasta a avut un obiect, dar a rămas fără el, nu poate fi primită și în considerarea argumentelor care urmează.

Este întemeiată însă critica cu privire la cheltuielile de judecată. Aceasta deoarece, Înalta Curte - instanță de recurs în procedura specială, în aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a constatat că suma solicitată de chemata în garanție, de 46.166,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii și munca care trebuia depusă în asigurarea apărării.

Apărarea intimatei chemată în garanție în sensul că a participat la 11 termene de judecată nu poate fi primită fără rezerve, întrucât menținerea sa în proces este și consecința strategiei de apărare pe care apărătorii acestei părți au înțeles să o adopte, aceea de a nu invoca în apărare prevederile legii speciale, prioritare, ci de a invoca o excepție de fond pe care prima instanță a unit-o cu fondul și care, din perspectiva instanței de recurs, este și fără fundament deoarece, în speță, obiectul cererii de chemare în garanție îl constituia dispoziția cu acest obiect din Protocolul încheiat cu pârâta în 2004 de cesiune a creanțelor și de garantare a valabilității lor în baza O.U.G. 37/2004.

Cu alte cuvinte efectul dilatoriu al procedurii de soluționare a cererii de chemare în garanție este în parte imputabil și avocaților în apărare. Cum însă soluția, indiferent de excepția care o întemeiază, nu este una de admitere a cererii, instanța de recurs, în aplicarea textului art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și dând eficiență jurisprudenței convenționale invocată de recurentă cu privire la rezonabilitatea cheltuielilor de judecată va proceda la reducerea cuantumului acestora de la 46.166,45 lei la 1.500 lei, sens în care s-a admis recursul și s-a schimbat în parte sentința atacată.

În ce privește recursul contestatoarei, acesta a fost respins, deoarece, astfel cum s-a arătat, în propria cale de atac nu i se poate agrava situația recurentei.

Cererea de învestire a instanței este o contestație la titlu, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum a precizat contestatoarea la termenul din 28 februarie 2011 în fața primei instanțe și pe tot parcursul procesului. În considerarea acestei calificări prima instanță a motivat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune prin încheierea din 21 noiembrie 2011 prin raportare la dispozițiile art. 401 alin. (1) C. proc. civ.

Cum prin sentința atacată cu recursul de față s-a interpretat, însă, că cererea formulată contrar titulaturii sale este o contestație efectivă la executare, iar prin dispozitiv s-a admis o contestație la executare și s-au anulat în parte formele de executare și Ordinul de poprire nr. 92 din 24 iulie 2009, fără respectarea principiului disponibilității, dispozitivul soluționând un alt obiect decât cel cu care neechivoc a fost învestită instanța, contrar prevederilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ., și cum această situație pe care instanța de recurs o constată nu poate fi valorificată sub aspectul termenului de introducere a contestației la executare soluționată prin sentință, deoarece s-ar încălca principiul neagravării situației recurentei în propria cale de atac instituit prin art. 315 alin. (4) C. proc. civ., consecința fiind prioritar temeinicia excepției de tardivitate, Înalta Curte a respins recursul astfel declarat, criticile recurentei fiind neavenite din perspectiva legalității sentinței în aplicarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. s-a respins cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata C.D. SA prin întâmpinare și concluzii scrise, solicitarea nefiind precizată sub aspectul cuantumului și structurii cheltuielilor, nesusținută verbal și nici probator.